La inceput a fost intunericul

La inceput a fost intunericul de R. Scott Bakker

R. Scott Bakker s-a născut la 2 februarie 1967 în Simcoe, Ontario, Canada. Este licențiat în limba și literatura engleză și în prezent, pregătește o teză de doctorat în filosofie. După apariția primei cărți s-a dedicat total scrisului. Trăiește în London, Ontario. N-a luat premii, dar s-a găsit mereu pe listele cu cărți favorite, atât ale publicului, cât și ale profesioniștilor.

În multele sale interviuri, Bakker declară că a vrut să scrie fantasy, dar într-o manieră modernă, să se apropie de cititor și de lumea cunoscută lui, să vină cu personaje credibile, umane, să creeze o lume cât mai diversă, în care să se îmbine istorie, credințe, filosofie și literatură. Întrebat fiind cum vede ignorarea literaturii de gen de către literați, scriitorul canadian a răspuns: „Am ajuns să ne definim mai mult în funcție de ceea ce respingem decât de ceea ce acceptăm. Literatura de gen este un prag al explorării literare și sunt destule semne că această explorare a început. Din punct de vedere social cred că ăsta e un lucru foarte bun câtă vreme semnifică reintegrarea artistului în cultura populară. Numai că asta cere timp.” Și mai zice el ceva despre literatura de gen: „Genul fantasy îmi dă posibilitatea să spun ceea ce am de spus fără să mă gândesc la asociațiile pe care cititorul le-ar face în mod obișnuit, să iau totul de la capăt, să reconstruiesc totul”.

R. Scott Bakker este autorul trilogiei The Prince of Nothing: The Darkness That Comes Before (2003), The Warrior-Prophet (2005), The Thousandfold Thought (2006).

Site: http://www.princeofnothing.com

PROLOG

PUSTIUL KÛNIÜRI

Dacă doar mai apoi înțelegem ce a fost mai întâii, atunci nu înțelegem nimic. Deci vom defini sufletul după cum urmează: ceea ce precede tuturor lucrurilor.

— AJENCIS, AL TREILEA ANALITIC ALOAMENILOR

2147 Anul-Colțului, Munții Demua

Nu se pot ridica ziduri împotriva a ceea ce a fost uitat.

Citadela Ishuäl s-a prăbușit în timpul apogeului Apocalipsei. Dar meterezele nu i-au fost luate cu asalt de nicio armie de șranci neumani. Porțile nu i-au fost sfărâmate de niciun dragon cu inima de foc. Ishuäl era refugiul tainic al înalților Regi Kûniürici și nimeni, nici măcar Non-Zeul, nu putea asedia un secret.

Cu luni înainte, Anasûrimbor Ganrelka al II-lea, Înalt Rege din Kûniüri, se refugiase în Ishuäl cu ceea ce mai rămăsese din curtea sa. De pe ziduri, străjerii priveau îngândurați peste pădurile întunecate de dedesubt, cu mințile lovite de amintirea orașelor arzând și a mulțimilor jelind. Când vântul gemea, se încleștau de piatra nepăsătoare a Ishuälului, amintindu-și de coarnele srance. Se încurajau unii pe alții cu răsuflarea tăiată. Doar își pierduseră urmăritorii. Doar Ishuälul avea ziduri puternice. Unde altundeva ar fi putut un om supraviețui sfârșitului lumii?

Ciuma pretinse întâi viața Înaltului Rege, după cum era și potrivit, poate. Ganrelka nu plânsese decât în Ishuäl.

Mânios cum doar un Împărat al nimicului poate fi. În noaptea ce urmă, membrii curții îi purtară catafalcul în pădure. Zăriră ochi de lup reflectați în lumina rugului său. Nu îl bociră, intonară doar câteva rugăciuni amorțite.

Înainte ca vânturile dimineții să-i fi putut sufla cenușa spre cer, ciuma lovi alte două suflete: pe concubina lui Ganrelka și pe fiica ei. Tot mai mulți membri ai curții sale fură atinși, de parcă boala îi urmărea linia de sânge până la cel mai subțire amestec. Străjerii de pe ziduri se împuținară și, deși continuau să vegheze orizontul muntos, aproape că nu vedeau nimic. Țipetele muribunzilor le ticseau mințile de oroare.

În curând nici străjeri nu mai rămaseră. Cei cinci Cavaleri din Tryse care îl salvaseră pe Ganrelka după dezastrul din Câmpia Eleneöt zăceau nemișcați în paturile lor. Marele Vizir, cu roba aurie însângerată de propriile măruntaie, zăcea rășchirat peste textele sale vrăjitorești. Unchiul lui Ganrelka, cel care condusese atacul sfâșietor asupra porților Golgotterathului în zilele de început ale Apocalipsei, atârna de o funie în încăperile sale, răsucindu-se încet într-o adiere. Regina privea la nesfârșit peste așternuturi putrezite.

Dintre toți cei care fugiseră la Ishuäl, doar fiul bastard al lui Ganrelka și Preotul Bardic supraviețuiră.

Îngrozit de înfățișarea stranie a Bardului și de ochiul său alb, băiatul se ascunse, aventurându-se afară doar când foamea devenea de neîndurat. Bătrânul Bard îl căuta fără contenire, intonând vechi cântece de dragoste și luptă, dar mânjind cuvintele în chipuri batjocoritoare.

— De ce nu te arăți, copile? Striga în timp ce se târa prin galerii. Lasă-mă să-ți cânt. Să te vrăjesc cu cântece tăinuite. Lasă-mă să-ți împărtășesc gloria a ceea ce a fost cândva!

Într-o noapte Bardul îl prinse pe băiat. Îi mângâie mai întâi obrazul, apoi coapsele.

— Iartă-mă, murmura iar și iar, dar singur ochiul cel alb îi lăcrima. Nu există fărădelegi când nu mai trăiește nimeni, bolborosi apoi.

Dar băiatul trăi. Cinci nopți mai târziu îl ademeni pe Preot pe zidurile falnice ale Ishuälului. Când bărbatul se târî spre el într-o uluială de bețiv, îi făcu vânt în gol. Rămase multă vreme ghemuit pe margine, holbându-se în jos prin întuneric la leșul frânt. Decise că era altfel decât restul doar pentru că era proaspăt. Se mai numea omor dacă nu mai trăia nimeni?

Iarna adăugă frig peste pustietatea din Ishuäl. Sprijinit de creneluri, copilul asculta lupii cântând și învrăjbindu-se în pădurile întunecate. Își trăgea brațele din mâneci și își îmbrățișa trupul ca să se apere de răcoare, murmurând cântecele mamei sale moarte și savurând mușcătura vântului pe obraz. Alerga prin curți, răspunzând lupilor cu strigăte de luptă kûniürice, fluturând arme care îl făceau să se clatine sub greutatea lor. Și, din când în când, cu ochii măriți de speranță și spaimă superstițioasă, împungea morții cu sabia tatălui său.

Când zăpada începu să se topească, fu adus la poarta din față a Ishuälului de strigăte. Aruncând priviri furișe prin ambrazuri întunecate, văzu un grup de femei și bărbați cadaverici – refugiați ai Apocalipsei. Zărindu-i umbra, strigară după mâncare, adăpost, orice, dar băiatul era prea îngrozit ca să le răspundă. Privațiunile le dăduseră înfățișări teribile – bestiale, ca de oameni-lupi.

Când începură să escaladeze zidurile, fugi în galerii. La fel ca Preotul Bardic, îl căutară, strigându-i asigurări că nu îi vor face niciun rău. În cele din urmă, unul din ei îl găsi pitit după un butoi cu sardine. Cu un glas nici blând, nici aspru îi spuse:

— Suntem dûnyaini, copile. De ce te-ai teme de noi?

Dar băiatul își încleștă mâna pe sabia tatălui său, strigând:

— Câtă vreme trăiesc oameni, există fărădelegi!

Surprinderea inundă ochii bărbatului.

— Nu, copile, spuse. Doar câtă vreme oamenii sunt amăgiți.

O clipă tânărul Anasûrimbor nu putut decât să-l privească cu ochi mari. Apoi, solemn, puse deoparte sabia tatălui său și luă mâna străinului.

— Am fost un prinț, murmură.

Străinul îl aduse la ceilalți și împreună își sărbătoriră ciudatul noroc. Strigară – nu către Zeii pe care îi abandonaseră, ci unul către altul – că aici era evidentă o mare potrivire a cauzelor. Aici puteau căuta cea mai sfântă stare de luciditate. În Ishuäl își găsiseră adăpost împotriva sfârșitului lumii.

Piele și oase încă, dar acoperiți de blănuri de regi, dûnyainii curățară cu dalta runele vrăjitorești de pe pereți și arseră cărțile Marelui Vizir. Bijuteriile, calcedoniile, mătăsurile și veșmintele țesute cu fir de aur fură îngropate împreună cu cadavrele unei dinastii.

Și lumea îi uită pentru două mii de ani.

Neoameni, sranci și oameni:

Primii uită

Ultimii regretă

Și cei din mijloc au parte de toată distracția.

— STRĂVECHE POEZIE KÛNIÜRICĂ PENTRU COPII

Aceasta este povestea unui măreț și tragic război sfânt, a marilor facțiuni care au urmărit să-l posede și să-l pervertească și a unui fiu în căutarea tatălui său. Și cum se întâmplă cu toate poveștile, noi, supraviețuitorii, îi vom scrie finalul.

— DRUSAS ACHAMIAN,

COMPENDIUL PRIMULUI RĂZBOI SFÂNT

Toamnă târzie, 4109 Anul-Colțului, Munții Demua

Din nou visele.

Priveliști nesfârșite, istorii, lupte între credințe și culturi, toate întrezărite în cascade de detalii. Cai patinând pe pământ. Pumni încleștați în noroi. Morți înșirați pe malul unei mări calde. Și, ca întotdeauna, un oraș străvechi, uscat ca iasca în soare, ridicându-se pe fundalul unor coline cenușii. Un oraș sfânt… Shimeh.

Și apoi vocea, subțire, parcă ieșită din gâtlejul strâmt al unui șarpe, rostind: Trimiteți pe fiul meu la mine.

Visătorii se treziră ca unul, gâfâind, luptându-se să despartă rațiunea de imposibil. Urmând protocolul stabilit după primele vise, se regăsiră în adâncurile neluminate ale Celor o Mie de Mii de Săli.

Hotărâră că o asemenea pângăriră nu mai putea fi tolerată.

Urcând pe poteci accidentate de munte, Anasûrimbor Kellhus se sprijini pe un genunchi și se întoarse să privească citadela monastică. Meterezele Ishuälului se înălțau deasupra unui paravan de pini, doar pentru a fi copleșite de versanții brăzdați ai munților de dincolo de ele.

L-ai văzut astfel, tată? Te-ai întors să arunci o ultimă privire?

Siluete îndepărtate se înșiruiau între creneluri înainte de a dispărea dinapoia pietrei – dûnyainii în vârstă abandonându-și veghea. Kellhus știa că aveau să coboare grandioasele scări și să între unul câte unul în întunericul celor O Mie de Mii de Săli, marele Labirint ce se răsucea în adâncuri sub Ishuäl. Aveau să moară, așa cum fusese hotărât. Toți cei pe care tatăl său îi murdărise.

Sunt singur. Mi-a rămas doar misiunea.

Întoarse spatele Ishuälului și își continuă urcușul prin pădure. Briza de munte avea miros amărui de pin strivit.

Târziu după-amiază trecu de limita pădurilor, iar după două zile de escaladat povârnișuri înghețate ajunse pe culmea munților Demua. În depărtare, pădurile ținutului ce se numise cândva Kûniüri se întindeau sub nori purtați de vânt. Se întrebă câte asemenea priveliști va trebui să străbată până își va găsi tatăl. De câte ori locul zărilor crestate va fi luat de alte zări până să ajungă la Shimeh?

Shimeh îmi va fi cămin. Voi locui în casa tatălui meu.

Coborând versanți de granit, pătrunse în sălbăticie.

Rătăci prin umbra interiorului pădurii, prin coridoare mărginite de imenși pini roșii și tăcute în mult prea lunga absență a oamenilor. Își agăță pelerina prin hățișuri și se luptă cu furia râurilor de munte.

Deși pădurea de sub Ishuäl fusese aproape la fel, Kellhus era tulburat fără să știe de ce. Se opri încercând să se regăsească, folosind tehnici străvechi pentru a impune disciplină intelectului. Pădurea era liniștită, îmblânzită de cântecele păsărilor. Și totuși auzea tunete…

Ceva se petrece cu mine. E asta prima încercare, tată?

Găsi un pârâu marmorat de lumina strălucitoare a soarelui și îngenunche pe marginea lui. Apa pe care o duse la buze era mai îndestulătoare, mai dulce decât orice apă gustase înainte. Dar cum putea apa să fie dulce? Cum putea lumina soarelui, frântă de spinarea apelor curgătoare, să fie atât de frumoasă?

Ceea ce a fost mai întâi hotărăște ceea ce va fi mai apoi. Călugării dûnyaini își petreceau întreaga viață cufundați în studiul acestui principiu, descurcând rețeaua intangibilă a cauzelor și efectelor care hotărau orice întâmplare și minimizând tot ce era sălbatic și imprevizibil. De aceea, în Ishuäl, evenimentele se desfășurau cu o certitudine de nezdruncinat. Traiectoria unei frunze alunecând prin tufișurile terasei era mereu cunoscută. Fiecare știa mereu ce va spune celălalt înainte să vorbească. A înțelege ce a fost mai întâi însemna a ști ce va fi mai apoi. Și a ști ce va fi mai apoi era frumusețea care aducea nemișcarea, acea sacră comuniune dintre intelect și împrejurare – darul Logosului.

Prima surpriză adevărată a lui Kellhus, în afară de zilele formării lui din copilărie, fusese această misiune. Până atunci viața fusese un ritual premeditat de studiu, condiționare și înțelegere. Totul era controlat. Totul era lămurit. Dar acum, pășind prin pădurile pierdutului Kûniüri, i se părea că lumea se prăbușea și el rămânea nemișcat. Ca țărâna în apă curgătoare, era lovit de o înșiruire nesfârșită de surprize: ciripitul subțire al unei păsări necunoscute, ghimpi în pelerină de la o plantă necunoscută, un șarpe ondulând printr-o poiană în căutarea unei prăzi necunoscute.

În după-amiaza celei de-a șaptesprezecea zile o ramură îi intră între sandală și talpă. O ridică spre norii de furtună și o studie, se pierdu în forma ei, în traiectoria pe care o străbătea prin aer – în ramificațiile subțiri, puternice, care acaparau atât de mult din goliciunea cerului. Era această formă rodul întâmplării, sau fusese turnată, ca într-o matriță golită de ceară? Ridică privirea și văzu un cer striat de nenumăratele bifurcații ale ramurilor. Exista vreun mod de a cuprinde cerul? Nu își dădu seama cât stătu acolo, dar se întunecase înainte ca ramura să-i alunece dintre degete.

În dimineața celei de-a douăzeci și noua zile, se ghemui pe pietre înverzite de mușchi și urmări somoni sărind și avântându-se împotriva unui râu năvalnic. Soarele răsări și apuse de trei ori înainte ca gândurile să i se elibereze din inexplicabilul război dintre pești și ape.

În clipele cele mai rele, își simțea brațele nelămurit, ca pe umbre peste alte umbre, iar picioarele o luau mult înaintea lui. Misiunea rămase ultima rămășiță a ceea ce fusese cândva. Altfel, era golit de intelect, principiile dûnyainilor date uitării. În fiece zi i se ștergeau cuvinte din minte, ca de pe un pergament expus elementelor naturii – până rămase un singur imperativ: Shimeh… Trebuie să-mi găsesc tatăl în Shimeh.

Continuă să rătăcească spre sud, prin colinele de la poalele munților Demua. Ajunse atât de secătuit încât nu-și mai unse sabia după ce îi era udată de ploaie, încât nu mai mâncă și nu mai bău. Existau doar sălbăticia, mersul și trecerea zilelor. Noaptea se refugia ca un animal în întuneric și răcoare.

Shimeh. Tată, te rog.

În cea de-a patruzeci și treia zi trecu un râu puțin adânc și se cățără pe maluri negre de cenușă. Pământul pârjolit era înțesat de buruieni și de nimic altceva. Copaci morți împungeau cerul, ca niște sulițe înnegrite. Își căută drumul printre resturi, înțepat de buruienile ce i se frecau de pielea dezgolită. În cele din urmă ajunse pe o creastă.

Imensitatea văii de dedesubt îi tăie răsuflarea lui Kellhus. Dincolo de prăpădul focului, acolo unde pădurea era încă întunecată și deasă, se deslușeau fortificații antice deasupra copacilor, formând un inel imens peste priveliștea tomnatică. Privi păsările rotindu-se pe deasupra și împrejurul celor mai apropiate metereze, săgetând peste întinderile de piatra marmorată înainte de a se adânci în adăposturi. Ziduri în ruină. Reci și abandonate, cum pădurea n-ar fi putut fi vreodată.

Ruinele erau mult prea vechi pentru a se desprinde pe de-a-ntregul de pădure. Fuseseră năpădite, roase și zdruncinate timp de veacuri de apăsarea ei. Adăpostite în văi pline de mușchi, zidurile spărgeau valuri de pământ doar pentru a se termina brusc, parcă strunite de vițele înfășurate peste ele ca niște vene mari peste oase.

Dar exista ceva acolo, ceva de altcândva, care îl tulbură pe Kellhus în feluri nebănuite. Când își freca mâinile de piatră, știa că atinge suflarea și sudoarea oamenilor – însemnul unui popor distrus.

Pământul se învârti. Se aplecă înainte și își apăsă obrazul de piatră. Asprime și răceală de pământ dezgolit. Deasupra, lumina soarelui era întretăiată de o coroană de ramuri noduroase. Oameni… aici, în piatră. Străvechi și neatinși de rigoarea dûnyainilor. Cumva, se împotriviseră somnului, înfruntaseră sălbăticia cu munca mâinilor.

Cine a construit acest loc?

Kellhus rătăci peste valurile de pământ, intuind ruinele îngropate dedesubt. Ciuguli din tolba uitată – turte uscate și ghinde. Curăță de frunze suprafața unui mic iaz cu apă de ploaie, bău, apoi își privi curios reflexia întunecată a propriei fețe, a părului blond care îi crescuse pe față și pe cap.