Lorelei

Lorelei de Ionel Teodoreanu

Partea Întâi

TRENUL SE OPRI LENEȘ, CU UN fumător posomorit la fereastra unui compartiment de clasa întîi.

Gară mică.

Tot așa trec, cu literă mică, versurile lui Francis Jammes, ducînd în trap mărunt, spre cerul cel mai dulce, și-n văratec parfum de sulfină, livănțică, mintă și romaniță, numele fetelor de altădată.

Oprire de trei minute. Numai trei. Dar iată ce se întîmpla în lumină de iunie. Sosise în dosul gării o vastă trăsură de țară, veche și ponosită, adusă de niște căluți zburliți și urecheați, cam rudă cu măgărușii. Un zîmbet aburise lumina deasupra acestei trăsuri venită parcă dintr-un odinioară al amintirii, prin lanuri de grîu și maci.

La gîtul cailor cînta lin cling-cling de clopoței.

O fată vorbea tare cu vrăbiile în luna cireșelor, și rîdea cu dinți proaspeți; a doua, mai cuminte, mai măicuță la umbra genelor negre, avea în brațe un mănunchi de flori cîmpenești, sprinten multicolore. Purtau pe cap acele pălării „de pai, împletite în Ardeal, abea puse pe creștet plutind în soare ca lotușii pe ape — și prinse cu elastic pe subt bărbie, să nu le răstoarne vîntul. Rochii de pînză, cam mototolite; cu mîneci scurte. Sandale. Din spate, deopotrivă de înalte, păreau surori, din față, prietene tinere care s-ar scoborî din același scrînciob, unde-au plutit rîzînd alături aninate în soare, cer și vînt, la fel vii, la fel amețite de vară, aducînd pe pămînt un neastâmpăr aerian.

Și în jurul lor, atunci revărsate din trăsură, într-o îmbulzire și o foială de hulubi speriați, pachete, pachețele și coșuri de papură, toate făcute și legate ca vai de lume. Pe deasupra, un geamandan bucșit, încins cu sfoară și frînghiuță, un termos și o liotă de pui de găină cu glasuri suprasoprane de rîndunele piuind subt o streșină. Din trăsură mai coborîse a babă cernită; de pe capră, un moșneag cu musteți fudule și coada biciului înfiptă în carîmbur cizmei. Iar cinele ciobănesc, nițos, hirsut și plin de scaieți, se tolănise la umbra trăsurii, cu palpitații trandafirii de limbă lungă, răstind u-se c-o bruscă tresăltare mînioasă la cîte-o muscă.

Fetele se mișcară iute ca puii secundelor, în timp ce baba și moșneșgul, cu grabă terestră de broaște țestoase, aduceau spre tren calabalîcul.

Fata cu glas vesel sosea cu biletele, ținînd un coșuleț într-o mînă. Dar chiar lingă scara vagonului se împiedică și căzu, răsturnînd coșul cu cireșe negre drept în fața trenului. Bombate și elastice, hui toanele se risipiră ca o turmă de mînji sălbateci într-o depărtare văzută de sus.

— Vai de mine!

Se și ridicase. Pălăria îi căzuse pe spate, rămînînd atîrnată de elasticul alunecat în jurul gîtului. Negru, des și creț, părul îi împrejmuia compact”tîmplele și ceafa, umflîndu-se tumultuos, c-un fel de mișunare sălbatecă și ageră, ca hoardele barbare, călări venite și cu suliți, în jurul unei însorite cetăți cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii și gîtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereții.

Mina celeilalte îi cuprinse afectuos umărul, împingînd-o ușor spre scară.

— Hai, Luli, hai, pleacă trenul.

Silabele numelui sunară în lumină — Lu-li — ciocnindu-se ușoare ca o chemare de pasăre nevăzută, sus, printre frunzișuri de crîng.

Luli făcu o mișcare de cumpănă nehotărîtă între tren și cireșe, dar învinsă de gornița plecării, se sui, cu două lacrimi alungite pe obraji.

Atît. Trei minute,

Dar între miliardele de minute ale vieții, sure ca pînza păianjenilor morți, acestea se iviseră cu grația și prospețimea unor acuarele de Tonitza.

Trenul porni.

Un căluț întoarse capul după tren, trimețindu-i zvon blînd de clopoței rămași în soare de iunie, cu numele fetelor de altădată.

Fumătorul posomorit de la fereastra compartimentului de clasa întîi aprinse o nouă țigară de la focul celei pe sfîrșite, dar nu pentru timpul Încet și lung, ci pentru bătaia de inimă înviorată pe care-o ai atunci cînd într-o carte anostă descoperi un citat încîntător.

*

C-un deget, Luli își scoase elasticul care-o strîngea de gît, răsturnîndu-și pălăria pe genunchi. De obicei, după ce se descopăr, femeile își potrivesc părul cu mînile, instinctiv. Luli însă, n-avea nevoie. Părul ei se pieptăna singur, parcă sculptat într-o izbucnire de vînt, afirmind conturul vitalității lui vibrante. Și avea gîtul acela avîntat, galeș și mlădiu, înduioșător de pur, al adolescenților decapitați în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Și ca și aceștia, rămași la fereastra creștină a veșniciei lor —, cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziți de lacrimile picurate după cireșe, Luli avea o gravitate meditativă, ea și cum ar fi ascultat zvonuri și coruri într-o depărtare a sufletului ți a vremii.

Parcă o uitase pe Gabriela, deși numai ele erau în compartimentul de clasa doua, față în față, lingă fereastră, hurducate de roțile aceluiași tren care o ducea pe Luli spre bacalaureat. Gabriela acoperise geamul din dreptul ei cu perdeluța cafenie, rămînînd în umbră. Lumina de afară avea splendoarea toridă a verii pe stînci calcaroase; arșiță de iunie secetos. Dar nu se înduplecase să tragă storul și în dreptul lui Luli. Nu numai c-o înfrumuseța învăluirea soarelui, dar parcă o și hrănea ca pe fructele tropicale.

Alături de Luli, Gabriela nu mai simțea nevoia cărților, măcar ținute pe brațe, dacă nu și cetite. Ca o fereastră deschisă pe-o mare lumină de lună cu abur de lilieci înfloriți, preajma lui Luli îi dădea o ușoară exaltare visătoare. Dacă ar fi fost bărbat, Gabriela ar fi simțit delaolaltă teama și ispita unei pasionate îndrăgostiri. Era însă o nuanță care înlătura echivocul. Un lied de Schumann te tulbură cu prezența dragostii la optsprezece ani, fără să-ți dea nevoia de-a-l strînge în brațe, de-a-l avea numai pentru tine, de-a-i spune „tu” ochi în ochi, respirîndu-l posesiv. Așa se simțea alături de Luli: cuprinsă de o proaspătă încîntare contemplativă care-o seducea, fără să-i dea imboldul de-a seduce. Căci raporturile ei verbale cu Luli aveau același firesc, același calm și aceeași intimitate ca și pînă atunci, pe care, din alt punct de vedere, nici noua ei situație de profesoară a lui Luli, nu le alterase. Schimbarea din ea față de Luli coincidă cu surpriza apariției, după o despărțire de patru ani, a unei fetițe numită „Luli-boy” odinioară, revăzută atunci, pe peronul gării Galați, cu mirare, alta deși aceeașir nouă ca și numele Luli rămas singur pe buzele Gabrielei, deprinsă ani de-a rîndul să-i spuie Luli-boy, adică băiețelul Luli.

Cînd se cunoscuseră, Luli avea cinci ani, Gabriela, nouă. Un plod și o fetiță. Tatăl lui Luli, pînă atunci judecător de instrucție la Bîrlad, fusese avansat judecător de instrucție cu grad de președinte la Galați, unde tatăl Gabrielei era avocat, tot de la Bîrlad venit înainte de căsătorie.

— Gabriela, vei avea o nouă prietenă. Vezi să fii drăguță cu ea.

E greu să fii „drăguță” cu prietinele impuse de capriciul tatei, mai ales cînd ești fetiță singură la părinți, abea cuprinsă de pasiunea lecturilor. Dar Lucica Novleanu era într-adevăr dezagreabilă. I se spunea și „Cica” fiindcă numele Lucica, dat de părinți, nu încăpuse încă întreg prin gurița ei pînă la trei ani, iar de atunci, mîndră se vede că toate poveștile apăreau cu numele ei „Ci-că” drept steag și goarnă, începea și ea mai toate frazele, cu un „ci-că” spus c-un fel de trufie zburdalnică de mînzoc care nechează cu capul în sus, scuturîndu-și coama.

— Ci-că tu cine ești?

— Gabriela Nei.

— Spune și mata frumos cum te cheamă, o îndemnase tatăl ei, de la spate.

Dar Lucica scuturase capul negativ. Cum era cu putință ca o fetiță știutoare de povești să nu cunoască numele ei cel care mergea în fruntea alaiului zînelor, zmeilor și feților-frumoși?...

— O cheamă Lucica, dar noi îi spunem Cica. Știți, e cam sălbatecă, o scuzase zîmbind magistratul.

La acea epocă, Lucica Novleanu era numai ochi și păr. Un păr și niște ochi de Herodiadă. Gene zburlite, păr creț, slabă ca un greier de iarnă, o paloare caldă, și un arzător clocot în ochii prea mari pentru trupul ei. Cotrobăia cu ochii, ca o țigancă cu mînile, tot ce vedea în jurul ei. Asta durase cît timp stătuse captivă pe scaunul din salon. Apoi venise fatalul: „Hai, Gabriela, arată fetiței jucăriile tale”.

Gabriela o luase de mînă să o distreze. Dar mînuța cu degete lungi îi scăpase din mîni ca o șopîrlă.

— Ci-că fii tu calul meu.

Imperativ.

Gabriela fusese; era binecrescută.

— Ci-că tu ai păpuși?

Le avea intacte în somnul lor de domnițe vrăjite. Lucica le mobilizase imediat, ducîndu-le la război în pas de defilare, cu trâmbițe în glas și armate dușmane în mîni.

— Ci-că, tu ai doctor?

N-avea.

Avea în schimb lacrimi de văduvă, fiindcă păpușile făcuseră atîtea vitejii, spunea Lucica, încît erau numai bune de înmormîntat.

Peste puțin timp, Gabriela aflase cu o adevărată groază că părinții micului ciclon cumpăraseră casa de alături. Și cîteva zile după mutare, Lucica apăruse singură la ei în ogradă — se strecurase se vede fără de știrea părinților —, intrase pe la bucătărie și o descoperise pe Gabriela tot în odaia măcelului, unde îi pusese în brațe o păpușă gătită ca miresele, spunîndu-i cu un ton de protectoare dojană:

— Ci-că să nu mai plîngi la război.

Și fugise cum venise.

Păpușa fusese curcubeul de după furtună.

Lucica Novleanu era. mai puțin ciclon decît părea Ia primul contact Putea să asculte povești ceasuri de-a rândul, mult mai concentrată decît copiii cuminți. Le asculta însă, fără lene, fără somnolență, fără „cap în poală”, cu dinții încleștați, cu bărbia proiectată în afară, rezemîndu-și capul slab și palid în mînuța uscată cu degete prelungi. Atitudinea ei avea ceva primitiv oriental. Iți venea s-o îmbraci cu șalvari, punîndu-i mărgele albastre la gîî, brățări în jurul gleznelor, și pe cap, basma de culoarea macului.

Gabriela nu se mai putea gîndi la povești, fără să nu-i apară întipărită în minte, Lucica, ascultîndu-le. La început, poveștile erau un fel de bir: hrană balaurului ca să fie blînd.

Lucica nu-i mulțumea. In schimb, însă, apărea din senin, aducîndu-i cele mai ciudate daruri: burateci, greieri, fluturi, clei de cireș, pui de șopîrlă, broaște țestoase, licurici, — cu o demnitate de șef de trib african împrietenit cu o față albă. După un an însă, Lucica nu mai era acceptată ca o fatalitate, ci dorită. Absența ei lăsa un gol în Gabriela, pe care nici o distracție nu-l putea acoperi. Avea, firește, prietene de vîrsta ei, cu care se putea juca în felul fetelor, și vorbi. Nici una însă nu se api'opiase de ea ca Lucica, în clipele cînd o asculta, privind-o cu ochi de țigancă ghicitoare în ghioc. Subt formă de ciclon nu-i mai apăruse de la războiul păpușelor. La „Gabica” era cuminte. Cînd era însă la ea acasă, Gabriela o „auzea”: drac împielîțat Era în ograda ei ca o ploaie de vară, pînă și pe acoperiș, pîntînd, rîzînd, tiialogînd cu ea, cu pietrele, cu copacii, cu cînii și pisicile, organizînd mereu războaie din care nu ieșea mai cruțată decît păpușele Gabrielei, căci genunchii, coatele și fruntea ei, de la cucui pînă la zgancă, purtau toate semnele eroice.

Apoi venise faza „Luly-boy”.

La șaisprezece ani, Gabriela era domnișoară cu admiratori, pe cîtă vreme, vecina ei era o Scufiță Roșie din cursul inferior cu nota șase la conduită. Avea obraji sănătoși de ulcică țărănească plină de căpșune, aceiași ochi splendizi de șatră, și un năsuc tot atît de impertinent ca și răspunsurile ei. Dar abea crescuse.

Vecine, veneau la școală împreună, și împreună se întorceau acasă. De cînd începuse să învețe englezește, Gabriela îi spunea „Luli-boy”. Îi bătea dimineața La fereastră, și Luli-boy apărea cu bereta pe-o ureche, mîncînd totdeauna pe stradă o felie de pîne unsă cu unt. Era foarte apreciată în clasa a șasea, de cînd cu răspunsul dat profesoarei de matematecă, domnișoara Țitron: galbenă ca lămîia — ficat — și c-o ușoară dicțiune grecească. Gabriela avea teză. Luli-boy venise într-un suflet să-i aducă sticluța cu cerneală uitată la ea. Domnișoara Țitron o surprinsese înconjurată de fetele care-i admirau părul, genele și vivacitatea de veveriță îmblînzită.

— Ce cauți aci, fetițo?

— Am venit la prietena mea.

— Care prietenă? Ce prietenă? Cine îndrăznește?

Dar Luli nu-și pierduse cumpătul. Scuturîndu-și părul, cu mișcarea-aceea de mînz care nechează — păstrată din întîia copilărie —, răspunsese pompos, cum ar spune un rege, „poporul meu”:

— Clasa a șasea.

Zîmbise și profesoara.

De atunci, și în cancelarie, Novleanu Lucia era numită prietena clasei a șasea. Evident, măgulirea era de partea lui Luli-boy: oricum, fetiță din cursul inferior. Dar cu toată diferența de vîrstă, de rang școlar, și cu tot prestigiul pe care-l avea Gabriela față de ea, Luli-boy nu era ordonanța Gabrielei, ci mai degrabă pajul ei răsfățat. Tovărășia lor surprindea mai ales pe prietenele Gabrielei, care se bucura de o mare reputație școlară.

— Ce poți tu vorbi cu dracul acesta!

A vorbi, în sensul orgolios adolescent: adică schimb de gînduri, filosofare în doi, confidențe, proiecte împărtășite, complicitate mîndră de generație nouă.

Mirarea prietenelor Gabrielei nu izvora numai din contrastul vrîstelor — ireductibil pentru fete abea tinere —, dar și din natura lui Luli-boy, atît de opusă Gabrielei. Căci Luli-boy era un fel de Aghiuță care stimula în recreații duhul băiețesc al cursului inferior, organizînd tot războaie, oarecum sportive: cu mingea, săniuța și chiar sabia de lemn, — de pe urma cărora, participantele stîngace sau temerare se alegeau cu semne ca și păpușile Gabrielei.

— Parcă-i fată de militar, nu de magistrat, se spunea la liceu.

Pe cîtă vreme Gabriela, cu toate că învăța tenis, patinaj, înot și călărie, și dansa pe deasupra, era socotită și școlar și extrașcolar ca o „intelectuala”.

Și totuși, Luli era încorporată în intimitatea Gabrielei, fiind, ca și mai înainte, „auditoriul” ei. Îi istorisea toate lecturile, comentîndu-le, parcă neluînd în seamă diferența de vrîstă. Și ochi lui Luli-boy se deschideau gravi și arzători, ca și odinioară cînd era o mică țigăncușă albă care asculta povești. Parcă erau două ființe în ea: una care trăia exterior, pasionat și copilăros, vorbareță, agresivă, numai clocot și neastîmpăr; și alta care asculta transmisiunile Gabrielei cu o prematură concentrare în ochi.

Tot așa intra, fără s-o știe și s-o audă nimeni — cînii n-o lătrau: avea darul de-a se împrieteni de îndată cu toate dobitoacele — și se instala în odaia Gabrielei jos pe covor, cu spatele rezemat de părete. Gabriela o simțea cu coada ochiului. Dacă lucra, continua pînă ce isprăvea, fără grabă, trimețîndu-i în treacăt un zîmbet prietenos. Nu numai că n-o deranja, dar prezența ei înviora intimitatea, ca ochii unei stele deschiși în fiecare seară la fereastră, într-același loc al cerului. Era de acolo, deși venea de afară. Dacă ardea focul în sobă, mai aducea un lemn de la bucătărie și se uita apoi la foc. Alteori se uita la Gabriela cum lucrează, ca și la foc. Alteori, cu capul răsturnat pe spate, se uita în sus, ca un ciobănaș pe un vîrf de munte.

— La ce te gîndești tu, Luli-boy? o întrebase odată Gabriela, cu condeiul în mînă, intrigată de perfecta ei pasivitate.

— Așa... departe...

Și mîna ei îngustă cu degete fine făcuse un gest grațios, ușor, ca și cum și^ar fi muiat degetele în coardele unei harfe: mîna cu care făcea numai drăcii, pe-afară.

Locul acela de lingă zid era al ei, ca și cum ar fi germinat acolo.

Mai avea și alte drepturi în casa Gabrielei. La bucătărie, primăvara, ea învîrtea puii în frigare, deasupra jarului, ronțăind un morcov crud. La bucătărie i se spunea Luluța, și era foarte bine primită. Se interesa de pisici, de cîni, de puii lor, și de tot ce se întîmpla cu fructele și legumele în apă și foc.

— Ei, Luluța nu-i ca duduia noastră, spunea bucătăreasa. Are să fie o gospodină... Își vîra năsucul în toate oalele cercetînd și adulmecînd, aducînd Gabrielei miros de bucătărie și informații despre „ce-aveți la masă”. Avusese un singur conflict la bucătărie. Dăruise odată Gabrielei un pui de cioară, prins de ea. Peste cîtva timp, darul căpătase glas de bariton și năravuri păsărești. Gabriela îl expulzase la bucătărie. Ion, așa îl botezase Luli, era un cioroi privilegiat: se îngrășase din cale-afară, făcînd burtă de crap — cum spunea Luli — fiindcă bucătăreasa era convinsă că ea l-a îmblînzit și că nu pleacă de dragul ei, cu toate că-i cam tăia aripele. Într-o zi, Ion dispăruse. Că l-au mîncat pisicile, c-a zburat... Dar bucătăreasa se uita de-atunci cam chiorîș la Luluța.

— Tu? o întrebase Gabriela confidențial.

— El, răspunse Luli, bătînd din palme în chip de zbor.

Cărțile Gabrielei ea le tăia cu un cuțit de masă, care

părea paloș în mînuța ei. Așa că era la curent cu toate lecturile Gabrielei, întîi prin titluri și fraze culese la în tîmplare, apoi prin istorisirile devenite o tradiție. Cu lecturile personale și directe ajunsese la mușchetarii lui Dumas. Prin Gabriela însă, trecuse de Loti, Farrère și Turgheniev, ajungînd pînă la Dostoievski. Făptura ei minusculă, cu numele eroilor lui Dostoievski în gură, dădea impresia furnicelor care duc fire de pai uriașe, cu o mare seriozitate.

La începutul primăverii, Luli-boy dispărea inexplicabil.

— De ce n-ai venit aseară? o întreba Gabriela dimineața cînd se duceau la școală.

— Am avut treabă, răspundea mica școlărită, evitînd s-o privească pe cea din cursul superior.

Pînă cînd, într-o seară a unui început de primăvară, intrigată de anuala repetare a acestor dispariții și simțind lipsa ei în odaie, Gabriela plecase în investigare. O căutase acasă. Dar acasă toți o credeau la Gabriela. Nu era nicăieri. In sfîrșit, printr-un pur hazard, ridicînd ochii spre cerul înserării, Gabriela o descoperise pe acoperiș.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst! îi răspunse Luli-boy cu un deget pe gură, apărînd din cerul hornurilor. Și scoborîndu-se de acolo îi încredințase la ureche secretul: aștepta cocorii. Exact reeditarea prieteniei cu clasa a șasea.

Cum pui pe marginea ferestrei fărîmituri pentru vrăbiile familiare, Gabriela îi pregătea uneori cîte o surpriză: bomboane, fructe, alune, turtă dulce, ascunse alături de locul ei, subt faldul unei perdele. Pe aceea, mîna lui Luli, după ce se așeza, făcea cîte o mică inspecție laterală. Gabriela o auzea ronțăind. De mulțumit, nu mulțumea. Dar odată o rugase pe Gabriela să se plimbe numai cu ea. Ieșiseră împreună. Luli o condusese la da- barcader.

— Gabico, hai să facem o plimbare cu barca, o invitase ea, arătînd o barcă multicoloră, cu motor și steguleț.

— Luli-boy, n-am bani la mine.

— Dar am eu, zise Luli deschizînd mîna cu tezauruL

Cînd venise, ceasul despărțirii, Luli-boy era încă în

cursul inferior. Gabriela absolvise liceul.

Tatăl ei obținuse un loc de avocat în contenciosul Băncii Naționale de la București, așa că plecarea ei la universitate însemna și părăsirea Galaților, a camaradelor dc școală, a casei copilăriei și a lui Luli-boy. Mai cu seamă.

Accentul acestei melancolii de hotar cădea pe Luli-boy. In ea se incarna intimitatea anilor de copilărie și de școală. Ea era puiul rămas în cuibul gol, în clipa călătoriei spre viață. Și totuși, niciodată Luli-boy nu fusese mai veselă dedt în ceasurile împachetării. Zburda prin odăi, parcă încîntată de sonoritatea de biserică a casei care se golea. Ea fusese zîmbetul mutării, zîmbetul copilăriei de care te desparți. Mică în sine, părea și mai mică alături de dulapurile scoase pe ușă și alături de camioanele cu cai normanzi.

La gară, lume multă venită să-și ia rămas bun. Luli, nicăieri. Gabriela o căutase pe subt canapele, printre paltoane, convinsă că iar le face vrea farsă. Dar nu-i dăduse de urmă, cu toate-că minutarele deveneau solemne ca genele unei agonii. Și abea în clipa clopoțelului care mai amintea parcă o ultimă oară sunetul recreațiilor școlare, Gabriela, uitîndu-se din întîmplare pe fereastra care dădea pe cealaltă parte a trenului, o descoperise pe Luli-boy plîngînd cu ochii țintă la fereastră, mică și singură în fața trenului ca greierul baladei lui Topîrceanu: „Cri-cri-cri, toamnă gri, tare-s mic și amărît”. Nici n-avusese timp să o sărute. Trenul se urnea, în timp ce Gabriela lupta” să deschidă fereastra. Dar Luli-boy. sub ochii ei înspăimîntați, după ce trenul pornise, se luase după tren c-un trap iute, și zvîrlise pe fereastră un mare pachet plat: ediția de lux a poeziilor lui Eminescu. Ș-apoi, fiindcă mai toți călătorii priveau scena, țipînd la ea: „Ia seama, fetițo, are să te calce trenul!” — își scuturase iar capul și, cu ochii zburliți de fulgere, scosese o limbă drăcească, lăsînd trenul să defileze prin fața ei.

Cu tot plînsul, Luli fusese tot zîmbet în ultima clipă a despărțirii.

De-atunci, căile lor se despărțiseră, parcă pentru totdeauna. Luli-boy rămăsese la Galați, printre vechile amintiri, devenind „fetița cu care mă jucam în copilărie”. Așa se păstrase în mintea Gabrielei: miniaturală, grațioasă și zburdalnică, iluminând uneori asupra somnului,. În clipa unei întîmplătoare amintiri, fața Gabrielei, cu un zîmbet care exprimat în vorbe ar fi însemnat:

„Ce drăguț copil”. Se gîndea la ea tot mai rar, fiindcă trăia intens anii universității: altă muncă, alte distracții, alți camarazi, alt oraș. Cîtă vreme trăiseră alături, și-o încorporase ca pe-o amuletă, făcînd-o să participe astfel la viața vrîstei ei. Acum însă, de cînd se despărțiseră, vrîsta devenise ocean între ele, păstrînd-o pe Luli la un orizont, invizibil de mică, abea punct.

După ce-și luase licența, îndemnată pe de o parte de situația modestă a părinților ei încurcați bănește în vremuri din ce în ce mai grele — boli, ipoteci intrate în conversiune —, iar pe de altă parte cuprinsă de dorința vieții neatîrnate, caracteristică mai ales generațiilor de după război, sătulă de tutelă și sedentarism, căutase o posibilitate de cîștig oricît de modest, hotărîtă să-și treacă doctoratul în litere fără de ajutorul părinților. Ocazia se ivise. Fosta ei profesoară de franceză de la Galați îi oferea suplinirea catedrei în timpul congediului nelimitat obținut prin politică. La început, Gabriela șovăise. Despărțirea de București nu era atît de ușoară. Dar zîmbetul glumeț al unei telegrame o hotărîse brusc, cum te-ar determina o grădină întrezărită să apuci pe un drum, în loc să apuci pe altul.

Iată textul telegramei:

Vă așteptăm.

Clasa opta.

Știuse de îndată că pluralul o ascunde pe Luli-boy.

Îi răspunse lui Luli:

Sosesc.

Gabriela.

De la București pînă la Galați zîmbise de atîtea ori, încît vecinii, curtenitori din clipa cînd se instalaseră, deveniseră întreprinzători. Natural, n-aveau nici un amestec cu zîmbetul întors peste ani. De-a lungul acestei călătorii și spre trecut Luli era ca prezența sprintenă a stâlpilor de telegraf cu clipiri de rîndunele, la ferestrele goanei. Și se mai întîmpla ceva în sufletul Gabrielei: involuntara mîndrie a celui care vine de departe, călător cu enigma pe umăr ca un șoim de vînătoare, spre cei care-au rămas pe loc înconjurați de cunoscut. Plecase abea ridicată pe de băncile școlii, ducînd încă timiditatea și stîngăcia provincială. Se întorcea de la București licențiată, profesoara fostelor ei camarade de liceu, ca după o victorie cînd ești tînăr. După anii de București, Galațul îi apărea mic și intim, clădit parcă pe un covor al unei odăi familiare, să-l cuprinzi într-o mînă, cu Luli-boy în el, ca un cărăbuș zburlit de zbor,

În clipa cînd luminile Galațului se iviseră cu ochi fosforescenți de buhne și pisici, o revăzuse pe Luli cu limba scoasă și bereta strîmbă, în fața trenului.

Asta se întîmpla cu ani în urmă, căci în clipa opririi trenului, după ce se uitase pe fereastra compartimentului fără să zărească pe peron ceea ce căuta, cînd văzuse la ușă capul tînăr și solemn în paloarea lui de argint, ca un răsărit de lună pe mare — exclamase:

— Luli... rămînînd cu ochii mari deschiși spre ea, ca și cum ar fi întrebat-o intimidată: „Domnișoară, unde-i Luli-boy?”

Înaltă cît și Gabriela, de la Luli-boy nu mai păstrase decît ochii, părul și mînile înguste cu degete prelungi. Îți venea s-o respiri, nu s-o privești. Și în acea clipă chiar, cu toate că Luli îi întinsese brațele, spunîndu-i: „Ce bine-mi pare că te revăd, Gabico”, — șoimul enigmatic nu mai era pe umărul Gabrielei, ci pe-al lui Luli. Parcă ea venea de departe, dintr-o misterioasă călătorie, deși Gabriela sosea pe vechile locuri, regăsind-o tot acolo, alta însă.

De-atunci începuse faza Luli.

Și de-atunci, Gabriela o observase necontenit, mirarea și încîntarea primei revederi prelungindu-se și înnoindu-se. Era profesoara ei și pe deasupra locuiau împreună, căci părinții lui Luli nici nu concepeau ca prietena ei din copilărie să locuiască în altă parte. De fapt, noua atmosferă de familie, cu deprinderi la care trebuie să te adaptezi, cedînd din capriciile libertății tale, n-o atrăgea deloc pe Gabriela; tocmai de așa ceva dorea să scape Dar o atrăgea Luli. Din cauza, ei numai cedase stăruințelor, silind însă pe părinții lui Luli să accepte compromisul unei așa-zise chirii.

Așadar se vedeau mereu, trăind alături, și totuși Luli mereu o intriga și o emoționa, ca și cum ar fi zărit-o numai* fără să-i știe glasul și mintea, fără să-i cunoască intimitatea și trecutul. Impresia aceasta însă o păstra în ea ca pe un secret, nu fiindcă ar fi avut un caracter indivulgabil dar pentru că n-avea cui să-l împărtășească Nici notele din catalog, nici comentariile din cancelarie, nici reputația printre cunoscuți nu confereau lui Luli o personalitate excepțională. La școală era printre fruntașe, fără să fie faima unei , promoții, cum fusese Gabriela.

— Prietena clasei a șasea s-a muiat de cînd a crescut, îi spusese domnișoara Țitron. Am mai îmblînzit-o noi, revenise ea, transformînd într-un merit personal ceea ce spontan atribuise vrîstei.

Într-adevăr, la școală Luli era o elevă cuminte și normai bună. Nu se singulariza prin nimic. Printre colegele el mai erau încă multe fete frumoase — spuneau profesoarele, — așa că și din acest punct de vedere, Luli era integrată într-o pluralitate. Cei de-acasă o adorau, dar pentru ei nu era decît o Luli-boy devenită „domnișoară”, gata-gata să intre în balul vieții. Lipsa de mirare și de încîntare exclamativă a celorlalți față de Luli dădea Gabrielei certitudinea că ei n-o văd, nu că ea se înșeală. Și totuși, nici ea nu putea defini profund cauza care, în sufletul ei, o singulariza pe Luli încîntător între celelalte fete, fie cunoscute, fie străine. Plăcerea de-a trăi alături de Luli, de-a o însoți în plimbări, de-a sta de vorbă cu ea, de-a o avea alături, de-a o privi — o domina acaparînd-o, făcînd-o parcă să renunțe temporar la afirmarea propriei ei feminități, deși era tînără, abea cu patru ani mai mare decît Luli. Dar pentru Gabriela, tinerețea lui Luli era altceva, parcă abea atunci întîia oară întîlnire Luli îi apărea într-o veșnică lumină de lună, care dădea o îndulcire de taină albă trupului și sufletului ei.

Odinioară, Luli-boy era auditorul Gabrielei și oarecum spectatorul ei intim. Acum, Gabriela luase rolul de atunci al lui Luli-boy. Raporturile dintre ele erau perfect normale, afectuoase, neatinse de nici o constrîngere. Atît numai că Luli parcă evita să vorbească despre ea. Gabriela o invitase indirect, făcîndu-i cîteva confidențe. Dar Luli alunecase spre generalități, tocmai în clipa cînd tăcerea interogativă a Gabrielei aștepta parca pasul spovedaniei. Luli observase dezamăgirea Gabrielei, și-o spusese mai tîrziu, prietenos, dar c-un fel de jenă, și în treacăt:

— Ce vrei să-ți spun eu despre mine Gabico? Tu nu mă vezi...

Avînd aerul să-i spuie: „Sînt o fată ca toate fetele. Nimic interesant.”

De la o vreme însă, și fără ca nimic exterior să justifice așa ceva, Gabriela o crezuse îndrăgostită. Permanența tăinuită a unei pasiuni putea să comunice și Gabrielei o tulburare fără cauză aparentă, dai cu atît mai intensă, ca acele unde de parfum aduse pînă-n largul mărilor de brizele ușoare ale primăverii, fără ca țărmul înflorit să apară ochiului.

Cine?...

Nici un bărbat nu dăduse Gabrielei bătaia de inimă adusă de această întrebare care-o privea pe Luli. Răspunsul nu-l putea găsi privind în jurul lor, printre cunoscuți. Unde era acest „cine?‘‘ a cărui prezență în Luli îi dădea o aspirație nostalgică? Cine putea fi? Cum era?...

Întrebări care depășeau cu mult simpla curiozitate, căci rădăcinile lor erau in inima Gabrielei — de unde-și trăgeau hrana —, nu în mintea ei unde numai apăreau.

Niciodată Gabriela nu simțise o aspirație mai profundă spre obscura splendoare a dragostii, decît de-a-lungul acestei epoci cînd căuta să întrevadă în Luli, ca într-o altă năframă a Sfintei Veronica, chipul necunoscut al unui bărbat.

Și această aspirație, în loc s-o răsfrîngă asupra sufletului adus de la București, în loc s-o determine să întindă în sfîrșit brațele celui de-acolo, care-i scria în fiecare zi, dimpotrivă, o îndepărta de el, lăsîndu-l încolo pe un țărm rămas, cu sufletul palpitînd alături de Luli, ca în pînza unei corăbii care-o ducea și pe ea spre necunoscut.

La început venise cu intenția să plece în fiecare străbată la București. Amînase de cîteva ori, sub diferite pretexte, pînă cînd renunțase. La scrisorile pe care le primea zilnic, răspundea tot mai rar și c-un efort tot mai penibil, căci fiecare zi agrava raporturile dintre ea și cel care se socotea înainte de plecarea ei la Galați, aproape logodnicul ei. Îl iubise vreodată? La București sperase că-l va iubi, stimîndu-l, fiind camarada lui, deprinsă să-l știe alături de ea devotat și ocrotitor, acordîndu-i ei întîietate cu toate că era pasionat de medicină, cu fanatismul acela al adevăraților oameni de știință. Înainte de-a o întîlni pe Gabriela, Matei Dima era poreclit de camarazii lui „amantul microbilor”. Lucra la laboratorul „Babeș”, fiind deocamdată conferențiar universitar. Se îndrăgostise de Gabriela

De cînd însă trăia alături de Luli, simțea categoric că nu-și mai poate ține cuvîntul. Ceea ce la București îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum îi apărea ca un sacrificiu de care nu se simțea capabilă.

Primea zilnic scrisori care nu păreau scrise într-un laborator, ci într-un alt veac. Dar ceea ce pînă mai ieri îi apăruse proaspăt, juvenil, — acum îi apărea demodat și fad.

După vreo două luni de despărțire, Matei Dima îi ceruse voie într-o scrisoare să vie la Galați s-o vadă.

„Prietenă scumpă — nu îndrăznea să-i spuie altfel — nu vreau să devin fetișist alături de o fotografie. Dă-mi voie să-ți aud glasul...”

Poate că era cam desuetă delicateța timorată a gestului; dar Gabriela-i văzuse numai ridicolul. Ca și cum ai cere voie unei femei s-o săruți. Îi răspunsese că nu vrea să fie tulburată, fiindcă-și lucrează teza de doctorat și are nevoie de perfectă izolare.

Matei Dima acceptase fără murmur. Dar după alte cinci luni, venise la Galați, neanunțat. O așteptase în fața școlii, apariția lui dînd Gabrielei o contracție repulsivă, îl prezentase lui Luli — „Doctorul Dima, un vechi prieten” — și-ntr-adevăr, prezența lui Luli dîndu-i numai o semnificație de vechi prieten, îl acceptase ca atare, cu o cordialitate nesilită, care-l situa însă cu totul în afara Gabrielei; căci în lăuntru îl repudia, cu inima închisă. De-a lungul plimbării și vizitei, Gabriela n-o lăsase pe Luli de lîngă ei nici o clipă. Iar la plecare, cînd o întîmplătoare dar scurtă izolare îi pusese față în față, Matei Dima o întrebase c-un tremur abea stăpînit în glas și-îi mîini:

— Spune-mi, Gabriela, iubești pe altcineva?

— Nu iubesc pe nimeni.

Net.

De-atunci nu-l revăzuse. Scrisorile lui oftau umil, nu ca frunzișurile, ci ca frunzele care se tîrăsc. Gabriela îi răspundea din cînd în cînd — cam de două ori pe lună, — dar atît de impersonal, încît scrisorile ei aveau caracterul unei buletin informativ. Natural* nimic despre Luli: deci, nimic despre ea. In această situație, apropierea vacanței, în loc să însemne bucuria verii după un an de muncă, o îngheța. Din cauza lui Matei Dima avea oroare de București. Iată de ce, după sfîrșitul anului școlar, subt pretextul că vrea s-o pregătească pe Luli pentru bacalaureat, asistînd-o și în timpului examenului, își amînase iar plecarea.

— Știți ce? le propusese tatăl lui Luli. Ce-ar fi dacă ați pleca la vie? Aer curat, liniște...

Acceptaseră încîntate. Via era în județul Tuto va. Cîteva ceasuri de tren, două cu trăsura. Libere: ele două însoțite de umbra lui Luli, dadaia, o țărancă posomorită care-o crescuse pe Luli cu povești, față severă și ochi blînzi.

Așadar plecaseră cu dadaia. La gară le aștepta moș Ciocîrdel cu trăsura. Luli sărise din tren înainte de-a se opri de-a binelea. Gabriela o găsise cu obrazul lipit pe rînd de gîtul căluților trăsurii care le aștepta cu lumina vacanței în ea.

— Săracii ei. moșneguții mei, cu urechi de iepurachi...

Și cu toate că dadaia era o autoritate îndărătnică, Luli nu se lăsase pînă ce nu obținuse de la ea, din fundul fundului geamantanului legat cu sfoară, zahăr pentru căluții deprinși să mănînce din palma ei.

Locurile și via erau blînde și modeste ca și căluții. Dar Luli se lipea de ele, ca și de căluți, hrănindu-le parcă din palma amintirii.

Și acolo abea, Gabriela descoperise secretul lui Luli, la sfîrșitul săptămînii.

Își petrecuseră zilele recapitulând scrupulos materiile pentru bacalaureat. Bineînțeles, pe iarbă în livadă,- așezate pe un pled? Gabriela acoperită cu „pagoda”, pălăria ardelenească, Luli — cu capul gol. Gabriela se cam temea de albine, viespi, șopîrle, lilieci, șerpi și hoți; Luli, deloc. Cu greu o hotărîse pe Gabriela să doarmă afară, în cerdac.

Învățau împreună.

— „Vides ut alta stet...” începea Gabriela.

Și Luli trebuia să continue oda lui Horațiu: „...stet hive candidum...”

Dar cum să vorbești despre zăpadă, chiar cînd acoperă sfântă un vers de-al lui Horațiu, alături de un păr busuioc, al cărui parfum, încins de soare, curge ca o miere darnică...

Și Gabriela, c-o tresărire veselă, o vedea De Luli sărind ca o lăcustă, ridicînduse, agățîndu-se, cățărîndu-se, înălțîndu-se — și de sus, dintre busuioacele cu obraji de țărăncuță, scuturînd asupra ei dulce potop de iunie, ș-apoi spunînd în întregime oda lui Horațiu, cu atîta tinereță printre frunze de fruct și subt cer de soare, încît textul clasic respira, cu firele de argint ale lui Horațiu, aprinse în zîmbet alb...

Așa că îndeobște, Luli îi răspundea de la etajul vegetal unde apare obrazul fructelor mici și unde-s glasurile cu aripi.

Dar uneori nici acolo nu era. Dispărea. Un ceas, două. Apoi se întorcea cu pași înceți.

— De unde vii, Luli?

— M-am plimbat

Dar Gabriela observase o particularitate. Luli nu scria decît obligată: la școală. Încolo, deloc. In schimb, cînd~ dispărea ea, dispărea și creionul Gabrielei: un creion cu mină. Într-o zi, Gabriela o pîndise și o urmărise. Ajunseseră așa una după alta, tocmai departe. Iarbă, flori mărunte, cer, greieri, soare.

Nici un om. Cîte-un cocostîrc ținea pe cîmp locul oamenilor. O singurătate fericită ca rîsul unui obraz de copil adormit. Soare blond în depărtare, cer albastru.

Un loc unde nu te puteai întîlni decît cu tine în dumineca celei mai curate singurătăți.

Inima Gabrielei bătea greu în aurul toropit al verii. Acum era sigură: Luli scria trișori de dragoste. O vedea mai departe, culcată cu fața în jos, cu coatele turtite In lături, scriind singură între iarbă și cer.

Apoi se ridicase brusc, rupsese, aruncase și plecase. Gabriela se culcase la pămînt ca pieile-roșii cînd urmăresc. Luli ar fi putut s-o vadă. Dar n-o văzuse fiindcă n-avea ochi de cercetare decît pentru sufletul ei. Se înapoia iute, concentrată c-un fel de mînie.

Singură, Gabriela se îndreptase spre focul lui Luli. Găsise foaia ruptă. Și urma trupului ei culcat în iarbă. Acolo s-așezase, la fel, plutind cu fața la pamînt. Ierburile erau numai cîntec: coruri de argint subțire ca tremurul stelelor și-al apelor.

Libelule dansau cu aripi străvezii ca niște mici iele ale amiezii.

Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănțuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rînduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu cornițe parcă, într-un fel de zvîcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă și plată.

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul și sufletul meu sînt începutul urnii mare cîntec și tremurul mîinii care-l caută.”

Atît.

— Luli! Luli!...

Asta era dar Luli.

La întors Gabriela parcă aducea pe buze întîile versuri ale lumii culese din rouă.

— Gabico, de unde vii?

— M-am plimbat...

Dar nu se putuse împiedica să nu-i dezmierde fruntea ușor, zîmbindu-i ca unei zări străvezii în misterul sosirilor de primăvară.

— La ce te gîndești, Luli-boy?

— ...Așa... departe...

O revedea așezată ca o țigăncușă albă pe covor, lingă zid, parcă dezmierdînd coarde cu degetele subțiri.

— Ce faci acolo, Luli-boy?

— Sst. Aștept cocorii.

Luli-boy îi aștepta pe acoperișul casei.

Acum îi aștepta în ea, înălțată spre cerul ei lăuntric, nouă în vechimea lumii, cu trupul ei de dansatoare arabă și obrazul ei alb de argintul sufletului, în care ochii apăreau negri ca de subt un voal oriental.

Ciudată reacție: o înduioșase și o îmbunase atît de tare secretul lui Luli, încît simțise nevoia să facă o faptă bună, generoasă. Și cum ai jertfi o mieluță pe un altar, scrisese lui Matei Dima chiar în acea zi, o scrisoare afectuoasă. Toate cuvintele acelei scrisori erau foarte tinere și alergau sprinten în soarele verii:

„Mîna mea încălzită și pîrlită de soarele de aici, îți strînge mîna, credincios prieten”.

Apoi venise ultima noapte. Se deprinsese și Gabriela să doarmă în cerdac, dar cu pază. Cum? Ele două dormeau pe două saltele alăturate, așezate într-un capăt al cerdacului. În celălalt capăt dormea dadaia. Pe treptele cerdacului dormea Gavrilă I-iu: un cîne ciobănesc cu piept de zimbru. În ogradă, culcat pe cojoc, tușea moș Ciorîrdel, cînd nu horăia, alături de o pușcă străveche, parcă de pe vremea turcilor, care totuși își păstrase prestigiul ei de pușcă. Și mai erau încă. Subt streșina cerdacului, dormitor pe aripi lîngă dormitor, cuiburi de rîndunele. Pe cerdac, Gavrilă al II-lea, un motan rural, fălcos ca o gutuie, negru pe trup și cu picioarele albe ca un gospodar noaptea, în nădragi. Și în sfîrșit, ca niște lebede bîlbîite, un cîrd de gîște care clămpăneau și prin somn.

Așa că într-o astfel de cetate întărită, frica nu putea să intre.

Dar în ultima noapte intrase luna plină.

Dintîi noaptea fusese neagră ca o mulțime de rîndunele, pană lîngă pană, adormindu-l pe străjerul cu flintă.

Apoi, parcă zburaseră deodată miliardele de rîndunele, descoperind trupul unei imensități de marmură antică.

Asta se întîmpla tîrziu, mult după „noapte-bună”.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
https://latimp.eu/lorelei-de-ionel-teodoreanu-teatru-radiofonic-la-microfon-drama-1989/