Maimuta din tine
Aa
ORIGINI ȘI DEZVOLTARE
DE UNDE VINE OMUL
Faptul că noi, oamenii, existăm este o pură întâmplare. Sau, exprimat mai științific: ființarea noastră depinde de evoluție, ceea ce, în esență, înseamnă același lucru. Deoarece motorul evoluției nu este nimic altceva decât întâmplarea – chiar dacă unora le stă ca ghimpele în ochi teoria că noi și cimpanzeii am proveni din strămoși comuni (ceea ce, de altfel, nu este deloc una și aceeași cu teza adesea auzită, că străbunii noștri ar fi fost maimuțe). La fel li se pare de nepotrivită imaginea și celor care ne consideră țelul sau – formulat pe cât de poetic, pe atât de îngâmfat – încununarea creației. Deși teoria evoluției, așa cum a fost prezentată de Charles Darwin la mijlocul secolului al XIX-lea în cartea sa Originea speciilor prin selecție naturală, a fost admisă de naturaliști, de majoritatea filozofilor și chiar și de o bună parte dintre teologi, este în continuare greșit înțeleasă, tezele ei sunt în continuare greșit interpretate. Când vorbim despre survival of the fittest, nu înseamnă de fapt supraviețuirea celui mai puternic, după ce îl execută sumar pe cel mai slab, ci a celui mai bine adaptat – care ar putea să fie și cel mai slab dintre ei. Așa se face că, pe termen lung, se impune acea ființă care se acomodează cel mai bine în condițiile de mediu respective, pe când cel mai puțin adecvat dispare în termen mai scurt sau mai lung.
Să luăm un exemplu: undeva, într-un loc unde e cald și grâul crește pe terenuri de culoare închisă, trăiesc iepuri bruni-roșcați. Fiind bine camuflate, rozătoarele cad rareori victimă animalelor de pradă, iar celelalte se pot înmulți nestingherit. Cu timpul, clima suferă modificări; deceniu de deceniu, sau poate secol de secol, se face tot mai frig, ninge tot mai des, iar zăpada se topește tot mai greu. O catastrofă, în ceea ce privește iepurii, cât se poate de ușor de observat de la mare distanță pe un teren de culoare deschisă, mulți fiind omorâți și mâncați de vulpi, vulturi și alte carnivore. Și atunci, datorită unei distribuții și reasamblări aleatorii ale genelor cu prilejul împerecherii a doi iepuri, sau după intervenția unei mutații, schimbare la fel de aleatorie a genotipului, pe lume apare un iepure cu blană ceva mai deschisă la culoare. Pe vremuri, un rozător ușor de distins ar fi fost înhățat primul de păsările de pradă și ar fi ieșit din scenă încă înainte să-și între în rol. Însă acum, în mediul mai luminos, outsiderul prezintă avantajul de a fi mai greu de depistat decât ceilalți membri ai speciei; așa ajunge să se înmulțească și să transmită mai departe, anumitor urmași, genele răspunzătoare de deviația de culoare a blănii lui. Astfel, în generațiile următoare se vor naște, pe lângă iepurii întunecați, și unii cu blana de culoare puțin mai deschisă. Și cum rozătoarele de nuanță închisă sunt rapid decimate de dușmani, multe dintre ele nu ajung să se mai înmulțească, în vreme ce iepurii de culoare deschisă care se împerechează între ei sau cu cei maro-roșcați aduc iarăși pe lume pui ceva mai decolorați.
Ca să scurtăm povestea: culoarea deschisă, în mod normal echivalentă cu o condamnare la moarte, se dovedește o adevărată binecuvântare în noile condiții și, cu timpul, genele răspunzătoare devin tot mai des prezente în ereditatea iepurelui, în așa-numitul lui bazin genetic, pe când genele care determină nașterea unor exemplare cu blana de culoare închisă dispar, încetul cu încetul. Procesul continuă până când, după multe, foarte multe generații, rozătoarele ajung în sfârșit de culoare aproape albă. Așa ceva durează, în condițiile date, zeci de mii, ba chiar milioane de ani în cazul schimbărilor mai puțin evidente, însă evoluția nu are nicio grabă. Când iepurii întunecați sunt siliți de împrejurări să se retragă într-o regiune cu mai puțină zăpadă, ca să aibă șanse mai mari să se adăpostească, în vreme ce iepurii albi se simt în largul lor tocmai pe terenul deschis la culoare, adică atunci când cele două populații se îndepărtează treptat tot mai mult între ele sau întâlnirea lor este împiedicată de o barieră geografică – un ghețar uriaș, spre exemplu, sau o prăpastie tot mai adâncă, așa ca Grand Canyon din Statele Unite –, nu se mai pot împerechea și face schimb de gene între ele. În zona de condiții climaterice hibernale vor mai trăi în cele din urmă doar iepuri albi, care între timp s-au îndepărtat atât de mult de strămoșii lor inițiali din punctul de vedere al trăsăturilor fizice și al comportamentului de reproducție, încât, chiar dacă s-ar mai întâlni cu ei, fie nu s-ar mai împerechea deloc, fie urmașii rezultați nu ar mai fi fertili. Așa a apărut o nouă specie. Și, dacă mai avem răbdare doar câteva milioane de ani, din noile specii se dezvoltă, în același fel, noi genuri, familii, ordine și clase. Tot așa, spre exemplu, s-au dezvoltat, din pești, broaștele și restul amfibienilor, apoi reptilele și păsările și, în cele din urmă, mamiferele.
Și la fel s-a întâmplat, științific vorbind, și cu noi, oamenii, care am devenit ceea ce suntem astăzi, prin continuă variație și selecție. Cu totul întâmplător, pornind de la stadiul preliminar, asemănător cu maimuța (numit de oamenii de știință Australopithecus) și trecând prin Homo Habilis, adică „omul îndemânatic”, și Homo erectus, ceea ce s-ar traduce prin „omul ridicat” sau „vertical”. Prin urmare, nu suntem în niciun caz produsul final al unei dezvoltări continue și ferme, dinainte plănuite (Darwin i-a supărat pe o mulțime dintre contemporanii săi cu această constatare), ci rezultatul ei pe cât de întâmplător (variație), pe atât de inevitabil (selecție).
Evoluția nu stabilește un plan, este perfect oarbă în ce privește viitorul și produce absurdități cu nemiluita; de aceea și seamănă desfășurarea ei cu o cursă nebună, în zigzag, plină de ocolișuri și de salturi laterale. Continuarea dezvoltării s-a produs exclusiv grație faptului că natura acordă o șansă de supraviețuire de durată doar acelei ființe care se afirmă cel mai bine în condițiile ambientale dominante la un moment dat, cu alte cuvinte alege din nenumăratele variante apărute din pură întâmplare intenționat pe cele care prezintă cele mai bune premise de supraviețuire. Este cert că de-a lungul milioanelor de ani au existat numeroși străbuni potențiali de-ai noștri lipsiți de avantajul de a trăi într-un loc sau în condiții climatice convenabile, dispărând de aceea pentru eternitate. Străbunii noștri, în schimb, au avut pur și simplu norocul să fie înzestrați cu trăsăturile potrivite, și apoi prilejul să se perpetueze și, cu timpul, să progreseze.
NEANDERTALIENI ȘI ALȚI OAMENI PREISTORICI
În același mod a apărut și omul de Neandertal[1], nume dat de o vale din apropierea orașului Düsseldorf, unde, în 1856 – la trei ani după apariția ediției princeps a cărții lui Darwin despre selecția naturală – au fost găsite pentru prima oară oasele sale: calota craniană, ambele femururi și humeruși, cinci coaste și o parte din bazin. A durat mai mulți ani până când arheologii germani și englezi au ajuns la o părere comună în legătură cu enigmatica descoperire – și anume că, împotriva presupunerilor inițiale, nu era vorba de un călăreț mongol dezertat din armata rusă în vremea lui Napoleon. Mai târziu s-au găsit și alte schelete, mai întregi, printre care unul foarte bine păstrat, în apropiere de Weimar.
Homo neanderthalensis, așa cum se numește el exact, științific, era puternic și înalt de statură – potrivit măsurătorilor, ajungea la 1,80 metri – cu brațe lungi, respectând proporțiile. Volumul interiorului cutiei craniene, implicit și al creierului, era cu mai mult de un litru și jumătate mai mare decât al nostru, de astăzi; altfel, se deosebea de noi în primul rând prin proeminența osoasă pronunțată de deasupra ochilor, nasul lat și turtit și bărbia lipsă. Potrivit determinărilor pe baza osemintelor descoperite, omul de Neandertal ocupa în urmă cu circa 150000 de ani întregul spațiu european, unde a trăit vreme de „doar” aproximativ 125000 de ani, pentru a dispărea fără urmă acum circa 25000 de ani, din motive încă neelucidate.
Deși el a reprezentat, prin urmare, o linie colaterală a evoluției, și nu strămoșul nostru direct – rol atribuit așa-numitului „om de Cro-Magnon” – în cele ce urmează vom vorbi, generalizând, despre neandertalian, referindu-ne la străbunii noștri primitivi. Folosim acest termen comun și acceptat ca simplu sinonim pentru stră-străbunicii noștri arhaici – știind bine că ei nu pot fi de fapt băgați în aceeași oală, chiar și din cauza perioadei imense, de mai multe milioane de ani, cât au populat pământul și s-au dezvoltat.
De la primii hominizi (ființe umanoide cu mers mai mult sau mai puțin vertical) care au populat lumea, au trecut în jur de patru milioane de ani, iar trăsătura aparte în succesiunea tipurilor de oameni primitivi este că totul s-a desfășurat extrem de lent. Exemplarele răspândite pe suprafețe vaste au avut timp sute de mii de ani să se adapteze în amănunt la noile condiții de mediu. În schimb, de când cei din urmă neandertalieni au părăsit planeta, au trecut doar douăzeci, maximum treizeci de mii de ani. Poate să pară mult, dar pe scara evoluției reprezintă doar o clipită în istoria omenirii. Dacă reducem dezvoltarea genului „homo”, a cărui ultimă verigă o reprezentăm, la o zi de douăzeci și patru de ore, omul și-a petrecut cu mult peste douăzeci și trei de ore ca vânător culegător. S-a apucat de agricultură abia cu șase minute înainte de miezul nopții și chiar în ultima secundă s-a născut Iisus Hristos.
Consecința inevitabilă este că pentru adaptarea la viața noastră de astăzi, cu toate circumstanțele ei complicate, a rămas cu mult prea puțin timp. Dacă ne gândim că evoluția pretinde, în circumstanțe asemănătoare, milioane de ani pentru a reuși transformări minuscule într-o ființă, adaptând-o astfel cu foarte puțin mai bine la condițiile de mediu, nu este de mirare că genele noastre care ne determină nu doar înfățișarea, ci și funcțiile corpului și nu în ultimul rând comportamentul, au rămas în continuare în bună măsură identice cu cele ale strămoșilor din Epoca de Piatră. Antropologii Lionel Tiger și Robin Fox formulează cât se poate de drastic această stare de lucruri în cartea lor The Imperial Animal (subtitrată în ediția germană Vânători din Epoca de Piatră în capitalismul târziu): „Omul în postura de vânător nu a fost un interludiu al trecutului nostru îndepărtat. Suntem în continuare vânători, vânători încarcerați, domesticiți, înveninați, dezindividualizați și derutați.”
Originile noastre cinegetice sunt confirmate și de o analiză mai recentă a genotipului făcută de cercetători din Germania, Marea Britanie și Estonia și publicată la sfârșitul lui 2005 de revista Science. În concluzie, locuitorii Europei Centrale de astăzi corespund din punctul de vedere al zestrei genetice în mică măsură cu plugarii – foarte recenți, din perspectiva evoluției – de la sfârșitul Epocii de Piatră. „Rezultatele obținute de noi indică mai degrabă că ne tragem din culegători și vânători din Paleolitic”, explică profesorul Joachim Burger de la Institutul de Antropologie din Mainz. În concluzie, micile grupuri care au introdus agricultura în Europa par să fi fost alungate din nou de hoardele de vânători-culegători – lăsând în urma lor plugăritul, dar nu și urme genetice. După cum se vede, nu suntem urmașii unor agricultori pașnici, ci ai unor triburi străvechi, în care bărbații obișnuiau să plece la vânătoare, iar femeile se îngrijeau de căminele lor din grote, de descendenți și de agonisirea hranei prin intensă activitate de cules.
Dincolo de toate astea nu avem voie să scăpăm din vedere un aspect crucial: materialul cu care lucrează evoluția este mereu cel existent, și numai asupra lui se poate interveni pentru a fi schimbat extrem de încet și pas cu pas. Spre deosebire de un inginer care stabilește că o mașinărie nu mai face față, evoluția nu poate să arunce așa, pur și simplu, un organism demodat și să pună în locul lui altul nou, construit din temelii. Este adevărat, ființele încep să decadă și se stâng atunci când nu fac față la ritmul schimbărilor de mediu, dar asta nu intră deloc în contradicție cu realitatea că toate speciile de animale și de plante care se găsesc astăzi pe pământ provin din forme preexistente, prin urmare sunt rezultatul unui plan de construcție cu puțin mai bun, dar cu siguranță nu nou.
De aceea și noi am rămas, în esență, oameni ai Epocii de Piatră, cu câteva detalii ameliorate grație evoluției, în cel mai bun caz. Suntem în cea mai mare măsură construiți la fel ca ei, corpul nostru funcționează potrivit acelorași mecanisme ca ale lor, iar creierul ne este programat identic.
Așadar, este perfect firesc că ne purtăm și astăzi, în multe situații, la fel ca strămoșii noștri din Epoca de Piatră – chiar dacă de cele mai multe ori o facem inconștient.
UNABOMBER
Nu de mult, în Statele Unite a fost arestat un criminal în serie, care în șaptesprezece ani a pus la cale șaisprezece atentate cu bombă, ucigând trei oameni și rănind, uneori grav, alți douăzeci și trei, fiind cunoscut în lung și-n lat sub porecla de „Unabomber”. La arestare, s-a dovedit că nu era o brută primitivă, așa cum se aștepta toată lumea, ci un matematician foarte inteligent, absolvent al Universității Harvard. Cu scurt timp înainte, îi persuadase pe cei de la Washington Post și New York Times să-i publice o declarație de o pagină, unde susținea că revoluția industrială și toate consecințele ei ar reprezenta un dezastru pentru omenire. Problemele sociale și sufletești ale societății moderne ar fi rezultatul unei dezvoltări în urma căreia oamenii au fost obligați să trăiască în condiții fundamental diferite de cele în care au apărut. Potrivit lui, lumea modernă ne silește la o existență în afara modelului natural al comportamentului uman.
Surprinzător, cu toată repulsia stârnită de crimele comise fără niciun fel de scrupule, Unabomber a devenit un fel de figură-cult. Oameni cu cele mai diverse origini și pregătiri și-au pus, în ziare și pe Internet, următoarea întrebare: „Oare nu zace, în fiecare din noi, un mic Unabomber?” „Poate că nu ne face plăcere modul în care își varsă el mânia”, explică Robert Wright, jurnalist american specializat în științe, „dar mânia lui ni se pare cât se poate de cunoscută.”
Cât de mare e numărul celor care nu se acomodează cu cerințele și excesele societății moderne ar trebui să fie limpede judecând că, de la începutul industrializării, numărul sinuciderilor a crescut constant. În jur de 12000 de germani își vor lua viața și în acest an, din cauza derutei totale, iar psihiatrii sunt la mare căutare în statul industrial modern. O carte așa ca Lasă grijile, începe să trăiești! De Dale Carnegie sau alte coduri de comportament aflate de zeci de ani pe listele de bestseller demonstrează că suntem făcuți pentru viață, așa cum o trăim, la fel de bine pe cât se potrivește securea la fabricarea microcipurilor. Faptul devine și mai frapant dacă aruncăm o privire asupra nenumăratelor boli ale civilizației și a suferințelor cronice cauzate de condițiile vieții moderne care dau ceva bătaie de cap și răspund de moartea multor contemporani.
Pe drept cuvânt, cercetătorii evoluției ne compară creierul cu un computer, după al cărui program suntem siliți să trăim – vrând-nevrând. Însă software-ul care guvernează toate modurile noastre de comportament și le conectează între ele mai mult sau mai puțin rațional a fost creat nu în epoca modernă, ci în urmă cu milioane de ani, iar evoluția îl adaptează lent și treptat la condițiile noastre de existență actuale – în orice caz infinit mai lent decât s-au schimbat și urmează să se schimbe condițiile de viață în sine.
UGUR ȘI TRIBUL LUI
Personajul principal din Epoca de Piatră al acestei cărți este un bărbat solid, cu alură atletică, Ugur pe numele său. Desigur, nu știm ce nume purtau strămoșii noștri, nu știm nici măcar dacă aveau nume, cum avem noi azi, dar asta nu are în esență nicio importanță. Ugur era în vârstă de douăzeci și șase de ani, și probabil habar nu avea de asta, fiind greu de presupus că oamenii din Epoca de Piatră își înregistrau data de naștere și sărbătoreau repetarea ei. Fără îndoială urmăreau mișcările aștrilor și meditau asupra revenirii periodice a fenomenelor naturii în diversele anotimpuri, se bucurau când era vară și cald și se retrăgeau în caverne din calea frigului hibernal. Dar să indice și să deosebească o zi anume, de pildă, în ce zi pică 14 martie sau 3 septembrie, de asta cu siguranță nu erau în măsură.
În mijlocul grupului lor de bărbați, femei și copii, Ugur era perceput ca o căpetenie cu experiență și sfatul lui era ascultat de toți. Deși nu fusese desemnat, și cu atât mai puțin ales în mod expres, ceilalți membri ai tribului îl acceptau drept conducător. Femeia lui era Wala, o ființă puternică, puțin prea corpolentă, cu câțiva ani mai tânără, și împreună aveau doi copii: un fiu de șase ani, Korod, și o fiică de trei ani, căreia îi vom da numele Alani. Acum, Wala era din nou însărcinată, în șase luni, și dacă totul va merge bine, va aduce pe lume încă un copil, de care se va îngriji cu spirit de sacrificiu și îl va alăpta vreme de câțiva ani, până la următorul.
Așa cum am spus, Ugur și hoarda lui nu trăiau într-o vreme sau un loc anume; ci, mult mai mult de atât, erau modelul strămoșilor noștri care populau pământul cu cincizeci până la două sute de mii de ani în urmă. Ne putem permite lejer o perspectivă atât de generoasă și nu este nevoie să stabilim limitele temporale. Un atribut caracteristic al vieții lor era tocmai acela că nu săreau peste etape de dezvoltare, așa ca acum, ci dimpotrivă, nu se schimba practic nimic, vreme de zeci, ba adesea chiar și o sută de mii de ani.
Un motiv esențial îl constituia, fără îndoială, posibilitatea limitată de comunicare. Spre exemplu, când unul dintre strămoșii noștri făcea o descoperire sau o invenție importantă, nu putea să o prezinte decât familiei și celorlalți câțiva membri ai comunității lor, existând permanent primejdia considerabilă ca ea să fie dată uitării. Astăzi, oamenii de știință află imediat – prin telefon, fax și Internet, prin e-mail și SMS și nu în ultimul rând prin articole publicate în reviste de specialitate cu circulație în toată lumea – rezultatele ultimelor cercetări, indiferent cine este autorul și unde s-au desfășurat ele. Astfel cercetătorii lucrează în esență împreună, în ciuda sau poate tocmai datorită concurenței dintre ei, în vederea unui scop comun, ceea ce contribuie la dublarea cunoașterii în lumea noastră modernă la fiecare cinci până la șapte ani. Ceea ce ar fi fost de neconceput Epoca de Piatră.
TEORII GOALE?
A ajuns o adevărată modă tendința de a pune modurile inexplicabile de comportament pe seama moștenirii noastre din cursul evoluției, care ar fi asigurat succesul omului din Epoca de Piatră, ridicând însă obstacole dificile în calea lui Homo technicus de azi. Prin variate abordări intelectuale, se fac multe încercări de interpretare a fenomenelor medicale, sociale și culturale drept relicve preistorice, efecte ale discrepanței dintre genotipul nostru și pretențiile lumii moderne. Cu siguranță, o parte dintre aceste concepte și teorii par îndoielnice. Dar întotdeauna s-a întâmplat la fel cu orice ipoteză științifică, pentru ca apoi unele să aibă nevoie de corectări, altele dovedindu-se totuși deplin valabile. Biologii care studiază evoluția exprimă starea de fapt printr-o glumă autoironică: „De ce sunt interesați bărbații de femeile în rochii mini?
— Pentru că, în Epoca de Piatră, femeile care purtau veșminte lungi se împiedicau și, în cădere, își omorau copiii.”
Așadar, multe dintre tentativele următoare de explicare a comportamentului uman prin prisma rădăcinilor noastre din Epoca de Piatră se bazează pe presupuneri și pe teorii. Dar ele provin, în majoritate, din cercetările paleontologilor, psihologilor, biologilor, behavioriștilor și ale specialiștilor din discipline înrudite, printre alții ale cunoscutului behaviorist Konrad Lorenz, ale paleoantropologului Svante Pääbo, venit din Suedia să lucreze la Leipzig, sau ale lui Edward Wilson, biolog de la Harvard, care au susținut în multe publicații științifice teza potrivit căreia comportamentul uman este, încă din Preistorie, determinat biologic, adică genetic. Asemenea opinii sunt bine întemeiate, dar, cu puține excepții, nu se pot demonstra la fel de solid ca o lege matematică. La asta se adaugă și deosebirile dintre noi și faptul că înzestrarea noastră genetică se reflectă diferit, în funcție de condițiile de viață și de mediul care ne influențează.
Prin urmare, să-l însoțim pe Ugur, împreună cu familia și cu tribul său, și să remarcăm ce anume îi impulsiona și modul lor de comportament. Apoi vom constata cu uimire, și în ciuda unui anume scepticism, că în esență nu ne deosebim prea mult de ei. Ne vom da seama cât de puternic funcționează în continuare omul primitiv din noi, la ce soi bizar de gândire și de acțiune, și uneori chiar grotesc, din punctul de vedere actual, ne împinge el și de cât de numeroase și de uluitoare fenomene din viața de zi cu zi se face el vinovat, în cele din urmă.
Și să încercăm să tragem un folos din toată cunoașterea dobândită astfel. Ca să ne înțelegem mai bine propriile sentimente și porniri, dar și pe cele ale semenilor noștri, pentru ca apoi să ne putem adapta puțin mai eficient comportamentul cotidian la programul de computer din creierul nostru și, în acest fel, să trăim măcar în parte așa cum se cuvine, pentru sănătatea și binele personal.
FOC ȘI LUMINĂ
Ugur și alți bărbați din tribul lui stăteau ghemuiți, în tăcere, la marginea unei păduri. Răcoarea serii începea să pătrundă prin veșmintele lor din piei zdrențuite, și mulți tremurau de frig. Atmosfera era apăsătoare, pentru că întreaga zi încercaseră zadarnic să vâneze un mamut. Conduși de Ugur și de prietenul lui, Ruki, reușiseră să încolțească uriașul și să îl hăituiască spre o mlaștină, unde nu puține sălbăticiuni urmărite de ei își găsiseră sfârșitul. Mamutul ajunsese foarte aproape de terenul înșelător, care ar fi cedat sub greutatea lui enormă, făcându-l incapabil să se mai miște și să se apere de atacul urmăritorilor, când brusc, cuprins de panică, și-a schimbat direcția și a pornit-o în viteză înapoi, printre ei, urlând dezlănțuit.
Vânătorii stăteau acum pe vine, cu fruntea plecată spre pământul pietros, încercând să-și uite dezamăgirea. Cel mai afectat era Hodur, vraciul, care la începutul vânătorii invocase zeii cu tot felul de scrâșnete și cântări monotone și prezisese apoi că vor avea izbândă. Acum se retrăsese puțin și mesteca posomorât un fir de iarbă.
După o trudă îndelungată, unul dintre ei a reușit, sucind între palme cu încăpățânare și tot mai repede un băț ascuțit, să facă scântei și să dea foc la puțină iască, de care aveau mereu la îndemână. În scurt timp focul de tabără lumina în noapte și le încălzea trupurile murdare și pline de zgârieturi, iar ei își treceau din mână în mână un soi de vas meșterit din piele, cu un suc dulce-amărui de fructe de pădure. Bărbații perpeleau în flacără, pe țepușe de lemn, bucăți din carnea unui iepure pe care îl prinseseră în adăpostul lor, și în aer plutea din plin mirosul irezistibil de friptură.
Și în scurt timp unul dintre ei a rupt tăcerea și a început să povestească, atât cât se pricepea, cum se întâmplase totul cu vânătoarea lor zadarnică. Unde greșiseră și unde făcuseră bine. Și toți ceilalți s-au grăbit să intervină, încingând o conversație cât se poate de animată. De acum se încălziseră bine și friptura avea un gust desăvârșit, deși nu le ajungea nici pe departe să se sature; încetul cu încetul, dezamăgirea a dispărut de la sine, locul fiindu-i luat de bucurie și de așteptarea plină de încredere a unei noi zi. Când vor reuși să captureze mamutul, pe urmele căruia se aflau, iată, de unsprezece zile. Animalul ar fi trebuit să fie epuizat de atâta alergătură bezmetică, și, cu siguranță, se odihnea pe undeva, nu departe de ei. Dar mâine nu le va mai scăpa, îl vor mâna spre mlaștină și vor înfige în corpul lui masiv lăncile lor ucigașe. Până va pierde suficient sânge și se va prăbuși, dându-și ultima suflare.
Și Hodur, șamanul, își regăsise entuziasmul în dogoarea prietenoasă a focului și le insufla curaj, prin incantațiile lui războinice. Flacăra liniștită le făcea umbrele să danseze pe frunzișul întunecat, încălzindu-le trupurile și alungând fiarele nopții, reușind să-i transforme din oameni înfrânți în vânători încrezători, plini de nerăbdare să reînceapă lupta cu un adversar aparent superior.
Chiar dacă astăzi nu ne mai luptăm cu mamuții, cu greu putem ignora forța de atracție a unui foc de tabără. Jocul flăcărilor și al scânteilor țâșnind în noapte aidoma unor licurici, trosnetul lemnelor și căldura jarului, care ne apropie unii de alții în cel mai adevărat înțeles al cuvântului, induc un sentiment intens de comuniune și trezesc dorul de aventură. Oare ne putem imagina o pipă a păcii fără foc?
Asemenea sentimente pentru un foc de tabără în sine sunt uluitoare, deoarece focul nu este deloc prietenul omului, fiind periculos, imprevizibil, capabil să provoace mari dureri și chiar să ucidă, dacă nu este prețuit cum se cuvine. Nu este de mirare că aproape toate animalele fug instinctiv din calea lui. Doar noi, oamenii, am învățat să ne folosim de foc, deși e sigur că izbânda nu a fost obținută fără durere și suferință. Dar strămoșii noștri, la început și ei la fel de înspăimântați ca restul creaturilor când trăsnetul incendia copaci și flăcările se întindeau cu repeziciune, au învățat că focul emană căldură și face mult mai plăcută viața din peșteri, mai ales toamna și iarna. Dar, mai mult decât atât, focul dă lumină și ține departe sălbăticiunile.
Ținut bine sub control, focul s-a dovedit o adevărată binecuvântare pentru strămoșii noștri și din alt punct de vedere; mai exact au învățat să-l folosească pentru pregătirea hranei, reușind să prepare adevărate delicatese. Dovadă stă descoperirea unor cămine străvechi la Amata, în sudul Franței, a mai multor oase carbonizate în apropiere de Beijing și putem fi convinși că în foc frigeau nu numai carne și pește, ci și legume și cereale.
Nu în ultimul rând, focul de tabără a fost mereu un spațiu de socializare, destindere și confort. Seara, în jurul lui se adunau vânătorii, sub cerul liber, împreună cu toți membrii tribului ieșiți din adăposturile și din peșterile lor. O experiență cu rădăcini atât de adânci înăuntrul nostru, încât și astăzi este la fel de eficientă. Deși în prezent nu avem nevoie de foc nici să ne lumineze, nici să ne încălzească și cu atât mai puțin să ne apere de fiare, focul de tabără are darul să ne trezească un intens sentiment de protecție și de romantism.
OMUL DE LA GRĂTAR
Pandantul modern al fripturii din Epoca de Piatră este mult îndrăgitul grătar de vară, pe cărbuni, încins după ritualul cel mai autentic, la căderea serii, într-o grădină discret luminată, cu făclii. După părerea comportamentiștilor, bărbații, în primul rând, sunt cei care se simt, atunci când se îndeletnicesc cu transformarea bucăților de carne crudă într-o friptură apetisantă, la fel ca strămoșii vânători care își hrăneau tribul cu prada doborâtă cu greu – tot ei fiind cei care devorează cea mai mare parte, ca să-și recapete puterile după o vânătoare extenuantă.
Apoi, după părerea oamenilor de știință, munca la grătar este hotărâtoare pentru rolul jucat în comunitate. „Cine aprinde focul ocupă o poziție foarte înaltă în ierarhia socială”, explică Nina Dengele, profesor de sociologie la Universitatea din Freiburg și conducătoare a unui proiect de cercetare făcut în urmă cu câțiva ani, intitulat „Grătar și stil de viață”. „Grătarul este un ritual prin care se demonstrează apartenența la un grup. Este important în primul rând pentru bărbați, care își doresc cu ardoare să facă parte dintr-o comunitate. La asta se adaugă și faptul că, la grătar, îndatoririle sunt limpede împărțite între bărbați și femei: bărbatul este șeful, plasat lângă foc, în centrul acțiunii, sub privirile tuturor. Și în laudele generale, asigurând hrana întregii comunități, preluându-i astfel și responsabilitățile. Dar la sfârșit, când se ajunge la strânsul și la spălatul vaselor, preferă să lase totul în seama femeilor.”
Și, într-adevăr, cele mai multe dintre femeile intervievate în cadrul studiului Institutului de Sociologie al Universității din Freiburg au declarat că nici nu și-ar putea imagina altfel desfășurarea unui grătar – ele se ocupă de garnituri, în vreme ce bărbații frig carnea pe jarul fierbinte. Mai ales doamnele în vârstă susțin ferm o asemenea împărțire a atribuțiilor, în vreme ce tinerele recunosc că uneori se ocupă și ele de această treabă, iar dacă nu o fac, motivul este că „vor să fie și ele o dată servite de bărbați”.
CASĂ DE VIS, CU ȘEMINEU
Nu doar focul de tabără și grătarul ne potolesc dorul de trosnetul lemnului în flăcări, ci și șemineul oferă o soluție foarte apreciată. Și nu pentru căldura pe care o emană socotim focul atât de romantic și de îmbietor – caloriferele moderne sunt mult mai eficiente și nici nu fac fum sau funingine –, nici pe departe, ci pur și simplu suntem nebuni după dansul limbilor de foc, trosnetul și pârâitul lemnului și după jocul mereu nou, misterios, al umbrelor pe pereți. La urma urmei, un asemenea foc pune în mișcare toate simțurile: vedem flăcările jucăușe, le simțim dogoarea, mirosim fumul și auzim trosnetul butucilor arzând. Și toate astea ni se par atât de irezistibile, încât căminul deschis ocupă de multe ori un loc de frunte pe lista preferințelor persoanelor care își construiesc o casă.
Așa cum a arătat un studiu al revistei Schöner Wohnen[2],Consacrat idealului de „casă pentru o viață”, 64 din cititorii care au răspuns la chestionar au indicat prezența obligatorie a șemineului în casa visurilor lor.
Și de această dată, bărbații sunt cei dintâi fermecați de flăcările jucăușe, mulți dintre ei fiind piromani nemărturisiți, care n-ar găsi o plăcere mai mare decât să se joace cu focul, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Sau să îl contemple, muți de încântare în fața șemineului, visându-se eroi ai vremurilor de început.
CINĂ LA LUMINA LUMÂNĂRII
De când se știe, focul reprezintă o încununare a atmosferei plăcute și a romantismului, chiar și în condiții mai modeste decât într-un șemineu. Nu există niciun ghid practic despre arta seducției care să uite laudele la adresa efectului irezistibil al luminii lumânării și al muzicii în surdină, mai cu seamă asupra doamnelor, și nu există formă mai nobilă de cină decât un candlelight dinner într-o ambianță semiobscură.
Chiar și pentru un prânz banal, orice restaurant care se respectă nu renunță la lumânarea plasată în mijlocul mesei, aprinsă de chelner de parcă ar fi flacăra olimpică. Lumina lumânării nu ține de cald, nu asigură mai multă lumină în miez de zi și, cu puțin ghinion, îți poți arde și degetele oferindu-i partenerului un castron. Apoi, ceara se scurge și pătează fața de masă, și nici mirosul răspândit nu e întotdeauna din cele plăcute. Iar o flacără de lumânare produce neîncetat funingine, care în timp afumă tavanul. Dar câtă vreme aduce bucurie, merită.
Și, pentru că vorbim despre desfătări culinare, la o atmosferă festivă contribuie nu doar lumânările, ci și limbile de foc ce ies din preparatele flambate: punci, carne, pește și deserturi – de preferință cu luminile din jur stinse. Gurmeții susțin că alcoolul flambat ar aduce un plus de savoare, ceea ce rămâne un simplu și modest efect secundar în comparație cu farmecul sărbătoresc al focului. Sondajul făcut de o revistă franțuzească de lifestyle pe această temă a arătat că, pentru majoritatea intervievaților, conceptul de „flambat” evocă festivitate, efect spectaculos și romantism mai degrabă decât gust și aromă deosebite. De dragul acelui sentiment de sărbătoare indus de foc suntem gata să ne asumăm și riscuri considerabile. Câțiva mii de copaci și mai ales brazi de Crăciun iau foc în fiecare an în Germania, producând de multe ori pagube considerabile. Și totuși nu suntem dispuși să renunțăm la inofensivele instalații cu beculețe și la prezența lor fascinantă. Lumânările au, în ceea ce ne privește, o valoare simbolică atât de mare, încât ne impresionează și subliniază momentul festiv chiar și dacă rămân neaprinse – cu prilejul ceremoniilor religioase. Mai ales când sunt desăvârșit împodobite, așa ca lumânările de Paști sfințite, simbolizându-l pe Iisus Hristos ca lumină a lumii. O asemenea operă de artă își îndeplinește misiunea chiar dacă nu ne îndurăm să o sacrificăm, aprinzându-i flacăra.
ARTIFICII
Desigur, nimic nu se compară cu focul. Nu e nevoie de un incendiu, unde se adună mii de curioși, de parcă n-ar fi vorba de o întâmplare tragică, soldată cu victime arse și intoxicate cu gaze, ci de un spectacol măreț, încărcat de un simbolism mistic, de neratat. Dar cum dezastrele de acest gen sunt rare și în general greu previzibile, compensăm prin focuri de artificii, cu prilejuri speciale și de mari sărbători. Steluțele, spiralele și fulgerele pocnind și scâncind multicolor ne mișcă până în adâncuri. Și asta cu toate că întotdeauna ne mustră conștiința, știind că banii aruncați în vânt – și nu puțini, în jur de 100 de milioane de euro – ar fi mai chibzuit cheltuiți pe „pâine pentru săraci”. Nemaivorbind că mai toți cunoaștem oameni care au pățit-o rău – arsuri sau tulburări de auz – în urma distracțiilor cu roiuri de luminițe perfide și bubuituri de tun.
Tot un joc de lumini, ceva mai cuminte, dar nu mai puțin impresionant, dezlănțuie și fanii concertelor de muzică rock, când își manifestă adorația pentru idolii lor balansând ritmic brichetele aprinse. Dacă îi mai și acompaniază într-un glas, se naște același sentiment de intimă identitate, exact așa cum se petrecea cu Ugur și cu tovarășii săi, în vremuri preistorice, lângă focul nocturn de tabără.
Nu există vânătoare cu gonaci la care, seara, numărarea prăzii să nu se facă la lumina pâlpâitoare a făcliilor și în sunetul cornului, nici reprezentație de circ în care să nu apară un înghițitor de flăcări cu ținută marțială și feline mari sărind prin cercuri de foc și nici festivitate de deschidere a Jocurilor Olimpice fără aprinderea spectaculoasă a flăcării care eclipsează toate celelalte ceremonii.
Și lumânările aprinse de Paști au același efect, și focurile aprinse toamna și primăvara, de praznice, la strânsul recoltei sau coborârea turmelor din munți, la fel retragerile cu torțe și lanternele venețiene. Și copiii au o bucurie enormă să străbată străzile întunecate cu lampioane făcute din dovleci scobiți, nefiind nici ei scutiți de fascinația focului. Au o adevărată pasiune să se joace cu chibrituri sau să rămână până la ore târzii din noapte în jurul focului de tabără, cu obrajii îmbujorați și spatele înghețat, întrecându-se cine rezistă mai mult cu palma deasupra flăcărilor. „Cuțit, furculiță, foc și foarfeci, cu ele copilul nu are voie să se joace” spune un vers din „prea trista poveste a scăpărătorii” din povestea lui Petre Ciufulici-Struwwelpeter, unde copiii sunt avertizați cu cea mai mare asprime de pericolul reprezentat de un incendiu:
Vai! Ce nenorocire!
Rochia ia foc într-o clipire.
Arde șorțul, arde mâna, arde părul,
Arde tot copilul, ăsta-i adevărul.
Efort zadarnic. Așa cum arată statisticile, un număr foarte mare de copii sunt atrași să se joace cu focul și suferă accidente. Eterna fascinație exercitată de dansul flăcărilor încă din vremuri imemoriale rămâne pur și simplu irezistibilă.
Incontestabil, focul nu ne lasă indiferenți, ceea ce arată limpede și nenumărate expresii întâlnite în oricare limbă pentru momentele în care te joci cu focul, ca să îți atingi scopul cu orice risc, uneori punându-ți și căsnicia în primejdie pentru un flirt atrăgător; când te entuziasmezi, ești înflăcărat; pentru cineva drag ești în stare să te arunci în foc, să mănânci foc sau să bagi mâna în foc; iar dacă se întâmplă ceva neplăcut, ce te afectează profund, simți că iei foc. Cum zicea Sfântul Augustin? „În tine trebuie să ardă ceea ce vrei să aprinzi în ceilalți.”
SUPERSTIȚIE ȘI MISTICĂ
Încă înainte de răsăritul soarelui bărbații au ieșit de sub adăposturile lor din piei de animale și s-au pregătit pentru o nouă zi. Focul de tabără de cu seară era stins de mult și se lăsase un frig pătrunzător. În pâclă palidă a zorilor murmurul râului din apropiere, foșnetul arborilor în bătaia vântului și țipetele ascuțite ale unei păsări de pradă se contopeau într-un cântec deprimant și tulburător. Astăzi trebuie să reușească, astăzi trebuie să captureze mamutul!
Asta nu însemna să lase succesul la voia întâmplării. Hodur trebuia să-i înduplece pe zei și să prezică desfășurarea vânătorii. Prin urmare, după ce au mâncat câteva alune și boabe de zmeură și au băut puțină apă de izvor, bărbații s-au adunat în tăcere în jurul vraciului care se concentra, nemișcat și posomorât. Apoi, pe neașteptate, a început să cânte răgușit, nu foarte tare, ca să nu sperie prada, într-o succesiune frenetică de sunete, emoționantă și plină de energie. Apoi și-a lăsat pe spate capul împodobit cu pene, a schițat câțiva pași și a scos un strigăt strident, fioros, ca o pasăre răpitoare, în aerul rece al dimineții, după care a rămas din nou nemișcat, cu privirea ațintită în pământ, murmurând monoton.
După o vreme, Hodur a emis un țipăt gutural atât de surprinzător și de straniu, încât s-au înfiorat cu toții. S-a aplecat, a scormonit puțin în iarbă și a scos la lumina zilei un gândac mort, cu reflexe roșietice, călcat în timpul dansului său. Triumfător, l-a ridicat și s-a rotit lent, ca să vadă și să se minuneze toți de insecta fără viață. Un cărăbuș, nici mai mult, nici mai puțin, simbolul norocului la vânătoare! Zdrobit sub călcâiul lui Hodur, cu o lovitură bine țintită! Cu toții au răsuflat ușurați. Astăzi vor avea succes, nimeni nu se mai îndoia. Și, în vreme ce Hodur strecura discret cărăbușul într-un ascunziș al veșmântului său din blană, vânătorii au pus mâna pe arme și, sub comanda căpeteniei lor, au pornit la drum. Și Ugur era plin de încredere, cu atât mai mult cu cât toată noaptea visase cum răpuneau un mamut enorm, într-o hărmălaie generală.
În timpul ăsta, soția lui, Wala, cutreiera împreună cu micuțul Korod prin pădurea din apropierea taberei, căutând ciuperci, zmeură și alune, în răcoarea dimineții. Pana de vultur – lăsată seara pe jos, lângă culcușul ei – se răsucise ușor spre stânga, în timp ce dormiseră, semn infailibil de noroc la cules. Și mai mult decât atât, Alani, sora cea mică a lui Korod, se trezise de trei ori peste noapte, apoi, când ieșiseră din tabără, trei iepuri traversaseră poteca în fața ei, iar când s-au apropiat de pădurea în care voiau să-și încerce norocul, încă de la distanță au văzut sclipind în soare frunzele a trei mesteceni albi. Trei era cifra ei norocoasă, frecvența cu care îi ieșea în cale nu putea fi întâmplătoare, cu siguranță va avea noroc. Astăzi se va întoarce cu sacul plin, fără îndoială.
VINERI, 13
Adevărat, astăzi nu mai punem mare preț pe felul în care se răsucește o pană și pe iepurii care ne ies în cale, dar, în esență, convingerea că norocul poate fi prevăzut sau chiar atras prin tot soiul de practici nu s-a schimbat cu nimic. Iar o asemenea masă de oameni – circa o treime din populație, în Germania – mai consideră și astăzi 13 o cifră cu ghinion, încât temerile stârnite astfel au primit o denumire științifică proprie: „triscaidecafobia”, derivată din termenii grecești triskaideka, 13, și phobos, teamă. Frica superstițioasă de 13 este atât de răspândită, încât în anumite clădiri deasupra etajului al 12-lea urmează al 14-lea, iar în multe hoteluri nu găsești camere cu numere terminate în 13.
Pentru mulți triscaidecafobi lucrurile iau o turnură dramatică în lunile în care data de 13 se întâmplă să cadă vinerea. Preferă să se închidă în casă și să nu facă nimic ce ar presupune un risc, oricât de mic. Cercetătorii britanici au stabilit că în zilele de vineri, 13, numărul de victime al accidentelor de circulație este mai mare decât în vinerile obișnuite, punând faptul exclusiv pe seama superstiției, care le abate atenția celor în cauză, ei devenind mai vulnerabili decât de obicei. În comparație cu o asemenea funestă zi de vineri, pare doar un fleac să-ți taie calea de la stânga la dreapta o pisică neagră sau să vezi un păianjen dimineața – evenimente care anunță primejdia, după cum se mai teme și astăzi aproape un sfert din populație.
DESPRE VISĂTORI ȘI CITITORI ÎN STELE
La întrebarea credeți în horoscop? Cei mai mulți scutură indignați din cap, dar dacă insiști recunosc adesea, cu jumătate de gură, că îi interesează din când în când cum apreciază astrologii șansele lor de a avea noroc sau ghinion. Desigur, cei mai mulți știm că astrele urmează legi ale fizicii bine stabilite, pe traiectorii la fel de bine stabilite în îndepărtările spațiului cosmic, iar soarta noastră nu are nimic de-a face cu drumul lor. Da, mulți cunosc chiar și că, datorită precesiei echinocțiilor, echinocțiul de primăvară s-a decalat aproape cu o zodie întreagă în ultimii 2000 de ani, astfel încât data nașterii și semnul astrologic nu mai corespund de mult. Cu toate astea, ne citim cu regularitate horoscopul, de obicei pe furiș, bazat pe semnele astrologice din Antichitate, susținem sus și tare că nu dăm doi bani pe preziceri, dar suntem ușurați dacă previziunile astrale sunt bune, dar ne arătăm mai sceptici dacă prognoza pe termen scurt nu ni se arată prielnică.
Visăm cu toții, fără excepție, dar nu ne aducem aminte la fel de bine. Știm că visele sunt firești și probabil importante pentru buna noastră funcționare, deoarece gândurile se eliberează din constrângerile zilei și se pot desfășura nestingherit doar în relaxarea oferită de somn. Dar dacă în spatele lor se ascunde un sens profund, dacă sunt cu adevărat o oglindă a sufletului? Nu auzim și nu citim mereu de întâmplări de mare importanță, anunțate din timp de vise? De accidente, boli și moarte, dar și de îmbogățiri spectaculoase și de coincidențe fericite, de care cei în cauză fuseseră pregătiți cu câteva nopți înainte, ca să spunem așa? Mulți sunt familiarizați cu asemenea idei, și nu puțini își fac planuri și iau hotărâri urmând trăirile și experiențele lor onirice.
PORT-BONHEUR
Alții – sau poate aceiași – nu ies din casă fără bănuțul norocos din portmoneu și bat în lemn, fiind ferm convinși că le ajută la ceva. Sau au porcul lor pe care îl mângâie când și când, pe ascuns, și nu se pot abține să caute prin iarbă trifoi cu patru foi, convinși că își vor găsi norocul. În cadrul unui sondaj efectuat de Institutul de Demoscopie din Allensbach în 2005, 42 din cei intervievați au recunoscut că sunt convinși că trifoiul cu patru foi este de bun augur. Aproape la fel de mulți consideră un semn sigur de noroc vederea unei stele căzătoare, 40, și întâlnirea cu un coșar, 36. Iar un sfert din cei chestionați au mărturisit că, dacă le taie calea o pisică neagră, mai ales venind din stânga, nu se îndoiesc că îi paște un ghinion. Doar în jur de 30 din populație nu atribuie nicio semnificație oricărei forme de superstiție – și totuși le urează noroc prietenilor ridicând degetul mare.
Studiile revelatoare făcute de specialiști cu regularitate, începând din 1973, arată de fapt că germanii atribuie astăzi semnelor mistice chiar mai multă semnificație decât în deceniul al optulea. În Germania Occidentală a acelor vremuri de două ori mai puțini cetățeni decât astăzi considerau că există o legătură semnificativă între o stea căzătoare și persoana care o vede și doar un sfert dintre vest-germani credeau că trifoiul cu patru foi este aducător de noroc.
În acest context merită pomenite și figurinele adesea bizare agățate obsesiv la oglinzile retrovizoare. Care nu rareori îl împiedică pe șofer să vadă bine ce se întâmplă în jur, desigur punându-l în pericol; însă acești adepți ai cultului talismanelor preferă să-și rupă gâtul decât să se despartă de coșari, de semnul zodiacal sau de Sfântul Cristofor.
GLOBUL DE CRISTAL ȘI ZAȚUL DE CAFEA
În comparație cu pasionații maimuțoilor de retrovizoare, numărul celor care cred în conversații cu înaintașii din lumea de apoi – și iau parte la ședințe de spiritism în jurul unei mese care se mișcă în prezența unui mediu în carne și oase care intră în legătură cu cei de dincolo – este mai degrabă restrâns. Dar credința primitivă în supranatural a rămas atât de adânc înrădăcinată, încât ghicitoarele care citesc viitorul în cioburi, cărți de joc, în cafea sau în glob de cristal rămân mereu la mare căutare. Da, se pare că până și politicienii și marii industriași, care ar trebui să știe bine pe ce lume se află, adesea nu iau hotărâri importante fără să ceară o părere de clarvăzător. O vrăjitoare germană de legendă a fost Margarethe Goussanthier, care se trăgea dintr-o familie de țigani francezi din sudul Franței, cunoscută drept „Madame Buchela” și „Pitia de pe Rin”. Din câte se spune, printre cei care țineau seama de prezicerile ei se numărau cancelarii federali Konrad Adenauer și Ludwig Erhard, șahul Persiei și regina Iuliana a Olandei.
Este foarte de înțeles că strămoșii noștri arhaici credeau în asemenea semne ale norocului. Sau ale ghinionului. Ei nu aveau la dispoziție buletine meteorologice actualizate oră de oră, nici nu puteau încheia asigurări împotriva eventualelor lovituri ale sorții și nici nu aveau frecvent contacte cu triburile din vecini, care să-i țină la curent cu ultimele noutăți. Pe deasupra, erau total neputincioși în fața condițiilor de mediu în permanentă schimbare, care trebuie să li se fi părut misterioase și complet impredictibile. Prin urmare, nu trebuie să ne mire că la tot pasul vedeau lucrarea forțelor supranaturale și făceau fetișuri din cele mai banale obiecte, atribuindu-le virtuți magice. Astăzi, în schimb, când lucrurile s-au schimbat mult grație creșterii enorme a cunoștințelor științifice capabile să explice logic chiar și fenomenele aparent supranaturale, nu putem pune decât pe seama primitivismului pornirile multora de a atribui tot soiul de semnificații parapsihologice celor mai banale fenomene, credința lor în telepatie și în voci din lumea de dincolo, în puterea ascunsă a diverselor pietre prețioase și în magicieni și vrăjitoare dotați cu capacități extrasenzoriale.
NU SE POATE SĂ FIE O ÎNTÂMPLARE
O formă specială de convingere mistică este cea încă profund înrădăcinată în noi de a stabili legături între repetarea perfect întâmplătoare a unor numere – la fel ca Wala, cu cei trei iepuri și mesteceni ai ei – și întorsăturile sorții. Așa se face că persoanele cu teamă morbidă de cifra 13 le semnalează scepticilor, ca dovadă că fobia lor ar fi îndreptățită, că la Cina cea de Taină au luat parte nu întâmplător 13 persoane, că la prima extragere la loto din anul 1955 primul număr a fost 13 (pentru ca după aceea, foarte curios, să fie mult mai rar extras decât toate celelalte numere) și că bomba de la Hiroshima a avut puterea echivalentă a exact 13000 de tone de dinamită. Sau își aduc aminte de Arnold Schönberg, creatorul muzicii dodecafonice și mărturisit triscaidecafob (poate de aceea nu e muzică tridecafonică?), născut pe un 13 septembrie și decedat pe un 13 iulie, și anume exact cu 13 minute înainte de miezul nopții. Împlinise 76 de ani, iar dacă aduni cele două cifre ajungi, nici nu mai e o surpriză, tot la 13!
Multe persoane nu consideră asemenea serii rodul hazardului și sunt dispuse să caute neobosit reguli și principii de ordonare și în ceea ce pare nesistematizat și haotic. Se chinuie neîncetat să descopere o explicație potrivită, pentru tot și orice, chiar dacă cifra se repetă numai de două ori. Matematicianul american John Allen Paulos, autor al unui volum revelator despre acest fenomen intitulat innumeracy (analfabetism matematic), este de părere că „oamenii sunt o specie animală în continuă căutare de patternuri. Întâmplările ni se par mult mai semnificative decât sunt – ceea ce, putem bănui, este impus de alcătuirea noastră biologică. Contemplați lumea, cu toate stâncile, râurile și plantele ei. Rareori apar ciudățenii, dar omul primitiv trebuia să fie mereu în alertă, să observe totul în jurul său și să reacționeze ca și cum s-ar fi aflat cu adevărat în primejdie”.
Desigur, anumite corelații care la prima vedere pot părea întâmplătoare – termenul științific corect este cel de coincidențe – dovedesc un fundal logic, la o privire mai atentă, iar unii cercetători ai mecanismelor cunoașterii ridică înclinația noastră de depistare a patternurilor la rangul de principiu esențial – acela de a da sens unei existențe banale. Dar adesea facem prea multe speculații pe seama unor situații pur întâmplătoare. Suntem convinși de acțiunea unor puteri mai mult sau mai puțin întunecate sau a unui fenomen științific atunci când o femeie naște de patru ori la rând într-o zi de 17, când un bărbat scapă de cinci ori la rând de trăsnet sau când acea dată nefastă a americanilor, 11.09, ajunge tot la suma de 11 dacă avem fantezia să-i adunăm cifrele (1+1+9=11).
Jucătorii de ruletă sunt ferm convinși că, după ce bila a rămas de șase ori la rând pe negru, trebuie să se oprească neapărat pe roșu, deși în esență știu cu precizie că șansele sunt din nou fifty-fifty, ca la oricare altă încercare, iar la o echilibrare a raportului, din motive de probabilitate, te poți aștepta abia după un număr foarte mare de jocuri. Filozoful Ludwig Wittgenstein rezumă cât se poate de limpede: „în exteriorul logicii, totul este întâmplare. Nu există nicio constrângere să se întâmple ceva anume, din cauză că mai devreme s-a întâmplat altceva anume.” Dar dacă stai să-i întrebi pe jucătorii la loto cât de probabilă consideră ei seria 1-2-3-4-5-6, sunt gata să jure orbește că șansele sunt de patru ori mai mici decât pentru oricare altă combinație.
Experimentele au demonstrat că jucătorii de zaruri care doresc o cifră mai mare aruncă mai tare decât cei care au nevoie de un unu sau de un doi; și adesea vezi jucători de poker care, înainte de a-și vedea cărțile, bat de trei ori teancul de masă, ca să le între mai mulți ași, valeți sau ce-or avea ei nevoie, deși sunt conștienți că nu pot schimba cu nimic ordinea celor pe care le țin în mână, indiferent cât de iscusit le-ar lovi. Alții insistă să se așeze tot pe scaunul pe care au stat când au câștigat la ultima partidă, iar antrenorii de fotbal nu se bărbieresc niciodată în timpul unei serii de victorii, ci abia după ce echipa lor a încasat o înfrângere.
Importanța dincolo de orice rațiune atribuită de mulți contemporani fenomenelor și corelațiilor care au de-a face cu numerele servește de mult diverselor organizații și mediilor de informare ca să lanseze statistici înfricoșătoare. La fiecare zece secunde moare câte o persoană din cauza cancerului pulmonar, declară Organizația Mondială a Sănătății, Centrul de Cercetare a Cancerului din Germania vine cu o știre și mai dură, anunțând că 400 de fumători pasivi mor anual în Germania, tot de cancer pulmonar, iar medicii de la Clinica Universitară Charité din Berlin răspândesc avertismentul riscului de infarct pentru persoanele care locuiesc în zone cu un zgomot continuu de peste 65 de decibeli.
Asemenea date încă ne mai lasă să înțelegem câte ceva, cu puțină imaginație. Dar potrivit calculelor Centrului de Cercetare a Mediului și Sănătății, o mărire suplimentară a concentrației de particule fine cu zece micrometri pe metru cub de aer atmosferic ar crește mortalitatea cu 6 și că expunerea continuă la praf scade speranța de viață cu doi ani. La fel și radiațiile de 50 de milisieverți, cât poate suporta o persoană expusă, prin profesie, radiațiilor X.
Și totuși asemenea cifre ne impresionează profund. Gerd Gigerenzer, psiholog și director al Institutului Max Planck pentru Dezvoltare Umană din Berlin, etichetează efectul cifrelor procentuale exprimate cu tot cu sutimi drept „iluzie a certitudinii”. După părerea lui, din vremea strămoșilor noștri din Epoca de Piatră și până astăzi nu am învățat să le răspundem cu scepticismul cuvenit. „Spre deosebire de povești, bârfe, flecăreli și mituri, care au dat formă gândirii noastre de la începuturile culturii omenești, statisticile publice sunt o realizare culturală extrem de recentă”, explică el. „În raport cu ele, deprinderile care pe vremuri serveau oamenilor primitivi ca să supraviețuiască devin acum obstructive.” „Receptivitate primitivă față de poveștile horror”, așa consideră Karl Wegscheider de la Institutul de Statistică și Econometrică din Hamburg înclinația – indusă de prea puținul nostru scepticism – de a ne lăsa impresionați de asemenea mesaje sub formă numerică.
Politicienii profită fără jenă de acest efect, bombardându-și adversarii, spre întărirea opiniilor proprii, cu cifre pe care – asta o știu prea bine – nu le-ar putea niciodată susține până la capăt. Prin statistici se poate demonstra aproape orice, în esență trebuie doar pricepere în alegerea și combinarea lor, însoțindu-le cu o descriere și interpretare convingătoare. Atunci când o statistică pretinde că depășirea unui anume nivel acustic echivalează cu riscul de infarct, ea ignoră, poate în deplină cunoștință de cauză, că locuitorii din zonele zgomotoase, cel mai probabil ale marilor orașe, sunt foarte probabil expuși și altor factori la fel de dăunători sănătății, spre exemplu, poluării cu gaze de eșapament, motiv pentru care și apar mai des infarctele miocardice.
Ne punem mare nădejde în obiecte și gesturi simbolice care, potrivit convingerii noastre, aduc noroc, și evităm, adesea inconștient, tot ceea ce ar putea atrage ghinionul. De aceea și suntem foarte înclinați să acordăm încredere simbolurilor cu încărcătură pozitivă – și orice firmă care se pricepe cât de cât la marketing se folosește din plin de acest truc. Departamentele proprii sau agențiile de publicitate nu se ocupă decât de născocirea de mărci și de logouri ademenitoare care, odată introduse și răspândite pe piață, produc, după cum s-a demonstrat, asupra consumatorilor un efect mai puternic decât informațiile ample, sub formă de text, asupra produsului.
Nu suntem câtuși de puțin conștienți că, în esență, firmele nu fac decât să profite de sensibilitatea noastră străveche față de simbolurile mitice, față de semnele și sunetele magice. Atunci când valoarea unei mărci împreună cu logoul ei urcă la multe milioane, atunci când în Statele Unite și chiar și în Anglia există posibilitatea includerii acestei valori în bilanțul activelor unei companii, este limpede că mesajele lor publicitare sunt percepute ca fiind foarte importante. La cumpărarea sau vânzarea unei companii, mărcile fac parte dintre elementele pe baza cărora se stabilește prețul, iar în cazul marilor tranzacții se întâmplă deseori ca persoana care cumpără să plătească o sumă cu mult peste valoarea la bursă, dacă în deal intră și mărci valoroase, cu logouri de largă recunoaștere. Și asta deoarece la evaluarea întreprinderii nu se ține deloc seama exclusiv de fabrici și de rețelele de distribuție, ci de mărci, ceea ce reprezintă garanția profiturilor viitoare. Deși ar trebui să ne fie cât se poate de limpede că steaua Mercedes influențează tot atât de puțin calitatea unei mașini cât o face și M-ul cel mare din McDonald’s cu gustul de fast-food sau bifa Nike cu adecvarea pantofilor și a echipamentelor de sport, stabilim automat acest gen de conexiune la prima vedere a logoului. De fapt, conform celor mai recente studii, avem aceeași reacție ca strămoșii din Epoca de Piatră în fața fascinantelor picturi rupestre, cărora paleontologii le atribuie aceleași efecte mistice profunde.
ȘAMANI MODERNI
Dar și în alte domenii, total diferite, ale vieții de zi cu zi suntem dispuși să ne lăsăm amăgiți și să permitem puterii magice să-și exercite influența. Descoperim o adevărată încântare să ne lăsăm în voia puterii de sugestie a convingerilor noastre și să cădem mult prea ușor pradă unor manipulări străine, la fel ca vânătorii primitivi cărora Hodur nu făcea decât să le arate un cărăbuș mort și să le promită, destul de convingător, că norocul le va surâde. Și, uluitor, vraja funcționează nu de puține ori. Da, dacă suntem suficient de convinși că un fapt are asupra noastră un efect anume este mai mult ca sigur că respectivul efect se va face cu adevărat simțit.
De mare faimă se bucură în această privință așa-numitul efect placebo, puterea vindecătoare verificată a unui preparat fără substanțe farmaceutice active, condiția fiind ca pacientul căruia i se administrează pseudomedicamentul – o tabletă de praf de budincă, spre exemplu – să fie ferm convins de efectul lui benefic. Niciun medic înțelept nu va renunța să susțină procesul de vindecare cu asemenea substanțe cu efect intens, dar datorat exclusiv sugestiei, cu atât mai mult cu cât se știe de mult că o mulțime de tulburări mentale se pot mult mai bine trata prin terapie psihică, și nu medicamentoasă. Prescrise de medic în maniera cea mai convingătoare și furnizate de farmacist împreună cu încurajări menite să inspire și mai multă încredere, asemenea pretinse medicamente produc asupra celui în cauză același efect magic pe care îl aveau dansurile și cântările mistice ale șamanilor.
Medicii sunt unanim de acord că o bună parte din somniferele și calmantele atât de scumpe ar putea fi înlocuite prin placebo, fără nicio teamă că ar fi mai puțin eficiente. La fel se explică și efectul deloc neglijabil al medicamentelor homeopatice, administrate de multe ori în doze atât de diluate, încât în câțiva litri de lichid nu există decât o moleculă de substanță activă. Un rol important îl joacă probabil și faptul că tratamentul prin sugestie are cel mai puternic efect asupra celor care, potrivit propriilor mărturii, însă fără să existe cauze detectabile pe cale medicală, se află într-o stare generală precară și, drept urmare, nu sunt de multe ori nici în deplinătatea facultăților lor mentale.
După cum se știe, prin credință poți muta munții din loc și, la fel cum strămoșii noștri arhaici se lăsau impresionați de spectacole mistic-enigmatice – mai ales însoțite de strigătele și schimonoselile unor experți autointitulați, ca Hodur –, nici noi, cei de astăzi, nu suntem imuni la asemenea manipulări. De asta au profitat în mod deosebit vracii, care se foloseau în tratamente de cele mai fanteziste invenții abil mânuite, ca să-și impună autoritatea asupra pacienților, inspirându-le teamă.
În această privință, nimic nu s-a schimbat între timp: cu cât pare mai scumpă și mai complicată aparatura medicală, cu cât produce efecte sonore și luminoase mai impresionante, cu atât suntem mai convinși de importanța și de puterea ei vindecătoare. Fiind cât se poate de conștienți de asta, producătorii de aparatură și tehnică medicală își complică instrumentarul futurist cu o mulțime de fantezii inutile, dar de efect, cu unicul scop de a-i impresiona pe pacienți. Iar medicii participă bucuroși la acest joc: își ticsesc cabinete cu nenumărate obiecte misterioase și mașinării aparent ultramoderne, de care în bună parte nici nu au nevoie, capabile însă să inducă bolnavilor un amestec de curiozitate, frică și în orice caz admirație față de un medic atât de avangardist – dar, indirect, și însănătoșirea mai grabnică.
CĂUTĂTORI – CULEGĂTORI
Un alt fenomen nu mai puțin uimitor și la fel de greu explicabil prin argumente raționale pe care îl datorăm strămoșilor este pornirea noastră profund înrădăcinată de a culege și strânge toate lucrurile posibile și imposibile. Și aici nu este deloc vorba doar de comportamentul adesea compulsiv al culegătorilor de ciuperci autumnali, în stare să cutreiere ore întregi prin păduri și tufișuri, să se umple de zgârieturi, pentru ca în cele din urmă prada să fie atât de săracă, încât sunt nevoiți să mai cumpere ca să le ajungă pentru o mâncare. În comportamentul lor se vede strădania împinsă uneori până la obsesie de a-și face rezerve de hrană, ceea ce pentru strămoșii noștri era vital, lăsând să iasă la vedere și pornirile tipice de vânători primitivi, care pândesc în stare latentă în cei mai mulți dintre noi. Ele merg de la trezitul în zori, purtatul unei ținute adecvate – vestoane strânse, pantaloni și cizme – și a unui cuțit cu aspect fioros, până la bântuitul prin cele mai izolate zone, care trebuie cu orice preț să rămână secrete concurenței. Nu cunoaștem dacă Wala și Korod își luau măsuri pentru a nu trăda nimănui calea spre cele mai bogate zone de cules, dar e sigur că în ziua de azi multă lume face asta în cele mai grotești forme.
Oricum, prada unui culegător de ciuperci sau de fructe de pădure – care desigur trebuie să aibă cunoștințe suficiente în ce privește soiurile comestibile – contribuie la hrana noastră și prin urmare la satisfacerea unor nevoi fundamentale. Ceea ce nu mai este valabil în ceea ce îi privește pe cei care adună obsesiv tot ceea ce le iese în cale, cu nemăsurată hărnicie și considerabilă risipă de timp și de bani: poze de sportivi, animale și mașini, lipite apoi în albume, timbre cu dinozauri, suporturi de bere americană și capace multicolore, cutii de chibrituri din Asia de Sud-Est, dar și tirbușoane, mașini de râșnit cafea cu mecanism complicat și, dacă banii nu sunt o problemă, mai presus de orice automobile cât mai vechi, dar cu piese cromate strălucitoare, în stare perfectă. Nimic nu rămâne ferit de furia lor de a colecționa și există și o mulțime de reviste dedicate exclusiv acestei forme de spleen, iar paginilor de pe Internet consacrate obiectelor de colecție bizare nu le mai poate nimeni ține socoteala.
Fiindcă a venit vorba de Internet, răspândirea colosală a world wide web-ului pare să fi întețit încă o dată furia colecționării. Cum altfel să înțelegem oferta atât de diversă – spre exemplu, colecția celor mai obscene înjurături, sau a celor mai comice nume din cartea de telefon, sau a celor mai aventuroase moduri de a-ți pune capăt vieții? Pornirea străveche de a aduna, care le-a asigurat strămoșilor noștri supraviețuirea, are rădăcini atât de adânci în noi, încât mulți suntem gata să plătim sau să riscăm oricât de dragul unei colecții de lucruri perfect inutile. Așa ca acel fan din Hong Kong, care la o licitație din Spania a plătit nu mai puțin de 3 460 de euro pentru un fir de păr de-al fostului Beatles John Lennon; sau ca bavarezul care, în patima lui de colecționar de cizme din cauciuc, a ajuns să pătrundă în locuințe, garaje și grădini, să spargă lacăte și ferestre, în căutarea cât mai multor exemplare frumos colorate.
Sociologii mai aduc un argument în favoarea acestei adesea inexplicabile manii a colecțiilor: statutul social sperat de cel în cauză. O persoană care nu dispune nici de bani mulți, nici de talente speciale, are de regulă puține șanse să-și câștige o poziție bună în societate, așa cum reușesc automat politicienii, artiștii, sportivii sau oamenii de știință renumiți, ca produs secundar al activității lor. Astfel, colecționatul promite să fie o metodă de succes pentru a atrage atenția opiniei publice. Prin urmare, strângând cantități cât mai mari cu putință din cele mai neobișnuite lucruri, cum ar fi ambalaje de bomboane ale unei mărci anume, plasturi nazali de la diverși producători sau toate emisiunile de timbre poștale ale insulei Niue, din Pacific. Tot ceea ce contează este ca nimeni să nu mai aibă o colecție comparabilă. Apoi este doar o chestiune de timp ca să fii băgat în seamă de mass-media și colecția ta să fie prezentată publicului larg. Și atunci nu-ți rămâne decât să te bucuri de faima câștigată la fel ca odinioară de femeia din Epoca de Piatră, întoarsă în tabără după lungi incursiuni cu cea mai mare cantitate de fructe de pădure.
