Lectii de seductie

Prolog

Anglia, 1347

Lady Willow de Bedlington așteptase clipa aceasta întreaga ei viață. Îl strângea cu putere de mână pe tatăl ei și se balansa de pe un picior pe altul, atât de emoționată, încât se temea că avea să facă pe ea.

În sfârșit, după șase ani de speranțe și rugăciuni, urma să aibă și ea o mamă a ei.

Aruncă o privire furișă spre tatăl ei. Era la fel de chipeș ca regele Edward, așa cum stătea, înalt și drept, în curtea castelului lor, în tunica peste care purta o pelerină stacojie strânsă la mijloc cu o centură. Pelerina i-o fi fost cam jerpelită, iar teaca sabiei lipsită de luciu, însă Willow îi sărise în brațe și-i pieptănase barba roșcată cu reflexe aurii cu doar câteva clipe înainte ca trâmbița heraldului să anunțe că trăsura logodnicei sale se apropia.

— Tată? șopti ea din colțul gurii, pe când așteptau ca trăsura însoțită de un alai de cavaleri să urce colina până sus.

— Da, prințesă? răspunse el, aplecându-și capul spre ea.

— O s-o iubești pe Lady Blanche așa cum ai iubit-o pe mama?

— N-o să mai iubesc nicio altă femeie așa cum am iubit-o pe mama ta.

Willow îl strânse ușor de mână, mișcată de dorul dulce-amărui pe care îl trăda expresia lui.

El îi făcu cu ochiul, fără prea mare tragere de inimă.

— Dar va fi pe plac regelui să mă vadă căsătorit cu o văduvă nobilă, cum e Blanche. Soțul ei a fost ucis în bătălia care m-a făcut pe mine neputincios în a-mi folosi brațul cu care țin sabia. Așa că ea are nevoie de un soț cu titlu, iar mie îmi trebuie zestrea generoasă pe care i-o va da regele. Apoi continuă, legănându-i mâna: Gândește-te ce bine va fi, Willow, să fim iar în grațiile regelui! Burtica ta n-o să mai mormăie ca un ursuleț. O să avem în fiecare seară vânat proaspăt la masă. N-o să mai fim nevoiți să vindem niciuna dintre comorile mamei tale. Chiar și numai venitul de pe lemnul din pădurile lui Blanche ne va umple cu vârf și îndesat cuferele pentru ani întregi de acum înainte!

Willow se prefăcea că era încântată, dar pe ea n-o interesau deloc beneficiile de pe urma lemnului, nici cuferele care dădeau pe dinafară. Spera doar ca Lady Blanche să aibă nevoie de o fetiță tot atât de mult pe cât avea ea nevoie de o mamă. N-ar fi fost în stare să îndure absențele îndelungate ale tatălui ei de la castel din ultimele luni dacă nu ar fi știut că scopul acestora era să-i aducă o nouă mamă.

Faptul că tânjea după o mamă era singurul lucru pe care-l tăinuise vreodată de el. Adevărul e că de cele mai multe ori se simțea absolut mulțumită să fie fetița tatei. Era încântată să-i cârpească, așa cu stângăcie, găurile din ciorapii jerpeliți. Era încântată să-l certe când pleca fără pelerină în toiul iernii și să-i dezghețe cu sărutări barba plină de ace de gheață atunci când se întorcea. Era mulțumită să chicotească plină de încântare când el o numea „prințesa lui” și-i răvășea buclele negre. Nu o deranja niciodată că mâncarea lor de fasole era mai mult zeamă decât fasole dacă putea să adoarmă cu capul pe umărul lui după ce o desfătase cu o poveste din Biblia scrisă de mână care îi aparținuse mamei ei. Era singura carte pe care tatăl ei refuzase s-o vândă.

Abia după ce Willow se cuibărise pe mormanul de paie din fața focului, cu ogarii castelului cuibăriți în jurul ei, gândurile începuseră să-i rătăcească, închipuindu-și cât de bine urma să fie să aibă o mamă care să-i pieptene părul și să-i cânte un cântec de leagăn în timp ce se lăsa furată de somn.

Îl trase din nou de mână pe tatăl ei.

— Lady Blanche o să mă iubească?

— Sigur că da, draga mea! Cum ar putea cineva să n-o iubească pe prințesa tatei?

De data asta, tatăl ei n-o mai privi, ci îi strânse mâna tare, aproape dureros de tare.

Înțepată de ghimpele îndoielii, Willow începu să-și netezească poalele rochiei de lână cu mâna liberă. Își făcuse singură veșmântul, din bucăți de stofă tăiate din una dintre rochiile mamei sale, lucrând la lumina lumânărilor, până când începuseră să o usture ochii, iar degetele amorțite începuseră să-i trosnească și să sângereze. În speranța că avea să-și impresioneze noua mamă cu îndemânarea ei la cusut, își cususe chiar și niște trandafirași la decolteul pătrat. Și, deși vântul ce sufla dinspre nord aducea cu el mirosul zăpezii, Willow prefera să tremure decât să-și ascundă sub pelerină lucrul mâinilor ei.

Ea își înălță capul, însuflețită de un acces de mândrie îndărătnic. Bineînțeles că tatăl ei avea dreptate. Cum putea cineva să n-o iubească?

Dar, în timp ce splendida trăsură albă traversa hurducăind podul mobil, pătrunzând în curtea interioară, însoțită de vreo doisprezece cavaleri, teama începea să pună stăpânire pe ea. Dar dacă toate strădaniile ei nu erau de ajuns? Dacă ea nu era de ajuns?

Trăsura se opri cu o zdruncinătură. Willow rămăsese cu gura căscată, uluită de valtrapurile de damasc și de roțile de culoarea untului, poleite. Șase armăsari albi ca zăpada tropăiau și-și aruncau capetele pe spate, scuturându-și coamele împletite. Clopoțeii cusuți în dârlogii lor de piele zornăiau ca o orchestră de gheață.

Tatăl se aplecă spre ea și îi șopti:

— Lady Blanche are o surpriză minunată pentru tine.

Ușa trăsurii se deschise, iar Willow își ținu răsuflarea, privind cu încântare o gleznă grațioasă, o mânecă evazată, bordată cu blană de samur, și un păr de un blond glacial, strâns într-o plasă de păr argintie.

În timp ce Lady Blanche se arăta cu totul vederii, părăsindu-și coconul de mătase, inima lui Willow tresări. Noua ei mamă era mult mai frumoasă decât și-o închipuise.

În minte i se învârtejeau o mulțime de lucruri pe care aveau să le facă împreună – aveau să cânte balade și să recite rondeluri pentru tatăl ei în nopțile troienite de zăpadă, aveau să toarcă inul în vârtelnița care zăcea nemișcată și tăcută în seră de la moartea mamei ei, aveau să adune primule și garofițe în șorțurile rochiilor atunci când dulcea boare a primăverii avea să se furișeze din nou pe pajiști.

În timp ce doamna își înclina capul, dăruindu-i tatălui ei un zâmbet regesc, Willow simțea că era pe punctul să leșine în așteptarea momentului când avea să fie strânsă la pieptul ei ce răspândea un parfum dulce. Aproape fără să-și dea seama, făcu un pas înainte, dar se opri brusc, căci ceva sărise din trăsură în spatele noii ei mame. La început, avu impresia că era un câine – una dintre acele creaturi blănoase, cu botul turtit, atât de prețuite de nobilele doamne. Dar creatura se ridică în două picioare, scuturându-și coama de păr de un blond aproape alb și privind-o sfidător; abia atunci Willow înțelese că era o copilă.

Fata se dădu înapoi. După câte se părea, Lady Blanche nu avea nevoie de ea. Avea deja o fetiță. Și ochii ei se măriră și mai mult la vederea unui alt trupușor care coborî din trăsură după primul – un băiat, de data asta, cu obrajii roșii și picioarele ca niște cârnăciori.

Era tot mai nedumerită, pe măsură ce din trăsură mai cobora un copil, apoi încă unul. Se străduia să-i numere. Trei. Patru. Cinci. Fiecare dintre ei era la fel de blond și de solid ca Lady Blanche, dar tuturor le lipsea grația ei. Se fâțâiau în jurul mamei lor ca o haită de lupușori albi, scâncind, țipând și călcând-o pe trena rochiei.

— Mi-e sete, mami!

— Mi-e somn!

— Fac pipi!

— De ce am venit în locul ăsta urât? Vreau acasă!

Rugămințile și cererile lor fură întrerupte de un strigăt care o făcu pe Willow să-i înghețe inima.

— Tata Rufus!

Cel mai mare dintre băieți dădu drumul rochiei mamei sale și se avântă spre tatăl ei. Strigătul lui avu efectul unei trâmbițe de luptă, stârnind o vijelie prin curte.

Willow se înfipse mai bine pe picioare, dar copiii pur și simplu trecură pe lângă ea, înconjurându-l pe tatăl ei, sărind în jurul lui și strigând:

— Tata Wufus! Tata Wufus!

El fu nevoit să-i ia în brațe pe trei dintre ei, altfel risca să fie călcat în picioare. Băiatul și fata cei mai mari, care păreau să fie cam de aceeași vârstă cu Willow, se agățaseră de gâtul lui, în timp ce ceilalți îl țineau de mâini și de picioare.

Mama lor veni și ea spre ei cu pas ușor, cu un pachet îmblănit în mână și zâmbind îngăduitoare.

— Le-a fost dor de tine, Rufus. S-au atașat mult de tine în timp ce-mi făceai curte. La fel ca mine.

Doamna avea un glas plin și dulce, ca smântâna care așteaptă să fie bătută. La auzul lui, inima lui Willow se strânse de dor. Se ridică pe vârful picioarelor, încercând să tragă cu ochiul la pachetul pe care-l ținea mama sa. Poate că asta era surpriza cea minunată despre care-i pomenise tatăl ei.

Străduindu-se să jongleze cu povara între brațul zdravăn și cel slăbit, ca nu cumva să-i scape vreunul dintre copii, tatăl se aplecă și o sărută ușor pe Blanche pe obraz.

— Sper că ai avut o călătorie plăcută, doamna mea.

— Nici pe departe la fel de plăcută ca anticiparea a ceea ce mă aștepta la capătul ei.

Willow aștepta ca noua sa mamă să o observe și pe ea, însă femeia nu-și dezlipea privirea lacomă de la chipul tatălui ei. În cele din urmă, tatăl ei își îndreptă privirea spre ea, adresându-i un surâs chinuit.

— Willow, ți-am spus că mama ta vitregă are o surpriză pentru tine. Nu vei mai fi niciodată nevoită să-ți pierzi timpul stând de vorbă cu niște prieteni închipuiți. Acum ai frați și surori adevărați cu care să te joci.

Copiii încetară busc să se foiască și se cufundară într-o tăcere apăsătoare, întreruptă doar de zgomotul făcut de unul dintre cei mai mici, care își sugea degetul.

Cinci perechi de ochi albaștri și reci se ațintiseră asupra ei. Niciunul dintre copiii lui Lady Blanche nu purta hăinuțe copilărești.

Toți erau îmbrăcați în veșminte miniaturale, dar identice cu ale oamenilor mari, dintr-o lână alburie, tivită cu brocart auriu. Cel mai mare dintre băieți avea chiar și o sabie la șold, într-o teacă bătută cu rubine și cu smaralde. Părul lor blond și mătăsos era absolut drept, fără niciuna dintre buclele buclucașe care o necăjiseră mereu pe Willow.

Fetei i se strânse stomacul văzându-se în ochii aceia deschiși la culoare, care o cântăreau – o copilă neîndemânatică, înveșmântată în zdrențele unei femei moarte, cu decolteul brodat cu niște noduri care păreau mai degrabă urzici decât trandafiri.

Fata cea mai mare își lăsă capul pe pieptul tatălui lui Willow, fluturând din genele de un blond-alburiu.

— Mamă, n-am văzut niciodată un păr atât de negru. Se tăvălește cumva prin cenușă?

— Mai degrabă în noroiul din grajd, pufni fratele ei. De-aia are pielea așa aspră și maronie.

Tatăl se uită încruntat la băiatul din brațele lui.

— Flăcăule, vezi că nu te mai țin…