Lungul drum spre casa

Lungul drum spre casa de Linda Adams

Capitolul 1

Ploua torențial, iar luminile blițurilor o orbeau.

— Sheffy! Strigă unul dintre reporteri. Unde este

Sullivan? De ce n-a venit?

— Sheffy! Aici! Uită-te la mine! strigă un fotograf.

— Unde l-ai lăsat pe Sullivan? Nu vă mai iubiți? se auzi o altă voce.

Warren și șoferul o conduseră spre porțile cimitirului, încercând s-o protejeze. Șoferul îl împinse pe unul dintre cameramani care se apropiase prea tare.

— Lăsați-o în pace! Vine de la înmormântarea mamei ei, cretinilor.

Omul scăpă o înjurătură, ajutând-o pe Dareen să urce în limuzină.

Ce ciudat, gândi ea, era protejată de un bărbat pe care nu-l cunoștea. Șoferul era angajatul firmei care organizase înmormântarea lui Fawn.

— Hultanilor! strigă bărbatul furios către cei din corpul de presă și trânti portiera mașinii.

Warren îl privi ciudat.

— Cine naiba se crede ăsta? Voinicul voinicilor? Ignoră chiar regula numărul unu a comportamentului, care spune clar că dacă nu ești de spiță regală, nu ai voie să insulți presa.

Ea nu zise nimic. Continuă să-și privească mâinile cu mănuși negre până la cot.

— Unde-i Sullivan? strigă un fotograf, pe când limuzina se punea în mișcare. Sheffy, iubito! Unde este dragostea vieții tale? insistă el.

— Îmi vine să-l omor pe Sullivan ăsta, răbufni Warren, aprinzându-și o țigară. E un șobolan nenorocit, putea să vină măcar acum. Oricum, va trebui să dea niște explicații.

Dacă ar mai fi trăit Fawn, l-ar fi învățat minte.

— Din păcate Fawn nu mai trăiește, zise Dareen cu o voce egală, asta este problema.

Fawn, mama ei, acea femeie încântătoare, frumoasă, deșteaptă și ambițioasă, nu mai exista. Dareen nu putea să plângă, nu încă.

— Mda, zise Warren trăgând din țigară. Îmi pare rău, puștoaico, nenorocită zi.

Și ploua cu găleata.

Dareen își sprijini fruntea de geamul limuzinei. Era o fată înaltă, prea slabă, cu ochii mari și privirea hăituită. Buzele îi erau strânse. Avea pomeți înalți, nasul frumos format, puțin cârn și se machia întotdeauna când apărea în public.

Avea numai nouăsprezece ani dar se simțea sfârșită.

Părul ei blond-castaniu, lung, fusese prins foarte strâns la spate, atât de tare încât o dureau și tâmplele. Purta cei mai buni cercei ai ei, safirele, știind că așa ar fi vrut mama ei.

— Mai porți inelul de logodnă? o întrebă Warren.

Ea își scoase mănușa din mâna stângă, fără niciun fel de emoție. Nu purta nimic pe degete.

— Nu, zise ea cu indiferență, l-am scos.

— Ar trebui să-l pui la loc, zise Warren cu un aer obosit.

Poate c-a fost mai bine că n-a apărut Sullivan. S-ar fi adunat mai multă lume ca acum. El oftă, apoi aspiră o dâră de fum. Era un bărbat scund, cu ceva păr negru rămas ca o insulă în mijlocul cheliei. Fusese, în ultimii șapte ani, managerul ei.

— N-am de gând să-l pun la loc, zise ea pe un ton impasibil.

Sullivan n-a venit niciodată cât a fost mama bolnavă.

Eu am insistat, dar el m-a refuzat mereu sub pretext că boala și suferința ei îl deprimă.

— Sheffy, Sullivan este artist. Hai să lăsăm asta acum. O

să găsim o modalitate de a explica lucrurile. Dar îmi pare rău că a apărut și problema asta.

— Sullivan nu este artist, răspunse ea. Este cântăreț de rock, atâta tot. Fata făcu o pauză, privind cum ploua afară. Niciodată n-a venit s-o vadă. Și nu-mi mai spune Sheffy, mă cheamă Dareen.

— Numele tău este totuși Sheffy, un nume de un milion de dolari. Ți-am mai spus, îmi pare rău că am adus subiectul ăsta în discuție. Asta este deci problema, că n-a venit s-o vadă măcar o dată? Ce era să vadă, Sheffy? După acel prim atac, Fawn n-a mai ieșit din comă. Timp de trei luni n-a scos o vorbă. Iar ea, crede-mă nu și-ar fi dorit să fie văzută așa. Nu vreau să aduc ofensă morților, dar mama ta era o femeie foarte vanitoasă. Unde este inelul?

Ea nu-i răspunse, continua să privească ploaia care bătea în geamul limuzinei.

— Sheffy, insistă Warren. Sunt managerul tău, trebuie să-ți apăr interesele. Ce naiba ai făcut cu inelul? Sper că nu i l-ai dat înapoi?

— De ce să i-l fi dat? întrebă ea încordată. Fawn l-a cumpărat din bugetul pentru publicitate, ne aparține.

Apoi fata lăsă capul în jos amintindu-și că Fawn nu mai era și deci nu mai putea folosi cuvântul „noi“. În ultimele trei luni ea nu se mișcase de la căpătâiul lui Fawn, căci nu-i venea să creadă că o persoană atât de puternică se putea stinge văzând cu ochii.

— Poartă-l din nou, de mâine, ordonă Warren. Ai încheiat o logodnă care valorează o avere ca publicitate pentru tine... și pentru Sullivan, este adevărat, doar nu vrei să strici totul dintr-o toană?

— Nu este o toană, și nici logodna mea n-a fost una reală, zise ea fără a-l privi. Fawn a venit cu ideea asta.

— Și? Doar ți-a plăcut și ție! Nu te-am auzit plângându-te până acum.

— Lui nu i-a păsat niciodată de mine, de fapt nu-i pasă de nimeni. Îl interesează doar cariera și banii lui.

— Sullivan te adoră, în felul lui, este drept.

— El a adorat-o pe Fawn. Știa că este o femeie deșteaptă și capabilă. Stăteau uneori și vorbeau toată noaptea despre afaceri. S-a logodit cu mine dar nu era ceea ce-mi trebuia. Nu-l pot ierta că n-a venit s-o vadă.

— Ești într-o dispoziție proastă, zise Warren, și e firesc să fie așa. Dar să nu mai vorbim despre asta acum, avem alte probleme de discutat. Cariera ta, de exemplu.

Fata se întoarse și-l privi insistent.

— Warren, n-am de gând să discut nici cariera mea acum. Mama abia a murit, ți-amintești?

Warren oftă.

— Mda, dar dacă nu te superi, mama ta a fost o femeie cu nasul pe sus. Ce altceva ar fi vrut ea să discutăm acum?

Fii cu picioarele pe pământ, Sheffy. Moartea ei nu te-a luat prin surprindere, știai c-o să se întâmple. Fii fericită că...

— Știu, zise ea obosită, întorcând din nou capul spre ploaia care nu mai contenea. Trebuie să fiu fericită că n-a suferit mai mult. Bine, uite, sunt fericită pe tema asta, dar tot nu vreau să discut cariera mea, acum.

— Cariera ta a fost scopul vieții ei, insistă Warren. Crezi că din întâmplare ai ajuns top model? Mai gândește-te. Ea a realizat totul, ea ți-a creat imaginea, iar de acum, trebuie să ți-o construiești singură. Ai de luat decizii importante.

Trebuie să discutăm și investițiile tale. Sincer vorbind eu nu sunt de acord cu felul în care ți-a administrat ea banii, va trebui să facem niște modificări și aici. Cred că ar trebui să începem prin a...

— Te rog, Warren. Fata își rezemă fruntea de geamul limuzinei, simțind că răcoarea acestuia îi făcea bine.

— Sheffy, insistă el, crede-mă. Fawn ar vrea ca noi să discută în problemele astea, acum. Sunt multe decizii de luat.

— O să mă gândesc mai târziu la ele. Dareen închise ochii.

Warren nu mai pretinse că era afectat de moartea lui

Fawn. De fapt, era un om de afaceri și asta se simțea până și din glasul lui.

— Ar fi bine să te gândești acum la tot ce ai de făcut.

Uite, Dareen, tu te afli într-o situație unică. Ești în vârf acum, ești modelul numărul unu al New Yorkului. Ai aerul mistic pe care ți l-a impus Fawn, ai imaginea pe care ți-a creat-o ea. Ai ajuns foarte sus la cei nouăsprezece ani ai tăi. Nu văd unde te-ai mai putea duce acum pentru a realiza mai mult. Dar trebuie să fii atentă, trebuie să-ți programezi fiecare pas. Acum, dacă nu mai este Fawn, trebuie să se ocupe cineva de imaginea ta și mă gândeam la individul ăla care-i face publicitatea lui Sullivan. E un tip destul de agresiv.

Dareen nu se obosi să deschidă ochii.

— Directorul de imagine al lui Sullivan? Nici vorbă,

Warren. Nici în cel mai oribil coșmar nu m-aș gândi la el.

— Tu și Sullivan formați un cuplu extraordinar.

— Noi doi nu formăm un cuplu, Warren. A fost totul de pentru ochii presei. Toată viața mea a fost, de fapt, doar de ochii presei.

Warren o privi dezgustat.

— Toată viața ta este doar de ochii presei, o maimuțări el. Acum ai devenit și melodramatică. Ai tot ce-și poate dori o femeie de la viață, fetițo. Fawn ți-a dat toate astea.

Vrei să le pierzi? Dacă nu, lasă patetismul și ascultă ce am să-ți spun.

Dintr-o dată capul începu s-o doară foarte tare. Toată viața ei părea fără sens și ireală. Deschise ochii ei mari, negri, și-l privi obosită.

— Cine ți-a spus că-mi doresc totul pe lume? Cine ți-a spus că-mi place să fiu model?

— Fawn. Și cine îndrăznea să-i spună nu lui Fawn?

Nimeni, știi bine asta. Nici tu, nici eu, nici măcar Sullivan.

— Aș vrea să plec pentru un timp, zise Dareen, cu ochii pe fereastră.

— Bine, bine, lasă asta acum. Mai rezolvăm din probleme, apoi poți să pleci o săptămână. Du-te la Bar

Harbour. Sau la Cape Ann.

— Nu-mi ajunge o săptămână, îmi trebuie cel puțin un an.

— Ai înnebunit? Un an? Warren ridică tonul, indignat.

Unde să te duci un an? Știi cât ai pierde în timpul ăsta?

— Am anulat totul când mama... când Fawn s-a îmbolnăvit. Acum nu am niciun contract.

— Mă uluiești, Dareen. Scuză-mă, dar Fawn cred că se răsucește în mormânt când te aude vorbind.

— Vreau să mă duc undeva, în sud, zise ea ca pentru sine.

— În sud? repetă Warren.

Ea încuviință din cap.

— Sheffy, Fawn a muncit pe rupte ca să scape de sudul ăla blestemat, acolo unde vrei tu să te întorci acum.

— Dar astăzi sunt într-o mașină funerară, Warren. Toate strădaniile ei au fost zadarnice! Ți-am spus că plec și o voi face. Deja am aranjat câte ceva în acest sens.

Warren o privi de parcă l-ar fi anunțat că se retrage la o mănăstire.

— Fii serioasă, Dareen.

— După cum ți-am mai spus, mă întorc în sud.

Warren lăsă să-i scape o înjurătură.

— Nu te lași, nu?

Fata dădu din cap.

Warren o privi uimit de parcă nu-i venea să creadă.

— Din păcate înțeleg că nu se mai poate face nimic cu tine, zise el dezgustat.

Fata îl privi întrebător.

— Întotdeauna m-am întrebat cum a putut Fawn să crească o fetiță atât de supusă ca tine. Dar acum, brusc, văd de ce ești capabilă și cât ești de încăpățânată. Vrei să pleci și gata, indiferent de consecințe.

Fata încuviință.

— Trebuie să plec, o vreme. Totul mi se pare o nebunie. Poate că așa a fost întotdeauna și eu am fost prea naivă ca să înțeleg.

— Nu poți să pleci fără să apară și consecințe. Ce vei face cu Sullivan?

Dareen păru că se gândește un moment. Fusese îndrăgostită de Sullivan, sau așa crezuse. Se îndrăgostise de el la șaptesprezece ani, iar povestea lor de dragoste fusese una dintre cele mai mediatizate din America.

Numai că nu fusese o poveste de dragoste. Sullivan o săruta doar când erau fotografi în preajmă.

— Dacă Sullivan o să-mi simtă lipsa o să vină după mine, bănuiesc. Și într-un fel, ea spera că așa va fi.

— Ești nebună, zise Warren scuturând din capu-i chel. Ai nouăsprezece ani și nu știi nimic. Întotdeauna a existat cineva care să aibă grijă de tine. Fawn îți spunea și când trebuie să strănuți, când poți să-ți ștergi nasul. Acum va trebui să preiau eu toate problemele tale. Nu poți pleca acum singură,

Dareen, n-o să te descurci, nu știi nimic despre viață.

Dareen nu-l mai auzea, trebuia să plece, acesta era singurul lucru important.

— Ascultă, zise Warren disperat. Cel puțin promite-mi că nu rupi logodna. Dacă nu te gândești la cariera ta, gândește-te la răul pe care i-l faci lui Sullivan.

Dareen încuviință printr-un gest din cap.

— N-o s-o rup, promise ea, cu condiția să nu se mai facă publicitate despre asta, îl rugă ea. S-o lăsăm să moară de la sine, nu? Sullivan n-are nevoie de mine. N-a avut niciodată.

Warren dădu din cap exasperat, în semn că nu mai avea argumente.

Dareen își privi mâinile lungi și prea subțiri. Câteodată se întreba cine era ea cu adevărat. Nici nu-și mai amintea vremurile când nu trebuia să pozeze în fața aparatului de fotografiat pretinzând că este ceea ce nu era. Nimic din viața ei nu era real, ci doar o imagine pentru alții.

— Nu știi nimic, zise Warren supărat. Nimic. N-am întâlnit până acum o persoană ca tine care nu știe pe ce lume se află. Fawn lua în piept toate greutățile, în locul tău, ea lupta cu toți. Tu nu ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă realitatea. Sheffy? Mă asculți?

— Mă numesc Dareen, zise ea.

Arcadia, scria pe panoul de la granița dintre state. Cu litere mai mici scria: populația este de 4126 oameni de treabă și câțiva cârcotași bătrâni. Există și câțiva câini de vânătoare.

Dareen zâmbi. Chevroletul ei plin de praf, cu plăcuțe pe care era scris numărul de New York, apăru dintr-un nor de praf. Arcadia, aici era capătul călătoriei ei.

Era o după amiază toridă, ca în sud, și în Arcadia toată lumea părea că moțăie. Mimozele care creșteau pe strada principală se unduiră ca trezite din somn la trecerea mașinii ei. La umbra unei magnolii care creștea pe peluza unei case, odihnea un câine întins, fericit, probabil unul dintre câinii de vânătoare, menționați la intrarea în localitate.

Încetini. Pe peluză se afla un panou pe care citi:

ME FEE AGENȚIE IMOBILIAR~

VÂNZ-RI, EVALU-RI, ÎNCHIRIERI

ASIGUR-RI

Coborî din mașină, întinzându-se fericită, căci simțea nevoia s-o facă: condusese mult în ultimele trei zile. Dar meritase efortul; acum se simțea destinsă și calmă. Își trecu o mână prin păr. Apoi, conștientă că îmbrăcămintea îi era cam șifonată, încercă să și-o netezească puțin cu mâinile, dar fără succes. Își puse ochelarii de soare pe nas și începu să privească în jur. Ceea ce vedea era total diferit de Manhattan, dar de fapt așa și sperase să fie.

Deschise o ușă care scârțâia cumplit și intră într-un birou unde era foarte cald căci ventilatorul din tavan nici măcar nu reușea să miște aerul. Un bărbat slab, cu chelie ridică încet capul spre ea din hârtiile lui. Cu toate că era atât de cald, bărbatul era îmbrăcat cu cămașă cu mânecă lungă, vestă neagră și cravată. Atenția ei fu atrasă de ziarul pe care-l citea acesta. O făcu să strângă din dinți disperată.

O, nu, își spuse ea.

„Top— modelul care este acum în doliu după mama ei se va căsători cu steaua rock“, spunea un titlu mare de pe prima pagină.

Dareen se opri în loc, descumpănită. Acum se bucura că nu era deloc machiată, și arăta ca o fată obișnuită.

Warren îi promisese că nu va mai face publicitate legată de ea și Sullivan, dar se pare că nu putuse să oprească o campanie deja declanșată. O fotografie mare de pe prima pagină o arăta pe ea ascunzându-și fața de fotografi. Peste figura ei era scris: unde se afla logodnicul când frumoasa își îngropa mama? Citiți amănunte în pagina a șasea.

Iar domnul Me Fee citise acea pagină. Ridică iritat privirea spre ea, dar nu păru a o recunoaște. Ea-și scoase nervoasă ochelarii. Fără ei arăta foarte tânără și vulnerabilă.

Întinse mâna bărbatului din fața ei.

— Domnul Me Fee? întrebă ea. Sunt Dareen Sheffield.

Era adevăratul ei nume, pe care rareori îl folosea.

Bărbatul înclină din cap și întinse mâna fără a-i arunca vreun zâmbet binevoitor. Era clar că nu făcea parte din cei

4126 de oameni de treabă ai orașului.

— Sunt de la New York, continuă ea, am vorbit la telefon pentru închirierea fermei Bailey, parcă. Dareen se opri așteptând ca și individul din fața ei să scoată o vorbă.

— Sheffield, zise el cu o voce stridentă, de cârcotaș.

Sheffield... Da, ferma Bailey. Vă așteptam dis-dedimineață, ați întârziat.

— Tennessee este mai departe decât se vede pe hartă, zise ea, zâmbindu-i de parcă s-ar fi disculpat.

— Tennessee este la distanța la care trebuie să fie! pufni el.

Ea nu avea nici cea mai vagă idee despre ce voia să spună individul din fața ei, dar nu mai zise nimic.

Bărbatul o privi o clipă apoi zise:

— Este plin de cântăreți fără valoare care celebrează infidelitatea și beția prin toate parcările, zise el. Tot așa cum Nashville este plin de femei vopsite strident și bărbați care nu știu să cânte decât muzică country.

Dareen clipi de câteva ori. Oficial, ea era încă logodită cu un astfel de bărbat care cânta la chitară. Era drept că

Sullivan nu cânta country ci rock, dar fără îndoială domnul

Me Fee ar fi considerat că asta era și mai rău.

— De la New York sunteți? întrebă el. Apoi își făcu vânt cu ziarul din fața lui, pe care-l îndoise la mijloc.

Ca hipnotizată, Dareen își urmări propriul chip pe măsură ce ziarul se mișca înainte și înapoi.

— Da, zise ea.

— Și ce vă aduce în Arcadia? o întrebă omul privind-o suspicios.

— Nimic, îi răspunse ea. Apoi, realiză că răspunsul ei fusese cam lipsit de logică și adăugă: am avut un deces în familie și am simțit nevoia să plec pentru o vreme.

Tocmai atunci, ea își dădu seama că nici nu știa ce voia să facă, știa doar că voia să stea ascunsă de lume o vreme, să-și revină apoi să stabilească ce vrea de la viață.

— Am nevoie de timp să mă gândesc la multe lucruri, zise ea pe un ton de confesiune.

— Da, dacă asta simțiți acum... zise domnul Me Fee.

Poate că ar trebui să discutăm despre chiria pe care trebuie s-o achitați în avans.

Dareen oftă.

— Nicio problemă, am venit pregătită.

Poate Fawn avusese dreptate și totul pe lumea asta se reducea la bani. Deschise poșeta.

— Voi plăti chiar acum, zise ea. Acceptați cecuri de călătorie?

— Luați loc puțin, zise domnul Mefee, devenind dintr-o dată foarte prietenos.

El o urmări cum semnează cecurile, apoi le numără atent.

— Cred că vă amintiți că nu v-am promis nimic legat de starea proprietății.

Dareen înclină capul.

— Da, mi-amintesc, dar nu am nevoie decât de liniște și o priveliște frumoasă. Pe un munte, undeva.

— În privința asta, zona noastră este favorizată. Dacă am putea închiria doar pe criteriile astea, n-am avea probleme. Dar trebuie să mai știți că dacă vreți să vi se repare casa va trebui să plătiți.

— Bine.

— Văd că sunteți o persoană ușor de mulțumit.

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă înțeleg bine cu cei din jur. Și ăsta era adevărul. Încercase din greu să-i mulțumească pe cei din jur. Poate că se străduise prea tare, își spuse ea.

— Sper că sunteți conștientă de ceea ce vă așteaptă, chicoti bărbatul din fața ei. Este o fermă cam izolată. Aveți doar un vecin, și ăla rău. Este un tip nesuferit, dar dacă aveți ceva de făcut puteți să-l chemați pe el. Este proprietarul vinăriei.

— Vinărie? repet Dareen.

— Da, vinăria Du Long, răspunse Me Fee, cu buzele țuguiate de parcă i-ar fi împărtășit un mare secret.

Dareen ridică din umeri. De fapt, n-o interesa deloc ce făcea vecinul ei de fermă. Nu știa mai nimic despre această zonă. După moartea mamei sale se dusese în apartamentul lor și fără să se uite înfipsese un bold pe harta Statelor Unite. Acesta se nimerise pe micul orășel

Arcadia. Nimeni n-o va găsi vreodată aici.

— Doamna de la care închiriați ferma, nu-l prea are la inimă pe acest Du Long, zise agentul imobiliar scuturându-ș i capul chel. Nici eu de altfel. Familia Du Long visează de mult să cumpere ferma Bailey. Să cultive și mai mulți struguri. Omul pronunță cuvântul cu o strâmbătură din nas. Dar n-o să apuce ei să pună mâna pe ferma Bailey!

Doamnei Bailey nu-i plăc băuturile. Nici mie de altfel.

Cine pune o picătură de băutură în gură este ca și cum ar lăsa în mod conștient să i se ia mințile.

— Mda, zise Dareen care nu știa cum să plece mai repede.

— Domnul Rupert Du Long a făcut tot posibilul să cumpere toate pământurile din zonă, pe care să-și cultive blestemata asta de viță de vie, pufni domnul Me Fee. Și să vă mai spun ceva. Domnul Me Fee se aplecă peste birou de parcă ar fi vrut să-i împărtășească unul dintre cele mai teribile secrete. Nu numai că și-a forțat vecinii să-i vândă pământurile, șopti el, dar are și niște obiceiuri condamnabile, mai ales legat de băutură și femei. Este un donjuan convins. Căsătoria părinților lui a fost un fiasco de la început. Mama lui era o ființă mică și neînsemnată care n-a putut face față cerințelor familiei soțului, așa că a început să folosească tranchilizante. Cred că n-a mai avut mintea limpede în ultimii zece ani. Nu-i de mirare că el n-are niciun pic de respect pentru cei din jur.

Dareen dădu semne de nerăbdare căci n-avea chef să asculte bârfa lui Me Fee.

— Ba chiar mai mult, își țuguie domnul Me Fee buzele a dezgust, omul ăsta a poluat mediul, de până și păsările de pe aici umblau bete!

— Ce-a făcut? întrebă Dareen.

— A turnat resturile de la strugurii fermentați în sistemul de alimentare cu apă și astfel s-au îmbătat și păsările, zise Me Fee cu o privire în care se citea oroarea.

Ca să nu mai spun nimic despre possum sau pitpalac. Ați auzit expresia beat-mort? E bine, pe dealurile lui Du Long chiar și sconcșii sunt beți. Este oribil ce se întâmplă acolo.

Eu sunt îngrozit.

Dareen nu mai știa ce să creadă căci imaginea aceasta de groază cu păsări bete care intrau cu ciocurile direct în pini sau cu possumul beat la margine de drum nu prea se potrivea cu nimic.

— Oricum, domnul Du Long are o mulțime de angajați care abia așteaptă să le mai pice ceva de lucru, așa că dacă veți avea nevoie de ajutor sunt sigur că veți rezolva imediat. Dar v-am spus toate acestea pentru ca să vă asigurați că omul pe care-l angajați este treaz.

Omul mai scoase niște sunete care exprimau mirarea și dezaprobarea față de ce se întâmpla pe acolo, apoi îi întinse cheia casei.

Dareen se ridică imediat și porni către ușă. Acest domn

Me Fee i se părea un cârcotaș cam greu de suportat.

— Încă ceva, domnișoară Sheffield, mai zise el ridicându-se de la birou. Dareen se întoarse de la ușă. Era obosită iar ochii ei mari păreau și mai mari din cauza lipsei de odihnă.

— Mi-ați spus că vreți casa mobilată și m-am ținut de cuvânt.

— Foarte bine, zise Dareen zâmbind obosită. Apoi, se întoarse din nou să plece.

— Dar mobila nu este în casă. Ultimii chiriași au avut mobilă, așa că au depozitat-o pe cea existentă în pod. Va trebui să chemați pe cineva să v-o coboare.

— Foarte bine, repetă Dareen, dornică să scape cât mai repede de acolo.

Vorbele lui nu produseră niciun efect în mintea ei decât târziu, după ce ieși din oraș. Atunci începu să scuture din cap nemulțumită. Mobila era în pod? Individul ăsta îi închiriase o casă cu mobilă care se afla în pod? Iar vecinul era un om care îmbăta și păsările?

Dareen zâmbi nervos. Poate că Warren avea dreptate, ea nu era capabilă să-și poarte singură de grijă. Își aminti de chipul ei publicat pe prima pagină a ziarului și nu-i mai veni să zâmbească. Se strădui să ignore această amintire ca și pe altele la fel de neplăcute. Conduse tot drumul apoi, fără a se mai gândi la nimic neplăcut.

Pădurile de stejar și pin făcură curând loc culturilor de viță-de-vie care păreau că ocupe totul de o parte și de alta a drumului. Un anunț îi invita pe trecători să viziteze castelul Du Long, să guste vinurile naturale și să viziteze pivnițele. Deci intrase deja în localitatea Du Long. Semnul de la intrare anunța 300 de locuitori dar, fără cârcotași.

Chevroletul ei urcă panta destul de abruptă a dealului de la ieșirea din localitate. Un alt indicator o informa că se afla pe muntele Du Long. Probabil familia asta posedă jumătate din țară, se gândi ea, cu excepția celor câteva hectare pe care le închiriase ea. Atunci observă indicatorul care marca drumul spre ferma Bailey. Își impulsionă

Chevroletul spre acel ultim urcuș. Când ajunse în vârful muntelui priveliștea de acolo îi tăie respirația. Era mult mai mult decât își imaginase ea.

Parcă mașina sub un dud bătrân din fața casei și se uită în jur. Casa era vopsită într-un vernil— deschis, cu o dungă galbenă, și avea în față o verandă minunată.

Dareen coborî din mașină dar acum nu mai simțea oboseala. Era doar puțin amețită de aerul înmiresmat al serii. De undeva se auzi cântând o pasăre. Soarele tocmai apunea, iar ea se întoarse spre vest și trase aer în piept.

Cerul era tot auriu și putea vedea până în depărtare.

Undeva sub nivelul la care se afla ea trecea un râu și dincolo de el, munți cât vedeai cu ochii.

Privind cerul și valea aceea dintre munți ea știu că indiferent cât de irațional și instinctiv ar fi părut ceea ce făcuse, merita totul cu prisosință.

Dareen petrecu săptămâna făcând curățenie, frecând podelele, pentru ca acea fermă să arate ca un cămin. Nici nu simți oboseala căci făcu totul cu bucurie, pentru casa ei. Pentru prima oară în viață lucrurile păreau firești, fără umbră de artificial.

— Iluzia este totul, obișnuia să spună Fawn. Așa că

Dareen se lăsă încântată de realitate, indiferent cât de umilă era.

Singurul moment prost fusese atunci când intrând în dormitor găsise o fotografie a ei pe un perete, pusă probabil de cel care închiriase casa până atunci. O rupse imediat.

I se păru ciudat că propriile ei fotografii puteau s-o mai surprindă și acum. Ea nu se considerase niciodată frumoasă. Fawn îi repeta întruna că nu este frumoasă, ci că avea trăsături bine conturate și era fotogenică.

Sub fotografia ei găsi niște comentarii ale fotografului.

„Ochi de gazelă, scria acesta. Ochi inocenți, umbriți de cele mai lungi gene. Gură senzuală, ca de pluș. Cine este ea? Ispita sau copilăria? Ispita și copilăria?

— Este comitetul pentru curățenie, șopti ea aruncând fotografia la gunoi. Se bucura că lăsase în urmă astfel de nonsensuri. Chiar și lunga, nefericita ei dragoste cu

Sullivan părea ceva de neînțeles acum.

Aici avea o viață reală, cu probleme reale: de exemplu, mobila. Toată ferma avea o singură sobă și un frigider, câteva scaune pe care reușise să le aducă singură din podul plin de hârburi. Doamna Bailey, proprietăreasa, aruncase aici tot ce nu-i mai trebuia. Se afla acolo un amestec bizar de anticărie și lucruri desperecheate.

Văzuse o sofa veche cu pluș roșu, un cuier din coarne de cerb și o lampă făcută dintr-un extinctor de alamă.

Nu avea cum să scoată singură sofaua de acolo, sau salteaua și cadrul patului. Dormi aproape o săptămână pe podea, în sacul de dormit cu care venise de la New York.

I se părea că trăiește ca un deschizător de drumuri, ca o supraviețuitoare, dar avea perspectiva că va dormi din nou într-un pat. Se duse în Arcadia la o cabină telefonică și sună la vinăria Du Long să ceară ajutor.

— Nicio problemă, i se răspunse. Trimitem pe cineva, dar ar putea dura mai mult timp căci suntem la recoltare.

Bine ați venit, încercăm să vă ajutăm.

A doua zi se afla în fânar și încerca să-și reamintească piesele mobilierului pe care-l văzuse în pod. Dar de ce înghesuise cel dinaintea ei mobila în acel loc imposibil?

De la vinărie i se spusese că imediat ce va fi cineva disponibil i-l vor trimite. Între timp trebuia să improvizeze, căci la asta se pricepea. Soarele după amiezii se strecura și prin ușile podului de unde încercă să scoată salteaua patului, dar cu toate eforturile ei n-o putu mișca.

Pe când își îndesa buzunarele cu mici articole de bucătărie zări un lampadar făcut dintr-un extinctor. Avea nevoie de mai multă lumină în casă. Îl luă, fiind sigură că îi va găsi locul adecvat. Cu toate acestea, când încercă să-l coboare constată că n-o putea face din cauza abajurului pe care trebui să-l deșurubeze. Reuși s-o facă și porni fericită pe scări, cu abajurul într-o mână și lampadarul în cealaltă. Era ciudat ce mulțumire puteau să-i producă aceste mici lucruri pe care le putea rezolva singură. Era convinsă că numai lucrurile obișnuite îi aduceau mare bucurie. Reuși să coboare scara în aceste condiții dificile, cu mâinile tremurându-i din cauza efortului. Auzi un zgomot care venea de jos și se întoarse într-acolo.

— Trebuie să admir cu câtă grijă ai făcut coborârea, ai stil, nu glumă.

Dareen se întoarse rapid spre direcția din care se auzise vocea, strângând lampadarul în brațe de parcă ar fi simțit nevoia de protecție.

Se afla în fața unui bărbat înalt și musculos, îmbrăcat în jeanși și un tricou pătat de transpirație. Avea părul castaniu, bogat și un zâmbet aproape permanent pe buze. Se sprijinea de ușa podului. Nu era bărbierit, era plin de praf și transpirat, de parcă ar fi venit de undeva, de pe un șantier.

Dareen se strădui să-și reprime teama. O,

Dumnezeule, își spuse ea, cine era acest bărbat și ce căuta aici? Warren avusese dreptate, nu era bine că plecase singură în necunoscut.

— Cine ești? Ce cauți aici? Ieși din casa mea!

Dar din vocea ei, după cum constată singură, lipsea tonul autoritar.

Bărbatul nu făcu nicio mișcare. Era chipeș, și continua s-o privească ușor amuzat. În cele din urmă ridică mâinile în sus.

— Am venit cu un scop foarte pașnic, zise el.

Numai atunci realiză Dareen că era mult mai prăfuită și mai neglijent îmbrăcată decât el. Avea praf și în ochi, iar șortul îi era plin de paie. Bărbatul îi privi picioarele care se vedeau destul de bine, apoi o privi în ochi.

— Am un mesaj pentru tine, sunt de la cramă.

Dareen răsuflă ușurată, căci nu se aștepta ca acei cu care vorbise să trimită pe cineva atât de repede.

— N-am vrut să te sperii, zise el pe un ton foarte calm, scoțând din buzunar o foaie împăturită. Dareen se uită la numărul imprimat pe tricoul lui. Pe piept era scris „Crama Du Long“, apoi numele bărbatului: Rip C.

Field.

El îi întinse bucata de hârtie.

— Trebuie să-l suni pe Warren, spune că este urgent.

Poți folosi telefonul de la cramă.

Încurcată, Dareen schimbă lampadarul în mâna stângă și luă hârtia. Era atât de surprinsă de apariția bărbatului încât nu se mai întrebă cum o depistase Warren. Încercând să înghesuie bucata de hârtie în buzunarul șortului, scăpă aparatul de curățat cartofi.

— Ah!

Bărbatul scutură din cap și un zâmbet îi apăru în colțul gurii.

— Sper să nu te supere întrebarea mea, dar a fost chiar așa de reușită petrecerea?

— Ce petrecere? întrebă Dareen care nu înțelegea nimic. Atunci observă că ochii bărbatului erau albastru cenușii, iar sprâncenele bogate. Ochii contrastau cu pielea lui foarte bronzată.

— Petrecerea din fânar, îi răspunse el, arătând spre scară. Bărbatul se apropie de ea și-i luă lampadarul din mână. Nu la astfel de petreceri își pun femeile abajururi pe cap? Și sunt total neinhibate?

— Oh! exclamă Dareen, după ce-i smulse abajurul din mână, prea rușinată pentru a mai scoate vreun cuvânt.

El se mulțumi să râdă și s-o privească. Apoi își duse din nou mâna la centura pe care o purta, pe a cărei cataramă era gravat Peter Pan, cântând din fluier.

Inima ei începu să bată într-un ritm aproape normal, dar nu se putu abține să se gândească la cât de ridicolă trebuie să fi fost coborând pe scară cu lampadarul în mână. Dar simțul umorului îl depăși pe cel al demnității și fata începu să râdă, arătându-și gropițele. Ochii ei mari, negri, întâlniră ochii lui albaștri și rămaseră așa privindu-se destul de mult timp, poate chiar prea mult, își spuse ea.

Bărbatul o studia cu același zâmbet pe buze.

— Bine ai venit în localitatea noastră, îi spuse el. Acum, lasă-mă să te ajut cu lampadarul ăsta. Nu știi când se produce vreo scânteie și se aprinde ceva pe aici...

— Într-adevăr, nu poți ști, zise ea, spunându-și că nu trebuia să se afle acolo, pe scară, zâmbindu-și cu un străin. Era un bărbat chipeș, ăsta era adevărul, cu ochii aceia albastru cenușii, cu părul castaniu ușor ondulat, cu nasul acela obraznic. Poate că era muncitor la cramă, cine știe, dar avea ceva, un farmec anume, ceva dezarmant în felul în care aborda lucrurile. Dareen nu-i mai zâmbi. El observă schimbarea.

— Trebuia să te anunț mai devreme de prezența mea aici, zise el, ca o scuză, dar n-am vrut să te sperii și să cazi cumva. Oricum, nu trebuie să cari singură toate lucrurile alea din fânar singură.

Dareen își îndepărtă o șuviță care-i căzuse pe frunte și încercă să arboreze un aer demn.

— Știu, zise ea. Am sunat la cramă, aveam nevoie de ajutor.

— Da, consideră că eu sunt ajutorul pe care-l aștepți.

Ea porni spre ușa hambarului. În trecere îl atinse, ceea ce o făcu să simtă ceva ciudat ca un curent care-i traversă brațul. N-ar fi trebuit să lase ca privirile lor să se întâlnească acolo, la fânar. Dar ceva din ea, nici ea nu știa ce, reacționă la masculinitatea lui și simțea oarecare plăcere să-l aibă aproape.

— Ei, ce zici? Îmi acorzi slujba asta? întrebă el.

— Desigur, zise ea fără a fi prea convinsă că asta dorea.

Omul din fața ei părea mult prea bărbat, față de cei cu care se obișnuise ea. Dar nu va fi prea multă distracție, domnule Field.

Spre uimirea ei, bărbatul dădu capul pe spate, pufnind în râs. Dareen îl privi uimită.

— Domnule Field! Nu te formaliza! Spune-mi Rip, așa-mi zice toată lumea.

— Nu voi renunța la formulele de politețe, oricum.

— Eu îți voi spune Ochi negri, de asta să fii sigură. Bine ai venit, Ochi negri.

Dareen nu mai știu ce să-i răspundă sau cum să reacționeze, dar cu o strângere de inimă simți că și-ar fi dorit ca măcar odată Sullivan să se obosească s-o privească așa cum o făcuse bărbatul ăsta, ca pe o femeie tânără pe care o dorește.