Liturghia neagra

J.K. Huysmans

LITURGHIA NEAGRĂ

Atât de mult crezi, dragul meu, în ideile astea, că ai lăsat deoparte adulterul, amorul, ambiția, toate subiectele bătătorite ale romanului modern, ca să scrii istoria lui Gilles de Rais – și, după o pauză, adăugă:

— Nu-i reproșez naturalismului nici limbajul cazon, nici termenii culeși de pe pereții latrinelor sau din azile, pentru c-ar fi nedrept și absurd; mai întâi, sunt subiecte ce par făcute anume pentru el, apoi, cu molozul limbii și catranul cuvintelor se pot clădi opere mari și puternice, Taverna lui Zola e o dovadă; nu, problema e alta; nu-i reproșez naturalismului muruiala grosolană a stilului său butucănos, ci trivialitatea ideilor; îi reproșez c-a incarnat materialismul în literatură, c-a proslăvit democrația artei!

Da, dragul meu, orice-ai spune, ce teorie de creier detracat, ce sistem mizer și îngust! Să te mărginești la zemurile cărnii, să respingi suprasensibilul, să tăgăduiești visul, să nu înțelegi măcar atât: că interesul pentru artă începe acolo unde simțurile încetează să mai servească!

Ridici din umeri, dar spune, ce a văzut naturalismul tău în nepătrunsele taine ce ne înconjoară? Nimic. – Când a trebuit să explice o pasiune, să sondeze o plagă, să curețe cea mai neînsemnată rană a sufletului, a pus totul pe seama poftelor și instinctelor. Căldurile împerecherii și nebunia, la atât se reduce știința lui. Intr-un cuvânt, n-a cercetat decât mai jos de buric și a debitat banalități când s-a apropiat de vintre; un felcer al herniilor sentimentale, un infirmier al sufletului – asta e, și nimic mai mult!

Pe urmă, dragă Durtal, naturalismul nu-i doar stângaci și mărginit, ci și corupt: a propovăduit oribila viață modernă, a elogiat americanismul moravurilor, a cântat osanale forței brutale și casei de bani. S-a înclinat pân’ la pământ în fața gustului grețos al gloatei și astfel a repudiat stilul, a respins orice gândire înaltă, orice elan spre supranatural și transcendent. Atât de bine a întrupat ideile burgheze’ că, zău, pare născut din împreunarea Lizei, cârnățăreasa din Pântecele Parisului, cu Homais!

— Drace, nu ierți nimic! răspunse Durtal, pe un ton înțepat. Își aprinse țigara, apoi continuă: și eu detest materialismul, dar nu putem tăgădui că naturaliștii au făcut artei servicii remarcabile; la urma urmei, ei ne-au scăpat de marionetele țepene ale romantismului și au scos literatura dintr-un idealism nătâng și dintr-o bicisnicie de fată bătrână, smintită de celibat!

— De-abia ei, după Balzac, au creat ființe în carne și oase și le-au pus în concordanță cu lumea din jur; au contribuit la dezvoltarea limbii, începută de romantici; au știut ce-i râsul adevărat iar uneori au cunoscut și darul lacrimilor; în fine, nu întotdeauna au fost mânați de fanatismul josniciei, așa cum îi acuzi!

Ba da, pentru că-și iubesc epoca, iar asta îi trădează!

Pe naiba! Nici Flaubert și nici frații Goncourt n-au iubit-o!

— Fie, admit; lor nu le pot contesta buna-credință, spiritul de revoltă și noblețea; îi așez, de aceea, cu totul deoparte. Ba chiar recunosc, de bună voie, că Zola e un mare peisagist, un formidabil mânuitor de mase și interpretul lor autorizat. Apoi, slavă Domnului, nu și-a urmat până la capăt, în romane, teoriile ce laudă amestecul pozitivismului în artă. Pe când la ce) mai bun elev al lui, la Rosny, singurul romancier de talent care într-adevăr s-a pătruns de ideile maestrului, totul a devenit, într-un jargon de chimie delirantă, o etalare greoaie de erudiție laică, un savantlâc de contramaistru! Nu, trebuie să recunoști că școala naturalistă, în lâncezeala ei actuală, oglindește gustul unui timp odios. Ne-a adus la o artă atât de târâtoare și plată, că aș numi-o bârfa de țațe. Nu crezi? Citește ultimele cărți, ce-ai să găsești în ele?

— Un stil bălțat, simple anecdote, fapte diverse dezgropate de prin gazete, doar povești răsuflate și istorii dubioase pe care nu le susține nici o idee despre viață, despre suflet. Mi se întîmplă, după ce termin un astfel de volum, să nici nu-mi amintesc descrierile lăbărțate, predicile nesărate de care sunt pline; rămân doar cu uimirea că cineva a putut scrie trei-patru sute de pagini fără să aibă nimic de arătat, nimic de spus.

— Uite, des Hermies, dacă n-ai nimic împotrivă, hai să schimbăm subiectul; în ce privește naturalismul, n-o să ne înțelegem niciodată; până și numele lui te scoate din țâțâni. Ia spune, ce se mai aude cu terapia Mattei? Fiolele de electricitate și globulele tale ușurează pe vreun bolnav?

— Eh, ceva mai mult decât panaceele din Codex, dar fără efect permanent și sigur; de altfel, ori astea, ori altele… Bun, acum o șterg, scumpule, îndată-i ora zece și portarul tău stinge lumina pe palier; bună seara și pe curând!

După ce ușa se închise, Durtal aruncă în sobă câțiva cărbuni și rămase pe gânduri.

Discuția cu prietenul său îl irita cu atât mai mult cu cât de luni de zile lupta cu sine însuși, iar teoriile pe care le crezuse de neclintit se clătinau acum, se năruiau puțin câte puțin, umplându-i parcă mintea cu moloz.

În ciuda violenței lor, aprecierile lui des Hermies îl tulburau.

Desigur, naturalismul mărginit la studii monotone asupra unor ființe mediocre, evoluând printre interminabile descrieri de saloane și câmpuri ducea direct la sterilitate, dacă erai cinstit ori lucid, sau, în cazul contrar, la vorbăria cea mai plicticoasă, la cele mai obositoare clișee; însă Durtal nu vedea, în afara naturalismului, un alt roman posibil, decât cu riscul revenirii la tiribombele romanticilor, la operele mițoase ale unor Cherbuliez sau Feuillet ori, și mai rău, la istorioarele melodramatice ale lui Theuriet și Sand!

Șiatunci? Pus cu spatele la zid, Durtal se lovea de teorii confuze, de ipoteze nesigure, anevoios de formulat, greu de delimitat, imposibil de dus la un capăt. Nu izbutea să-și limpezească simțămintele, ori ajungea în fața unei fundături în care se temea să intre.

Ar trebui păstrate, își spunea, veridicitatea documentului, precizia detaliului, limba densă și nervoasă a realismului, dar în același timp ar trebui sondate adâncimile sufletului, fără a încerca să~i explicăm misterul prin bolile de nervi; ideal ar fi ca romanul să se despartă de la sine în două părți, sudate totuși sau mai curând contopite, așa cum sunt și în viață, – o parte a sufletului, alta a trupului, de ale căror reacții, conflicte și unitate ar trebui să se ocupe. Intr-un cuvânt, ar trebui urmată marea cale deschisă de Zola, însă ar fi la fel de necesar să se traseze prin văzduh un drum paralel, o altă caile, să se atingă partea invizibilă a lucrurilor, să se facă, într-un cuvânt, un naturalism spiritualist; ar fi cu mult mai nobil, mai bogat și mai puternic!

Problema e că deocamdată n-o face nimeni. Cel mult ar putea fi amintit, ca unul care se apropie de acest concept, Dostoievski. Dar până și blajinul rus e mai degrabă un socialist evanghelic decât un realist sublimat! – În Franța, la ora actuală, cum formula exclusiv materialistă pierde teren, rămân două clanuri, – cel liberal, care aduce naturalismul în saloane, curățindu-l de orice subiect mai îndrăzneț, de orice noutate a expresiei, și clanul decadent, care, mai extremist, respinge cadrul, mediul, până și corpul, și sub pretextul unor discuții de suflet bate câmpii în păsăreasca ininteligibilă a telegramelor. În realitate se mărginește să-și ascundă cumplita secetă de idei sub zăpăceala voită a stilului. Cât despre legitimiștii adevărului, pe Durtal îl umfla râsul de câte ori se gândea la bălmăjeala bățoasă și infantilă a acestor așa-ziși psihologi, ce nu r luminaseră nici cel mai mărunt aspect al unei pasiuni oarecare. Se mărgineau să amestece siropurile lui Feuillet cu prafurile sărate ale lui Stendhal: niște hapuri pe jumătate dulci, pe jumătate sărate, o literatură de-a dreptul grețoasă!

În fond, își reluau în romane vechile teme de filosofie, disertațiile de prin liceu, de parcă o simplă replică a lui Balzac n-ar lumina adâncul unui suflet mai bine decât toate aceste savante lucrări de doctorat! – Apoi, nu era de așteptat de la ei nici o înălțare, nici un elan spre alte zări. Adevăratul psiholog al veacului, își zicea Durtal, nu e Stendhal, ci acest uluitor Hello, al cărui neclintit succes ține de miracol!

Ajungea să creadă că des Hermies are dreptate. Intr-adevăr, nimic nu mai stătea în picioare în această literatură bramburită; nimic, decât o nevoie de supranatural care, în lipsa ideilor mai elevate, bâjbâia neajutorată în spiritism și ocultism.

Încolțit de aceste gânduri, și vrând să-și atingă totuși ținta, Durtal o luă pe ocolite, își schimbă traseul oprindu-se în cele din urmă la altă artă, la pictură. Acolo își regăsea pe deplin idealul, realizat de Primitivi!

În Italia, în Germania, și mai ales în Flandra, ei exprimaseră neprihănitele elanuri ale sufletelor pioase; în decoruri autentice, apăreau, calme și sigure, ființe surprinse în realitatea cuceritoare și solidă a vieții; iar. Fețele adesea comune ale acestor oameni, chipurile uneori urâte dar formând ansambluri evocate cu forță, erau transfigurate de bucurii celeste, de disperări sfâșietoare, de înseninări ale spiritului sau de furtuni ale sufletului. Era, într-un fel, o metamorfozare a materiei calme sau tensionate, o deschidere spre zări necuprinse, dincolo de simțuri.

Durtal avusese revelația acestui naturalism în urmă cu un an, când totuși era mai puțin iritat de rușinosul spectacol al acestui sfârșit de secol. Se întâmplase în Germania, în fața unei răstigniri pictate de Mathaeus Grunewald.

Cum sta în fotoliu, îl trecu un frison și închise ochii aproape dureros. Cu extraordinară luciditate, revedea tabloul, acolo, în fața lui, în chiar momentul când îl evoca; iar strigătul de admirație scos atunci, când intrase în mica sală a muzeului din Cassel, continua să-i sune în minte, în timp ce *în odaie Răstignitul se înălța enorm, pe crucea cu trunchiul traversat, în chip de brațe, de o creangă cu resturi de scoarță pe ea și care sub greutatea trupului se îndoia ca un arc.

Această creangă părea gata să se destindă și să arunce, din milă, departe de ținutul schingiuirii și-al crimei, sărmana carne țintuită la pământ de uriașele piroane ce străpungeau picioarele.

Brațele dislocate, aproape smulse din umeri ale lui Crist păreau sugrumate pe toată lungimea de frânghiile răsucite ale mușchilor. Subțioara frântă părea că trosnește; palmele larg deschise își rășchirau degetele terorizate – dar care totuși binecuvântau, cu un gest confuz de rugă și de reproș; pectoralii fremătau, scăldați în sudoare; torsul era vârstat cu brazde adânci, trasate de cușca înfoiată a coastelor; carnea se umfla învinețită, înverzită de înțepături de insecte, împănată cu spinii rupți din nuiele, rămași sub pielea lovită.

Vremea puroiului venise; rana cea mare din coastă curgea abundent, inunda șoldul cu un sânge gros, întunecat ca zeama de mure; serozități bătând în roz, secreții ca un zer și altele ca vinurile tulburi de Moselle picurau de pe piept, udau pântecul sub care cădea faldul vălurit al unui petec de pânză; mai jos, genunchii contorsionați își ciocneau rotulele, pulpele scobite se închirceau iar labele picioarelor, țintuite una peste cealaltă, se umflau, se ofereau deplinei putrefacții, se gangrenau sub valuri de sânge. Aceste picioare spongioase acoperite de sânge închegat erau cumplite; carnea creștea, trecea peste capul pironului iar degetele crispate tăgăduiau gestul rugător al mâinilor, blestemau, aproape scormoneau, cu cornul albastru al unghiilor, țărâna ruginie, tărcată cu oxizi de fier, asemeni pământurilor purpurii ale Thuringiei.

Deasupra cadavrului martirizat, capul apărea frământat și enorm; încins cu o coroană încâlcită de spini, atârna vlăguit, iar ochiul palid, abia întredeschis, mai arunca o privire chinuită și înfricoșată; fața era tumefiată, fruntea năruită, obrajii trași; toate trăsăturile căzute plângeau, în timp ce gura descleștată râdea cu falca zgâlțâită de atroce contracții tetanice.

Supliciul fusese cumplit; agonia îl îngrozise, punându-i pe fugă, până și pe călăi.

Acum, profilată pe cerul de un albastru noptatec, crucea părea gârbovită, aproape culcată la pământ, vegheată de două siluete, de-o parte și de alta a lui Isus: – una din ele, Fecioara, poartă o glugă roz-sângerie ce cade în valuri mărunte pe-o rochie azurie cu pliuri lungi; împietrită și pală, cu fața umflată de lacrimi, cu privirea fixă, ea plânge înfigându-și unghiile în carnea palmelor; – de cealaltă parte, Sfântul Ioan, un fel de vagabond, un mojic pârlit de soarele Suabiei, înalt la stat, cu barba împărțită în smocuri crețe, poartă veșminte largi, tăiate parcă din scoarța unui arbore, o tunică stacojie și un mintean galben deschis, cu mâneci suflecate ce lasă la vedere căptușeala bătând în verdele crud al lămâii necoapte. Istovit de plâns, însă mai rezistent decât Maria care abia se ține pe picioare, el își împreunează mâinile cu fervoare, contemplă trupul de pe cruce cu ochii împăienjeniți, se sufocă și își strigă, neauzit, zbuciumul gâtlejului mut.

O, ce departe era acest Calvar, însângerat și plâns, de Golgotele dulcege adoptate de Biserică după Renaștere! Acest Cristos tetanizat nu era Cristul bogaților, Adonisul Galileii, junele fercheș și radios, băiatul chipeș cu bucle arămii, cu barba pieptănată cu cărare, cu trăsături cabaline și fade, căruia i se-nchină credincioșii de peste patru sute de ani. Cel de aici era Cristul Sfântului Justin, al Sfântului Vasile, al Sfântului Chirii, al lui Tertullian, Cristul primelor veacuri ale Bisericii, un Crist vulgar, urât, pentru că luase asupră-și toate păcatele lumii și pentru că, din smerenie, îmbrăcase formele cele mai josnice.

Era un Crist al sărmanilor, Acel ce se voise una cu ultimul din mântuiții săi, cu dezmoșteniții soartei și cu cerșetorii, cu toți cei săraci sau urâți pe care lașitatea omului îi urgisește; era de asemeni Cristul cel mai uman, – un Crist cu trupul mizerabil și slab, părăsit de Tatăl care s-a arătat doar atunci când o nouă durere nu mai era cu putință, un Crist însoțit doar de Mamă, pe care, ca toți cei puși la cazne, va fi strigat-o ca un copil, o Mamă neputincioasă atunci și de prisos.

Dintr-o supremă smerenie desigur, acceptase ca Patimile să nu întreacă puterea de a îndura a trupului; și, ascultând de nepătrunse porunci, primise ca Divinitatea să-i fie ca și suspendată, de la primele pălmuiri și lovituri de nuiele, ocări și scuipături, de la preambulul suferinței și până la cumplitele chinuri ale unei agonii fără capăt. Putuse astfel să sufere mai adevărat, să horcăie și să-și dea duhul la fel ca un tâlhar, la fel ca un câine, murdar și josnic, ducându-și decăderea până la capăt, până la suprema insultă a puroiului!

Desigur, naturalismul nu se aventurase vreodată în asemenea subiecte; nici un pictor nu tratase martiriul divin în felul acesta și nu-și înmuiase cu atâta brutalitate penelul în plăgile zemuinde, în găurile sângerânde ale rănilor. Se întrecea măsura, era de neîndurat. Griinewald era cel mai delirant dintre realiști; dar privindu-l pe acest Mântuitor schingiuit, pe acest Dumnezeu de morgă, totul se transfigura. Chipul tumefiat emana o lumină; o expresie supraumană ilumina efervescența cărnii, convulsia trăsăturilor. Acest stârv răstignit era al unui Dumnezeu, și, fără aureolă, fără nimb, cu simpla podoabă ridicolă a coroanei țepoase în care picăturile de sânge păreau niște semințe roșii, Isus răsărea în cereasca-i Supraesență, între Fecioara fulgerată, buimacă de plânset, și Sfântul Ioan în ai cărui ochi calcinați izvorul lacrimilor secase.

Aceste chipuri, atât de vulgare la început, erau acum numai lumină, transfigurate de un miraculos preaplin al sufletului. Tâlharul, femeia sărmană, mojicul nu mai erau: în locul lor, – ființe suprapământești alături de un Dumnezeu.

Grunewald era ¿el «Qai delirant dintre idealiști. Nici un pictor nu celebrase cu-atâta strălucire înălțarea, nici nu se avântase atât de hotărât de pe culmile sufletului pe pierdutele făgașuri celeste. El atinsese amândouă extremele și distilase, dintr-un gunoi triumfal, cel mai suav balsam al duioșiei, cele mai subtile esențe ale lacrimilor. Această pânză era capodopera unei arte somate să redea și invizibilul și tangibilul, să exprime jalnica murdărie a cărnii, să sublimeze infinita disperare a sufletului.

Nu, toate acestea nu au echivalent în nici o limbă. În literatură, anumite pagini despre Patimile Annei Emmerich se apropie – atenuate însă – de acest ideal de realism supranatural și de viață adevărată și purificată. Poate că unele efuziuni ale lui Ruysbroeck, țâșnind în jeturi gemene de flăcări albe și negre, aminteau de asemeni, prin anumite detalii, divina abjecție a lui Grunewald; și totuși, nu, opera lui rămânea unică, fiind în același timp elevată și terestră.

Dar atunci… își zise Durtal trezindu-se din reveria sa, atunci, dacă sunt logic, ajung la catolicismul Evului Mediu, la naturalismul mistic; a, nu se poate! Și totuși, asta el

Se regăsea în fața aceleiași dileme de care fugea de cum îi apărea în față, căci degeaba își asculta vocea interioară, nu se simțea susținut de nici o credință. Hotărât lucru, de la Dumnezeu nu primea nici un semn, iar singur nu avea acea necesară voință care-ți îngăduie să uiți de tine, să aluneci, fără împotrivire, în bezna dogmelor neschimbătoare.

Câteodată, după anume lecturi, când îi sporea dezgustul pentru viața din jur, Durtal visa la tihna unei mănăstiri uitate, la somnolența rugăciunilor risipite prin fumul de tămâie, la toropeala ideilor dizolvate în murmurul psalmilor. Dar pentru a savura bucuriile renunțării, îi trebuia un suflet simplu, curățat de orice reziduuri, un suflet frust, or al său era mocirlos, dospit în sucul concentrat al unor vechi dejecții. Intr-adevăr, din gunoiul unor gânduri meschine, din lehamitea unor detalii infime dar repetate, dintr-o sfârșeală a sufletului amorțit de cei patruzeci de ani împliniți, din tocmelile cu spălătoreasă și cu birtașii, din necazurile bănești și grija datoriilor se năștea adesea dorința efemeră de a crede, pentru ca astfel să-și afle refugiu în afara timpului. Cocheta cu gândul de a-și căuta salvarea într-o mănăstire, la fel ca acele fete ce se călugăresc doar ca să scape de existența prin camere mobilate, de grija chiriei și-a hranei, de spălatul și călcatul rufelor.

Rămas holtei și fără avere, puțin interesat, acum, de aventuri amoroase, își blestema, uneori, existența pe care și-o făcuse. Mai ales în ceasurile când, sătul să tot lupte cu frazele, își arunca scârbit condeiul, Durtal privea înainte și nu vedea în viitor decât prilej de griji și de amărăciune; căutând atunci mângâiere, împăcare, se vedea silit să admită că doar religia mai e în stare să aline, cu balsamuri celeste, rănile cele mai dureroase; dar ea pretinde în schimb asemenea trădare a simțului realității, asemenea voință de detașare, încât Durtal, neîncetând s-o iscodească, o ocolea.

Și într-adevăr, îi da mereu târcoale, căci dacă nu se sprijină pe-o temelie sigură, credința țâșnește în asemenea eflorescențe, că sufletul se-agață și răsucindu-se pe tijele lor înflăcărate suie odată cu *de, se pierde-n extaz, dincolo de spațiu și de lumi, la înălțimi nebănuite; apoi, ea acționa asupra lui Durtal și prin arta sa extatică și directă, prin strălucirea legendelor, prin simplitatea luminoasă a vieților sfinților.

Nu credea în supranatural și totuși nu-l contesta; chiar și aici, pe pământ, cum să tăgăduiești misterul ce irumpe lângă noi, printre noi, pe stradă, de fapt peste tot? Prea era ușor să respingi legăturile nevăzute, extraumane, să pui pe seama întâmplării – ea însăși indescifrabilă^ de altfel – evenimentele neprevăzute, ghinioanele și șansele. Întreaga existență a unui individ nu depinde oare, adesea, de anumite întâlniri? Ce oare sunt iubirea, influențele de neînțeles și totuși evidente? – În fine, cum să explici tulburătoarea enigmă care a fost și rămâne banul?

Pentru că, se gândea el, ne găsim în fața unei legi primordiale, – o cumplită lege organică promulgată și aplicată de când lumea.

Principiile ei sunt permanente și clare oricând. Banul trage la ban, vrea să se adune la un loc, merge de preferință la mediocri și la mișei; iar când printr-o excepție inexplicabilă ajunge la un bogat al cărui suflet nu e nici criminal și nici mârșav, atunci rămâne sterp, incapabil să se transforme în bunuri inteligente, inapt – chiar dacă e în mâini milostive – să atingă un țel înalt. S-ar spune că în felul acesta se răzbună pentru a fi ajuns la cine nu trebuia, că se paralizează singur când n-are ca stăpân pe ultimul pungaș ori pe râtanul cel mai odios.

Și mai ciudat e atunci când – în mod excepțional – banul se rătăcește în casa unui sărac; pe acela, dacă e neîntinat, îl murdărește de îndată; din sărmanul cel mai neprihănit face un desfrânat, lovește deopotrivă trupul și sufletul, îi inspiră apoi posesorului său un egoism josnic, îi șoptește să-și cheltuiască arginții doar pentru el; din insul cel mai umil face un slugoi obraznic, din cel mai generos, un zgârie-brânză. Intr-o clipită, schimbă toate deprinderile, bulversează toate ideile și metamorfozează pasiunile cele mai înrădăcinate.

Banul nutrește păcatele capitale, al căror vigilent contabil, într-un anume fel, este. Dacă permite unui posedant să uite de sine, să dea de pomană îndatorându-l pe vreun sărac, trezește ura celui din urmă pentru umilința de a fi fost miluit; în locul zgârceniei așază nerecunoștința, restabilește echilibrul, astfel încât deficitul se compensează și nici un păcat nu se pierde la bilanțul final.

Dar cu adevărat monstruos devine atunci când își ascunde numele sonor sub vălul negru al unui cuvânt și se intitulează capital. Atunci lucrarea lui nu se mai limitează la incitări individuale, la instigări la furt și la crimă; ci năpădește întreaga omenire. Cu un singur cuvânt capitalul instaurează monopoluri, ridică Bănci, acaparează bunuri, dispune de viața a milioane de ființe din care poate, dacă vrea, să facă muritori de foame!

În tot timpul ăsta se hrănește, se-ngrașă, se naște el singur pe sine, între pereții caselor de fier, și Lumea Veche și cea Nouă mor de poftă în fața lui, îl venerează în genunchi, ca pe un Dumnezeu.

Ei bine, ori banul care stăpânește astfel sufletele e diavolesc, ori e cu neputință să-l explici. Și câte alte taine nu sunt, la fel de nepătrunse ca și aceasta, câte situații în fața cărora omul care gândește ar trebui să se cutremure!

Dar, își spunea Durtal, de vreme ce bâjbâim în necunoscut, de ce n-am crede în Treime, de ce-am respinge divinitatea lui Cristos? La fel de bine am putea admite acel „Credo quia absurdum“ al Sfântului Augustin, și repeta, cu Tertullian, că supranaturalul, daca ar putea fi înțeles, nu ar mai fi supranatural și că tocmai de aceea este divin – pentru că depășește priceperea noastră.

Dar în definitiv de ce-mi bat capul cu chestiile astea? Ia mai ducă-se naibii! – Și, încă o dată, Durtal dădu înapoi, neputându-și hotărî sufletul, ajuns pe marginea rațiunii, să facă saltul în gol.

În fond, se îndepărtase de punctul sau de plecare, de naturalismul înfierat de prietenul său. Revenea acum la jumătatea drumului, la Grünewald, al cărui tablou – își spunea – e prototipul împins la extrem al artei. Era inutil să meargă atât de departe, să eșueze în catolicismul cel mai fervent sub pretextul unui dincolo cețos. I-ar fi probabil suficient să fie spiritualist pentru a-și putea imagina supranaturalismul, singura formulă ce-i convenea.

Se ridică, făcu câțiva pași prin cămăruță; privindu-și manuscrisele stivuite pe masă, notițele despre Mareșalul de Rais, zis Barbă-Albastră, se însenină.

Oricum, își spuse el, aproape voios, nu poți să fii fericit decât la tine-acasă și departe de timp. O, să te zăvorăști în trecut, să-ți reiei viața sub alte ceruri, să nu mai citești o gazetă, să uiți de existența teatrelor, ce vis! – Iar Barbă-Albastră mă interesează infinit mai mult decât băcanul din colț, decât toți figuranții acestei epoci pe care-o ilustrează perfect băiatul de prăvălie care, ca să parvină printr-o căsătorie, o violează pe fata patronului, pe gâscă, cum îi spune el!

Iar acum, la culcare, adăugă Durtal cu un surâs, căci își vedea motanul, făptură foarte punctuală, privindu-l cu neliniște și cu reproș, amintindu-i de tabieturi comune. Aranja pernele, desfăcu plapuma și motanul sări în pat. Rămase însă în așteptare, cu coada încolăcită în jurul picioarelor, până ce se întinse stăpânul; apoi își potrivi și el culcușul.

II

De aproape doi ani, Durtal încetase să frecventeze lumea literară; mai întâi cărțile, apoi bârfele de prin gazete, amintirile unora, memoriile altora se sileau să prezinte această lume ca pe o capiște a înțelepciunii, ca pe cea mai spirituală dintre elite. Dac-ar fi fost să-i crezi, spiritul țâșnea acolo în jerbe iar replicile cele mai spumoase se succedau în rafale. Durtal nu-și putea explica persistența acestui clișeu, știind din experiență că literații se împart’ la ora actuală în două grupuri, primul compus din burjui hrăpăreți, al doilea din râtani odioși.

Intr-adevăr, unii erau răsfățați de public, așadar corupți dar ajunși; lacomi de onoruri, maimuțăreau lumea marilor afaceri, se delectau la dineuri selecte, dădeau serate în ținută de gală, nu vorbeau decât de drepturi de autor și de edituri, discutau despre teatru, își zornăiau arginții.

Ceilalți lipăiau în cârduri prin cartierele mizere. Erau căzăturile bodegilor, drojdia speluncilor. Detestându-se reciproc, își zbierau creațiile, își trâmbițau geniul, se lăbărțau pe banchete în tractire apoi, umflați de bere, își împroșcau veninul.

Un alt mediu nu exista. Devenea extrem de rar acel loc retras unde, între câțiva artiști, să poți tăifăsui în voie, departe de promiscuitatea cabaretelor și saloanelor, fără ascunse gânduri de trădare și înșelăciune, un loc unde să te poți ocupa doar de artă, și unde să nu-și vâre nasul femeile!

În lumea literelor dispăruse, intr-adevăr, orice noblețe a sufletului; numai concepții plate, gândire greoaie și comună. Peste tot, obișnuita sporovăială din strada Sentier sau Cujas.

Știind, tot din experiență, că nici o prietenie nu e posibilă cu asemenea creaturi, mereu pornite-n căutarea unei prăzi pe care s-o sfâșie, Durtal rupsese relațiile ce l-ar fi obligat să devină ori înșelat, ori înșelător.

Apoi, la drept vorbind, nu-l mai lega nimic de confrați; odinioară, când accepta scăderile naturalismului, cu nuvelele lui câlțoase, cu romanele lui îmbâcsite, mai putea să discute cu ei despre artă; acum însă!…

În fond, susținea des Hermies, între tine și ceilalți realiști a existat întotdeauna asemenea deosebire de vederi, că un compromis nu putea să dureze; tu urăști timpul tău, pe când ei îl adoră; asta-i problema! Inevitabil, într-o zi trebuia să fugi de acest teritoriu pozitivist al artei și să cauți, departe, un ținut mai aerisit și mai puțin plat.

În toate cărțile tale, ai lovit din toate puterile, neîncetat, rămășița aceasta de secol; numai că, drace, până la urmă obosești să tot dai într-o cocoașă flască ce cade și iar se ridică; trebuia să-ți tragi sufletul și să te instalezi în altă epocă, sperând să descoperi acolo un subiect pe gustul tău. Așa se și explică deruta spirituală ce te-a paralizat atâtea luni de zile precum și sănătatea brusc regăsită de cum ai început să te ocupi de Gilles de Rais.

Și chiar așa era, des Hermies avusese dreptate. Din ziua când se cufundase în fiorosul și fascinantul sfârșit de Ev Mediu, Durtal simțise că revine la viață. Începu să trateze cu senină indiferență toate cele din jur, își rândui existența departe de vacarmul literaturii, într-un cuvânt se izolă mental în castelul Tiffauges, alături de Barbă-Albastră, trăind în bună înțelegere cu acest monstru, aproape cochetând cu el.

În preocupările lui, istoria luă locul romanului, a cărui intrigă, țârâită pe capitole, împachetată grosolan, banală și convențională, îl irita. Și totuși, istoria părea să-l intereseze doar în lipsă de ceva mai bun, căci Durtal nu credea în realitatea acestei științe; evenimentele, își spunea el, sunt pentru omul de talent doar o trambulină a ideilor și a stilului, de vreme ce toate sunt atenuate sau exagerate, în funcție de nevoile unei cauze ori de temperamentul scriitorului care le mânuiește.

Cât despre documentele pe care se sprijină istoria, e și mai rău, pentru că nici unul nu-i definitiv și toate sunt revizuibile. Dacă nu sunt pur și simplu apocrife, altele, la fel de nesigure, sunt dezgropate mai târziu spre a le contrazice, după care și acestea se demonetizează prin exhumarea altor arhive, nu mai puțin dubioase.

La ora actuală, cu râcâiala încăpățânată a vechilor hârțoage, istoria nu mai servește decât la satisfacerea fumurilor literare ale unor boiernași de țară; doar ei ce mai bucătăresc aceste jumări de sertar cărora Academia le decernează, salivând, medalii de onoare și premii speciale.

Pentru Durtal, istoria era așadar cea mai solemnă dintre minciuni, cea mai copilărească amăgire. După el, Clio, antica muză, nu putea fi reprezentată decât cu cap de sfinx, împodobit cu o pereche de perciuni stufoși și cu o bonețică de sugaci! Adevărul e că rigoarea științifică nu-i cu putință, își zicea el; cum să pătrunzi evenimentele Evului Mediu, când nimeni nu-i în stare să explice nici episoadele recente, dedesubturile Revoluției, de pildă, sau ale Comunei? Rămâne ca fiecare să-și fabrice viziunea sa, să-și închipuie cu mintea lui creaturile altor timpuri, să se întrupeze în ele, să îmbrace, dacă poate, iluzia unor straie de epocă, să făurească în fine, din amănunte abil selectate, ansambluri amăgitoare. Asta a și făcut, în fond, Michelet; și cu toate că acest moș nevricos a colindat mai ales cotloanele periferice, oprindu-se în fața unor mărunțișuri, delirând tacticos în anecdote pe care le umfla declarând u-le uriașe când accesele sentimentale și crizele de șovinism îi încurcau supozițiile și ipotezele, – era totuși singurul care, în Franța, se ridicase deasupra secolelor plonjând din înalturi în tenebrosul defileu al vechilor legende.

Isterică și prolixă, obraznică și personală, istoria Franței scrisă de el era totuși, pe alocuri, însuflețită de mari elanuri; personajele sale trăiau, izbuteau să iasă din acele limburi unde le înhumează ceasloavele cenușii ale confraților săi; puțin mai conta atunci că Michelet fusese cel mai puțin veridic dintre istorici, de vreme ce era cel mai original și mai artist dintre ei. Cât despre ceilalți, ei scociorau acum printre hârțoage, se mulțumeau să prindă, cu bolduri, în insectarele lor, mărunte fapte diverse. În urma lui Taine, își ungeau cu pap notițele, le lipeau cap la cap, păstrându-le desigur doar pe cele ce validau poveștile lor. Acești indivizi își cenzurau orice imaginație, orice entuziasm, pretindeau că nu inventează nimic, ceea ce era adevărat, nu mai puțin adevărat fiind că „aranjau“ istoria prin simpla selectare a documentelor. În plus, ce simplu era sistemul lor! Descoperind cutare eveniment, petrecut în Franța în câteva comune, trăgeau pe dată concluzia că în acel an, în acea zi, la acea oră, toată țara gândea și trăia în cutare fel.

Erau, la fel ca Michelet, niște vajnici falsificatori, dar nu aveau nici anvergura, nici viziunile lui; erau trepădușii istoriei, micii ei amploaiați, niște scârța-scârța pe hârtie ce purecau câte-un detaliu fără să poată reda un ansamblu, la fel cum pictorii de acum își găinățează tonurile, iar decadenții gătesc ghiveciuri de cuvinte! Apoi, își spunea Durtal, mai sunt și biografii! Ăștia au mania reabilitării! Unii au scris volume întregi pentru a demonstra că Theodora a fost neprihănită iar Jan Steen nu punea picătură în gură. Altul l-a cercetat pe Villon, s-a căznit să arate că Margot cea grăsană nu era o femeie, ci o firmă de cabaret; puțin lipsea să-l descrie pe poet ca pe un ins cucernic și cumpătat, chibzuit și integru. Ai zice că scriindu-și monografiile, acești istorici s-au temut că se compromit apropiindu-se de scriitori sau pictori care călcaseră, în viața lor, și pe alături. Le-ar fi plăcut desigur ca toți să lie niște burjui ca și ei; totul argumentat, de altfel, cu ajutorul faimoaselor documente pe care le tot pigulesc, netezesc și pun pe căprarii.

Această școală a reabilitării, atotputernică azi, îl exaspera pe Durtal; în ce-l privea, era sigur că n-are să cadă, în cartea lui despre Gilles de Rais, în păcatul acestor maniaci ai bunei-cuviințe, al acestor fanatici ai cumsecădeniei. Cu ideile lui despre istorie, nici el nu putea pretinde să redea un Barbă-Albastră exact, dar cel puțin era sigur că n-are să-l edulcoreze, că n-are să-l moleșească în băi de vorbe călduțe, că n-are să facă din personajul său acel mediocru, în bine sau în rău, care-i pe gustul gloatei. Ca să înceapă, își procurase, în chip de trambulină, o copie a memoriului moștenitorilor lui Gilles de Rais către rege, notele despre procesul de la Nantes extrase din istoria lui Carol al VII-lea scrisă de Vallet de Viriville, în fine expozeul lui Armând Gueraut și biografia abatelui Bossard. Îi era de ajuns pentru a contura cumplita figură a acestui ins satanic ce fusese, în veacul al XV-lea, cel mai artist și mai rafinat, cel mai crud și mai scelerat dintre contemporanii săi.

O singură persoană era la curent cu proiectul cărții, des Hermies, pe care-l întâlnea acum aproape zilnic.

Îl cunoscuse într-o familie din cele mai ciudate, la Chantelouve, istoric catolic, care se lăuda că este frecventat de oameni din toate mediile. Și într-adevăr, o dată pe săptămână, iarna în salonul său din strada Bagneux se întrunea cea mai bizară societate: clerici sclifosiți și poeți de cafenea, gazetari și actrițe, adepți ai lui Naundorff1’ și vagi specialiști în științe dubioase.

Această casă se situa, de fapt, în marginea lumii clericale și oamenii bisericii o frecventau cu fereală, ca pe un loc oarecum deocheat; dineurile erau aici extravagante și rafinate; Chantelouve era cordial, spirit bonom, amfitrion plin de solicitudine. E drept, pe analiști îi cam neliniștea căutătura lui de ocnaș, disimulată uneori sub lentilele unor ochelari fumurii, dar bonomia lui bisericoasă era dezarmantă; apoi, stăpâna casei, fără să fie o frumusețe, era originală și toți roiau în jurul ei; ea rămânea totuși tăcută, nu încuraja insistențele verbale ale musafirilor, chiar dacă, în ton cu bărbatul ei, nu făcea pe mironosița; impasibilă, aproape trufașă, asculta fără să tresară paradoxurile cele mai monstruoase, surâdea cu un aer absent, cu privirea pierdută în zare.

Intr-una din aceste seri, în timp ce fuma o țigară iar actrița Rousseil, recent convertită, urla un poetic omagiu dedicat lui Isus, Durtal fusese frapat de fizionomia, de ținuta lui des Hermies, în violent contrast cu aparițiile șleampete ale răspopiților și poeților înghesuiți în salonul și biblioteca lui Chantelouve.

În mijlocul acelor fețe ipocrite sau studiate, el apărea ca un bărbat de mare distincție, dar rezervat și dificil. Înalt, subțire, foarte palid, avea ochi de un albastru întunecat, tăioși, apropiați de nasul scurt și iscoditor. Părul îi era blond, iar barba, rasă pe obraji și tunsă cioc pe bărbie, bătea în tonul gălbui al plutei. Avea ceva de norvegian lingav și de englez ațos. Îmbrăcat în stofe londoneze, părea sugrumat într-un costum cadrilat de culoare cenușie, strâns pe talie, cu revere înalte sub care cravata și gulerul aproape nu se vedeau. Foarte îngrijit, avea un fel al lui de a-și scoate și de a~și strânge mănușile, cu un pocnet imperceptibil; apoi se așeza picior peste picior și, aplecându-se spre dreapta, scotea din buzunarul stâng, lipit de trup, o pungă japoneză plată și gofrată, în care își ținea foița și tutunul.

Era metodic, prudent și rece ca un sloi cu necunoscuții; aerul semeț și totuși stingherit se potrivea cu râsul său crispat și scurt; stârnea antipatii serioase de la prima vedere și chiar le căuta prin remarci veninoase, tăceri disprețuitoare, surâsuri severe sau malițioase. La Chantelouve era respectat, sau mai curând temut, dar cunoscându-l îți dădeai seama că sub aparența glacială mocnea o bunătate reală, o prietenie puțin expansivă însă capabilă de un anumit eroism și, în orice caz, de nădejde.

Din ce și cum trăia? Era bogat sau numai înlesnit? Nu știa nimeni; nu-l interesau afacerile altora, dar nici despre ale lui nu vorbea niciodată; era doctor al Facultății de medicină din Paris – Durtal îi văzuse, întâmplător, diploma însă vorbea despre meseria sa cu un dispreț total și mărturisea că, dezgustat de ineficiența medicinii, se apucase de homeopatie, pe care avea s-o schimbe cu o terapeutică bologneză, care nici ea nu-i inspira o părere mai bunăv în anumite momente, Durtal era convins că des Hermies făcuse literatură, căci o judeca la fel de sigur ca un om de meserie: demonta strategia procedeelor și descifra stilul cel mai ermetic cu priceperea unui expert, cunoscător, în materie, al celor mai complicate trucuri. Când într-o zi Durtal îi reproșă în glumă că-și ține operele ascunse, el îi răspunse cu o anume melancolie: mi-am înăbușit la timp, în suflet, o pornire josnică, aceea a plagiatului. Aș fi putut să scriu și eu în genul lui Flaubert, la fel de bine sau și mai bine decât atâția epigoni; dar la ce bun? Am preferat să frazez medicamente secrete în doze nemaiîncercate; nu știu cât este de util ceea ce fac, dar e mai onorabil!

Surprinzătoare era erudiția lui; aici se dovedea fantastic, știa orice, era la curent cu vechile bucoavne, cu tradițiile seculare, dar și cu descoperirile de ultimă oră. Apropiindu-se de fascinanții ratați ai Parisului, aprofundase științe diverse și antagonice; el, atât de corect și de rece, era întâlnit doar în tovărășia astrologilor și a cabaliștilor, a demonografilor și a alchimiștilor, a teologilor și a inventatorilor.

Sătul de expansivitatea și de îndoielnica bonomie a artiștilor, Durtal fu cucerit de acest om greu de abordat, circumspect. Prea multele prietenii superficiale de care avusese parte până atunci puteau explica această atracție; mai greu de explicat era faptul că des Hermies, cu gustul lui pentru relații excentrice, se atașase de Durtal, care în fond era un suflet sobru, un spirit ponderat și refractar la excese; pesemne că, uneori, simțise nevoia unei atmosfere mai respirabile și mai puțin încinse; apoi, nici una din discuțiile literare care-i plăceau atâta nu era posibilă cu acei isterici ce flecăreau la nesfârșit, cu gândul doar la geniul, la descoperirile și la știința lor!

În fine, izolat de confrații săi ca și Durtal, des Hermies nu se putea aștepta la nimic – nici de la medici, pe care îi disprețuia, nici de la feluriții specialiști pe care-i frecventa.

Se întâlniseră, într-un cuvânt, două ființe cu situații aproape identice; dar legătura lor, mai întâi limitată și multă vreme rămasă în expectativă, apoi adâncită și consolidată, fusese mai ales în avantajul lui Durtal. Într-adevăr, ai săi muriseră de mult iar prietenii de tinerețe erau fie la casele lor, fie pierduți; de când părăsise lumea literară, singurătatea lui fusese totală. Des Hermies îi scosese dintr-un impas existența, care, aplecată asupra ei însăși, se anchiloza în izolare. El îi reînnoi provizia de senzații, îl făcu să-și schimbe total modul de viață, îl duse la un prieten al său pe care Durtal avea să-l îndrăgească mult.

Des Hermies, după ce-i vorbise adesea despre acest prieten, sfârși prin a-i spune într-o zi: în fond, ar trebui să ți-l prezint. I-am dat cărțile tale să le citească: i-au plăcut și vrea să te cunoască. Îmi reproșezi că prefer personajele hilare sau tenebroase; ei bine, de data asta ai să cunoști un om aproape unic. Carhaix este catolicul inteligent dar fără bigotism, sărac dar neotrăvit de ură și de invidie.