Lacul pasarii Wandoo
Aa
Cu puțin înainte de ivirea zorilor forfota din interiorul bazei aeriene de la Ohopoho păru să se diminueze. Autocisternele lungi, fantomatice în culorile lor de camuflaj, se desprindeau una câte una de prizele de alimentare ale elicopterelor de asalt și transport și, purtate de dieselurile ce bâzâiau în surdină, coborau pe rampele adăposturilor subterane.
În aerul rece pluteau aromele dulcege ale mlaștinilor aflate spre est, în valea Stanley, pe care oamenii adunați pe platoul de apel de lângă pista numărul doi le combăteau îngrețoșați aspirând fumul aspru al țigărilor. Exclamații și înjurături rostite în mai multe limbi erau acoperite de tropăitul bocancilor grei.
Măturând cu farurile ierburile cenușii, incerte, o mașină de teren se apropia dinspre capătul benzii betonate. Se auziră niște comenzi scurte, guturale, la care, ridicându-și armele de pe jos și potrivindu-și la iuțeală accesoriile echipamentului, cei trei sute de bărbați încremeniră în cele din urmă în rânduri verzui, compacte.
Jeepul frână brusc și parcă lansat de forța inerțială a smuciturii, Hiena, teribilul colonel Schroeder, sări peste portieră cu o ușurință de necrezut pentru făptura unui individ atât de solid și îndesat.
Aproape concomitent cu urletul sacadat al maiorului Layton, care ordona prezentarea onorului la comandant, colonelul chemă ofițerii și subofițerii la el, pentru a preciza detaliile de ultimă oră ale misiunii.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, privea distrat prin plafonul transparent al carlingii sclipitoarele constelații ale cerului austral. Își plecă ochii spre dreapta: copilotul său, Ludwig, studia concentrat orarul de zbor și frunzărea cu nervozitate hărțile de navigație.
— Ei, ce spui de ideea boss-ului? Rosti în cele din urmă MacGregor, în engleză. Când o fi să-l curețe în sfârșit vreun glonț comunist, o să se grăbească singur spre Iad, cu gândul să-l fenteze pe Lucifer și să-i ia locul! He, he, he! Se hlizi el încântat de propria-i glumă.
— De ce râzi? Tresări copilotul. Avea o față de adolescent, prelungă, cu ochi albaștri în care tălăzuiau undele întunecate ale unei tainice neliniști.
— He, he! Mi-l imaginam pe Schroeder-Hiena conducând iadul în urma unui puci militar! Și-apoi… Hă, hă! Și-apoi declarând Raiul spațiul său vital!
Celălalt se enervă:
— Ia ascultă! Ai ceva cu noi, germanii, ca națiune? Ce-i tot dai cu spațiul său vital?!
— Hai, nu fi tâmpit! Doar știi că n-am prejudecăți din astea, zise scoțianul împăciuitor. Că la o adică, pentru o primă de periculozitate extremă, plătită în dolari și nu în ranzi sud-africani, depusă corect în Elveția, mă și văd lovind primul cu o bazooka în poarta Sfântului Petru… Mestecam doar la ideea asta, care e în exclusivitate a Hienei, de a arunca în aer barajul natural dintre lacul Wandoo și valea aceea ocrotită de junglă, unde e dispersată tabăra coloraților… Dar ce ai?! Parcă ți-ar părea rău că după șase raiduri fără rezultat îi băgăm în sfârșit la apă, și încă la propriu…
— Nu! Nu mă gândeam la asta, răspunse copilotul, fluturându-și o mână a nepăsare. Mi-am amintit însă de o veche legendă angoleză referitoare la acest lac Wandoo…
— Se trezește în tine Herr Doktor Ludwig Repka, profesorul de la Heidelberg! Exclamă oarecum iritat MacGregor. Mă rog, care-i povestea?
Ludwig îi cercetă o clipă, cu dispreț prea puțin ascuns, fața pistruiată de roșcovan rotofei și cam mărginit. Îl știa superstițios și o ocazie ca asta nu trebuia să-i scape:
— Dacă n-aș fi schimbat fără voie cariera universitară pentru cinstea îndoielnică de a pilota hârbul ăsta, le-aș fi vorbit studenților mei despre cele trei state care existau în sud-vestul Africii prin secolul XV: Congo, Lunda și Gola-an Dango…
— Ei, pe dracu'?! Făcu celălalt neîncrezător. Erau negroteii capabili de așa ceva?
— Mai mult decât atât: aveau o civilizație cu adevărat înfloritoare, iar portughezilor le-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a înfrânge rezistența lor organizată…
— Mda, rezistă ei și-acum, și încă destul de bine! Ce-i însă cu legenda aia?
Ludwig Repka strivi cu dosul palmei un țânțar uriaș care zumzăia înnebunit deasupra cadranului luminiscent al busolei giromagnetice.
— Zona în centrul căreia se află lacul și valea Wandoo este o regiune subecuatorială, împădurită, o cetate naturală inexpugnabilă. Cu toate acestea, ambițioși, portughezii se străduiau neîncetat să pătrundă până acolo, dar toate expedițiile piereau aproape fără urmă.
— Chiar așa?
— Legenda, care e foarte răspândită printre angolezi, susține că atunci când unitățile portugheze ajungeau, epuizate, în preajma lacului, din el se ridica o mare pasăre albă care le nimicea fără cruțare…
— Eh, povești! Cine dracu' mai crede în Pasărea Rok, cea cu dinții de oțel? Rânji fără prea multă convingere MacGregor.
— Adevărul e că uneori mai scăpa cu viață câte un militar, sau câte un călugăr misionar, dar erau atât de zdruncinați la minte, încât relatările lor erau socotite ca manifestarea unei boli specifice acelor locuri. Cu toții susțineau că văzuseră pasărea, una uriașă, înălțându-se, iar în fața slavei ei, spadele și lăncile, platoșele și muschetele se prefăceau în pulbere fumegândă…
MacGregor asculta fascinat, cu pleoapa ochiului stâng umflată, zbătându-se ușor.
— Rahat! Mai știi de ce vrăjitorii nasoale sunt în stare negrii ăștia?! Uite, îmi povestea un tip cam trăsnit, într-un bar din Windhoek…
Brusc, apelul controlorului de zbor îi readuse în prezent. Și-au acoperit într-o clipă urechile cu monstruoasele căști audio, iar degetele, abile, apăsau butoane, conectau circuite, declanșau sclipirea măruntă și colorată a luminițelor de control. Rosteau cu voce metalică în interfoane cifre și cuvinte magice care trezeau la viață unealta lor de război.
MacGregor, pilotul celui de-al treilea elicopter de desant, porni motoarele, apoi se aplecă spre stânga, pentru a privi șirul lung de oameni care, cu spatele încovoiat, asurziți de zgomot și înfiorați de aerul rece dizlocat de palele dublelor elice de sustentație, urcau anonimi, unul câte unul, în pântecele vibrând al aparatului.
Încadrați riguros în formație, MacGregor și Ludwig Repka se aflau la mai puțin de cinci kilometri de obiectiv, când observară simultan apariția, la câteva grade mai spre vest, a șase bireactoare Buccaneer MK 50 desfășurate pentru atac.
— Începe dansul! Rosti rânjind MacGregor, cu ochii la garnitura de câte opt bombe a câte patru sute cincizeci de kilograme, pe care fiecare avion le purta acroșate sub aripi.
Lacul Wandoo sclipea ca o bijuterie verzuie, înconjurat de masa vegetală informă a junglei, peste care pluteau pâcle de ceață matinală. În numai câteva secunde însă, latura sa dinspre nord-est părea un vulcan în erupție.
Caruselul înfricoșător al morții înaripate dură mai puțin de trei minute. Gata de acțiune, în perspectiva existenței vreunui punct de foc al inamicului, unitățile aeropurtate executau, perfect sincronizate, elipse prelungi la o sută de metri înălțime. În preajma lor, ca niște câini de pază, temutele elicoptere de asalt Cobra vegheau și ele gata de intervenție.
„Acțiunea a reușit!” transmise prin radio, în dialectul afrikaans, vocea hârâită a colonelului Schroeder. „Executați operațiunea Sisal!”.
Urma cercetarea văii inundate și nimicirea supraviețuitorilor.
Unul câte unul, conform unui grafic riguros, aparatele luau cap-compas spre nord-est. Jos, valurile de fum violaceu, de praf și mâl dezintegrat în fracțiuni microscopice, care acopereau ca un giulgiu luciul rănit al apei, începură să se destrame.
Învolburate, apele se năpusteau spre breșa deschisă de curând, tot mai largă sub forța năprasnică a viiturii.
Din cel de-al treilea elicopter de desant, care patrula singur acum, desupra laturii sudice a lacului, MacGregor și Ludwig Repka priveau prin interfața cu filtre speciale a căștilor de zbor fundul mâlos, împestrițat de verdele murdar al vegetației acvatice.
Ca un trăsnet din senin, glasul Hienei plezni în membranele căștilor:
— Mein Gott! Ce-o fi asta? Numai rușii… Natürlich! Numai rușii!
— Ce spune? Întrebă peste umăr MacGregor.
Abia atunci realiză copilotul că Schroeder vorbise în germană, renunțând pentru prima dată, din câte știa el, la africaans, limba patriei sale de adopțiune.
— Dracu' știe despre ce ruși bolborosește, îi răspunse nedumerit scoțianului.
Aproape imediat, glasul dintotdeauna al Hienei reveni tunător în căști:
— Apel general! Operațiunea Sisal se suspendă și toate unitățile se regrupează deasupra fostului baraj natural! Misiune: neutralizarea unei baze de rachete, cel mai probabil instalată de sovietici. Consemnul de suspendare a acțiunii în curs: Cuende! Apel general!
Virând strâns spre dreapta, Mac Gregor îndreptă aparatul spre centrul fostului lac Wandoo și acolo zăriră înălțându-se grațios profilul neîndoielnic al unei rachete de un alb strălucitor, cu baza celor patru planuri de direcție acoperită parțial de apă învolburată. Spre vest, într-un elicopter de atac, suspendat la vreo douăzeci de metri înălțime, colonelul Schroeder îi aștepta.
Ludwig comandă deschiderea panourilor laterale blindate și aproape imediat aparatul trepidă în ritmul mitralierei grele, jumelate, mânuite de soldații din pântecele său. După câteva secunde, din lansatoarele laterale ale Cobrei porniră simultan două rachete aer-sol, marcându-și culoarul de trecere cu jeturi turbionare de fum alburiu.
Din momentul acela copilotul avu impresia că timpul se dilată. Întâi văzu cum fuzeele argintii își încetinesc parcă zborul, întâmpinate din vârful oval al obiectivului atacat de un lung șir de globuri străvezii, ce străluceau în soare aidoma baloanelor de săpun cu care se jucase în copilărie. Apoi zveltele bombe zburătoare se făcură nevăzute, acolo, la jumătatea drumului lor, până unde vârstaseră văzduhul cu prelungile cozi de cometă.
— E pasărea Wandoo! E pasărea ta răzbunătoare! Urlă surescitat MacGregor și mâinile sale se crispau pe manșă.
Dar Ludwig nu-i răspunse, căci clipa cea lungă nu se terminase: din ciocul sidefiu al păsării nefaste porniseră pe un fir nevăzut alte șiruri de bule străvezii, tot mai mari și mai transparente pe măsură ce înaintau, stopând în înaltul cerului aparatul de zbor al Hienei. Și cei doi văzură din nou cu groază cum și acesta se dezagregă, cum din punctul acela de impact se desprind și cad, în poziții nefirești, patru trupuri omenești și alveola sclipitoare a cockpit-ului.
În acel moment, sosi și peste ei duhul globular al păsării lacului Wandoo. Cu uluire, dar și cu ciudată detașare, Ludwig simți întâi cum puntea de metal ce-i lega dantura se pulverizează în particule fine ca de nisip marin, după care văzu cum structura metalică a carcasei aparatului se destramă, simțind în același timp cum alunecă în gol.
Înălțimea mică, de cinci-zece metri, îi salvase pe cei mai mulți dintre militarii aflați la bordul elicopterului de desant și totuși la malul lacului ajunseră numai ei doi, piloții, după o luptă disperată de a răzbate prin capcanele fundului mlăștinos, ascuns sub un strat de apă în care vegetația de alge punea bariere de netrecut. Ceilalți se înecaseră probabil alunecând în depresiuni ascunse sau epuizați de nesățioasele lipitori ce colcăiau în mâlul răvășit de viitură.
Stăteau amândoi culcați pe spate pe povârnișul malului înalt, la câțiva pași numai de răsuflarea umedă și caldă a pădurii veșnic verzi. În cele din urmă, după ce lansă un lung pomelnic de înjurături în dialectul clanului său, MacGregor se sculă în picioare și, aplecându-se, scutură destul de puternic umărul copilotului.
— Să ne cărăm, Ludwig… Târfa aia de Pasăre Rok ne mai poate face vreo figură… S-o ștergem dracului!
Trezit din letargie, Ludwig se sculă în capul oaselor. Se priviră cu spaimă, fiecare dintre ei fiind oglinda fidelă a celuilalt. Din echipament rămăsese o mână de zdrențe acoperite de o crustă, parțial uscată, de mâl pestilențial și alge gelatinoase. Bocancii nu mai aveau catarame sau crampoane metalice și era o minune că nu-i pierduseră din picioare. Brațele, pieptul, pulpele mai ales, erau pline de urmele vineții, însângerate, lăsate de ventuzele lipitorilor.
— Să-i dăm bătaie! Mormăi în cele din urmă Ludwig, întorcându-se ca un automat și pornind primul, clătinându-se, spre zidul vertical al junglei.
Abia făcură câțiva pași și o vibrație neobișnuită a aerului îi opri în loc. Întorcând capetele și ridicând ochii, văzură înălțându-se încet marea pasăre albă a lacului Wandoo.
Nici flăcări, nici aburi fierbinți, nici urlet de motoare reactive în forțaj, ci doar o insolită structură geometrică suspendată în tării. Se oprise la nu prea mare înălțime și cei doi priveau năuciți cum culoarea sa de un alb perlat începe să pâlpâie parcă intermitent, topindu-se tot mai mult în transparență. Un țiuit ciudat, de înaltă frecvență, începu să le chinuie timpanele și o amețeală ușoară îi pătrundea insinuantă.
În cele din urmă, după o ultimă revenire fugară în spectrul vizibil, pasărea lacului Wandoo dispăru cu desăvârșire.
Pentru cei doi bărbați zilele și nopțile ce urmară își pierdură șirul firesc. Se târau ca două fiare rănite, înfometați și însângerați, prin pădurea nesfârșită, coborând mereu spre sud, pândind noaptea la marginea satelor răzlețe înșirate de-alungul râurilor, pentru a fura orice le putea astâmpăra cât de cât foamea.
Pătrunzând în savană, pășeau împleticit pe solul prăfos, printre tufărișurile spinoase ce le vezicau epiderma chinuită, ocolind cu teamă craalurile înconjurate cu palisade înalte ale negrilor bantu, apoi, mai mult târându-se ajunseră în nordul deșertului Namib.
Și când, într-o dimineață, se treziră înfrigurați, după ce linseseră roua condensată pe cuticula ciudatei plante Welwitschia mirabilis, în lumina soarelui uriaș care se ridica rapid deasupra orizontului, văzură, la numai câțiva zeci de pași depărtare, fâșiile de beton ale unei imposibile autostrăzi.
Se repeziră și, în genunchi, pipăiră neîncrezători cu palmele însemnul temeinic al civilizației. MacGregor ridică ochii spre tovarășul său:
— Damned! Cum e posibil? Unde suntem?!
Ludwig nu răspunse. Cunoștea zona din survolările anterioare și avea întipărită în memorie, ca și celălalt de altfel, imaginea hărților pe care le folosiseră zi de zi. Nu se rătăciseră și totuși șoseaua asta nu putea să existe în lungul deșertului Namibiei…
Amândoi zăriră deodată un vehicul strălucitor ce se apropia de ei cu viteză.
— Un automobil! Răcni Ludwig sărind în picioare, fluturându-și mâinile deasupra capului.
O mașină curioasă opri silențios în fața lor, o portieră translucidă se deschise și un negru tânăr, înalt și zvelt, coborî privindu-i cu nesfârșită uimire:
— Ce-i cu voi? De unde veniți? Întrebă el într-o afrikaans cu accente surprinzătoare.
Se apropiară de el, iar MacGregor ceru cu voce gâtuită:
— Apă! Dă-ne niște apă…
Băiatul se repezi spre interiorul mașinii și reveni cu patru recipiente cu conținut portocaliu. Băură. Limonada fortifiantă le spori puterile sleite.
— Hei, negrule, ne duci și pe noi?
— Unde? Șopti tânărul cercetând cu teamă înfățișarea celor două arătări în zdrențe, cu bărbi și plete încâlcite din care se zăreau doar nasurile jupuite de vipia soarelui și ochii sălbatici, injectați de suferință.
— Spre cel mai apropiat post de poliție sau spre cea mai la îndemână bază militară…
Șoferul se urcă la locul său și, apăsând un buton, basculă vertical portierele din spate. Cei doi camarazi se instalară șovăitori în fotoliile ce le îmbrățișară elastic trupurile obosite, ușile se etanșeizară și vehiculul demară lin.
Bordul neobișnuit, absența volanului îi intriga tot mai mult pe foștii piloți de elicopter, iar tânărul negru, în cămașa sa albă cu mâneci scurte, părea din cale afară de firav, așa cum stătea pe locul său din față, vizibil neliniștit. Își cerceta pasagerii cu coada ochiului și, în cele din urmă, ezitând, făcu un contact pe consola împănată de afișaje electronice și rosti repezit vreo două fraze în dialectul bantu. Un monitor prinse viață înfățișând imaginea unui bărbat de culoare, cu un chipiu înalt și un bluzon cu epoleți nedeslușiți, care răspunse pe un ton relaxat câteva cuvinte.
Imediat după sibilinicul schimb de replici, perplecși, cei doi încercară să înțeleagă ce se petrece, după care MacGregor mormăi în barbă:
— Cu cine ai vorbit, băiete?
— Cu poliția rutieră…
— O. K.!
După mai puțin de un sfert de ceas văzură venindu-le în întâmpinare, la mică înălțime, un aparat de zbor care aducea cu o uriașă broască țestoasă. Tânărul își opri mașina cu un puternic oftat de ușurare în fața aerodinei care bloca acum șoseua. Trei negri filiformi, în uniforme ușoare, cafenii, se apropiară cu pas elastic. Ludwig și MacGregor coborâră greoi, cu inimile pline de neliniște.
— Cine sunteți? Întrebă unul dintre polițiști, care părea să fie șeful, privindu-l insistent pe scoțianul care bolborosea niște înjurături în barba-i roșcovană, încâlcită și murdară.
Tovarășul acestuia se simți obligat să răspundă:
— Suntem piloți din forța specială aeropurtată a colonelului Schroeder, unitatea 21, cu baza la Groot Fontein…
— Și dorim să fim cât mai rapid transportați la cea mai apropiată bază aeriană, completă pilotul cu glas obosit, încercând să descifreze semnificația treselor necunoscute de pe epoleții bărbatului din fața lui.
— Bine, desigur…, mormăi acesta privindu-l îngândurat. Eu sunt locotenentul de poliție N'dola. Veți veni cu noi…
La bordul celui mai ciudat aparat de zbor din câte văzuseră până atunci, Ludwig și MacGregor căzură într-o toropeală abulică. La un moment dat, locotenentul îl scutură de braț pe cel dintâi și-l întrebă cu falsă indiferență:
— Veniți din misiunea Wandoo?
— Da, da! Se grăbi acesta să răspundă. Ne târâm de câteva săptămâni… A fost un dezastru acolo… Un dezastru inimaginabil!
— Ooo! Pasărea…, șuieră și MacGregor cu ochii încețoșați de o spaimă fără margini.
Aterizară pe un teren gazonat din fața unui șir de pavilioane mici, cochete, înconjurate de un brâu vegetal care, așa cum desluși copilotul cu ochi de profesionist în timpul manevrelor de aterizare, era împrejmuit la rândul lui de un gard de sârmă ghimpată și de posturi de pază.
Coborâră cu toții și se îndreptară, în grup, spre singura clădire cu două niveluri. La câțiva pași de ușă, Ludwig Repka se opri și, întorcându-se spre locotenentul N'dola, spuse cu tulburare în glas:
— Domnule, cred că am ghicit… Câți ani au trecut de când ne-am executat misiunea?
Locotenentul ezită o clipă, apoi se hotărî:
— Optzeci și doi de ani! Iar Namibia este independentă de mai bine de două generații. Vă veți obișnui cu gândul… Și pentru noi e inexplicabil ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. În ultimii patru ani am recuperat nouăsprezece cazuri…
— Optzeci și doi! Doamne-Dumnezeule, cum se poate una ca asta?! Se lamentă Ludwig, în timp ce MacGregor, lovind cu pumnul lui păros în canatul ușii de care își sprijinise fruntea, striga cu voce gâtuită:
— Asta-i răzbunarea păsării Wandoo! Răzbunarea Păsării Rok a coloraților!
— Gura, soldat! Se auzi atunci glasul tunător al Hienei.
Cei doi înlemniră. În cadrul ușii stătea chiar temutul colonel Schroeder.
— Gura! Repetă el, apoi duse conspirativ degetul la buze: Șșșt! E o mistificare comunistă aici! E mâna rușilor, le mai spuse în șoaptă, clipind semnificativ din ochiul drept, după care se repezi printre cei doi piloți, ocoli cu dexteritate grupul polițiștilor și, cu mâinile larg desfăcute, începu să alerge peste gazonul verde, imitând uruitul motoarelor de avion, păcănitul elicopterelor și răpăitul rafalelor de mitralieră…
SFÂRȘIT