Satra

Capitolul 1

Him bașa isprăvi de mâncat. Isprăvi și de băut. Oala, care cu puțin înainte fusese plină de vin roșu, acrișor, era goală. Îi mulțumi Oarbei.

— Bucatele au fost bune. A fost bun și vinul.

Obrazul Oarbei se lumină.

Him bașa îl privi pe Alimut.

— Te‑ai săturat?

— Da, tată. Numai vinul…

— Nu cumva vrei să spui că nu ți‑a plăcut?

— Mi‑a plăcut, tată, dar… a fost cam puțin.

Râseră amândoi. Râse și Oarba.

— Altădată, fiule, ai să primești mai mult.

Stăpânul șatrei ieși în fața cortului, se așeză turcește în țărâna alburie pe care o înfierbântase soarele și bătu din palme. În deschizăturile corturilor se arătară de îndată capete oacheșe, pletoase, mustăcioase. Câțiva bărbați se apropiară. Him bașa se uită în ochii lui Uj Hoțul și‑i porunci:

— Cheamă bătrânii la sfat. O dată cu ei să mai vină și Ariston, Goșu și Lisandra.

Uj Hoțul începu să umble printre corturi. Câteva clipe stăpânul șatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă ridică ochii și, clipind des, se uită la cer.

Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, vâscos, apăsător și părea încremenit. Caii, măgarii și catârii șatrei moțăiau ceva mai departe de corturi și se apărau alene cu cozile de roiurile de muște care nu le dădeau pace. Câinii, întinși pe labe, dormitau sub căruțele lungi, cu coviltire. Îi supărau și pe ei muștele. Doborâți de greaua zăpușeală a zilei, urșii nu se mișcau, nu‑și sunau lanțurile și nici măcar nu mormăiau. Poate se aflau căzuți adânc în somn și nu visau nimic. Poate visau pădurile străvechi și umbroase în care viețuiseră altădată, pe vremea când fuseseră slobozi. Poate visau stufărișuri pline de afine și de albine. Poate visau scorburi încărcate cu faguri galbeni plini cu miere limpede și dulce.

Satul în care șatra poposise chiar în dimineața aceea se afla la o depărtare de numai trei‑patru sute de pași. Rămânea tăcut de parcă în întregul lui cuprins nu s‑ar fi găsit nicio făptură vie. Tăcută rămânea și balta din apropiere în care foiau broaștele și pe care o acopereau în bună parte petice umede de lintiță grasă și verde. Aci, și la acest ceas al amiezii, tăcerea ar fi fost deplină, dacă din când în când nu s‑ar fi auzit, venind de departe, țăcănitul ritmic al secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul își sprijinea marginile albastre pe pământ, doborau grâul copt și înalt. Văzduhul era prea vâscos și zăpușeala amiezii prea grea și prea groasă ca să străbată prin ea și să se audă și glasurile oamenilor. Frânți de mijloc și scăldați în sudoare, țăranii adunau grâul secerat, îl legau în snopi și cu snopii clădeau clăi mari. Văzute de departe, clăile de grâu se asemuiau cu niște grămezi fabuloase de aur roșcat.

Auzind porunca mai‑marelui lor, repetată la fiecare cort de Uj Hoțul, oamenii oacheși – bătrâni și tineri – ieșiră din corturile în care abia se tolăniseră pe rogojini și veniră lenevoși abia târșâindu‑și pașii. Se așezară cu toții în țărâna fierbinte a luncii, făcând o jumătate largă de cerc în fața lui Him bașa. În dreapta și în stânga acestuia se așezară bătrânii. După aceea, în rândul întâi se așezară, după vârstă, și ceilalți bărbați. La spatele lor luară loc femeile, iar copiii li se pripășiră tuturor în poala, în brațe sau pe umeri. Flăcăiandrii cu mustățile abia mijite și fetișcanele care purtau la gât lungi șiruri de mărgele și în urechi cercei mari ca niște belciuge se aciuară în spatele femeilor și întinseră gâturile. Șovăind și împleticindu‑se, veni și Goșu, de mână cu Lisandra. După Goșu se arătă, mândru și pieptos, Ariston. În spatele lui, mărunțel la trup însă vânjos și îndesat, pășea Uj Hoțul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea pe obrajii ciupiți adânc de vărsat și se pierdea în barba neagră, încâlcită, stufoasă. Toate privirile șatrei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nicio șoaptă și nici măcar muștele nu mai bâzâiră. Uj Hoțul strigă:

— Sânge!… Să iasă cu sânge… Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge!…

Him bașa se uita la el mustrător. Uj Hoțul, rușinat, plecă ochii în jos și tăcu.

Bărbații șatrei, adunați aci, aveau toți chici lungi, mustăți stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazul niciunuia nu umblase briciul. Pe toți, fără greșeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobișnuit de mari și plini de o strălucire care – dacă nu te fereai din calea ei – te amețea și te adormea. Bărbile, mustățile și chicile, unse în fiecare zi cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de metal.

Toate privirile erau îndreptate spre Goșu. Dârz, întărâtat, pus pe ceartă, pe bătaie și poate chiar și pe omor, omul veni și se opri în mijlocul cercului. Tot în mijlocul cercului și destul de aproape de Goșu, se opri și Lisandra. Ariston se răzleți de cei doi și înlemni. Goșu se uita în pământ. Tot în pământ se uita și Ariston. Numai Lisandra căuta fără nicio sfială ochii oamenilor din jur și, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci și cu nerușinare parcă.

Him bașa voi să deschidă gura și să spună ce avea de spus. Dar tocmai atunci în sat sună trist clopotul cel mare de la biserică. După clopotul mare sună și clopotul mic. Tot rar. Tot trist. Șatra știu că acolo, în satul lângă care se aciuase cu câteva ceasuri în urmă, ori de undeva, de departe, de pe front, venise vestea morții unui bărbat. Nu se închină niciunul dintre ei și niciunul dintre ei nu șopti printre buze „Dumnezeu să‑l ierte pe răposat”. Ei, oamenii oacheși, nu moșteniseră de la înaintași acest obicei și nu practicau nicio credință. Se mulțumiră să se uite în pământ – în pământul în care se topeau trupurile tuturor morților – și apoi să‑și arunce ochii spre cer. De acolo, din cer, soarele lumina pământul. Și tot de acolo, din cer, cădea ploaia care ajuta pământului să se acopere de iarbă, de buruieni și de păduri, de livezi sau de lanuri nesfârșite de grâu, de porumb, de floarea‑soarelui, de rapiță, de secară.

Fața lui Him bașa se întristă. Stăpânul șatrei spuse:

— Nu este nicio legătură între viața omului care s‑a stins acum și viața noastră. Totuși, clopotul ne‑a cobit a rău.

Șatra pogorî într‑o tăcere și mai adâncă. Ea era obișnuită din cea mai veche vechime să tacă atunci când mai‑marele ei spunea ceva. Niciodată nu se pomenise printre ei om care să se ridice împotriva bulibașei. Tot așa aveau să se petreacă lucrurile și acum.

Clopotul mare sună ce mai sună, osteni și tăcu. Tăcu și clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de mari petice de lintiță grasă și verde orăcăi o broască. Soarele fulgera văzduhul încremenit și vâscos dintre pământ și cer. Speriată, broasca se trase iarăși în adânc.

— Știți, spuse Him bașa, pentru ce v‑am chemat, să luați parte la judecată.

— Știm, răspunseră bătrânii, știm prea bine.

— Totuși, am să vă spun pe scurt întâmplarea, după datină, ca totul să fie limpede și în hotărârea pe care o vom lua să nu se strecoare nicio nedreptate. Legile noastre, păstrate din bătrâni, trebuiesc împlinite fără nicio abatere.

— Te ascultăm, bulibașă, ziseră într‑un glas bătrânii. Te ascultăm.

— Acum doi ani a fost mare bucurie în șatra noastră, zise Him. A fost nu numai bucurie, a fost și veselie. Vă amintiți că ne aflam poposiți într‑o luncă, lângă marginea fluviului. Cu capul plecat și parcă cerându‑și iertare de ceea ce avea de gând să facă, flăcăul Goșu ne‑a cerut învoire să se însoare cu Lisandra, fata lui Sedil, din șatra lui Sedil. Și noi i‑am dat învoire s‑o aducă în șatra noastră pe Lisandra, fata lui Sedil, din șatra lui Sedil. Mi‑am pus obrazul în joc și m‑am tocmit o zi și o noapte cu Sedil bașa. M‑am tocmit până am rămas amândoi sitevi și abia atunci ne‑am înțeles din preț. Și după ce ne‑am înțeles din preț am chemat‑o pe Lisandra și‑am întrebat‑o dacă‑l place pe Goșu și dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goșu. La întrebarea mea dacă‑l place pe Goșu, ea nu mi‑a răspuns. Iar la întrebarea dacă vrea să‑l ia de bărbat pe Goșu, ea mi‑a răspuns că vrea. Nu m‑am supărat. Pentru că o femeie poate să‑și ia de bărbat și pe un om pe care nu‑l place. Cu vremea se învață cu el și asta e de ajuns ca o căsnicie să meargă bine. Și‑am mai întrebat‑o pe Lisandra dacă are ori nu de gând să se supună legilor străvechi ale șatrei noastre. Lisandra a pus mâna dreaptă pe inimă și‑a jurat că are să se supună, oricât de strașnice ar fi ele. Atunci Goșu a zis: „Dacă mă ia de bărbat, o să mă cunoască. Și dacă o să mă cunoască, o să mă placă. Și dacă o să mă placă, până la urmă o să ajungă să mă și iubească.” Zicând acestea, Goșu s‑a arătat fericit. Și atunci m‑am arătat și eu fericit că Goșu și‑a ales nevastă frumoasă și harnică, și că șatra noastră și‑a mărit numărul și s‑a îmbogățit cu o femeie din șatra lui Sedil și chiar din neamul lui Sedil. Goșu i‑a plătit în fața mea și în fața voastră lui Sedil bașa douăzeci de galbeni de aur turcești, cu zimți, ca preț al Lisandrei. Sedil bașa și‑a luat fata de mână și i‑a dat‑o lui Goșu pe viață și i‑a spus: „Până acum Lisandra a fost fata mea și mie mi s‑a supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Goșule, și nevasta ta, și ție și numai ție o să se supună, iar la alt bărbat din șatră ori din afara șatrei n‑o să se uite nici măcar cu coada ochiului.

Him bașa tăcu. Își bolovăni ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, peste oamenii oacheși adunați în fața lui. Șatra îl asculta. Șatra nu‑i ieșea din cuvânt. Inima i se umplu de mulțumire. Ieși din tăcere și întrebă:

— Am spus până acum adevărul, au l‑am ocolit?

— Adevărul l‑ai rostit, bulibașă, adevărul întreg l‑ai rostit și nimic din ce‑a fost adevăr n‑ai ascuns.

— Atunci, zise Him bașa, să mergem mai departe și să deslușim faptele până la capăt.

— Până la capăt, bulibașă.

— Așadar, Goșu i‑a plătit lui Sedil bașa prețul Lisandrei și Lisandra a jurat cu mâna pe inimă că va asculta de străvechile legi ale șatrei noastre și‑a trecut Lisandra din șatra lui Sedil bașa în șatra noastră. A început nunta. Trei zile și trei nopți ne‑am veselit noi și tot trei zile și trei nopți s‑a veselit și șatra lui Sedil bașa. Au jucat oamenii din șatra noastră și, amestecându‑se cu noi, au jucat și oamenii din șatra lui Sedil bașa. Au jucat urșii șatrei noastre și au jucat și urșii șatrei lui Sedil bașa. S‑a isprăvit nunta fără nicio spinare ciomăgită, fără nicio mână ruptă, fără niciun ochi scos și fără niciun cap spart. Pe urmă șatra noastră a apucat‑o într‑o parte și șatra lui Sedil bașa în altă parte. De atunci și până astăzi au trecut aproape doi ani, iar căruțele noastre nu s‑au mai întâlnit, câinii șatrei noastre nu s‑au mai mirosit cu câinii șatrei lui Sedil bașa, caii, măgarii și catârii șatrei lui Sedil bașa nu s‑au amestecat la păscut cu caii, măgarii și catârii șatrei noastre. Iar noi… Noi nu ne‑am mai oglindit în ochii șatrei lui Sedil bașa și nici șatra lui Sedil bașa nu s‑a mai oglindit în ochii noștri. Este?

— Este, bulibașă, este.

— Toate au mers bine până în miezul nopții trecute, când peste Goșu s‑a năpustit netam‑nesam, un vis urât. Și atunci, scuturându‑se de somn și ieșind din visu‑i urât, Goșu s‑a trezit. Și trezindu‑se a căutat‑o lângă el pe Lisandra s‑o scoale și pe ea din somn și să‑i povestească visul. N‑a găsit‑o. Fierul roșu al bănuielii i‑a ars lui Goșu inima și l‑a îndemnat să pună mâna pe cuțit. A pus Goșu mâna pe cuțit, i‑a încercat agerimea tăișului, a ieșit din cort și s‑a pitulat la pândă cum ar fi făcut‑o oricare dintre noi. Cum știți, șatra toată dormea dusă. Caii șatrei, măgarii șatrei și catârii șatrei pășteau prin preajmă. Câinii șatrei dormeau și dormeau și urșii șatrei. Și numai Goșu pândea la pământ, cu cuțitul în mână. Sângele lui Goșu ardea și mânia îi tulbura mințile. Omul însă se stăpânea, tăcea și răbda. Stăpânindu‑se și tăcând, răbdând și așteptând, a pândit până către zori. Și pânda nu i‑a fost fără folos. În zori a văzut‑o pe Lisandra și l‑a văzut și pe Ariston. Veneau ținându‑se de gât dinspre zăvoi.

— Rușine! Rușine mare! spuseră bărbații.

Muierile oacheșe și ochioase tăcură. Tăcură și fetișcanele. Tăcură și flăcăiandrii. Him bașa îl întrebă pe Goșu:

— Am spus adevărul, Goșule?

— Adevărul l‑ai spus, bulibașă.

— Dar tu, Aristoane, ce sici?

— Ai spus adevărul, bulibașă.

Pe Lisandra n‑o învrednici Him bașa cu nicio întrebare. Femeiușca nu se sinchisi. Își păstră ochii în jos, însă genele lungi îi tresăriră și parcă și buzele i se mișcară într‑un scurt tremurat.

— Goșu, zise Him bașa, Goșu ar fi avut dreptul, stăpânit de mânie, cum era, să se năpustească asupra lui Ariston și să‑l înjunghie. Dar Goșu s‑a gândit că nu e potrivit ca un bărbat din șatra noastră să ucidă alt bărbat din șatra noastră. Goșu a ținut seama de străvechile noastre legi și de străvechile noastre obiceiuri, și a socotit că e mai bine să‑și înfrâneze pornirea spre răzbunare și să aducă pricina înaintea noastră spre dreaptă judecată. Așa este, Goșule?

— Așa este, bulibașă, așa și nu altfel.

— Acum, spuse Him bașa, acum Goșu trebuie să ne răspundă dacă o leapădă sau nu pe Lisandra.

Goșu răspunse liniștit:

— Nu, stăpâne, n‑o lepăd. Nici mort n‑o lepăd.

— De ce?

— Pentru că eu fără Lisandra nu pot trăi. Eu o iubesc pe Lisandra mai mult decât îmi iubesc lumina ochilor.

Lisandra se uită la el lung. Îi înflori pe buze un surâs de mulțumire. Him bașa se încruntă. Femeiușca își stinse îndată surâsul.

— Atunci, Goșule, nu‑ți rămâne altceva de făcut decât s‑o ierți.

Goșu sări ca ars:

— Până aici ai fost drept, bulibașă, și n‑ai rostit un singur cuvânt care să se abată de la străvechile noastre legi și de la străvechile noastre obiceiuri, însă la urmă, pesemne din bunătatea inimii, ai greșit.

— Așa e, ziseră bătrânii. La urmă bulibașa a greșit.

— Vrei să se împlinească legea, Goșule?

— Vreau.

— Și tu, Lisandro, vrei și tu să se împlinească legea?

— Vreau, zise femeia, vreau, pentru că știu că altfel nu se poate.

— Dar, o întrebă blând Him bașa, de ce ai călcat tu legea când știai prea bine ce te așteaptă?

— Nu pot trăi fără Ariston, bulibașă. Și dacă nu pot trăi fără Ariston, socot că e mai potrivit să mor.

Tăcu Him bașa. Tăcură bătrânii. Toți bărbații tăcură, în afară de Uj Hoțul, care râgâi, rânji și tuși. Muierile șatrei fremătară și șușotiră între ele. Him bașa răcni la ele. Muierile tăcură.

— Tu, Aristoane, știai că Lisandra e nevasta lui Goșu. Știai că Goșu a cumpărat‑o pe Lisandra de la tatăl ei, de la Sedil bașa, cu douăzeci de galbeni de aur vechi, turcești și cu zimți.

— Știam, bulibașă, toate acestea le știam.

— Atunci de ce ai tras‑o pe Lisandra în greșeală?

— Pentru că o iubesc mai mult decât îmi iubesc carnea și mai mult decât îmi iubesc sângele. Fără ea nu pot să trăiesc și nici nu vreau să mai trăiesc.

— Dar Goșu spune că nici el nu poate să trăiască fără Lisandra.

— Da, nu pot să trăiesc fără Lisandra, suspină Goșu.

— Vinovată este Lisandra, zise Him bașa. Cunoștea dragostea lui Goșu și nu se cădea să răspundă chemării lui Ariston.

— Nu eu sunt vinovată, spuse Lisandra. Vinovată e dragostea. Dragostea m‑a aprins, m‑a zăpăcit, m‑a orbit și m‑a aruncat în brațele lui Ariston. Acum voi faceți cu mine ce vreți. Însă eu sunt datoare față de voi și față de inima mea să vă mărturisesc încă o dată că nu pot să trăiesc fără Ariston. Auziți? Eu nu pot să mai trăiesc fără Ariston. Și fără Ariston nu vreau să mai trăiesc.

Tăcerea se lăsă iarăși peste șatră, peste lunca acoperită de iarbă aspră, ghimpoasă, peste balta stătută, adormită sub petice mari de lintiță grasă și verde. După câtva timp tăcerea fu iarăși sfărâmată de clopotul mare și de clopotul mic din sat care sunau a jale. Moartea, ca o uriașă pasăre nevăzută, fâlfâi din aripile ei peste șatră, dar văzduhul fierbinte și vâscos al zilei rămase tot neclintit, tot încremenit.

Lisandra zise:

— Dragostea e vinovată. Dar nici tu, bulibașă, nici voi, ceilalți bătrâni plini de înțelepciune care vă aflați în jurul bulibașei, nu înțelegeți ce este dragostea. Poate ați iubit în tinerețea voastră. De atunci însă și până acum a trecut mult timp și voi ați uitat totul. Inimile vi s‑au uscat și amintirile v‑au secat. Ori, poate nici n‑ați iubit. Iar dacă ați iubit și ați uitat, ori dacă n‑ați iubit niciodată, cum mă puteți voi înțelege și cum mă puteți voi judeca? Judecați‑mă, totuși, și pedepsiți‑mă după străvechea voastră lege pe care eu am călcat‑o și după străvechile voastre obiceiuri de care eu n‑am fost în stare să țiu seamă, înainte de a‑mi primi pedeapsa, sunt datoare să vă spun pentru a treia oară că eu fără Ariston nu mai pot să trăiesc și nici n‑am de ce să mai trăiesc.

— Nici eu nu pot să trăiesc fără Lisandra, zise încet Ariston. Și fără Lisandra nici eu n‑am de ce să mai trăiesc.

Oarba îi ceru voie bărbatului ei care era cumplitul stăpân al șatrei să spună și ea câteva cuvinte, și după ce acesta îi dădu îngăduința, zise:

— Tu, Lisandro, de cum a început judecata, eu una am tăcut și te‑am ascultat. Și nu m‑aș fi amestecat în vorbă, dacă n‑ai fi întrecut cu nerușinare măsura cuvintelor. Zici că noi toate n‑am cunoscut dragostea, ori că dacă am cunoscut‑o în tinerețe am uitat‑o cu trecerea timpului. Și‑ai mai zis că și bărbații noștri ori au cunoscut dragostea și au uitat‑o, ori n‑au cunoscut‑o deloc. De când trăiesc în șatra asta – și trăiesc cam de multișor – vorbe mai nerușinate n‑am auzit. Tu, fată a Cârnei, află că noi toate am cunoscut dragostea. Și‑au cunoscut‑o și bărbații noștri. Dar unde am fi ajuns noi dacă ne‑am fi lăsat robiți de patimă și ne‑am fi furat una alteia bărbatul, ori ne‑am fi încurcat cu tinerii stăpâniți de pofte? Atunci, muiere stricată ce ești, șatra noastră n‑ar mai fi avut nicio tărie. Și nemaiavând nicio tărie, s‑ar fi destrămat și ar fi pierit. Este adevărat că străvechile noastre legi sunt aspre. Și tot atât de adevărat este că grozav de aspre sunt și străvechile noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără să ne pască primejdia pieirii.

— Înțelepte vorbe a rostit Sina, zise Him bașa. Trebuie să împlinim legea. Până să trecem la împlinirea ei, te mai întreb o dată, Goșule: o lepezi pe Lisandra, au ba?

— Nu, bulibașă, n‑o lepăd. Fără Lisandra nu pot să trăiesc. Fără Lisandra nu mai am pentru ce trăi.

— Atunci, Goșule, o ierți pe Lisandra?

— Nu, bulibașă, nu pot s‑o iert. Ați auzit ce‑a spus. Dacă o iert astăzi, la noapte pleacă iarăși să se culce în zăvoi cu Ariston.

— Poate nu pleacă, zise bulibașa. O să avem noi grijă să nu plece.

— Grijă! Ce fel de grijă? Știi tot atât de bine ca și mine, ori poate și mai bine, că pe o muiere intrată în călduri nu izbutește nimeni s‑o păzească nici cu ciomagul și nici cu pușca.

— În cazul acesta, Goșule, dorești să se treacă la împlinirea legii?

— Da, bulibașă, doresc.

— Și crezi că împlinirea legii are să‑i vindece Lisandrei inima care‑o sfârâie după Ariston și‑are să‑i stingă pofta?

— Mă hrănesc cu această nădejde, bulibașă.

Lisandra se întoarse spre bărbatul ei:

— Sărace! Sărace! Este ca și cum ai încerca să te hrănești cu pietre.

Him bașa îl privi în ochi pe Ariston.

— Tu, Aristoane, ai ceva împotrivă?

— N‑am nimic împotrivă, bulibașă.

— Dacă nimeni n‑are nimic împotrivă, zise mai marele șatrei, hotărăsc să se urmeze până la capăt străvechile noastre rânduieli. Pregătiți‑vă.

Acum soarele trecuse de amiază și luneca, aprins și galben, către partea dinspre apus a cerului. Chindia era încă departe și văzduhul rămânea tot fierbinte, tot vâscos, tot apăsător, tot încremenit. Balta, învelită pe alocuri de mari petice verzi și grase de lintiță, părea tot adormită. Și tot adormită părea și lunca dintre sat și balta lângă care își găsise pentru câteva zile sălaș șatra. Caii, măgarii și catârii șatrei, copleșiți și ei de zăpușeală, se apărau alene, ca și mai înainte, cu cozile, de muște. Câinii dormitau întinși la umbră, sub căruțele lungi și grele, cu coviltir. Urșii, doborâți de căldură, mormăiau din când în când prin somn. La îndemnul lui Uj Hoțul, câteva fetișcane oacheșe își zornăiră mărgelele de sticlă, brățările de aramă și cerceii de tumbac, luară gălețile, le umplură cu apă din baltă și udară, ceva mai departe de corturi, o bucată mare de pământ. Țărâna supse numaidecât apa și se muie.

Goșu intră în cort. Intră în cort, după el, și Lisandra. Ariston se îndreptă, mândru și dârz, spre cortul lui Him bașa îl căută pe Alimut și‑i porunci să se ducă după harapnice. Băiatul se repezi la căruță și se întoarse cu două harapnice.

Toată șatra se afla în picioare, fremăta și fierbea de nerăbdare. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. Oamenii oacheși făcură cerc în jurul bulibașei. Se înghioldeau unii pe alții, se îmbrânceau, se călcau pe picioare, holbau ochii. Mai‑marele șatrei cercetă îndelung fiecare harapnic. Spuse:

— Sunt curate. Amândouă sunt curate. N‑au nici plumbi, nici noduri. Vedeți‑le și voi. Cercetați‑le și voi.

Harapnicele trecură din mână în mână. Fiecare le pipăi. Și după ce le pipăi fiecare zise:

— Bulibașă, ai spus adevărul. Harapnicele sunt curate. Nici plumbi n‑au și nici noduri.

Him bașa luă harapnicele. Le mai cercetă încă o dată. Și încă o dată grăi:

— Harapnicele sunt curate. Nu părtinim pe nimeni. Noi nu părtinim pe nimeni. Soarta va hotărî.

— Da, întări și Sarat, unul dintre bătrâni. Soarta va hotărî.

Uj Hoțul râse:

— Ha‑ha‑ha! Soarta! ha‑ha!…

Matahala se apropie de el, îl întoarse cu fața spre ea, îl ridică în sus și‑l sărută pe gură..

— Eu nu te‑am înșelat niciodată, Uj, niciodată.

Oamenii oacheși își scoaseră de la brâu pungile cu tutun și lulelele negre de pământ ars. Umplură lulelele cu tutun și le aprinseră. După aceea se așezară iarăși turcește în țărâna fierbinte din fața corturilor. La spatele bărbaților se rânduiră, în picioare, femeile și copiii, în așa fel încât fiecare să vadă de la început și până la sfârșit tot ceea ce avea să se petreacă pe peticul acela de pământ proaspăt udat cu apă.

Gol până la brâu și desculț, Goșu ieși din cort. Pieptul lat și vânjos îi era acoperit de o pădure deasă și încâlcită de păr negru și creț. Pletele lungi, unsuroase și lucioase, îi cădeau pe umeri și pe spate. Barba, și ea stufoasă și neagră ca pana corbului, îi acoperea partea de sus a pieptului. Omul oacheș o ținea de mână pe Lisandra, cu gingășie, cu dragoste, de parcă ar fi vrut s‑o ducă în boazurile raiului. Femeiușca, cunoscând până în cele mai mici amănunte ce‑o aștepta, își pusese pe trupu‑i șui o fustă galbenă, de stambă subțire, și o bluză și mai subțire, albă, de borangic. Mijlocul și‑l încinsese strâns cu bete, iar părul lung, negru și lucios, și‑l legase la ceafă, într‑un singur mănunchi, cu o panglică albastră.

— Goșu are s‑o omoare, rosti careva încet. Păcat de ea!

— Orice‑am spune noi, șatra n‑are o altă muiere mai frumoasă și mai mândră ca Lisandra.

O bătrână smochinită, care până atunci ascultase și privise totul, zise tare:

— Ba n‑o s‑o omoare! Goșu‑al meu până acum n‑a omorât pe nimeni și n‑o să omoare pe nimeni nici de acum înainte. Goșu al meu nu e ucigaș, așa că o să‑i dea păcătoasei ceea ce i se cuvine, numai ceea ce i se cuvine o să‑i dea băiatul meu târfei, și nimic mai mult… Nimic mai mult.

— Dar Ariston? Unde e Ariston? De ce întârzie Ariston? De ce nu se arată Ariston?

— Uite‑l… Uite‑l…

Ariston ieși și el din cort. Era, ca și Goșu, desculț și gol până la brâu. Părea tot atât de puternic, tot atât de lat în spate, numai că părul negru și des care‑i acoperea pieptul era mai încâlcit decât al lui Goșu.

— O să biruie Ariston.

— Ba nu, n‑o să biruie Ariston. O să biruie Goșu.

— Dreptatea e de partea lui Ariston. Dreptatea e totdeauna de partea dragostei.

— Nu chiar totdeauna.

— Să se facă tăcere! porunci Him bașa.

Se făcu tăcere. Cu greu, dar se făcu. Him bașa se duse la Goșu și‑i întinse harapnicele.

— Alege‑ți unul, Goșule, pe care‑l vrei. Le‑am cercetat. Amândouă sunt curate.

Goșu întinse mâna și luă la întâmplare un harapnic.

— Mulțumesc, bulibașă.

Goșu se depărtă. Lisandra îl urmă. Goșu se opri și o așteptă. Muierea ajunse lângă el. Bărbatul puse harapnicul pe umăr, o luă în brațe, o legănă și o strânse îndelung. Pe urmă îi sărută obrajii ușor trași, ochii, sprâncenele, părul lung și negru, fruntea înaltă și limpede. Șatra așteptă ca Goșu să‑și sărute nevasta și pe gură, însă bărbatul pe jumătate gol nici nu se atinse de buzele ei. În schimb o mușcă sălbatic de sâni. Lisandra țipă scurt. Șatra se înfioră. Undeva, în mulțime, Ariston mârâi, vru să spună ceva, dar își luă seama și‑și înghiți vorbele.

Goșu ridică harapnicul. În mijlocul peticului de pământ înconjurat de șatră, femeia rămase dreaptă ca un stâlp, își înălță mândră capul, își privi bărbatul în ochi și‑i porunci:

— Hai, câine, dă!…

Goșu se trase îndărăt cu un pas, cu doi și deodată, ca un șarpe negru și lung, harapnicul cu trei sfârcuri fulgeră pe deasupra capului Lisandrei și pocni ca o armă. De atins însă n‑o atinse. Mulțimea îngheță. Lisandra râse:

— Câine! Ți‑e frică! De ce ți‑e frică? Dă! Dă în plin!

De patru, ori poate chiar de cinci ori harapnicul fulgeră și răsună deasupra capului ei fără s‑o atingă. Șatra, care se aștepta la altceva, izbucni:

— Ha‑ha‑ha!…

— Hi‑hi‑hi!...

— Goșu n‑are‑n oase snagă de bărbat!

— Ha‑ha‑ha!…

— Lui Goșu îi e frică să‑și bată nevasta. Acum înțelegem noi de ce‑a umblat fata lui Sedil bașa cu buza friptă după Ariston. Abia acum înțelegem noi… E‑he!… E‑he‑he!…

— Goșu n‑are pic de snagă în vine.

— Nici n‑a avut vreodată.

— Hi‑hi‑hi!…

— Ha‑ha‑ha!…

Goșu întredeschise gura și trase adânc aer în piept, se încruntă, își prinse buzele cărnoase între dinți și și le mușcă adânc. Fire subțiri de sânge începură să i se scurgă pe barba creață, neagră, încâlcită, sălbatică.

— Goșu nu prețuiește două cepe degerate.

— Ha‑ha‑ha!…

— Hi‑hi‑hi!…

— A murit demult curajul lui Goșu.

— N‑o bate.

— A uitat că muierea nebătută e ca moara neferecată.

A șasea fulgerare a harapnicului fu năprasnică. Biciul cu trei sfârcuri nu mai plezni în gol ci se înfășură tot pe trupul muierii, strâns și usturător, tăie ca briciul bluza subțire, de borangic, și sfârtecă adânc carnea sănătoasă, tare ca piatra și arămie.

Acum șatra holbă ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, și încremeni. Câțiva sughițară. Câțiva își mușcară limba. Uj Hoțul icni, iar Ariston scoase un țipăt ascuțit și scurt, de parcă nu Lisandra, ci el însuși ar fi primit lovitura. De zâmbit, numai Matahala zâmbi.

Lisandra se ținu bine. Își încleștă fălcile. Nu țipă. Nu se îndoi. Nici măcar nu crâcni. Clipi numai ceva mai pripit din ochi, până i se risipi ceea ce putea fi un început de frică.

Lui Goșu i se tulburară și i se înrăiră ochii mari, de smoală. Harapnicul, care acum părea că a prins cu adevărat viață, se năpusti iarăși și iarăși, fără niciun răgaz, asupra Lisandrei. Iarăși și iarăși… Iarăși și iarăși… Iarăși și iarăși… Omul oacheș și gol până la brâu care‑l mânuia se dovedi a fi mare meșter. Nicio lovitură nu căzu undeva la întâmplare. Biciul grozav înfășura fulgerător trupul muierii, îi tăia și‑i zdrențuia bluza subțire, de borangic, în fâșii din ce în ce mai înguste, îi murseca și‑i sângera pielea și carnea bucățică cu bucățică. La fiecare lovitură Lisandra clipea și‑și ridica tot mai sus fruntea, în pofida șatrei care se aștepta să și‑o încline. Matahala, voinica nevastă a lui Uj Hoțul, tremura de plăcere, iar Ariston icnea din când în când. Goșu, cu cât lovea mai năprasnic, cu atât își mușca și‑și zdrobea și mai mult buzele.

Nu se scurse prea mult timp și barba lungă și lățoasă a omului cu harapnic se înroși. Din firele ei groase, crețe și încâlcite, picuri mari de sânge închegat începură să se prăvălească în țărâna udă. Caii, măgarii și catârii șatrei pășteau fără niciun chef iarba aspră și ghimpoasă a luncii și se apărau, alene, ca și mai înainte, cu cozile, de muște. Dar pocnetele, acum înfundate, ale harapnicului și mirosul sângelui care picura din barba lui Goșu și din trupul zdrențuit al Lisandrei scoaseră din somnolență câinii și urșii. Câinii se înviorară, țâșniră de sub căruțele lungi, cu coviltir, se depărtară de șatră și se apucară să scheaune și să urle de parcă ei înșiși ar fi fost bătuți. Mai tare decât toți urla și scheuna Rob, câinele bătrân dar încă puternic al lui Him bașa. Ațâțați de mirosul sângelui omenesc vărsat și poate ușor înfricoșați, urșii începură să se zbată în lanțuri și să mormăie furioși. Alimut, în făptura căruia trăia încă din plin cruzimea adolescenței, puse mâna pe o bâtă zdravănă și, izbind cu ea când într‑o parte, când în alta, alungă câinii și‑i risipi. Se întoarse după aceea la urși și‑i ciomăgi zdravăn. Aruncă bâta. Și dintr‑odată își dădu seama cu oarecare spaimă că în adâncul inimii lui simțise plăcere, atunci când bătuse câinii și urșii. Gândi: „Fără îndoială că acum lui Goșu îi face plăcere că o bate pe Lisandra.” Scuipă în țărână.

Cu toate că mâncaseră bătaie, nici câinii, nici urșii nu se potoliră. Scârbit pe de o parte de treaba pe care o făcuse, iar pe de alta de gândurile care‑i trecuseră prin cap, feciorul lui Him bașa îi lăsă în pace și reveni printre ceilalți oameni oacheși care, tăcuți și cu ochii bulbucați și sticloși, îl priveau pe Goșu și o priveau și pe Lisandra. Din bluza albă și subțire de borangic și din fusta galbenă de stambă ieftină, care îmbrăcaseră până mai adineauri trupul zvelt și plinuț al femeii, nu mai rămăseseră decât câteva zdrențe. Zdrențele acestea jalnice și ude de sânge se lipiseră de pielea stropșită și sfărâmata a muierii, iar unele îi pătrunseseră adânc în carne. Lisandra, cu toată bătaia cumplită pe care o primea, își păstra încă fruntea sus, își ținea încă gura încleștată, însă fără voia ei ochii i se tulburaseră și se vedea de departe că abia își mai stăpânește plânsul care se lupta s‑o podidească.

Harapnicul fulgera mereu, tot mai sprinten, tot mai flămând, tot mai sălbatic. Ariston își dusese mâinile la ochi, sărea în sus, ca ars, și icnea ascuțit și scurt la fiecare lovitură pe care o primea Lisandra. Uj Hoțul înghițea în sec. Matahala număra loviturile și spunea încet, printre dinți:

— Dă‑i! Mai dă‑i! Dă‑i…

Oarba înțelegea totul. Auzea totul. Totul.

Goșu, spre care acum erau îndreptate toate privirile aprinse ale șatrei, își împlinea mai departe ceea ce credea că este tristul lui drept. Scăldat tot în sudori, izbea într‑una și, tăcut, își mușca și‑și zdrobea fălcile și buzele.

Clopotul mare din sat sună iarăși de mort și numaidecât clopotul mic se grăbi să‑l îngâne. Amândouă clopotele erau de aramă curată și aveau sunet clar și dulce, cu toate că aproape în fiecare săptămână vesteau o dată sau de mai multe ori moartea.

În sfârșit, istovită atât de lovituri cât și de încordare, Lisandra se muie, se îndoi de mijloc și se lăsă în genunchi. Nu leșină, se ținu trează și își dădu seama de starea în care se află. Grijulie și dorind din toate puterile ca nu cumva Goșu să creadă că ea a fost biruită de harapnicul lui și că‑și cere iertare, încercă să se scoale. Nu izbuti însă. Cuprinsă de sleire și poate și de multul chin la care carnea ei mursecată și sfărâmată o supunea, se lăsă într‑o rână și pe urmă se ghemui toată în țărână.

— A omorât‑o! strigă aproape veselă Matahala. A omorât‑o și bine i‑a făcut Goșu c‑a omorât‑o!

— Aș! Nici vorbă nu poate fi de așa ceva, îi replică Uj Hoțul. Așa cum bine știi, dragă nevastă, muierea e mai tare decât dracul, și ține la bătaie.

Matahala îl apucă pe Uj Hoțul de umeri, se aplecă și‑i șopti la ureche:

— Dragă bărbate, dacă mai spui prostii, mă scoți din sărite și atunci… atunci te sugrum. N‑am nevoie decât de două degete ca să te sugrum.

Bărbatul mărunt și ciupit de vărsat șopti:

— Am să tac mâlc… Orice s‑o mai întâmpla, eu am să tac mâlc… Iar la noapte o să te iubesc… O să te iubesc…

Goșu se șterse pe față cu dosul mâinii. Păstrându‑și încă harapnicul și părând gata, la nevoie, s‑o ia de la început, se apropie de femeiușcă, îngenunche lângă ea și‑i ascultă răsuflarea. Se ridică. Zise:

— N‑are nici pe dracu! E numai leșinată.

Him bașa, fără să se miște din loc, porunci:

— Fetelor, aruncați peste ea câteva căldări de apă. O să se trezească… O să se trezească numaidecât din leșin.

Fetișcanele umplură gălețile cu apă din balta stătută și o aruncară asupra Lisandrei. Nevasta lui Goșu simți apa stătută muindu‑i pielea și lunecând peste răni, însă nu se întinse și nici nu încercă să se scoale. Se strânse până se făcu covrig. Rămase așa câteva clipe, apoi trupu‑i însângerat și zdrobit începu să se zbată. Nu părea să i se fi trezit și mintea. Him bașa zise:

— Mai aruncați apă asupră‑i. Încă trei‑patru căldări și o să‑și vină pe deplin în fire.

Acum, întocmai cum se aștepta Him bașa, Lisandra se trezi de‑a binelea. Cum se trezi, scutură capul, deschise ochii mari și se uită împrejur. Își dădu numaidecât seama unde se află și de ce. Adunându‑și firele voinței ei într‑un singur mănunchi, încercă să surâdă. Buzele n‑o ascultară. Atunci strânse pumnii să vadă dacă mâinile îi erau sau nu amorțite. Nu. Nu erau amorțite. Își pipăi șoldurile vinete, umflate și pline de tăieturi adânci, dureroase și usturătoare. Își spuse în gând: „Șatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu… eu nu sunt biruită. Și nici n‑o să fiu biruită, vreodată. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie… Trebuie…”

Ceea ce nu‑i izbutise cu câteva clipe înainte, îi izbuti acum. Sări în sus cu o sprinteneală care îi uimi pe toți, își scutură capul și‑și ridică iar fruntea. Panglica cu care își strânsese și‑și legase părul la ceafă se rupsese. Răsfirat și revărsat pe umeri și pe spate, părul ei bogat, negru și lucios, ud și amestecat cu țărână și cu sânge, îi îmbrăca într‑un vestmânt ciudat și barbar întreaga parte de sus a trupului. Cealaltă parte însă, cu rotunjimi, rămăsese goală‑goluță.

Uj Hoțul plescăi din buze. Nu se mulțumi însă cu atât și urlă:

— Niciodată Lisandra n‑a fost mai frumoasă ca acum.

Matahala îl apucă de umeri, îl ridică și‑l aruncă peste umăr, la spate. Uj Hoțul, în hohotele de râs ale șatrei, se culese din țărână și fugi. Fugi și se ascunse într‑un cort.

Uj Hoțul avusese dreptate. Niciodată nu fusese Lisandra mai frumoasă. Goșu o privi adânc și iarăși își mușcă buzele cu sete și tăcu. Ariston o privi și el, icni scurt și vru să urle, însă prietenul său Urat îl pocni cu pumnul peste gură și pentru a‑l potoli îi șopti la ureche:

— Ți‑ai pierdut mândria! N‑ai izbutit să te stăpânești și ți‑ai pierdut mândria! Dacă nu te potolești, ajungi de râsul șatrei, prostule!

Goșu făcu un pas spre muierea despletită și goală și se pregăti s‑o întrebe dacă are să se lepede de Ariston și să‑i rămână credincioasa de acum înainte. Lisandra însă îi ghici gândurile. Rânji:

— Hai, câine, dă mai departe! Nu mi s‑au isprăvit încă puterile. Dă mai departe și omoară‑mă. Neputinciosule!…

Din toate cuvintele pe care le rostise Lisandra, unul singur i se înfipsese lui Goșu în inimă, ca un cuțit: „neputinciosule.” Cuvântul acela îl auzise toată șatra, îi păru rău că n‑a omorât‑o înainte ca să apuce să rostească acel cuvânt. Nu face nimic! Are s‑o omoare acum. Știe cum se omoară un om cu harapnicul și are s‑o omoare acum. Dar cum s‑o omoare? Dacă moare Lisandra, va trebui să moară și el. Iar el nu vrea să moară. Vrea să trăiască, să trăiască, să trăiască…

Him bașa îl îndemnă:

— Dă‑i, Goșule! Dacă muierea păcătoasă cere să‑i mai dai, dă‑i, Goșule, dă‑i până se satură. Iar dacă vrei s‑o omori, dă‑i până moare. Nu te sfii! E dreptul tău s‑o lași în viață sau s‑o omori…

Goșu măsură cu ochii distanța care‑l despărțea de Lisandra, se trase un pas îndărăt, își vârî între buzele sfârtecate și însângerate și între dinții mari și albi vârfurile mustăților și se apucă iarăși să le roadă. Sudoarea curgea de pe el șiroaie. Neputincios! Îi spusese că e neputincios! O să‑i arate el acum cât este el, Goșu, de neputincios!

Ridică mâna și harapnicul năprasnic, după ce șuieră o clipă prin aer, înfășură și sângeră iarăși trupul zvelt, oacheș și plinuț al muierii. O dată. De două ori. De trei ori. La al patrulea harapnic Lisandra se îndoi și căzu gemând scurt, fără să fie cuprinsă de leșin.

Scârbit parcă până în măduva oaselor de ceea ce făcuse, bărbatul tânăr și ochios aruncă harapnicul la picioarele bulibașei și se repezi la nevastă‑sa. Spre marea mirare a șatrei, o luă pe brațe, așa cum se ia un copilandru bolnav, cu gingășie, cu milă și cu nesfârșită grija, și începu s‑o luluie și s‑o legene. O ridică iarăși și‑i sărută fruntea și sprâncenele, obrajii oacheși și părul negru ca de metal, gros și lucios.

Tăcută și înmărmurită, șatra se uita la Goșu și se uita și la Lisandra.

Lui Ariston îi ieșiră ochii din cap. Se înălță în vârfurile picioarelor și răcni ca o fiară.

Goșu auzi răcnetul sălbatic al dușmanului său, însă nu se întoarse spre el. Cu trupul gol al Lisandrei, mursecat și plin tot de sânge, lipit de pieptul lui păros, o luă cu pași apăsați către cort. Mama lui Goșu se întoarse către două muieri mai în vârstă, care se ținuseră tot timpul prin apropierea ei și le rugă:

— Hai s‑o oblojim. O fi durând‑o trupul, sărăcuța!

Intrară câteșitrele, după Goșu, în cort. Bătrânii, care înainte de a se începe judecata se așezaseră în preajma lui Him bașa, își aduseră aminte că‑și aprinseseră lulelele. Când și cum se stinseseră? Unii, în timp ce harapnicul fulgera și izbea într‑una, roseseră între dinți ori între gingiile foanfe ciubucurile. Alții, în același timp, frământaseră lulelele între degete până le sfărâmaseră în cioburi.

Unui prunc i se făcu foame. Țipă. Muierea tânără și dolofană care‑l legăna în brațe își descheie cămașa de la piept, scoase afară prin deschizătură sânul negricios, mare cât un pepene, și vârî bonțul roșcat în gura copilului. Plodul tăcu și se apucă să sugă hulpav.

Goșu știa ce așteaptă acum întreaga șatră de la el. Nu întârzie. Se arătă în ușa cortului. Ochii îi ardeau în cap ca doi cărbuni aprinși, iar fața plină de sudoare și de sânge îi rămăsese ca și mai înainte hotărâtă și încruntată. În mâini ținea un șervet gros și aspru din țesătură de cânepă. Se uită o clipă la oamenii oacheși adunați acolo. Îi cunoștea bine pe toți. Între ei se născuse. Între ei crescuse. Între ei colindase țări și ținuturi. Între ei o adusese pe Lisandra. Sub ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, o biciuise, și acum, tot sub ochii lor, avea să‑și încerce puterile și meșteșugul de a se folosi de harapnic în lupta‑i cu Ariston. Fie! O să treacă și asta.

Își șterse fruntea, își șterse ceafa și își șterse și pieptul lat, vânjos și puternic, în care îi bătea repede inima încărcată de mânie și pârjolită aprig de suferință. Isprăvi. Sau i se păru numai c‑a isprăvit. Mototoli șervetul și‑l aruncă. Se aplecă și luă harapnicul de la picioarele lui Him bașa. Se depărtă de șatra mută care acum își holbă și mai mult ochii, și se opri în același loc în care stătuse cu puțin mai înainte, când o pedepsise pe nevastă‑sa, după legile și după obiceiurile străvechi ale șatrei. Încercă harapnicul în aer, ca și cum s‑ar fi temut că nu‑l va mai asculta. Harapnicul, ud de sângele Lisandrei, șuieră ca un balaur viu și pocni puternic, ca o armă de foc.

Bulibașa îl chemă pe Ariston și‑i dădu celălalt harapnic. Ariston, gol și el până la brâu ca și Goșu, îl luă și se așeză în locul în care, cu puțin mai înainte, stătuse Lisandra. Își încercă și el harapnicul, fluturându‑l pe deasupra capului lui Goșu.

Sosi clipa, clipa cea mare. Tinerii bărbați oacheși, amândoi pletoși, amândoi bărboși, amândoi păroși, amândoi ochioși, se priviră, se măsurară și se cântăriră îndelung, de parcă acum s‑ar fi văzut și s‑ar fi întâlnit întâia oară. Ochii le scăpărară, sprâncenele negre și stufoase li se încruntară, dinții mari și albi le scrâșniră. Acum nu numai Goșu, ci și Ariston își mușca, își sfârteca și își sângera buzele groase, cărnoase. Șatra se uita la ei tăcută, de parcă fiecare om de acolo ar fi fost cioplit cu dalta într‑un bloc de pământ aspru, negricios. Parcă numai ochii care clipeau din când în când le erau vii și inimile care se zbăteau și băteau grăbite în piepturile lor

— Goșu e ostenit. O să piardă.

— Ba nu. Ariston o să piardă.

Him bașa ceru șatrei să facă tăcere. Șatra făcu tăcere. Însă clopotul cel mare din sat nu auzi porunca bulibașei și sună iarăși a moarte. După un timp sună a moarte și clopotul mic. Prin văzduhul nemișcat și vâscos trecură în zbor pe deasupra șatrei două berze. Latră un câine după umbrele lor care lunecau lin ca două mici sănii cu aripi, pe iarba uscată, aspră și rară, coaptă și răscoaptă de soarele verii, a luncii dintre sat și gârlă.

— Gata, zise Him bașa, începeți!

Ariston ridică harapnicul și se năpusti să atace. Harapnicul uscat, însă moale ca mătasea și ascuțit ca briciul, fulgeră. Goșu, care acum era tot numai ochi și numai mușchi încordați, sări în lături și se chirci pe vine, turtindu‑se și făcându‑se parcă una cu pământul. Scăpă neatins. Rânji, saltă în sus ca un spârnel vrăjit și cât ai clipi o singură dată din ochi, harapnicul lui, ud încă de sângele Lisandrei, mușcă adânc din trupul lui Ariston, sângerându‑i‑l. Năucit de repeziciunea și usturimea izbiturii, Ariston se trase un pas îndărăt. Goșu înaintă dârz și‑l mai plezni încă o dată cu aceeași neostenită sete.

Șatra oacheșă fremătă ca o pădure în care s‑a trezit pe neașteptate vântul.

— Hai, Ariston… Nu te lăsa, Ariston… Atinge‑l, Aristoane…

— Hai, Goșule… Nu te lăsa, Goșule. Mai pocnește‑l o dată, Goșule…

Bulibașa răcni:

— Lăsați‑i în pace! Sunt destul de porniți unul împotriva altuia. Nu‑i mai ațâțați! Nu vedeți că se bat cum trebuie, ca doi cocoși?

Șatra tăcu, însă broaștele din balta adormită, învelită în parte cu mari petice de lintiță verde și grasă, începură să orăcăie.

Timpul trecu pe lângă oamenii oacheși ai șatrei și nu se opri. Timpul nu se oprește pe loc. Orice s‑ar întâmpla pe pământ, pe stele sau printre stele, el merge înainte cu aceiași pași măsurați.

Soarele ajunse la chindie. Umbrele oamenilor, ale căruțelor lungi și grele, cu coviltir, ale cailor, ale măgarilor și ale catârilor care pășteau fără niciun chef iarba aspră și ghimpoasă a luncii se lungiră.

Acum pe Ariston îl durea și‑l frigea cumplit pielea și carnea. Era ca și cum i‑ar fi umblat cineva pe trup cu vârful unui cârlig de fier înroșit în foc. Nu. Așa ceva nu mai putea să îndure. Trebuia negreșit să‑l izbească și să‑l sângere și el pe Goșu, să‑l sângere cumplit până‑l va doborî și‑l va răpune. Se încordă tare, ridică harapnicul și înaintă cu un pas. Dar, sprinten, mai sprinten decât și l‑ar fi putut închipui cineva, Goșu sări iarăși în lături și iarăși izbuti să se chircească pe vine și să se turtească mai înainte ca șarpele negru cu trei sfârcuri de foc să‑l muște. Înnebunit de neizbândă, Ariston uită sau nu mai vru să țină seamă de rânduielile luptei, se năpusti la Goșu și începu să‑l pocnească cu mânerul harapnicului în cap. Goșu, cu mâna dreaptă în care ținea harapnicul, căută să‑l îndepărteze pe Ariston, iar cu stânga îi dibui fuduliile, să i le prindă și să i le strivească.

Him bașa se ridică, se repezi la ei, îi despărți și‑i mustră. Șatra ieși din tăcere.

— Ariston nu s‑a bătut cinstit!

— Huoo!

— Bate‑te cinstit, Aristoane!

— Și tu, Goșule, și tu trebuie să te bați cinstit până la sfârșit.

Him bașa le spuse la amândoi:

— Hai, luați‑o de la început și măsurați‑vă puterile ca niște oameni de treabă ce sunteți. Nu îngăduim nicio abatere de la vechile rânduieli.

— Aș vrea să beau ceva, zise Ariston.

— Acuma nu! zise Him bașa. E oprit. După…

Încăierarea reîncepu. Când un harapnic, când altul fulgera în văzduh, șuiera, mușca.

Nici acum nu se scurse prea multă vreme și șatra întărâtată avu bucuria să‑l vadă sângerând și pe Goșu, nu numai pe Ariston.

— Hai, Aristoane…

— Nu te lăsa, Aristoane…

— Ce să nu se lase? Nu‑l auziți cum gâfâie? Până la urmă tot Goșu îl mănâncă necopt.

— Ba nu. Ariston o să‑l mănânce pe Goșu.

— Oameni în toată firea și se bat pentr‑un fund de muiere.

— Dar pentru ce‑ai vrea tu să se bată? Împărații nu s‑au…

Hărmălaie. Nimeni nu mai înțelegea nimic. Urlând ca să fie auzit de toți, bulibașa porunci iarăși să se facă tăcere. Și șatra, vrând‑nevrând, ascultă porunca stăpânului ei și căzu iarăși în tăcere.

Dar parcă puteai să privești și să taci?! Acum, cu ochii aproape ieșiți din cap, Goșu izbea într‑una. Izbea și icnea. Și se gândea la Lisandra și la noaptea petrecută de ea în zăvoi cu Ariston. Se gândea la cuvântul acela pe care i‑l aruncase ea în obraz… Acum… Dacă nu‑l va birui pe Ariston acum, va fi nevoit să asculte de vechea lege a șatrei și să i‑o dea pentru totdeauna pe Lisandra. Pentru totdeauna…

Harapnicul lui Ariston șuieră și el ascuțit. Brusc, Goșu nu mai vru să se apere. Dori cu ardoare să fie lovit, să sângere, să simtă cum îl doare și‑l ustură și pe el carnea, pentru ca mânia să‑i crească și mai spornic, pentru ca loviturile pe care el, Goșu, i le va da lui Ariston, să fie și mai cumplite, și mai nimicitoare. Biciul cu trei sfârcuri al lui Ariston îl înfășură, îi arse pielea și‑i sfârtecă adânc de tot carnea. Goșu simți cum fire de sânge cald i se scurg pe trupul îndârjit și‑i pătrund pe sub cingătoare, spre șolduri. Durerea își înfipse colții în el ca o fiară flămândă. Omul lovit își mușcă încă o dată buzele sfârtecate și și le supse. Sângele, pe care îl simți cald și dulceag în gură, îi potoli setea care‑l frigea și‑l chinuia. Ajunge! Mai mult n‑o să‑i îngăduie lui Ariston.

Dârz, turbat, Goșu înălță harapnicul. Se porni. Și acum loviturile lui năprasnice cădeau una după alta ca niște fulgere de foc, mânioase, îngrozitoare.

Zăpăcit de izbiturile de care n‑avea cum să scape, Ariston dădu îndărăt, însă Goșu nu‑i îngădui niciun răgaz. Îl urmări și‑l plezni într‑una până‑l văzu că, biruit, aruncă harapnicul. Atunci nu‑l mai izbi. Aruncă și el harapnicul.

Femeia smochinită, care‑i era mamă și care privise totul de la început, se apropie de el și încercă să‑l mângâie și chiar să‑l sărute. Goșu o îndepărtă, șoptindu‑i:

— Nu. Nu acum.

Pe când cei doi bărbați desculți și goi până la brâu, cu bărbile și cu trupurile pline de sânge, se îndreptau fiecare spre cortul lui, Alimut strigă:

— Jandarmii… Vin jandarmii…

Auzind cuvintele jandarmii, vin jandarmii, șatra se resfiră ca la poruncă și‑și aruncă privirile spre sat. Într‑adevăr, doi jandarmi călări ieșiseră de pe una din ulițele satului și, ținând lunca, veneau la pas către șatră.

— Prefaceți‑vă că petreceți, spuse Him bașa. Cântați, jucați. Nu se cade ca jandarmii să afle ce s‑a petrecut la noi. N‑are niciun rost să se amestece în treburile și‑n legile noastre.

Nimeni nu aștepta să i se spună pe îndelete ce anume are fiecare de făcut. Copiii se apucară să se joace. Cei mai mărișori se luară la trântă, iar ceilalți, tinerii, încinseră dansul. Alimut ieși din cort cu vioara, Elezar își aduse cobza, Blebe sufla de zor în flaut. Dansatorii se trăgeau încet, cu lăutari cu tot, spre locul stropit cu apă și bătătorit, pe care avusese loc pedepsirea Lisandrei și lupta cu harapnicele între Goșu și Ariston. Apa fusese sorbită demult de țărâna fierbinte și nu i se mai cunoșteau urmele, dar ici și colo se vedeau încă stropi mari de sânge închegat. Bătând cu tălpile goale pe loc sau târșâindu‑și‑le într‑adins când într‑o parte, când în alta, tinerii făcură să nu se mai cunoască nimic.

Jandarmii își opriră caii. Bulibașa le ieși înainte. În urma lui se înșiruiau, cu capetele descoperite, bătrânii șatrei. Își înclinară toți capetele pletoase, mustăcioase și bărboase în fața jandarmilor. Băieții care se schimbaseră în lăutari tăcură, iar dansul abia închegat se sparse și se destrămă. Copiii își opriră joaca. În câteva clipe întreaga șatră se adună și se buluci în spatele lui Him bașa și al bătrânilor.

Acum soarele pogorâse mult și se pregătea să asfințească. Balta căpătase străluciri stranii, gălbui, vineți, roșietice. Câinii se ascunseră sub căruțe. Urșii nu mai mormăiră. Dar caii, măgarii și catârii șatrei păscură, ca și mai înainte, fără nicio poftă, iarba aspră și ghimpoasă a luncii.

Unul dintre jandarmi întrebă:

— Dar ce faceți voi aici? Petreceți?

— Da, răspunse bulibașa. Copiii se jucau. Tinerii cântau și dansau, iar noi, ăștia mai bătrâni, ne hodineam. Ne‑a chinuit și pe noi, ca și pe dumneavoastră, zăpușeala. Ne‑au mai chinuit și muștele. Acum, o dată cu seara, o să ne facă să suferim și țânțarii.

— De! zise unul din jandarmi, ce să‑i faci? Vară. Așa e vara, cu zăpușeală, cu muște, cu țânțari. Așa e vara…

În inima mult încercată a bulibașei, ca și în inimile mult încercate ale celorlalți bătrâni, se strecură neliniștea. Pentru ce veniseră jandarmii? Cu câteva ceasuri mai înainte, după ce șatra se oprise în luncă, Him bașa se dusese la reședința lor și le înmânase obișnuitul plocon. Mai voiau încă unul? Ar fi fost prea de tot. Și așa șatra o ducea greu. Bărbații celor mai multe femei din sat erau plecați la război. Și nu numai bărbații femeilor din satul acesta, ci bărbații femeilor din toată țara erau plecați la război. Acum lumea era mai puțin darnică, mai puțin largă la mână ca altădată. Fiecare se gândea întâi la el, la familia lui, și la ce‑o s‑aducă ziua de mâine, cu toate că, de fapt, nimeni nu știa ce‑o s‑aducă ziua de mâine.

Him bașa năzui să iasă cât mai repede din neliniște.

— Aveți vreo poruncă nouă pentru noi?

— Da. Avem. O poruncă nouă. Ne‑a sosit acum, să tot fie un ceas, de la comandantul nostru.

— Grea?

— Nicio poruncă nu e ușoară.

— Vom căuta s‑o îndeplinim, zise cu glas supus Him bașa. Suntem învățați să îndeplinim totdeauna poruncile stăpânirii.

Jandarmul râse.

— Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos.

Atât spuse. Pe urmă amândoi jandarmii priviră căruțele grele și lungi, cu coviltir, corturile vechi și răpănoase prin care cu greu izbutea să pătrundă ploaia, urșii legați în lanțuri și cu belciuge de fier în nas, câinii pitulați pe sub căruțe, caii, măgarii și catârii care pășteau ceva mai departe iarba aspră, uscata și săracă a luncii.

— Cam câte suflete sunt în șatra voastră?

— Cu mic, cu mare, în șatra noastră se găsesc nouăzeci și șase de suflete omenești, domnule, numai nouăzeci și șase de suflete omenești. Altădată…

Jandarmul tăcu. Tăcu și numără în gând oamenii oacheși. Se întoarse spre tinerelul care‑l însoțea și‑i spuse:

— Ține minte: în șatra lui Him bașa trăiesc nouăzeci și șase de suflete. Când ne întoarcem la reședință să‑mi aduci aminte să raportez chiar astă‑seară la comandament. Nouăzeci și șase de suflete: nici mai mult, nici mai puțin.

Bulibașa se ploconi încă o dată în fața jandarmilor.

— Să‑mi fie cu iertare, domnule, trebuie să adaug spre știința dumneavoastră, că în afară de aceste nouăzeci și șase de suflete, care se văd și care pot fi numărate dintr‑o ochire, în șatră se mai găsesc încă trei suflete.

— Și pe acelea pentru ce nu mi le‑ai pus la numărătoare de la început?

— Pentru că… Pentru că sunt bolnave, domnule…

Jandarmii râseră.

— Și de ce suferă sufletele bolnave?

— De friguri, domnule, de friguri.

— Și unde zac?

— În corturi, domnule, mai la umbră, în corturi.

— Atunci, în șatra voastră se găsesc nouăzeci și nouă de suflete?

— Da, domnule, întocmai. Cu mic, cu mare, cu sănătoși și cu bolnavi, în șatra noastră se află nouăzeci și nouă de oameni.

Jandarmii râseră iarăși. Acum se molipsi de la râsul lor și șatra.

Încurajată de această veselie care părea a fi a tuturor, Arefa, nevasta lui Bud, ieși în față. Avea burta la gură. Se bătu ușor peste ea cu degetele și zise râzând:

— Și cu ăsta de aici, peste o zi‑două, vom fi o sută, o sută de suflete omenești…

Mai ieșiră câteva tinerele din grămadă. Fiecare râse. Și fiecare se bătu ușor cu degetele peste borț:

— Și cu al meu, o sută unul.

— Și cu al meu, o sută doi.

— Și cu al meu, o sută trei.

— După câte văd, spuse jandarmul mai în vârstă, până la toamnă veți fi cam o sută douăzeci.

— Da, întări Him bașa, poate o sută douăzeci, poate mai mult de o sută douăzeci. Dacă trăiesc, oamenii se înmulțesc.

Jandarmii se uitară unul la altul. Zâmbiră o clipă. Apoi zâmbetele le pieriră și fețele li se împietriră. Se întoarseră și priviră șatra. Și, deodată, lui Him bașa îi zvâcni inima. Văzu – sau i se păru numai – că jandarmii se uită la el, la Him bașa și la oamenii lui, la toți oamenii lui, ca la niște morți. „Nu, își spuse Him bașa în gând, nu se poate. Mi s‑a părut. De ce să se fi uitat jandarmii aceștia la noi ca la niște morți? Suntem vii, suntem încă vii, și vom fi… Vom fi… Până când vom fi vii? Asta e! Niciun om viu nu știe până când va fi viu.”

Supărați de roiurile de muște care începuseră să le dea ocol și să‑i piște, caii jandarmilor se apucară să frământe pământul aspru și tare cu picioarele și să‑și clatine capetele. Jandarmii strânseră frâiele și‑i mai potoliră.

— Uite care e porunca, bulibașă. Vă strângeți calabalâcurile și peste un ceas‑două, părăsiți satul.

Him bașa, mirat, căscă gura. Numai la asta nu se aștepta. Jandarmul nu luă în seamă mirarea bulibașei. Zise:

— Ieșiți în șosea și o luați spre oraș. Porunca spune că trebuie să vă aflați acolo, la oraș, mâine în zori.

— Și de acolo încotro va trebui s‑o pornim?

— Nu știu, Him bașa. Zău că nu știu. O să vi se spună acolo, la oraș, ce‑aveți de făcut mai departe.

— Nu s‑ar putea să rămânem aici măcar o săptămână? V‑am…

Vru să spună „v‑am mai aduce un plocon”. Jandarmul îi reteză vorba:

— Peste un ceas, cel mult două, trebuie să plecați. Și băgați‑vă bine în cap: să nu cumva să încercați s‑o luați pe alt drum. Mâine în zorii zilei trebuie să fiți negreșit la oraș. O să fiți așteptați la barieră.

— Porunca e numai pentru noi?

— Nu, zise jandarmul. Porunca e pentru toate șatrele. Războiul…

— Dar noi n‑avem nimic cu războiul.

— Voi n‑aveți nimic cu războiul. E adevărat. Se pare însă că războiul are ceva cu voi.

Him bașa stărui:

— Nu s‑ar putea… V‑am…

— Nu. Nu s‑ar putea obține cu niciun preț amânarea. Ordinul e ordin. S‑a înțeles, bulibașă?

— S‑a înțeles, domnule.

— Apăi, spuse jandarmul glumind, drum bun.

Întoarseră caii și plecară spre sat, tot așa cum veniseră, la pas.

Șatra tăcu și după ce jandarmii îmbrăcați în straie albastre se depărtară, oamenii oacheși se adunară iarăși în jurul bulibașei. Careva întrebă:

— Ce miez poate să aibă porunca adusă?

— Nu știu, zise Him bașa. Vom vedea. Poate vom afla mâine, acolo, la oraș. Deocamdată mâncăm. După aceea o să ne strângem corturile. Păcat că le‑am întins.

— Mare nenorocire o să cadă pe capul nostru.

— Ce să mai cadă? A și căzut.

— Țineți‑vă tari, îi povățui Him bașa. O să aflăm mâine despre ce este vorba.

În luncă se aprinseră focuri. Căldările de mămăligă așezate deasupra flăcărilor, pe pirostrii, începură să fiarbă. Băiețandrii șatrei adunară caii, măgarii și catârii, încălecară pe ei și plecară spre sat să‑i adape la vreo fântână. Alimut o chemă pe Kera. Fata veni alergând și zăngănindu‑și salbele și brățările.

— Hai să adăpăm urșii, noi doi, numai noi doi.

— Hai…

Urșii mormăiră și‑și zăngăniră lanțurile. Clopotele satului sunară iarăși a mort și a jale. Amurgul se prăvăli sângeriu.

Him bașa îl văzu venind dinspre sat pe Uj Hoțul. Ținea în brațe un purcel bălan și dolofan. Îl opri și‑l întrebă:

— De unde ai luat purcelul?

— Din marginea satului.

— L‑ai cumpărat?

— Nu, bulibașă. L‑am furat.

— Când o să te lași de furtișaguri, Uj?

— Niciodată, bulibașă.

— Mâine, după ce ajungem la oraș, o să te supun judecății, Uj, zise Him bașa.

Uj Hoțul rânji:

— După ce voi mânca purcelul, poți să mă și bați, bulibașă…

În sat câinii lătrau nebunește după urși și după câinii, caii, măgarii și catârii pe care‑i adăpau pe la fântâni flăcăiandrii șatrei.