Jurnalul unei iubiri

MIRACOLE

Cine sunt eu? Și cum se va termina această poveste?

Soarele a răsărit și eu stau lângă o fereastră aburită de suflarea unei vieți trecute. În dimineața asta, parcă aș fi o arătare: port două cămăși, niște pantaloni groși, o eșarfă înfășurată de două ori în jurul gâtului și apoi îndesată într-un pulover gros, pe care l-a tricotat fiica mea acum treizeci de ani, cadou de ziua mea. Termostatul din cameră este dat la maximum și micul radiator este chiar în spatele meu. Ticăie și suspină, și scuipă aer cald, de parcă ar fi un balaur din povești, dar corpul meu încă tremură de un frig de care nu o să mai scap vreodată și care m-a pândit vreme de optzeci de ani. Optzeci de ani, mă gândesc uneori și, în ciuda resemnării în fața acestei vârste, încă sunt surprins că nu mi-a mai fost cald de când era George Bush președinte. Mă întreb dacă așa se simt toți cei de vârsta mea.

Viața mea? Nu-i ușor de explicat. N-a fost atât de fantastică și de spectaculoasă pe cât m-aș fi așteptat eu, dar nici n-am stat degeaba ca un popândău. Cred că a semănat foarte mult cu jocurile mecanice: destul de stabilă, cu mai multe urcușuri decât coborâșuri, iar de-a lungul timpului a tins să devină înfloritoare. O afacere bună, o afacere norocoasă și am aflat că nu mulți pot spune asta despre viața lor. Dar să nu vă închipuiți cine știe ce. Nu sunt un om deosebit; sunt sigur de asta. Sunt un om normal, cu gânduri normale, care a dus o viață normală. Nu mi s-a ridicat niciun monument și numele meu va fi în curând dat uitării, dar am iubit pe cineva din toată inima și cu tot sufletul meu, iar pentru mine asta a fost suficient.

Romanticii s-ar gândi că e o poveste de dragoste, cinicii ar numi-o însă tragedie. După mine, ea are câte puțin din amândouă și, indiferent cum vei vrea să-i spui până la urmă, nimic nu va schimba faptul că ea reprezintă o mare parte din viața mea, că acesta a fost drumul ales de mine. Nu pot să mă plâng de drumul pe care l-am ales și nici de locurile prin care m-a purtat el; aș putea să mă vait amarnic de alte lucruri, dar drumul pe care l-am ales a fost întotdeauna cel corect și n-aș fi procedat niciodată altfel.

Timpul, din păcate, nu ne face acest drum mai ușor. Cărarea este la fel de dreaptă ca întotdeauna, numai că acum este presărata cu pietrele și bolovănișul care s-au acumulat de-a lungul unei vieți de om. Până acum trei ani, mi-ar fi fost ușor să trec peste ele, dar acum mi-e imposibil. Simt în trupul meu o boală ciudată; nu mai sunt nici puternic, nici sănătos și zilele îmi trec asemenea unui balon care plutește: apatice, ușoare, și cu timpul devin din ce în ce mai liniștite.

Tușesc și mă uit la ceas cu ochii întredeschiși. Îmi dau seama că e timpul să plec. Mă ridic de pe scaunul de lângă fereastră și străbat camera, oprindu-mă în fața biroului ca să îmi iau jurnalul pe care l-am recitit de sute de ori. Nu-l mai răsfoiesc. Îl strecor sub braț și-mi continuu drumul spre locul în care trebuie să ajung.

Merg pe gresia albă, străbătută de firișoare gri. Aceeași culoare ca părul meu și al multora dintre oamenii de-aici, deși eu sunt singurul care am ieșit în dimineața asta pe culoar. Sunt în camerele lor, singuri în fața televizorului, dar și ei, ca și mine, sunt obișnuiți cu acest lucru. Omul se poate obișnui cu orice, dacă i se lasă suficient timp.

Aud sunetul înfundat al unor plânsete îndepărtate și știu exact cine scoate aceste sunete. Apoi, mă vad și asistentele; zâmbim și ne salutăm. Sunt prietenele mele și vorbim adesea, dar sunt sigur că ar fi curioase să știe mai multe despre mine și despre cum o duc în fiecare zi. Le aud cum încep să șușotească, în timp ce mă îndepărtez de ele.

„Iar se duce“, le aud spunând, „sper să fie totul bine.“ Dar mie nu-mi spun nimic în față. Sunt sigur că ele cred că m-ar durea să vorbesc despre asta dimineața, atât de devreme, iar eu, cunoscându-mă, mă gândesc că se poate să aibă dreptate.

După un minut, ajung în cameră. Ușa mi-a fost lăsată deschisă, ca de obicei. Mai sunt două asistente în cameră și amândouă îmi zâmbesc atunci când intru.

— Bună dimineața, îmi spun ele vesele, și mai întâi îmi iau un răgaz ca să le întreb despre copii, despre școală și despre vacanța care trebuie să vină.

Vorbim pe fondul unor suspine. Asistentele nu par să observe; au devenit imune, dar, de fapt, cred că și eu am devenit imun.

Apoi mă așez în scaunul care s-a modelat după conturul corpului meu. Au terminat și ea este îmbrăcată, dar încă mai plânge. O să se liniștească după ce o să plece ele, știu asta. Agitația dimineții o întristează întotdeauna și ziua de astăzi nu face excepție. În cele din urmă, deschid obloanele și pleacă. Amândouă îmi zâmbesc și mă ating atunci când trec pe lângă mine. Mă întreb ce-o însemna asta.

Mă așez pentru o clipă și o privesc, dar ea nu se uită la mine. O înțeleg, pentru că nu știe cine sunt. Pentru ea sunt un străin. Apoi, îmi întorc privirea, cobor capul și mă rog în tăcere pentru puterea de care știu c-o să am nevoie. Întotdeauna am crezut cu strășnicie în Dumnezeu și în puterea rugăciunii, deși, ca să fiu sincer, credința mea se rezumă la o listă de întrebări la care vreau să mi se răspundă după ce n-am să mai fiu.

Acum sunt gata. Îmi pun ochelarii și scot din buzunar o lupă. O las pe masă o clipă, până când deschid jurnalul. Trebuie să-mi umezesc de două ori degetul noduros, ca să deschid cartea uzata la prima pagină. Apoi mă folosesc de lupă.

Întotdeauna înainte să încep să citesc povestea, există un moment în care îmi iscodesc mintea și mă întreb: oare o să se întâmple astăzi? Nu știu, pentru că niciodată nu știu dinainte și, undeva, în adâncul sufletului meu, îmi dau seama că nu contează. Această posibilitate mă menține pe linia de plutire, nu vreo garanție sau vreo răsplată. Și, deși ați putea să spuneți că sunt un visător sau un prost, sau orice altceva, eu cred că totul e posibil, îmi dau seama că soarta și știința sunt împotriva mea.

Dar știința nu reprezintă răspunsul absolut; știu acest lucru pe care l-am învățat de-a lungul vieții. Și așa am credința că miracolele, indiferent cât sunt de inexplicabile sau incredibile, sunt reale și pot să se întâmple fără nicio legătură cu ordinea firească a lucrurilor. Așadar, din nou, așa cum fac în fiecare zi, încep să citesc jurnalul cu voce tare, pentru ca ea să mă audă, sperând ca miracolul care a ajuns să-mi domine viața să se mai întâmple o dată.

Și poate, poate c-o să se întâmple.

FANTOME

Era pe la începutul lunii octombrie, în 1946, și Noah Calhoun privea cum lumina roșiatica a soarelui se cufunda dincolo de terasa ce-i înconjura casa în stil sudist. Îi plăcea să-și petreacă serile acolo, mai ales după o zi de trudă, să-și lase gândurile să rătăcească. Acesta era modul lui de a se relaxa, un obicei pe care îl luase de la tatăl său.

Îi plăcea să privească mai ales copacii și reflexul lor în apă. Copacii din Carolina de Nord sunt minunați toamna târziu: nuanțe de verde, galben, roșu, portocaliu, o întreagă paletă. Culorile lor orbitoare strălucesc în lumina soarelui și, pentru a suta oară, Noah Calhoun se întrebă dacă primii proprietari ai casei își petrecuseră serile cufundați în aceleași gânduri.

Casa fusese construită în 1772, fiind una dintre cele mai vechi și mai mari locuințe de acest fel din New Bern. Inițial, ea fusese clădirea principală de pe o plantație și el o cumpărase imediat ce se sfârșise războiul; își petrecuse ultimele unsprezece luni făcând reparații care îl costaseră o mică avere. Cu vreo câteva săptămâni înainte, reporterul de la ziarul Raleigh scrisese un articol și afirmase că aceasta era una dintre cele mai frumoase restaurări pe care le văzuse. Cel puțin, casa. Cu restul proprietății era o altă poveste și acolo își petrecea el cea mai mare parte a zilei.

Casa era așezată cam pe doisprezece acri, lângă Brices Creek, și el lucrase toată ziua la gardul de lemn care împrejmuia celelalte trei laturi ale proprietății, verificându-l să nu fie putrezii sau năpădit de termite și înlocuind stâlpii, unde era nevoie. Mai avea încă mult de lucru, mai ales pe partea vestică, iar când, mai devreme, își strânsese uneltele, își pusese în minte să cheme pe cineva ca să-i mai aducă niște cherestea. De obicei, intra în casă, bea un pahar de ceai îndulcit și făcea un duș. Întotdeauna făcea duș la sfârșitul zilei pentru că apa alunga și murdăria, și oboseala.

Apoi își pieptăna părul pe spate, își punea niște blugi uzați și o cămașă albastră cu mânecă lungă, își mai turna un pahar de ceai și ieșea pe terasa unde stătea și acum, unde stătea în fiecare zi, la această oră.

Își întinse brațele sub cap, apoi își masă umerii, terminându-și astfel exercițiul. Acum era relaxat, curat, revigorat. Își simțea mușchii obosiți și știa că mâine o să-l doară puțin, dar era mulțumit că reușise să facă mare parte din lucrurile pe care și le propusese.

Noah se întinse să-și ia chitara și își aduse aminte de tatăl său, gândindu-se cât de mult îi ducea dorul. Execută câteva acorduri, îi reglă două corzi și cântă din nou. De data asta, se auzi mai bine și continuă să cânte. Muzică blândă, muzică liniștită. La început, îngână încetișor o melodie, apoi începu să cânte pe măsură ce noaptea îl învăluia. Cântă la chitară și fredonă până ce soarele apuse și cerul se întunecă.

Puțin după ce trecuse de ora șapte, se opri din cântat și se lăsă pe spate în balansoar, legănându-se. Din obișnuință, își ridică privirea și văzu constelația Orion, Carul Mare, constelația Gemenii și Steaua Polară care sclipea pe cerul tomnatic.

Începu să vadă în fața ochilor numai cifre și apoi se opri. Știa că-și cheltuise aproape toate economiile pe casă și, în curând, trebuia să-și caute iarăși o slujbă, dar îndepărtă gândul și se hotărî să se bucure de lunile care-i mai rămăseseră pentru a lucra la casă, fără să-și mai facă probleme. O să iasă bine, știa el; întotdeauna ieșea bine. În plus, ura să se gândească la bani. Învățase demult să se bucure de lucrurile simple, lucruri care nu puteau fi cumpărate și-i era greu să-i înțeleagă pe oamenii care gândeau altfel. Și această trăsătură o moștenise tot de la tatăl său.

Clem, cățeaua sa de vânătoare, veni spre el și, înainte să se așeze la picioarele lui, îi atinse mâna cu botul.

— Hei, fetițo, ce mai faci? o întrebă el, în timp ce-o mângâia pe cap și ea scânci ușor, ridicându-și ochii blânzi și rotunzi spre el.

Cățelușa își pierduse o labă în urma unui accident de mașină, dar încă se mai mișca destul de bine și-i ținea companie în astfel de nopți liniștite.

Avea treizeci și unu de ani, nici prea tânăr, dar destul de bătrân ca să fie singur. Nu mai ieșise cu nicio femeie de când venise aici, nu mai găsise pe nimeni care să-l intereseze câtuși de puțin. Era vina lui, știa asta. Avea ceva care ținea la distanță orice femeie care încerca să se apropie de el, ceva care nu era sigur că putea fi schimbat chiar dacă încerca. Și câteodată, chiar înainte să adoarmă, se întreba dacă-i fusese scris să fie pentru totdeauna singur.

Seara se scurse călduță și frumoasă. Noah ascultă greierii și foșnetul frunzelor, gândindu-se că sunetul naturii era mai adevărat și trezea mai multă emoție decât lucruri ca mașinile și avioanele. Natura îți dăruiește mai mult decât ia și sunetele ei îl făceau întotdeauna să fie omul care ar fi trebuit să fie. Fuseseră unele momente în timpul războiului, mai ales după Marea Concentrare, când se gândise adesea la aceste sunete simple.

— Asta o să te ajute să nu înnebunești, îi spusese tatăl său, în ziua în care se îmbarcase. Este o muzică dumnezeiască și ea o să te aducă înapoi acasă întreg.

Își termină ceaiul, intră în casă, găsi o carte și apoi ieși să citească la lumina de pe terasă. După ce se așeză din nou, privi cartea. Era veche, coperta era ruptă și paginile erau pătate cu noroi și cu apă. Era volumul Fire de iarbă al lui Walt Whitman și îl purtase cu el pe toată durata războiului. Odată, îl apărase chiar de un glonț care-i fusese destinat lui.

Frecă puțin coperta și o șterse de praf. Apoi deschise cartea la întâmplare și citi cuvintele ce-i răsăriră sub ochi:

Acesta este ceasul tău, Suflete, zborul tău liber,

către cele negrăite,

Departe de cărți, departe de artă, cu ziua ștearsă,

lecția făcută.

Te vei ivi de-acum tăcut, privind,

cântărind temele pe care le iubești mai mult,

Noaptea, somnul, moartea și stelele.

Zâmbi. Nu știa de ce, dar Walt Whitman îi amintea de New Bern și îi părea bine că se întorsese acolo. Deși fusese plecat timp de paisprezece ani, aici se simțea acasă și cunoștea mulți oameni, pe cei mai mulți încă din tinerețe. Nu era ceva neobișnuit. La fel ca în multe orașe din sud, oamenii care trăiau aici nu se schimbaseră deloc, doar îmbătrâniseră puțin.

Acum, cel mai bun prieten al său era Gus, un negru de vreo șaptezeci de ani, care locuia ceva mai încolo. Se întâlniseră la câteva săptămâni după ce Noah cumpărase casa, când Gus venise cu niște lichior făcut de el și cu bere Brunswick și împreună petrecuseră prima lor seară îmbătându-se și povestind.

Acum Gus venea de câteva ori pe săptămână, de obicei seara, în jurul orei opt. Cu patru copii și unsprezece nepoți în casă, din când în când avea nevoie să mai iasă și Noah nu putea să-l condamne.

De obicei, Gus își aducea și armonica și, după ce vorbeau puțin, cântau câteva cântece împreună. Uneori, ore întregi.

Ajunsese să-l considere pe Gus o rudă apropiată. De fapt, nu mai avea pe nimeni altcineva, cel puțin de anul trecut, de când îi murise tatăl. Fusese singur la părinți; mama sa murise de gripă când el avea numai doi ani și, deși se gândise la asta, nu se căsătorise niciodată.

Dar fusese îndrăgostit o dată, de asta era sigur. O dată și numai o dată, cu mult timp în urmă. Și asta îl schimbase pentru totdeauna. Numai iubirea perfectă putea să facă acest lucru și acea iubire fusese, într-adevăr, perfectă.

Norii începură să învolbureze cerul și, din cauza luminii lunii, căpătară o nuanță argintie. Își lăsă capul să se odihnească pe spătarul balansoarului care se legăna, în timp ce pe cer norii se învălmășeau din ce în ce mai tare. Picioarele i se mișcau mecanic, păstrând un ritm constant și, așa cum făcea în majoritatea serilor, își simți gândurile zburându-i către o seară plăcută ca și aceasta, dar cu paisprezece ani în urmă.

Era chiar după absolvirea din 1932, în seara inaugurală a Festivalului din Neuse River. Tot orașul era pe străzi, la picnicuri și la jocuri de noroc. Aerul era umed în acea noapte, nu știa de ce, dar își aducea bine aminte. Venise singur și, pe când încerca să-și facă loc prin mulțimea de oameni, căutându-și prietenii, îi văzuse pe Fin și pe Sarah, doi dintre prietenii cu care crescuse, vorbind cu o fată pe care n-o mai văzuse până atunci. Era drăguță, își amintea că se gândise la asta și când, în cele din urmă, li se alăturase, fata îl privise cu ochi pătrunzători.

— Bună, îi spusese ea simplu și îi întinsese mâna. Finely mi-a povestit multe despre tine.

Un început banal, care ar fi fost uitat dacă n-ar fi fost ea aceea care l-a făcut. Dar în timp ce-i strângea mâna și privea acei ochi uimitor de verzi, știu într-o clipă că ea era aceea cu care și-ar fi petrecut tot restul vieții și n-avea să mai întâlnească pe altcineva la fel. În acea adiere de vară, care se simțea printre copaci, ea i se părea atât de bună, perfectă!

Apoi, totul se desfășurase cu iuțeala unei tornade. Fin îi spusese că fata își petrecea vara în New Bern împreună cu familia, pentru că tatăl ei lucra pentru R. J. Reynolds și, deși el dăduse doar din cap, felul în care ea îl privea îi dădu de înțeles că tăcerea lui era bine primită. Fin râsese atunci pentru că își dăduse seama de ce se întâmpla și Sarah sugerase să cumpere niște Cola cu aromă de cireșe; toți patru rămăseseră la festival până când mulțimea se împuținase și festivalul se terminase.

S-au întâlnit și a doua zi, și în următoarea și, în curând, au devenit de nedespărțit. În fiecare dimineață, în afară de duminica, atunci când trebuia să se ducă la biserică, termina repede de cântat în cor și apoi se ducea țintă în parcul Fort Totten, unde îl aștepta ea. Pentru că era nou-venită și nu mai locuise până atunci într-un oraș mic, își petreceau ziua făcând lucruri care erau cu totul noi pentru ea. O învățase cum să arunce cu undița, cum să pescuiască bibani în râu și o dusese să descopere pădurile Croatan. Se plimbau în canoe și priveau împreună furtunile de vară, iar lui i se părea că se cunoșteau dintotdeauna.

Dar și el învățase multe lucruri. La depozitul de tutun din oraș, unde se organizau seri dansante, ea îl învățase să danseze vals și Charleston și, deși la primele melodii se împiedicaseră îngrozitor, răbdarea ei a fost până la urmă răsplătită și au dansat împreuna până când s-a oprit muzica. Apoi, el a condus-o acasă și, când s-au oprit pe terasă să-i spună noapte bună, a sărutat-o pentru prima oară, întrebându-se de ce așteptase atât de mult. Mai târziu, tot în acea vară, o adusese la această casă, priviseră ruina în care se găsea și-i spusese că într-o zi o să fie a lui și o s-o repare. Petreceau ore întregi împreună, împărtășindu-și visurile: el voia să vadă lumea, ea să devină artistă și, într-o noapte umedă de august, amândoi își pierduseră virginitatea. Când după trei săptămâni plecă, luă cu ea o parte din sufletul lui și restul verii. O urmărise în timp ce părăsea orașul într-o dimineață ploioasă, o privise cu acei ochi care nu se închiseseră toată noaptea, apoi se dusese acasă și-și făcuse bagajul. Săptămâna următoare și-o petrecuse de unul singur, pe insula Harker.

Noah își trecu mâinile prin păr și-și privi ceasul. Opt și douăsprezece minute. Se ridică și se duse în fața casei, uitându-se pe drum. Gus nu se vedea și Noah se gândi că nici n-o să mai vină. Se întoarse spre balansoar și se așeză.

Își aminti că vorbise cu Gus despre ea. Prima oară când îi pomenise de ea, Gus începuse să clatine din cap și să râdă.

— Așadar, asta e fantoma de care tot fugi!

Când îl întrebase la ce se referea, Gus îi spusese:

— Știi tu, fantoma, amintirea! Te-am tot urmărit muncind zi și noapte și trudești atâta încât abia mai ai timp să-ți tragi sufletul. Oamenii fac asta din trei motive. Ori sunt nebuni, ori proști, ori încearcă să uite ceva. Cât despre tine, am știut că încercai să uiți. Numa’ că nu știam ce!

Se gândi la ceea ce îi spusese Gus. Și avea, bineînțeles, dreptate. New Bern era acum bântuit. Bântuit de fantoma amintirii ei. De câte ori se plimba prin parcul Fort Totten, lui Noah i se părea c-o vede în locul unde se întâlneau. Ori stând pe bancă, ori lângă gard, zâmbind mereu, cu părul ei blond, ce-i atingea ușor umerii, și cu ochii de culoarea smaraldului. Când stătea noaptea pe terasă cu chitara, parcă o vedea lângă el, ascultându-l liniștită, în timp ce el cânta muzica din vremea copilăriei sale.

Simțea același lucru și când mergea la farmacia lui Gaston sau la teatrul Masonic, sau chiar și atunci când hoinărea prin oraș. Oriunde s-ar fi uitat, vedea imaginea ei, vedea lucruri care îi aduceau aminte de ea.

Era ciudat și el știa asta. Crescuse în New Bern. Primii șaptesprezece ani și-i petrecuse acolo. Dar când se gândea la New Bern, părea să-și amintească numai ultima vară, acea vară în care fuseseră împreună. Celelalte amintiri erau fragmentate, idei disparate despre maturizarea sa și rar era vreuna care să-i trezească vreun sentiment.

Într-o noapte, i-a povestit lui Gus totul și nu numai că Gus l-a înțeles, dar tot el i-a explicat și de ce. Îi spusese simplu:

— Tata obișnuia să-mi spună că prima dragoste îți schimbă viața pentru totdeauna și, oricât ai încerca, acest sentiment nu dispare niciodată. Fata asta de care îmi povestești tu a fost prima ta dragoste! Și orice ai face, niciodată n-o să scapi de amintirea ei.

Noah scutură din cap și, când imaginea ei începu să dispară, se întoarse la Whitman. Citi timp de o oră, ridicându-și privirea din când în când să vadă viezurii și oposumii țopăind prin crâng. La nouă și jumătate, închise cartea, urcă în dormitor și începu să scrie în jurnalul care conținea și însemnări personale, dar și observații despre ceea ce lucra la casă. Patruzeci de minute mai târziu, dormea. Clem se fâțâi pe scări, îl mirosi în timp ce dormea și apoi, după ce se învârti de câteva ori, se ghemui la piciorul patului.