Jocul cu moartea

Jocul cu moartea de Zaharia Stancu

Acțiunea acestei cărți se petrece în toamna anului 1917, când o mare parte a României și aproape toate țările din Peninsula Balcanică se aflau cotropite de armatele imperiale germano-austriece.

Căzusem în plasa poliției laolaltă cu alți coate-goale. Mă ținuseră închis într-un beci întunecos. Nu mă bătuseră. Nu-mi luaseră banii. Nu-mi luaseră nici măcar cuțitul cu teacă de care eram obișnuit să nu mă despart niciodată. După trei zile și trei nopți fuseserăm dați în seama nemților.

Acum… Acum era bine. Scăpasem de umezeala și de șobolanii beciului. Îmi venea să fluier de bucurie, însă nu fluieram. Tăceam. Și, tăcând, mergeam alături de ceilalți arestați, în cârd, între baionete. Nu știam unde o să ajung. Dar parcă știi vreodată când pleci la drum unde o să ajungi? Un flăcău de la noi din Omida, Axente Ursu Găman, plecase într-o duminică dimineața călare pe calul lui costeliv și pintenog la Caravaneți, un sat pe jumătate bulgăresc, pe Călmățui în sus, să stea de vorbă cu o fetișcană oacheșă, Petca Vancu Vene, cu care voia să se însoare. Călărea cu gându-n dorul lelii. După ce trecuse de Stănicuț, a țâșnit din lanurile de ovăz un iepure dolofan, gălbui, și i-a tăiat calea. Pintenogul, sperios, a sărit pe neașteptate în lături. Axentie Ursu Găman a căzut și și-a frânt gâtul. În loc să ajungă la Caravaneți să stea de vorbă cu fetișcana și să se tocmească cu socrii pentru zestre, a ajuns sub pământ, în cimitirul din satul nostru. De atunci și până azi, în fiecare zi cu soare, își aruncă umbra peste mormântul lui bisericuța de lemn, înlăuntrul căreia stau nemișcați în icoane sfinții cu ochii scoși de moașă-mea Dioaica, vrăjitoarea care le descânta oamenilor de dragoste și de urât, de lingoare ori de năjit.

Eu, unul, nicio pricină nu aveam să cred că mă pândește moartea, însă îmi dădeam îndeajuns seama că, în împrejurările acelea, nici binele nu se înghesuia să mă aștepte. Călcam cu sfială pe pietrele colțuroase ale trotuarului. Mi se prăpădiseră de mult ghetele cu care sosisem în vară la București și altele nu avusesem cu ce să-mi cumpăr. Umblam iarăși ca la noi acasă, la Omida, desculț. Mai umblau și alții desculți în orașul de scaun. De cei care umblau ca și mine, desculți și zdrențuiți, nu aveam de ce mă rușina. Eram de-o teapă. Iar de ceilalți!… De ceilalți nici că-mi păsa. Nu-i cunoșteam. Nici ei pe mine nu mă cunoșteau. Și apoi, ce eram eu pentru multa lume a Bucureștilor? Un pui de bogdaproste!

Piciorul beteag își dădu în petic. Începu să mă supere. Unghiile rupte, degetele pe care nu le puteam mișca și cu care mă loveam mereu de tăioasele pietre mă dureau. Uneori simțeam durerea cum îmi străbate întregul trup, de jos în sus, și se oprește ca un cui înroșit în foc sub frunte, între ochi. Scrâșneam din dinți, apoi încleștam fălcile și tăceam.

— Te-ai lovit?

— Da.

— Te doare?

Mă durea. N-avea însă niciun rost s-o spun altuia. Râsei și răspunsei:

— Nu. Nu mă doare.

— Al dracului om.

— Al dracului.

Eram douăzeci și trei de oameni în cârd. Unii slinoși, rupți și desculți ca mine. Alții tot slinoși, peticiți, însă încălțați. Adunătură. Golani. Derbedei. Lepădături.

— Cum te cheamă, mă șchiopule?

— Darie.

— Și mai cum?

— Atât nu-ți ajunge?

— Ba-mi ajunge.

— Atunci ce mai vrei?

Băietanul înalt și spelb începu să râdă. Râdea cu gura până la urechi. Avea dinții mari și galbeni. Dinți mari purtam și eu în gură, ba chiar prea mari. De aceea la noi în sat mă și porecliseră, de cum învățasem să umblu și să ies în uliță, Dințosul. Cu toate că fumam ca un șarpe, îmi păstram dinții albi ca zăpada. Mi-i spălam în fiecare dimineață cu apă și mi-i frecam cu degetul muiat în cenușă.

— Da. Pentru gunoaie ca noi, ajunge un singur nume.

— De ce crezi că suntem gunoaie? Suntem oameni. Oameni ca oricare alții.

— Oameni! Nu vezi cum ne duc din urmă? Ca pe vite.

Numai noi doi vorbeam. În șoaptă vorbeam. Ceilalți mergeau tăcuți, bălăbănindu-se, cu capetele în pământ, triști și abătuți, ca după mort. Ziua se afla în asfințit. Era o toamnă de aur. Castanii de pe marginea bulevardului începuseră a prinde rugină.

Cum mă agățaseră vardiștii? Simplu. Puseseră mâna pe mine în colț, acolo unde bulevardul se întretaie cu Calea Moșilor. Dracul, care mereu își vâra coada în treburile mele, mă îndemnase și mă împinsese să ies din casă. În chițimia mea din fundătura Buzești, unde târomeam mai mult bolnav decât sănătos, mă pomenisem cu o zi mai înainte cu Mânzulica.

— În sfârșit, ți-am descoperit culcușul…

Mă încruntasem.

— Nu te bucuri?

— Mă bucur.

— Dacă te bucuri, de ce te uiți la mine ponciș?

— Cine ți-a spus unde stau?

— Unul mic și ghebos.

— Teică… Teică Dumbravă…

— Da. Mi se pare că așa îl cheamă, Teică…

Am poftit-o să stea pe scaun și am lăsat ușa deschisă, să intre lumină în odaie. Chițimia nu avea fereastră. Mânzulica s-a uitat un timp la mine. Pe urmă mi-a spus:

— Te-ai jigărit și te-ai jerpelit rău de tot. Te-ai și gălbejit. Nu-ți priește orașul.

— O să-mi priască.

— Poate. Deocamdată însă nu se vede.

Motanul chior al gazdei venise, se așezase pe prag și se apucase să toarcă.

— Dac-ai ști!…

— Ce să știu?

— De câte ori își aduce aminte de tine domnul Jean, te înjură de anafură.

— În lipsă, poate să mă și bată.

— Se lăuda că o să-ți frângă oasele când o să te prindă. Eu i-am spus: „A plecat, domnule Jean. S-a întors la el acasă, la țară.” Nu mă crede.

Am întrebat-o:

— I s-a vindecat nasul domnului Jean?

Mânzulica a râs:

— I s-a vindecat. Dar n-a uitat. Grozav l-ai pleznit! Și mi se pare o singură dată.

— Nu. De două ori.

— Pe urmă ai fugit.

— Am fugit.

— Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Ce-au mai râs duduile de domnul Jean… — „Ți-a venit de hac, Jeane.” – „De, duduilor, s-a întâmplat.” Boierul însă…

— A venit Arizan la București?

— La trei zile după ce ai plecat tu. L-au adus niște ofițeri nemți cu mașina. Și-a aranjat treburile și-a plecat îndărăt. Lasă, că-ți spun eu totul cum a fost. Am avut zaiafet mare.

— Spune-mi.

— Nu. Nu acum.

— Dar când?

— Mâine. Vreau să ne întâlnim spre seară, pe Moșilor, în colț, să mergem la cinema American. Rulează Judex.

Curtea era pustie. Umbra salcâmilor scorojiți de soare se lungea. Băbătia care-mi era gazdă plecase prin vecini. Nu s-auzea țipenie de om prin apropiere. Mânzulica zise:

— Mă supără pisoiul ăsta chior.

— De ce te supără? Toarce liniștit.

— Mă supără pentru că mi se pare că seamănă la chip cu Bulibașa de la Clocociov. După ce-ai plecat tu de acolo, m-a bătut de câteva ori cu harapnicul. Uneori îl visez noaptea și mă trezesc țipând. Doamne, Doamne, de ce l-oi fi visând mereu pe Bulibașa? Aș vrea când dorm să visez altfel de visuri. Tu ce visezi când dormi?

Nu-i răspunsesem. N-aveam nicio poftă să-i povestesc țigăncușii visele mele. Mă uitasem la ea. Mă uitasem. Atât. Purta o fustă largă, albastră, încrețită pe șoldurile subțiri. Bluza era albă. Tulpanul galben, înflorat cu roșu. După urechea dreaptă își aninase un fir de busuioc. Avea picioarele goale. S-a ridicat de pe scaun și a dat o lovitură motanului. Motanul, trezit, a zbughit-o ca o săgeată. Țigăncușa a închis ușa. Dintr-odată în odaie s-a făcut întuneric.

— Au!

— Șchiopule, iar te-ai lovit la picior. Unde ți-e gândul? Calci în bobote.

— Eu știu unde mi-o mai fi și mie gândul? Nu știu.

— O să dai în gropi, dacă umbli cu gândul pe altă lume.

— O să dau. Dar e mai bine pe lumea aceea pe unde umblu eu cu gândul, decât pe aici.

— Zăpăcitule.

Mânzulica mă mușcase de gură.

— Ai gura amară, Șchiopule.

— Amară. De ce te-ai apucat s-o muști?

— Zambila îmi spusese că e dulce.

— Poate că atunci, acolo sus, pe deal, la arman, era.

Gândul mi se frânse. Mă uitai în dreapta. Mă uitai în stânga. Nici urmă de oraș. Bucureștii rămăseseră în urmă. Nu-i mai auzeam zumzetul. Acum auzeam numai zupăiturile picioarelor noastre prin pulberea adâncă a drumului. Cârdul nostru jalnic mergea pe mijlocul unei șosele. Șoseaua era plină de gropi și de hârtoape. Uneori mi se îngropau picioarele în praf, ca-ntr-o zăpadă alburie și caldă. Într-o parte și în alta a șoselei se întindeau până la marginea zării miriști uscate. Undeva se vedea o covercă în mijlocul unei bostănării.

— Mi s-a uscat gura. Ție nu?

— Mi s-a uscat și mie. E cald.

— Ne-ar prinde bine un pepene galben.

— Nu ne-ar strica nicio lubeniță. Una voinică, lunguiață, miezoasă, cu dungi negre pe burtă.

Soldații nemți, copleșiți și ei de căldură și de osteneală, abia se târau pe lângă noi, târșindu-și prin praful șoselei bocancii grei, care de mult își pierduseră lustrul.

— Dar încotro ne-or fi ducând ăștia?

— Ai orbu găinilor de nu vezi? La gara Obor.

— Unde e gara?

— Uite-o colo, în față. Mai avem nițeluș și ajungem la ea.

— N-am fost niciodată prin aceste părți din preajma orașului. N-am apucat să cunosc încă bine nici orașul.

— O să-l cunoști. N-o să fugă. Orașele rămân acolo unde sunt.

Întorsei capul și mă uitai îndărăt. De departe, Bucureștii părea un oraș mărunt, culcat parcă pe brânci sub o mare pădure de sălcii, de plopi, de salcâmi. Asfințitul se lăsase roșcovan peste oraș și peste câmpurile goale, dezolate și dezolante, din jur. Cerul era încă limpede ca sticla, albăstrimea și-o pierduse. Către scăpătat, bătea în roșu. Deasupra noastră căpătase o culoare fumurie.

Plină de îndoială, neștiind ce s-o fi petrecut cu mine, și din această pricină înjurându-mă, Mânzulica, tocmai în acest ceas al serii, mă aștepta pe bulevard, cum ne înțelesesem. Avea să mă aștepte mult și bine. Mult și bine avea să mă mai aștepte Mânzulica.

Ocolirăm clădirea veche și dărăpănată a gării și soldații nemți ne împinseră din urmă peste liniile de cale ferată, către niște magazii acoperite cu țiglă și cu tencuiala galbenă, crăpată și pe alocuri căzută. Acolo, pe o linie moartă, cu bălării mari crescute pe lângă șini și printre șini, ni s-a arătat un vagon de marfă care avea ușile deschise și dușumeaua acoperită cu un strat gros de paie. Vardistul, care îi însoțea pe nemți, ne îndemnă:

— Hai! Urcați-vă! O să vă încuiem pe dinafară. La noapte o să dormiți aici, în vagon, pe moale.

Ne mai lua și peste picior!

Un bărbat între două vârste, care purta pantofi galbeni, sparți, pantaloni cadrilați, o hăinuță scurtă în talie, roșcată, și gambetă cafenie, dată pe ceafă, îl întrebă pe vardist cu un glas pițigăiat:

— Și dacă ne vine să ne… Ce facem, șefule?

— Vă deșertați și voi, ca vitele, în vagon.

— Și până când o să rămânem zălogiți aici?

— Până mâine dimineață.

— Și pe urmă?

— Pe urmă… Zău că nu mai știu, Diplomatule. Comandatura germană ne-a cerut să-i punem la dispoziție, urgent, douăzeci de bărbați. Iaca. I-am pescuit de pe unde s-a nimerit douăzeci și trei. Ne-am gândit că nu strică să fie câțiva în plus. S-ar putea întâmpla ca unul, doi, dintre voi, să dea ortul popii pe drum.

— Pe care drum, șefulețule? Pe care drum?

— Nu știu, Diplomatule, zău că nu știu.

Soldații germani, plictisiți de acest lung șir de vorbe, ne făcură semn să ne suim repede în vagon. Trebuia să-i ascultăm. Nu aveam încotro. Îi ascultarăm. Ne agățarăm de marginile ușilor și, o dată ajunși în vagon, ne aciuarăm fiecare în câte un locșor, să ne întindem în voie și să ne petrecem noaptea dormind, dacă se va putea să adormim. Băiatul înalt și spelb, cu mustața abia mijită și care era cel puțin cu două capete mai înalt decât mine, mă strigă:

— Mă, ăla șchiopu, vino aici lângă mine, în colț.

M-am dus lângă el.

— Tu cunoști pe careva dintre ăștia?

— Ferească Dumnezeu!

— Nici eu.

— Ai ceva la tine?

— Ce anume?

— Ceva de preț. De pildă, gologani?

— Cred că am vreo treizeci de lei.

— Și altceva?

— Un cuțit de care nu mă despart niciodată.

— Gologanii sunt buni. E bun și cuțitul. Trebuie păstrat. Să încercăm să dormim aici, mai la o parte, mai la fereală. Nu poți să știi ce ți se întâmplă, când ești pus așa, pe neașteptate, să dormi laolaltă cu oameni pe care nu-i cunoști. Pe mine, crede-mă, șchiopule, poți să te bizui. În orice împrejurare poți să te bizui.

— Crezi că or să ne trimită departe de București?

— Fără-ndoială. Altfel de ce naiba ne-ar fi adus aici la gară și ne-ar fi zăvorât într-un vagon? De închis, dacă voiau să ne țină închiși, ar fi putut să ne închidă fie la poliție, fie într-unul din aresturile Comandaturii. E plin orașul de aresturi ale Comandaturii.

Tăceam. Nu mă gândeam la nimic. Tăceam. Spelbul mă iscodi:

— Spune-mi adevărat, ți-e teamă?

— De ce să-mi fie teamă? O viață are omul. Și cu-a morții două.

— Să lăsăm viața morților. Aia nu e viață. Nici mie nu mi-e teamă. Presupun că or să ne ducă undeva, unde și-a-nțărcat dracu copiii. Și-or să ne pună la muncă silită. Au mare nevoie nemții de mână de muncă.

— Așa crezi?

— Cred. Mi s-a mai întâmplat să mă ia așa, de pe stradă, cu arcanul și să mă ducă la muncă silită. De câte ori m-au dus, după o zi, două, am izbutit să le fug de sub nas.

— Ai izbutit să fugi? De sub nasul lor?

— De sub nasul lor și pe sub nasul lor. Astă primăvară m-au luat tot așa, după stradă. Și m-au trimis pe Valea Prahovei, la Băicoi, să desfundăm sondele. Ne aflam acolo cam la o sută de oameni. Am lucrat numai două zile, până am luat seama locului. Pe urmă am tulit-o. Nu era cine știe ce pază. O să fug și acum. Dacă te ții de mine, și ai curaj, eu zic că atunci când o fi să fugim, să fugim împreună.

— Să fugim, dacă se va putea.

— Ei, asta e bună! De ce să nu se poată? Când vrea omul, se poate.

În vagon era întuneric. Numai tavanul era ușor luminat de lumina cenușie a înserării care pătrundea prin ferestrele mici, înguste și zăbrelite, de lângă tavan. Vreo doi vlăjgani aprinseră țigări groase și fumau. Ajungea până sub nasul nostru fumul tare, cu gust acrișor, de tutun negru și de hârtie de jurnal. Îmi înțepa nările fumul. Diplomatul cu gambetă se rățoia la găligani:

— Domnilor, vă rog să fiți atenți cu chibriturile și cu țigările. Din suflet vă rog să fiți atenți. Gândiți-vă că dacă se aprind paiele de sub noi, până să alerge nemții să ne deschidă, ardem ca șoarecii, cu vagon cu tot.

— Ei și? Mare pagubă, auzi, jaf în ciuperci…

Oamenii din vagon au început să-l înjure pe golanul cu gambetă și să-l înghiontească. Mi-am apropiat capul de urechea spelbului și l-am întrebat:

— Și ce lucrai, acolo, la sonde? Scoteai țiței?

— Nici pomeneală…

— Atunci ce făceai?

— Să vezi. Când s-a rupt frontul în Carpați și au năvălit nemții în țară, englezii, care se cam așteptau la asta, s-au repezit și au dat foc sondelor. În unele puțuri de petrol, ca să le astupe, au aruncat tot ce le-a căzut la îndemână: fiare vechi, pietroaie, scurtături de lemn, până și oale și vase de bucătărie. Nemții ne puneau să scoatem toate lucrurile astea din adânc, cu niște cârlige. Uneori mergea. Alteori nu. Atunci legam o bucată mare de ceară moale de o frânghie, legam deasupra bucății de ceară o greutate și lăsam frânghia să alunece pe gura puțului. Aluneca frânghia până se oprea. După un timp, trăgeam frânghia afară. Pe ceara moale se vedea forma fierului sau a pietroiului, sau a lemnului aruncat înăuntru. Nemții se uitau cu băgare de seamă la această formă, își băteau capul și născoceau un clește potrivit. Migăloasă muncă.

— N-ar fi fost mai ușor să vă pună să săpați alte sonde?

— Poate că ar fi fost mai ușor, însă nemții nu aveau atâtea mașini de săpat câte le-ar fi trebuit. Până acum or fi fabricat și ei și or fi adus destule.

— Dar ce amestec aveau englezii în petrolul de pe Valea Prahovei de i-au dat foc?

— Se vede că ești boboc și nu cunoști lumea. Petrolul, șchiopule, cât se află în țara românească, e al englezilor. Au cumpărat mai de mult pământurile de la țărani, cu tot ce se află în adâncurile lor. Ai priceput?

— Am priceput.

Tăcurăm. Larma din vagon se mai potoli. Departe, peste oraș, soarele scăpătase. Năpădi peste noi întuneric deplin. Paiele pe care ne culcasem ne încălziră. Aerul din vagon, îmbâcsit cu fumul țigărilor, ajunse înăbușitor. Unul, cu voce siteavă, întrebă:

— De ce-ți zicea mă, ție, vardistul, diplomat? Te cunoștea? Și de ce te lua peste picior, dacă ai fost într-adevăr diplomat?

— Dacă mă cunoaște! Mă cunoaște ca pe un cal breaz. Dar cine nu mă cunoaște pe mine în București? Toată lumea mă cunoaște. Am fost cineva la viața mea. Da… Da… Eu, domnilor, nu sunt fitecine. Am fost cineva la viața mea.

— Nu te lauzi? Dacă te miros că te lauzi, îți turtesc gambeta.

— De ce m-aș lăuda? Am fost, Siteavule – că n-am avut onoarea să-ți dau mâna și să mi te recomanzi, ca să știu cu cine am de-a face – am fost diplomat de carieră. Consul, dacă unul ca tine știe cu ce se mănâncă această funcție.

— Să zic c-aș ști. Dar dacă ai fost, de ce nu mai ești?

— Cum să mai fiu, mă, cum să mai fiu, dacă am fost dat afară?

— Și de ce te-a dat afară cine te-a dat afară?

— Ei, asta e o poveste lungă… O poveste foarte lungă…

— Spune-ne-o. Ție gura nu-ți cere chirie, iar nouă o să ne treacă noaptea mai ușor.

— De ce să vă spun? Ce, voi sunteți popi? De ce să mă spovedesc eu vouă?

— Dacă ne povestești tot și ne vorbești cum ai vorbi celor de-un soi cu tine, fără perdea, îți dau o țigară, Diplomatule. Una tare, o mahorcă, să-ți ardă gâtul, s-o simți până-n fundul rărunchilor și să strănuți ca măgarul picnit de tignafes.

— O țigare?

— Da. O țigare. Groasă. Tare.

— Ia dă-mi-o, frati-meu, ia dă-mi-o. Că n-am fumat de câteva zile și-mi lasă gura apă.

— Așteaptă s-o răsucesc. Dar ia spune-mi, cum vrei: s-o lipesc cu scuipatul meu, sau să ți-o dau răsucită numai, și de lipit să ți-o lipești singur?

— Lipește-o cu scuipatul tău. Dacă o să-mi vină greață, n-o să vărs. Stomacul mi-e gol.

Siteavul lipi țigarea și i-o întinse prin întuneric.

— Mersi. Dar dacă te-ai apucat să faci pomană, fă-o până la capăt.

— Ce-ți mai poftește rânza?

— Miluiește-mă, frati-meu, și cu un foc.

În vagon fâlfâi scurt flacăra unui băț de chibrit. Văzui fața Siteavului. Era lată și adânc ciupită de vărsat. Îmi amintii numaidecât de el. Era bondocul vânjos, cu gâtul scurt și cu umerii largi care mersese tot timpul în fruntea cârdului nostru.

— Dă-i drumul, Diplomatule, că altfel te ating la moacă de zici că n-ai avut noroc.

— Acuș. Permite-mi numai să mai trag un fum, două.

— Trage și trei.

Siteavul tăcu un timp. Pe urmă ne spuse tuturor:

— Măi, fraților, să nu mai crâcnească unul. Vreau să ascult până la capăt povestea Diplomatului.

Tăcurăm mâlc. Nu fiindcă ne-ar fi fost frică de siteav. Însă devenirăm și noi curioși să auzim ce-o să ne trăncănească Diplomatul cu glas pițigăiat.

— Pomeneai de noroc. Noroc am avut. Cu carul. Însă nu știu cum s-a făcut că l-am pierdut pe drum. Mă cheamă, dacă vreți s-o știți și pe asta, Temistocle Filodor. Părinții și prietenii, pe vremea când aveam și părinți și prieteni, îmi spuneau Temi. Vă rog din inimă, dacă vreți să ne avem ca frații, să-mi spuneți și voi Temi. Cât o să viețuim împreună. Și mi se pare că o să viețuim împreună un timp destul de lung. M-am născut în leagăn de mătase, la Kartum, pe Nil, în Sudan. Tatăl meu împlinea acolo înalta slujbă de consul…

S-a născut în leagăn de mătase, gândii, dacă este adevărat ceea ce ne sporovăie, și acum stă lungit pe paie, între niște coate-goale ca noi și ne spune pentru o țigare „fraților”. Știe, fără îndoială, zicala care spune: „Fă-te frate cu dracul, până treci puntea”. Era adevărat că noi aveam o punte de trecut, nu știam care, dar tot atât de adevărat era că nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu dracii. O! Cât eram de dornici să-i auzim până la capăt ciudata poveste! Devenisem toți numai urechi. Dacă ar fi fost lumină în vagon, am fi devenit și ochi. În vagon însă era întuneric beznă.

Diplomatul supse țigarea. Aruncă fumul pe nas și zise:

— Am crescut printre negri voinici, care umblau în pielea goală, cu muște mari roindu-le în jurul gurii. Ce trai! Ce viață! Cu o mână de gologănași de argint puteai să cumperi de la târg douăsprezece fetișcane roabe. Răposatul taică-meu își cumpărase două duzini. Le scutura fetișcanelor boiul, le mai ținea cât le mai ținea, pe urmă le vindea la târg altora mai hârșiți, dar tot hârbari ca dânsul, și-și cumpăra altele, proaspete. Maică-mea, și ea de mult răposată întru Domnul, se săturase de câte scandaluri îi făcuse. Ajunsese să se liniștească, nu-l mai gelozea și nu-l mai certa. Îl lăsa să-și facă în voie mendrele, câte le avea. Robul sudanez Tibb, care îngrijea de mine…

Poate că Diplomatul a mai rostit câteva cuvinte. Urechile mele, deși ciulite, nu le-a mai prins însă înțelesul, pentru că fraza i-a fost tăiată în două, pe neașteptate, de un zgomot îngrozitor. Izbit puternic, vagonul de marfă în care ne aflam a troznit din încheieturi, a zvâcnit brusc din loc, ne-a aruncat învălmășindu-ne unii peste alții, apoi s-a oprit. Am auzit glasul speriat al Diplomatului:

— Ce înseamnă asta?

— Mai nimic, i-a răspuns Siteavul. Ceferiștii leagă vagonul nostru de vreun mărfar gata să plece. Cu voia sau fără voia noastră, o luăm din loc, Diplomatule, chiar în noaptea asta.

— Încotro?

— Asta o știu numai nemții, care ne au în puterea lor. Și s-ar putea s-o mai știe și Aghiuță, care îi are în puterea lui pe nemți.

Râserăm albastru, dar râserăm.

— Ha-ha-ha!…

— Hi-hi-hi!…

Vagonul nostru se mai ciocni violent de câteva ori cu alte vagoane, se mai plimbă prin gară când într-o parte, când într-alta, pe urmă iarăși zăcu încremenit. Dar acum ne dădurăm seama după pașii pe care îi auzeam bocănind prin apropiere că nu ne mai găseam ca mai înainte, pe o linie moartă, ci chiar în apropierea peronului. Auzeam pașii oamenilor care treceau pe lângă vagon și le auzeam nedeslușit și cuvintele pe care le strigau.

În spatele vagonului nostru pufăi o locomotivă, iar pe tavan licări lumina aruncată de felinarul cel mare din fața peronului. Diplomatul, care-și isprăvise de mult țigarea și-și întrerupsese povestea abia începută, se răsuci neliniștit pe paiele de sub el, scânci ca un câine care vede că se apropie cineva să-l dăuleze fără milă, cu parul.

— Credeți că au să ne ducă la muncă?

— Doar nu s-au grăbit ei să ne culeagă de pe drumuri, ca să ne pună să petrecem. Asta tu, ca diplomat ce-ai fost, ai putea să o înțelegi mai bine decât noi.

— Vai de mine! Vai de maica-măiculița mea! Ce-o să mă fac eu?! Nu mă pricep la niciun fel de muncă, fraților… La niciun fel de muncă…

— Nu ai muncit niciodată, Diplomatule?

— Niciodată! De când mama m-a făcut! Niciodată!

— Atunci din ce mâzga moașă-ti ai trăit?

— Până la treizeci de ani m-au avut în grijă părinții. Pe urmă m-a întreținut statul. Acum…

Fluieră undeva, departe, o locomotivă. Îi răspunse, răgușită, locomotiva de lângă vagonul nostru. Numaidecât după aceea, cu scrâșnet de fiare vechi, scârțâind din toate încheieturile, trenul care, socotind distanța dintre cele două fluierături ale locomotivelor, trebuia să fi fost lung, a plecat din gară. Luneca încet pe șine. Locomotiva de lângă noi sufla greu.

— Un mărfar. Am ajuns să umblu cu un mărfar!…

— Lasă, Diplomatule, nu te mai văicări! Vei fi umblat de multe ori în viața ta cu acceleratele și expresurile. Nu-ți păgubește acum, la bătrânețe, să te mai cărăbănești prin lume și cu un mărfar. N-o să-ți cadă conciul.

— Bine! Fie și-un mărfar! Dar încotro ne-or duce?

— Spre miazănoapte-apus. Mergem pe linia București-Pitești.

— De unde știi?

— Păi, dacă am fi luat-o spre Giurgiu, trebuia să ne tragă, nu să ne împingă locomotiva din spate. E la mintea cocoșului.

Cineva, în vagon, izbucni în râs.

— La mintea cocoșului poate, dar nu și la mintea unuia care a fost diplomat. De fapt, războiul acesta în care se vânzolește întreaga lume a izbucnit și din pricina deșteptăciunii și a priceperii diplomaților.

Pițigăiatul cu gambetă se prefăcu a nu lua în seamă împunsătura.

— Și… fraților, ziceți că ne duc la muncă nemții?

— S-ar putea să ne ducă chiar la ocnă, să tăiem sare. De la un timp cam lipsește sarea de pe piață și cam lipsesc ocnașii din ocne.

— O!… Oameni ai lui Dumnezeu! Așa cum v-am mărturisit, eu nu sunt în stare să muncesc. N-am muncit niciodată în viața mea. Nu înțelegeți? Nu mă pricep nici măcar să țin o mătură de coadă.

— Și n-oi fi vrând cumva, Diplomatule, ca acolo unde o să ajungem, să muncim noi pentru tine? De muncit, mort-copt, va trebui să muncești. Altfel nemții n-au să-ți deie nicio fărâmă de pâine. Ai să te prăpădești de foame.

— Eu mă gândeam să vă rog să mă cruțați de muncă, fraților. O să vă răsplătesc. Pe cuvântul meu de onoare că o să vă răsplătesc.

— Cum? Când? Și cu ce? Nu cumva vrei să ne dăruiești gambeta?

— Am să vă spun glume. Am să vă fac să râdeți. Asta e mult pe niște vremuri în care oamenii râd rar sau nu mai râd deloc.

Trenul se târa înainte prin noapte. Ascultam cântecul roților care era mereu și mereu același. Când s-a făcut târziu, am simțit cum mă cuprinde oboseala, cum îmi pătrunde în mădulare și mă dă pradă lâncezelii. Somnul îmi da târcoale și cu fiecare clipă care trecea se apropia tot mai mult de mine. Obișnuit să rabd, foamea venise și o alungasem. Venise și setea. O alungasem și pe ea. O trimisesem să prindă din urmă foamea. Știam de mult că în asemenea împrejurări este bine să stau culcat, să nu fac nicio mișcare, să respir numai și, dacă se poate, să dorm, să dorm cât mai deplin, cât mai adânc. Aci însă trebuia să dorm numai pe jumătate, cu auzul rămas treaz, la pândă. Spelbul mă întrebă în șoaptă:

— Parcă ziceai că ai la tine un cuțit.

— Da. Am.

— Scoate-l de unde îl ții de obicei și dormi cu el în mână. Dacă…

— Știu.

— Trage-te lângă peretele vagonului și culcă-te cu spatele la el. Uite, eu mă întind aici, și aici o să rămân peste noapte. Să știi.

Ceilalți căscau, le auzeam fălcile troznind, trăncăneau, sugeau din țigări. Unii se grăbiseră să adoarmă și sforăiau de parcă mânau jigărita turmă de porci a satului la gârlă. Nu trecu mult și-mi dădui seama că spelbul adormise. Picotai ce picotai și adormii și eu. Curând însă începui să visez. Visul era limpede. Înțelegeam tot.

Ce visam? Visam că mă scald într-o baltă stătută, căldicică și neagră și, ca în atâtea alte sute și mii de nopți, știam că visez. Îmi spuneam: eu, acum, visez că mă scald, dar, de fapt, dorm într-un vagon de cale ferată, într-un vagon de marfă dorm, pe paie uscate dorm. Aud chiar uruitul roților. Aud până și pufăitul apropiat al locomotivei. Să văd ce-o să visez mai departe.

Apa în care mă scăldam părea fără margini. M-am întors cu fața în sus, în vis, și am făcut pluta. Trupul meu însă nu s-a mișcat din poziția în care adormisem. Nu am vrut eu să se miște. L-am stăpânit. În vis, deasupra, cerul era fumuriu. Am căutat să zăresc soarele și, oricât m-am uitat, nu l-am găsit pe nicăieri. Lumina fumurie era totuși lumină de zi, nu de noapte și pe cer nu se vedea nici urmă de nor. Dacă n-aș fi știut că ceea ce văd visez, m-aș fi mirat. Dar în vis nu e bine să te miri de nimic. M-am răsucit și am început să înot în picioare. Și iarăși m-am uitat în toate părțile. Nu se arăta nicio zare și niciun țărm nu se vedea pe undeva. Totul în jur era pustiu, pustiu nesfârșit și apa lișteavă în care continuam să mă bălăcesc și care mi se părea moartă.

În vis, uneori, sunt pământuri vii și sunt pământuri moarte, sunt ape vii și sunt ape moarte. Apa în care înotam acum era moartă. Și eu eram, pe toate întinderile acelea nesfârșite, singura vietate.

Tocmai când îmi spuneam astfel, văzui cum, la câțiva pași numai, apa se despică dintr-odată, și din despicătură ieși la iveală o făptură ciudată și hâdă care nu se asemuia cu nimic din ceea ce cunoșteam eu din viață sau din cărți. Urâta, păroasa și strania făptură, de cum ieși la suprafață, începu să vină spre mine, înotând, dar parcă mai curând târându-se pe burtă și cu fereală decât înotând. Atunci, ca fulgerul, îmi trecu prin minte gândul că s-ar putea ca ceea ce visez să aibă o legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate în vagon. Îmi adunai, printr-un uriaș efort de voință, pe care-l simții ca pe o adâncă durere, puterile, să mă smulg din vis și din somn, fără să strig și fără să mă mișc. Mă trezii într-o clipă. Deschisei ochii și, instinctiv, strânsei mâna pe mânerul de os al cuțitului și mă pregătii să izbesc. Nu văzui nimic prin întunericul de păcură al vagonului. Nici nu mă așteptam de altfel să văd ceva, dar fără ca măcar să mă ostenesc să-mi ascut auzul, simții cum, acoperit de sforăiturile celorlalți care dormeau, un trup omenesc se târa, ținându-și răsuflarea, către mine. Chibzuii repede ce am de făcut și mă hotărâi să folosesc cuțitul pe tăcute și numai în cazul când omul care se apropia va încerca să mă pipăie, să-mi caute banii și să mi-i fure. Îmi stăpânii respirația și îi dădui un ritm rar și liniștit, ca și cum aș fi fost pierdut în somnul cel mai adânc.

Omul veni târându-se încet și, o dată ajuns lângă mine, se opri. Îi simții răsuflarea caldă cum îmi ajunge în obraz. Îmi strânsei nările și mă copleși de îndată scârba. Omului îi duhnea îngrozitor gura. Valuri după valuri de duhoare de carne putredă mă năpădeau. Dacă nu mi-aș fi ținut firea, aș fi leșinat. Inima îmi bătu repede. Tâmplele îmi zvâcniră. Îmi strunii însă voința și continuai să respir ritmic, liniștit. Omul, pe care nu aveam cum să-l bănui cine ar putea fi, dibui cu palmele în jur, prin paie, până dădu de trupul meu. Atunci își trecu degetele ușor pe lângă obrazul meu, îmi atinse bărbia și apoi îmi pipăi gâtul. Îmi spusei dacă începe să strângă, îl lovesc o dată, o singură dată, cu sete, între umeri. Știam, după răsuflarea lui pripită, unde îi moțăie capul, unde îi stă încordat spatele și unde, insensibil, șezutul. Omul însă nu strânse. Căută gura cămășii și-mi descheie nasturii unul câte unul. După aceea își vârî mâna în sânul meu, ferindu-se pe cât putea să-mi atingă pielea. Până la urmă însă, tot trebui să mi-o atingă, atunci când începu să mă bârcâie pe sub brâul țărănesc cu care umblam strâns încins, din pricina durerilor de mijloc de care sufeream și care mă chinuiau deseori. Era un prost! Nu acolo unde te poate bârcâi orice hoțoman îmi păstram eu bănișorii câștigați para cu para cu atâta alergătură!

Dar nu puteam să-l las, oricâtă scârbă și oricâtă milă îmi era de el să mă întoarcă pe față și pe dos, să mă scotocească și să mă învăluie în nesfârșita duhoare care-i izvora din gură, ca dintr-o peșteră neagră, cu hoituri putrede în fund. Și apoi, nu știam cât o să fiu nevoit să trăiesc în mijlocul haimanalelor în care mă aruncase întâmplarea. Într-un fel, prilejul era bine venit, să le arăt tuturor că nu sunt un băiețandru pe care maică-sa l-a făcut cu degetul și pe care îl poate pungui, batjocori și lua peste picior oricine și oricând. Încordat tot ca un arc, într-a suta, ori poate că într-a mia parte dintr-o clipă, ridicai mâna, care se făcuse una cu plăselele cuțitului de strâns ce-l țineam și izbii cu sete. Cuțitul se înfipse adânc în carne multă și moale, și când se opri și-mi vibră ușor în palmă, pricepui că vârful lui ascuțit a dat de os. Îl smulsei dintr-o singură zvâcnire, mă proptii în cealaltă mână și mă ridicai, gata să dau a doua oară și altfel, dacă voi simți că hoțul trece la atac și încearcă să mă lovească. Avu noroc. Nu încercă. Uluit de izbitura la care nu se așteptase și înnebunit de durerea tăieturii, icni o dată scurt și, gemând și scrâșnind din dinți, se trase pe burtă de-a-ndărătelea.

Mă pripisem când socotisem că omul în care vârâsem cuțitul s-a dat învins, că se va retrage în culcușul lui și va aștepta, gemând și încercând să-și oblojească rana, zorile. Poate că durerea pe care nu era în stare să și-o stăpânească îi luase mințile. Nu aveam cum să știu. Simții că nu se mai târăște, că s-a oprit și că încearcă să se ridice în picioare. De ce m-aș fi mirat să aibă și el cuțit? O luptă pe întuneric și pe tăcute, dacă ar fi avut loc, nu mi-ar fi fost de niciun folos. Omul pe care îl lovisem nu avea de gând să mă ierte. Îi simțeam grozava turbare din gemetele scurte pe care le scotea și care semănau cu grohăiturile unui mistreț întărâtat. Întinsei piciorul și-i dădui o lovitură zdravănă în cap Spelbului. Spelbul se trezi și, buimac încă de somn, răcni:

— Care dai, mă? Pastele și grijania…

Nu apucai să-i răspund. Îl trezisem prea târziu pe Spelb! Făptuisem această greșeală. Hoțul se și prăvălise asupra mea. Simțindu-i răsuflarea deasupra capului meu, avui totuși timp să sar ca o zvârlugă în lături. Cuțitul lui, repezit, se înfipse adânc, scrâșnind, în peretele de scândură al vagonului. Pe când se străduia, înjurând tare, să-l scoată, mă folosii cu iscusință de împrejurare și-l mai împunsei o dată, ușor, în coastă. Hărmălaia noastră îl dezbuimăci pe Spelb și mai trezi pe câțiva din cei ce sforăiau. Spelbului îi veni în gând să aprindă un chibrit. Mai aprinseră și alții bețe de chibrituri. În lumina puțină care se făcu, îl văzui pe Diplomat frângându-se de mijloc și prăbușindu-se în paie. În mâna pe care-o ținea ridicată în sus păstra un cuțit lat și bont. Vârful frânt al cuțitului rămăsese înfipt în peretele vagonului. Mă pomenii lipit cu spatele de ușa vagonului. De pe cuțitul meu picura sânge.

Mirați și nu prea, oamenii se uitau la noi cu ochi mari, încă plini de somn. Mormăiau cuvinte pe care, în uruitul trenului și în larma iscată în vagon, nu le pricepeam. Spelbul, ridicat în picioare, trăgând chibrit după chibrit, urla:

— Tăceți, mă, odată! Ce s-a întâmplat?

Răspunsei cu un glas pe care nu mi-l recunoșteam:

— Dormeam și m-am trezit pipăit de unul care-mi căuta punga, să mi-o fure. M-am apărat. L-am lovit de două ori cu cuțitul. Ultima lovitură i-am dat-o în coastă, ușor. Geme acum. Vedeți ce are.

Oamenii se îmbulziră spre Diplomat. Ce era să fac? Îmi ștersei cuțitul pe paie, îl băgai în teaca de piele moale și-l pusei la păstru, în brâu. Poate, îmi zisei, poate că o să-mi mai trebuiască, dacă nu în noaptea asta, în altă noapte sau în altă zi. De multe mă scăpase până acum, dragul de el!…

— De ce-ai vrut, mă, tâlharule, să-i furi băiatului banii? Ce-ai avut cu el, mă?

Spelbul întreba și țipa în zadar. Diplomatul nici nu se gândea să răspundă. Lungit în paie, se ținea cu o mână de bucile șezutului și cu alta de coastă. Gemea scurt și des. Ochii, mărturisind suferinți nestăpânite, i se blegiseră. Abia scânci:

— Căutați niște cârpe, fraților. Și oblojiți-mă, oblojiți-mi fundul, dacă puteți. Și coasta. Sânger ca un porc înjunghiat.

Dobitocul! Îi trebuiau cârpe! Cârpe bune de legat rănile! Cine avea?

În îmbulzeală, cuiva îi scăpase un chibrit aprins, jos, în paie. Focul, la început mărunt, se întinse cât ai bate din palme. Strigai din toate puterile:

— Foc! A luat vagonul foc! Foc!…

Flăcările crescură, se prelinseră pe lângă noi și vârfurile lor începură să iasă afară pe ferestrele înguste și zăbrelite ale vagonului de marfă. Prinse să ne înăbușe fumul.

Nu mai încăpea nicio îndoială că vagonul vechi, numai scânduri uscate și scorojite de soare, luase și el foc. Aveam să ardem laolaltă, ca șoarecii. Se întâmplase tocmai ceea ce voise să împiedice Diplomatul. Și tocmai din pricina lui.

Pentru a doua oară, în decurs de câteva minute numai, buimăceala îi cuprinse pe toți. Țipau și urlau, de parcă fiecare s-ar fi aflat în gură de șarpe. Se și aflau, numai că șarpele nu era un șarpe oarecare, ci un coșcogeamite balaur de foc, care în loc să fie rece cum sunt șerpii, era grozav de fierbinte.

Mă lipii și mai mult de ușă și-mi dusei mâinile în dreptul feții, să-mi feresc, când se vor apropia flăcările de mine, pe cât voi putea, măcar luminile ochilor. Socotii că soarta mea, pe care mi-o voisem mai bună decât a celor de lângă care plecasem de la Omida, era vrednică de râs; să pier de foc, părpălit de paie, într-un vagon murdar de cale ferată, pentru că m-am încăierat cu un fost diplomat, care voise să-mi fure punga în care păstram treizeci de lei amărâți, câștigați din vânzarea jurnalelor, vreme de două luni! Darie, Darie!… Îmi veni să-mi plâng singur de milă. Nu era însă timp pentru lacrimi. În fața primejdiei care ne păștea, dintr-odată se trezi în noi toți, nesățioasă și sălbatică, dorința de a trăi.

Flăcările cuprinseseră mai mult de jumătate de vagon. Ardeau și scândurile vagonului. Ardeau pereții, ardea acoperișul ușor boltit, ardea și dușumeaua. Trenul alerga prin noapte și curentul iscat din cauza alergării lui stârnea și întețea flăcările. Între timp, oamenii se adunaseră ghem în partea din urmă a vagonului, unde se afla lungit pe paie Diplomatul, la care acum nu se mai uita nimeni. Atunci a răcnit Siteavul:

— Feriți-vă ochii! Și treceți lângă mine toți cei încălțați. Să încercăm să stingem focul cu picioarele, călcându-l…

Ca la o poruncă îndelung așteptată, oamenii tăcură și se apucară să împingă și să calce cu picioarele, încălțați și desculți laolaltă, paiele aprinse și scândurile care ardeau și ele. Unii împingeau și încercau să stingă focul și cu mâinile. Cu tot sfatul dat, nu ne mai feream nici mâinile, nici picioarele, nici fața. Numai ochii ni-i feream. Bineînțeles, cât puteam să ni-i ferim.

Larma încetă. Roțile trenului uruiau, uruiau. Tăcuți, crânceni, sălbatici parcă în această cumplită încleștare cu moartea, ne luptam cu flăcările și cu fumul gros, înecăcios, care ne strângea de gât și ne sufoca. Mirosea a carne pârlită, a păr ars, a zdrențe arzând înfundat. Focul însă se întinsese, mai ales la acoperișul care, dintr-o clipă în alta, în goana prin noapte a trenului, la o zdruncinătură mai puternică, avea să se prăbușească peste noi. Dacă ușile nu ar fi fost încuiate pe dinafară, le-am fi deschis și ne-am fi aruncat din tren, în fugă, întâmplă-se orice, pe terasament. Dar erau zăvorâte și de spart nu aveam cu ce să le spargem. Ne sosiseră tuturor clipele din urmă.

O, Darie! Ai râvnit să-ți faci un loc în lume, să umbli și să vezi pământul de la un capăt la altul, să bei și mai mult, până la fund, din marea cupă a amărăciunii, să te îmbeți apoi de frumusețea vieții și să-i guști, într-un târziu chiar, nespusa dulceață! Acum îi gustam fumul, fumul care mă înăbușea. Flăcările îmi pârliseră sprâncenele și dăduse iama prin părul meu bogat, zburlit, ciufulit. Mâinile, pline de arsuri, mă usturau. Picioarele desculțe, pline de arsuri, mă usturau și ele. Acoperișul, care atârna în partea din față a vagonului, s-a prăbușit, întețind în prăbușirea lui și mai mult focul. Dar oamenii, tăcuți, încruntați, se luptau mai departe cu flăcările, cu fumul, cu jărăgaiul.

Tresărind de înfiorare și de bucurie totodată, am auzit, tocmai când nu mă mai așteptam, fluierul răgușit și speriat al locomotivei din spatele vagonului care ardea, străbătând prelung văzduhul. Un alt fluierat i-a răspuns din depărtare, tot atât de speriat, tot atât de prelung. Frânarii, treziți poate din picoteală, au strâns mânerele frânelor și trenul, într-o uriașă ciocnire de tampoane, s-a oprit scrâșnind. Cu izbituri puternice, de ciocane, ușile vagonului fură sparte. Îmbulzindu-ne, sărirăm afară. Întâi simții sub tălpi iarba aspră, uscată de toamnă, a terasamentului, apoi mă prăvălii în șanț. Acum, că trenul se oprise, vagonul nostru ardea mai departe, cu flăcări potolite. Ca să nu ne ajungă scânteile, care mișunau în toate părțile, ca niște steluțe roșii, ne depărtarăm câțiva pași de linie. Mecanicii și frânarii, adunați, dezlegau vagonul aprins de tren și locomotiva se pregătea să-l tragă mai departe, în urmă, ca să nu se întindă focul și la celelalte vagoane. Siteavul își aduse aminte:

— L-am uitat pe Diplomat în vagon. Arde de viu, dacă nu-l scoatem.

Dintr-o săritură, Spelbul și Siteavul se cățărară în vagonul aprins. Peste o clipă, ni-l aduseră pe Diplomat, cât era de lung, leșinat. M-am dus, l-am luat în brațe, m-am depărtat la câțiva pași de tren și l-am așezat pe iarbă. Temându-se că ne vom folosi de întuneric și vom fugi peste câmp, să ne ascundem în pădurea de porumb care se vedea la o aruncătură de băț, patru soldați nemți se dăduseră jos dintr-un vagon, de cum se oprise trenul, ne înconjuraseră și ne păzeau cu puștile cumpănite în mâini, gata să tragă. Osteneală zadarnică! Pârliți de flăcări, plini de arsuri și copleșiți încă de emoție, niciunul din noi nu se gândea s-o ia la sănătoasa.

Câmpul mi se păru, sub lumina subțire și săracă a stelelor, nemărginit. Nu zării prin apropiere ferestrele luminate ale niciunei locuințe omenești.

Vagonul nostru, tras mai departe de celelalte, în urmă, ardea încă. Dacă ar fi avut la ei lopeți, frânarii ar fi putut să stingă focul cu pământ. Dar nu aveau. Așa ceva, mărturiseau ei, nu li se mai întâmplase niciodată, de când slujeau la Căile Ferate. Vagonul arse până nu mai rămase din el decât scheletul de fier și roțile. Locomotiva îl împinse înainte și-l legă la loc. Asupra întâmplării urma să fim anchetați mai târziu. Nemții ne pipăiră pe rând, ne confiscară chibriturile celor ce aveam prin buzunare chibrituri și ne urcară, să ne odihnim și să ne mai venim în fire, până la cea mai apropiată stație, în vagonul lor. Și ei dormiseră ca și noi, pe maldăre de paie. Acum însă ne pierise tuturor pofta de somn.

În timp ce ne aflam, abia scăpați de primejdie, în câmp, și vagonul nostru ardea încă, am aflat de la frânari și motivul pentru care fusesem zăvorâți în vagonul acela. Trenul cel lung, de peste patruzeci de vagoane, era încărcat cu… oi. Pe la mijlocul trenului, câteva vagoane deschise purtau pe platformele lor mari baloturi de fân uscat și presat. Vreo două, trei vagoane transportau saci cu tărâțe. Noi trebuia, în gările în care trenul era programat să staționeze mai mult, să dăm mâncare oilor, să le adăpăm și să curățăm vagoanele de balegă cu niște mături cu cozi lungi.

— Și până unde o să însoțim noi acest tren?

— Nu știm. Trenul însă părăsește pământul nostru la Orșova. De acolo înainte va fi preluat de către serviciul Căilor Ferate austro-ungare. Veți însoți trenul, așa ne dăm noi cu socoteala, până la unul din fronturile germane. Oile sunt rechiziționate de nemți. Sunt ale nemților.

Uitai și încăierarea cu Diplomatul, în care folosisem cuțitul, uitai și focul care-mi arsese în câteva locuri pielea, îmi pârlise sprâncenele și părul și fusese gata-gata să mă pârjolească de viu și să mă schimbe într-un pumn de cenușă. Imaginației mele îi crescură dintr-odată mari aripi. Așadar, îmi spusei, nu aveam să fim duși într-un loc de muncă forțată în țară. Călătoream… Călătoream… Aveam prilejul să mai văd o părticică din lumea largă!…

Trenul se îndrepta către Apus. Aveam să străbatem întinsul imperiu austro-ungar. Eu aveam să văd pusta maghiară, munții Boemiei și apoi aveam să tai în două Germania. Desigur, nu puteam să mă aleg cu mare lucru, văzând gări și orașe, câmpuri și sate, râuri și munți din goana unui tren de marfă. Pentru mine însă și atâta era de ajuns, la puținii ani pe care-i număram. Trebuia să țiu ochii cât mai mult și cât mai larg deschiși, să văd… să văd… și să înțeleg… Mă voi întoarce la București, când va fi să mă întorc și dacă va fi să mă întorc, cu mintea mai plină, voi fi mai bogat în cunoașterea țărilor străine și mai iscusit în viață, voi avea, cum se spune, mai multă experiență. Mă bucurai. Peste măsură de mult mă bucurai. Îmi amintii de poveștile fraților Grimm și sub fruntea mea înviară ilustrațiile asupra cărora întârziasem cândva la Omida. Căzui pe gânduri și – Doamne – visând ca un nătâng mă închipuii trăind printre nemții din vechime, cu nemții din vechime… Poate că voi avea norocul să mă plimb printr-unul din acele orașe de legendă, clădite pe la începutul mileniului și pe care timpul și oamenii, perindându-se în cuprinsul lor, rânduri-rânduri, și rânduri-rânduri pierind, le-au păstrat întregi până în zilele noastre, cu ulițele lor înguste și întortocheate, cu casele lor scunde și viu colorate, ca de păpuși…

În vagonul nemților, tot atât de vechi, de dărăpănat și de păcătos ca acela care arsese, își răspândea lumina puțină și gălbuie un felinar. Nemții, după ce trenul își reluase uruitul, își aprinseseră pipele și fumau. Erau șase soldați. Șase soldați bătrâni, mustăcioși, cu berete rotunde pe cap. Ah, beretele acestea rotunde, cenușii! De aproape un an era plină țara de ele. Al șaptelea neamț, îmbrăcat într-o lungă haină de noapte, era bărbos. Își stinsese luleaua la venirea noastră în vagon, când doi găligani din cârdul nostru îl aduseseră pe Diplomat pe brațe și-l lungiseră pe paie. Bărbosul clătinase din cap și se apucase să-l examineze ca un doctor. La arsurile noastre nici nu se uitase. Vederea sângelui, care începuse să se usuce pe trupul Diplomatului, îi atrăsese însă atenția. I-a scos hainele, una câte una, și l-a lăsat aproape gol. M-am dus și eu lângă bărbos și m-am uitat. De ce să nu mă uit? Doar eu făptuisem isprava. Tăietura din bucă era îngustă, însă destul de adâncă. Cea din coastă, cum mă și așteptam, era numai o înțepătură la suprafață. Nu m-am mirat când l-am auzit pe bărbos vorbind aproape corect românește. Mulți nemți din trupele care ne ocupau țara vorbeau românește. Vorbea românește feldwebel-ul Rudolf Burger de la noi din Omida. Mai vorbeau și alții care își câștigaseră, ca și acesta, pâinea pe la noi prin țară înainte de război.