Sa vie Bazarcă!

Sa vie Bazarcă! 

Partea I

DIMINEAȚA LUI INGRID

Cap. I

În vînt, în vîntul de primăvară, de primăvară crudă, tînără, arzător verde, — haina femeilor nu mai era vesmînt care acopere și ascunde, ci flacără, răsucire, tresăltare nervoasă, unduire[i], spirală dezlănțuită. Cele tinere izbucneau sculptural în pîlpîirea fustelor, ca marmura Victoriei din Samotrace, — vîntul amesteca fulgerile soarelui cu strălucirea frunzelor, a ierburi­lor și albăstrimea cerului, într-un tumult de topaze, jasp și cobalt. Nimic nu dormea. Totul era dincolo de somn, ca în larg de mare stîrnită, asemeni valului, spu­melor, pînzelor, avîntîndu-se, clătinîndu-se, țîșnind, fluturînd într-o ondulată și ascuțită plutire în verdea pri­măvară nouă.

În coșurile țigăncilor, din răspîntie-n răspîntie, ca un vînăt de furtună, dar cu frăgezimi înfiorate de azur în zori, — toporașii, uzii toporași, mirații, naivii, privirea de copil a florilor de primăvară.

— Hai la toporașii — toporașii!

Toparașii de azur vînăt, țigăncile cu mîna de lut ars, fum acrișor de frunze din ani vechi, — și vîntul, vîntul în soare, vîntul în frunze, vîntul în ierburi, vîn­tul în fustele detunate, răsucite pînă peste genunchi.

Țiganca smolit rubinie, cu salbe și brățare zornăitoare, cozi de prună afumată, jeg de șatră măslinie și dinți de Domniță (bună-dimineața, dinți albi), răsări ca din ver­dele primăverii, drăcește vie, — uliu.

— Să-ți ghicească baba, dă inimă, dă daruri, dă în­tîlniri în drum, dă pagube, dă vătămături, dă una și dă alta și dă tot ce vrei și-ți poftește inima, că frumoasă ești, că ochioasă ești, că tînără ești și te și văd împărăteasă în brațele ăluia de-l aștepți....

Fata bălană era atît de dusă-n gîndul ei și-n tot vîn­tul care i-l fura, jucîndu-i-l pe frunze și pe ierburi pînă-n ceruri, încît se lăsă cuprinsă și cetită de țigancă în palma desfăcută. Începu bodogăneala interogativă a ghicitului, cu opriri galeșe, cu vorbe în două luntre, cu ocoluri, cu fereli, cu tumbe-n glas și întunecimi isco­ditoare de sub gene.

Și totuși, deodată, văzu ceva, nu pricepu și izbucni:

— Zi! De ce-ți schimbi numele: uite, s-arată: iei nume nou. Dar nu te măriți cu inel, că nu-l văd lucind. O fi ceva cu poliția? O fi ceva cu răsuceală, cu răscoa­lă? Zi, ce? Că-ți spune și baba mai mult. Dă-i un bob, că-ți întoarce ea un spic.

Dar fata, cu ochi și mai albaștri alături de țiganca de cafea amară, nu auzea și poate nici nu vedea că uneori în ochii ei plutea golul lunar al orbilor. O bubuia un glas: atît. Restul era ca din somn, cu transparențe[ii] de visuri.

— Văzuși? Văzuși? Mai zi ceva! Ce-mi dai, frumoaso, mînca-te-aș? Dă-i babei, că ți-a împodobit urechea cu fe­lurimi de vești, să-și umple și baba luleaua, că i-au cres­cut ciuperci babei în lulea de atîta sărăcie[iii].

Fata bălană ridică din umeri.

— Ți-aș da, dar n-am, — murmură ea cu buze spuzite și cu moale lehamite.

Și iar porni în fruntea vîntului. Țiganca o urmări ca un vîrtej de gunoaie, bodogănind-o și afurisind-o cu în­tunecate și pocite vorbe. Pînă cînd, sătulă, o lepădă vîn- turilor, c-un scuipat și-un: „du-te naibii”.

Du-te!

Se ducea, fără să știe unde și de ce. Era atît de lihnită de foame, încît primăvara i se legăna în ochi ca o corabie.

Trecuse de Fîntîna Mioriței și de Lacuri.

Era singură, ca pe ceea lume.

Dacă nu un drumeț cu trup și chip, ci un glas ar fi întrebat-o (cum s-o fi întîmplînd în lumea albăstrimilor troienite, unde nu-i nici întristare, nici suspin).

— Unde te duci?

I-ar fi răspuns cu glasul gîndului:

— Mă duc la Dumnezeu, să-i spun că mor de foame, că mor, că vreau să mor, că m-am săturat de viață și de oameni. Mor! Ăsta e cuvîntul vieții mele.

Gîndit, din bătaia inimii pînă-n golul craniului, cuvîn­tul negru era mai înalt decît plopii verzi ai primăverii.

Dar unde era?

Ieșise din București, — ca un om grăbit, ca un om care pleacă. Și de ce pleca? Și unde pleca? De ce-și mai chi­nuia picioarele? (Cînd era mică, tot așa mergea în „frun­tea vînturilor”, cu mingea sau cu cercul, vorbind sin­gură, mîndră de armata din urmă, uitînd că e de o șchioapă, socotindu-se mai uriașă decît munții).

Se opri la marginea drumului, fără trecut și fără viitor, în secunda mereu schimbată și totuși aceeași.

Treceau automobile spre munți.

Era sîmbătă: ziua plecărilor din București.

Își aminti deodată de mîna întinsă a cerșetorilor. Sigur! E așa de simplu! Întinzi mîna și cineva îți dă... Obolul, așa se cheamă.

Cerșetor? Ei și? Ca moții.

Nu-i era rușine: îi era lene. Nu mai cerea pîne. Cerea somn. Și să urască-i era lene. Dacă ar fi avut în mînă o bombă în stare să arunce în aer toată Valea Pra­hovei, cu Sinaia meselor verzi, ar fi lăsat-o să doarmă în mîna ei închisă. Nu că-i iubea pe oameni, dar îi era lene să-i urască. Se despărțise de ei. Stătea pe marginea lor, pe malul vieții, privindu-i cum curg în automobile elegant[iv] lăcuite, zîmbitori, ghiftuiți, fălcoși și rumeni, bine îmbrăcați, fumegînd nicotină scumpă[v], cu sclipiri pe degete, blănuri albastre și lene cu patru roți de cauciuc.

Era singură, ca un far între vînturi amare.

Blondă, cu păr amestecat din două ape, una castanie, alta aurie, cu ochi albaștri, trup avîntat (nimeni n-ar fi crezut că-i deznădăjduit de flămîndă), într-o rochie de stambă proastă, cu picioarele goale în sandale tocite. Dar era atîta dimineață în tinereța ei și atîta miere în culoare, că ochiul care o cerceta nu putea ajunge pînă la foamea trupului și întunecata lene a sufletului.

Și vîntul mereu o învăluia, fîlfîind-o parcă, înlocuindu-i voința amorțită cu ademeniri și îndemnuri venite din zvîcnirile de inimă nebună ale vîntului.

Șî totuși, și totuși, pămîntul fulgerat de primăvară, cu țărînele lui, deschise a floare, cu cerul lui răsunător

albastru, cu soarele lui de aur adînc și cu aromele și suflările fulgerătoare ale vîntului, — era fioros de frumos.

Viața! Moartea! Mugeau sirene de vapoare în cuvin­tele alăturate.

Numele cui e Anna Carenina? numele în care a ră­mas un țipăt. Al cuiva care a fost? sau al nimănui?

Roți care trec, trec, trec... Și-s oameni, nu-s roți, și la fel te calcă. Ah! țipătul locomotivelor! Ce adevăr e în țipăt!

Du-te!

Țiganca!

Se duse ascuțit înainte; cu vîntul, ca urmărită de țigancă.

Automobilul cafeniu gemu, scrîșni și scîrțîi, frînat nă- praznic, — cosit.

— Ce faci, femeie? izbucni cu clocot de sudalmă gla­sul șoferului.

Dar omul de la spate, deși descumpănit de clocotul opririi, — cu soare și cu vin în „Ce-am avut și ce-am pierdut” al feții zîmbitoare, deschise ușa, întinse mîna și, fără mirare, ca și cum ar fi venit exact la întîlnire, spuse, parcă recunoscînd-o:

— Poftim.

Se sui stupid, c-un nou gol în stomac și cu genunchii moi. Automobilul era decapotat. Avu ciudata impresie că s-a trezit într-o casă fără tavan, după un cutremur de pămînt, în fulguranța unei lumini copleșitoare, într-o cascadă de moloz și tencuială. Clipea năuc. Vîntul o bătea din toate părțile. O motocicletă trecu detunător, lăsînd fum ca un revolver după împușcătură[vi].

Porniră zmuncit.

— Dar cine ești dumneata? îl întrebă fata clipind mereu, ținîndu-și părul cu toată întinderea palmelor, neștiind bine: vorbește cu glas tare ca să vadă dacă-i trează? sau vrea să spuie ceva cuiva?

— Un om, — răspunse filozofal omul întîlnit sub cerul și în vîntul acelei clipe.

Făcu o pauză interogativă, cu tîmpla înclinată, ca un violonist care și-a sunat o strună, meditîndu-i sunetul. Apoi, dădu din cap cu regăsire, cu încuviințare și c-o expresie hilar indulgentă.

— Un om beat.

Și fața i se acoperi de crețurile marelui zîmbet al vinului, în timp ce degetul arătător se ridică în sus cu luare aminte, ca după un: dixi!