Mama mamutilor mahmuri
Aa
zăpada mieilor
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
De cu searăOmul de zăpadăse pregăti să-și ia rămas bun de la copii. Se jucaseră împreunătoatăiarna, dar cîteva zile de moină și o boare primăvăratică îi vesteau căa sosit timpul să-și facăbagajele. De fapt, aproape cănu mai avea ce împacheta: doi-trei nasturi de cărbune, o rămășițăde măturoi și morcovul ce îi slujise drept nas. Pălăria —o oalăsmălțuită —avea de gînd săo păstreze pe creștet.
Spre dimineață însăse trezi leoarcăde sudoare. Bătea un vînticel dinspre miazăzi, iar Omul de zăpadăsimțea căse topește de căldură și că, dacămai întîrzie măcar un ceas, odatăcu primele raze de soare se va prăpădi cu totul. Așa încît, fărăsămai stea pe gînduri, apucăunul din tăciunii ce-i încheiau vesta și scrise pe primul gard, întocmai cum văzuse căfac și unii copii: «Prieteni, măgăsiți la Polul Nord. Adio.»
Făcu apoi o săgeată, arătînd nordul, și porni agățîndu-se de pulpana unui nor.
La pol erau zăpezi albe, nesfîrșite sloiuri albe de gheață, și, bineînțeles, urși albi. Dar nu erau copii... Nici unul. Și Omului de zăpadăi se făcu dor de ei. Așa se face căori de cîte ori vedea un nor venind din miazăzi, îl întreba:
— Ce fac copiii de pe strada mea? Ce vești mi-aduci de la ei?
Într-una din zile un nor îi răspunse:
— I-am văzut chiar ieri. Zburdau într-o grădinițăprintre straturile de
flori.
— Flori? Ce sînt acelea? N-am văzut niciodată, spuse nedumerit Omul de zăpadă.
— Niște bulgărași de zăpadă, roșii, galbeni, trandafirii...
— Și copiii se bat cu bulgări colorați?
— Defel. Nici nu-i ating.
— Atunci? întrebăuimit Omul de zăpadă, care văzuse atîtea bătălii cu bulgări necolorați.
— Se plimbăprin parcul în care a răsărit iarba.
— Ce e aceea iarbă?
— E ca un covor de zăpadăverde și moale.
— Înțeleg: fac din ea oameni de zăpadăverde. Interesant.
— Nu-i așa cum îți închipui. Copiii nici nu ating iarba.
Omul de zăpadărămînea tot mai nedumerit. Știa căcea mai mare plăcere a copiilor este săzburde prin zăpadă. Și acum sănu se atingăde ea, măcar căera o zăpadămoale și colorată?
— Și ce mai fac copiii?
— Se joacă în nisip.
— Ce e nisipul?
— O pulbere caldăca o zăpadăde aur.
— Aha, înțeleg. Își pun zăpada aceea aurie și călduțădupăgulerul paltoanelor, nu-i așa?
— Nu, copiii nu mai poartăpaltoane.
— Cum așa? Acum cînd au atîta zăpadăde jur-împrejur: roșie, galbenă,
trandafirie, verde, aurie, ca o ninsoare dintr-un curcubeu?... Dar norul nu-l mai auzea. Fumega din ce în ce mai depărtat... Omul de zăpadănu pricepu nimic, și pentru a lămuri totul hotărîsăplece cu prima ocazie înapoi. Ardea de nerăbdare săvadă și el zăpezile acelea colorate și mai ales pe copiii care nu se băteau cu asemenea zăpezi... «Așa ceva merităsăfie văzut), își zicea întruna.
Așteptăun vînt mai zdravăn și, cînd acesta trecu șuierînd pe lîngăsloiul lui de gheață, Omul de zăpadăi se urcă în spinare.
Ajuns la locurile știute, își dădu seama cănorul nu mințise.
De sus, orașul părea troienit de zăpezi ciudate, verzi, galbene, roșii, mai strălucitoare decît toate zăpezile. Copiii alergau de ici-colo, dar nu se atingeau de ele... Erau atît de gingașe!
— Foarte bine fac, se bucurăOmul de zăpadă. Dacăli-e dor de o bătaie cu bulgări de zăpadă, iată, scutur veșmîntul meu și-l aștern la picioarele
lor, ușor ca o blănițăalbăde miel.
Rugăvîntul să-l ajute, și dintr-o dată în tot orașul răsunăbucuria.
— Zăpada mieilor! Zăpada mieilor! Copiii alergau săprindăultimii fulgi de zăpadădin acel an.
Și nici unul dintre ei nu bănuia căera ultima joacădin anul acela pe care le-o dăruia Omul lor de zăpadă.
Cînd peste vreo orăzăpada se topi, pe gardul de lîngăgrădiniță, din toate cuvintele scrise de Omul de zăpadă, la plecare, mai rămăsese doar ultimul cuvînt: ...«adio»...
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
De cum se născuse, în luminișul din marginea junglei, puiul de girafă își roti privirea de jur-împrejur. De dupătufișul unde se afla, nu se vedea mare lucru, dar se auzeau niște pași greoi și foșnet de frunziș, așa încît își lungi puțintel gîtul. Cam cu un metru. Oho, acum era altceva, acum vedea totul pînăla marginea luminișului. De acolo venea zgomotul. Era un elefant.
— Ce faci acolo? întrebăpuiul de girafă.
— Fac un drum. Un drum nou.
— Ce bine, se bucurăpuiul de girafă, te ajut și eu, adăugăel, dar elefantul își văzu de treburi ca și cum nu l-ar fi auzit.
Mult mai tîrziu, dupăce dobori vreo trei copaci și îi rupse cu trompa ca pe niște bețe de chibrite, își șterse nădușeala de pe frunte și răspunse gîfîind:
— Asta e o treabăprea grea pentru tine. Tu n-ai săfaci drumuri niciodată. Și plecă.
Rămas singur, puiul de girafăse întristăoleacă, dar, nu peste mult, un alt zgomot îi atrase atenția. Venea de dincolo de ierburile înalte ce înconjurau luminișul. își lungi gîtul încăcu un metru și atunci dădu cu ochii de hipopotam.
— Ei,ce faci acolo dumneata?
— Un bazin, răspunse hipopotamul. Un bazin cu apădulce. Cine vrea înoată, cine e însetat bea apă, cine are chef se joacăcu corăbioare, ține loc și de oglindă.
— Te ajut și eu, se avîntăpuiul de girafă, dar hipopotamul se cufundase în apă și abia într-un tîrziu cînd ieși la suprafață, înecat în mocirlă, bolborosi:
— Asta nu e pentru tine... E greu, mult prea greu.
Descumpănit și jignit, puiul de girafă își lungi atunci și mai mult gîtul. Acum gîtul parcă îi semăna cu un burlan, iar el vedea totul peste pădurice, departe, pînăacolo unde, ca un zid, se înălța pădurea cea mare. Vorbi cu o zebrăcare pretindea călucreazăpijamale, apoi cu rinocerul care, cu cornul său, ara, brazdădupăbrazdă. Zări și o gazelăce îi spuse din goanăcăea duce poșta, și iatăse făcea seară și nimeni nu avea timp pentru puiul de girafă, și nimeni nu avea nevoie de ajutorul lui. Nici antilopele, nici maimuțele, nici măcar furnicile. Și puiul era trist, din ce în ce mai trist. Avea acum un gît lung și subțire, cu cornițele ca o antenăde televizor, și își rotea umilit privirea în toate părțile.
Atunci zări pe tigru. Se furișa în salturi, prin iarbă, dinspre pădure, se pitea și se tîra pe brînci și în ochii lui se citeau limpede gîndurile rele. Puiul de girafăfu atît de înfricoșat încît nici nu-l mai întrebăce face și dacă îl poate ajuta, ci începu să țipe:
— Fugiți! Ascundeți-vărepede, vine tigrul!
Într-o clipită, toate animalele mici se ascunseră. Numai elefantul,
hipopotamul și rinocerul, care nu se tem de tigru, veniră în jurul puiului de girafăce tremura din toate mădularele și încercarăsă-l sărute pe frunte. Dar nu izbutiră și îi spuseră:
— Vezi? Tu așa o săne ajuți de acum încolo. Noi muncim fiecare în felul nostru, iar tu săfii paznicul poeniței... Bine? Cînd vezi pe tigru, pe leu sau șarpele boa, săstrigi: «Fugiți!» Bine?
— Da, vru săzicăpuiul de girafă, dar de atîta bucurie că își găsise rostul, cuvîntul i se rătăci în gîtul său lung și, pînăsă-i vinăpe limbă, se prefăcu în —mulțumesc.
— Rămîi aici și ne vei fi de ajutor. De acord?
— Vămulțumesc, vru săspunăpuiul de girafă, dar din nou cuvintele se pierdurăde-a lungul gîtului care acum avea vreo patru metri și se auzi de-abia șoptit, catifelat și sfios un singur cuvînt:
— Da.
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
Văvoi pune tuturor cîteva întrebări. Recunosc, sînt întrebări atît de ușoare încît parcămi-e și rușine săle numesc întrebări. Știu dinainte, răspunsul e unul singur, și mai știu cămi-l spune pe nerăsuflate chiar și cel mai mic copil din grupa mică. Și totuși, vărog săle ascultați, pentru cămi s-a întîmplat săaud, oricît ar fi de necrezut, și alte răspunsuri. Pe cuvînt de onoare. Dar iatăprima întrebare:
— Ce se poate spune unui copil — în cazul de fațălui Tase —care, de cîte ori are treabăla spălător, lasărobinetul deschis și apa curge în neștire... Ei, ce se poate spune?
— Un singur lucru. Bravo, Tase! Nimic nu e mai minunat decît apa. Dă-i drumul, las-o săcurgătoatăziua, nici nu știi ce plăcere îmi faci.
— Și cine a dat acest răspuns trăsnit? măveți întreba.
— Cum cine? O rață. Pe cuvînt de onoare.
— O rață într-o grădiniță?
— Exact. Dar săvăpun a doua întrebare. Ce se poate spune unui copil — tot lui Tase — care la fiecare gustare își lasăbucăți din pîinea cu unt și marmeladăpe unde apucă? Ascult răspunsul!
— Păi, e unul singur și anume: Minunat, Tase! Ce băiat generos ești tu! Așa săfaci mereu, și o să-ți fiu recunoscător.
— Nu se poate, parcăv-aud. Cine sădea acest răspuns aiurit?
— Cum cine? Un purceluș. Pe cuvînt de onoare.
— Un purceluș în grădiniță?
— Da. Dar sătrecem la a treia întrebare. Ce se poate spune unui copil — îl știți de-acum, e Tase —care de dimineața pîna seara împrăștie pretutindeni bucăți de cretă, de hîrtie, cartoane și creioane colorate?
— Răspunsul e limpede ca lumina zilei: Îți mulțumesc, Tăsică, de-ai ști cîtănevoie am eu de toate acestea!
— Și cine a dat acest răspuns anapoda?
— Cum cine? Papagalul din grădiniță! Dar hai sătrecem la a patra întrebare. Ce se poate spune despre același Tase care își rătăcește prin toatăgrădinița ba un ciorap, ba o batistă, ba un prosop? Și totuși, e cineva care îl felicită și îi spune așa:
— Ce bine, ce culcușcald o să-mi fac din toate acestea! Bravo, Tase! Cine e? Cîinele ciobănesc.
— Nu se poate! O rață, un purcel, un papagal, un cîine ciobănesc într-o grădiniță? Nu, nu se poate!
— Ba da. Și toți aceștia îl laudăpe Tase. Pe cuvînt de onoare. Ce-i drept, sînt singurii lui lăudători. O, dar am uitat un amănunt. Un singur amănunt: și rața și purcelul și ceilalți erau de plastilină.
▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬
E greu de spus cînd și-a dat seama fetița din povestea noastrăcît de puternicăeste... Poate de pe vremea cînd era atît de mică încît nu ajungea la clanța ușii și nici săbea apăde la fîntîna țîșnitoare. Cu toate acestea nu rămînea închisă în odaie și nici însetatănu rămînea. Era de ajuns săzicăo singurădatăcuvintele nu pot!, pentru ca, răsărităca din pămînt, o mînăsă-i deschidăușa sau săo înalțe pînăla țîșnitura apei. Erau mîinile oricui se afla prin preajmă.
Mai tîrziu, cînd nu izbutea să-și îmbrace rochița, căci încerca să-și vîre capul prin mînecă, era de ajuns același mic scîncet: nu pot! și neputința înceta pe dată, ca prin farmec. La fel cînd nu reușea să-și tragăciorapii, căci îi punea cu călcîiul în față, sau cînd încerca săse încalțe, uitînd căciorapii se aflăvîrîți în vîrful pantofilor... De undeva se iveau douămîini prietenoase și îndemînatice, și gata necazul. Erau, cel mai adesea, mîinile bunicii.
Numai căfetița creștea, iar puterea bunicii scădea. Fetița scîncea atunci de douăori, de trei ori, țipa, bătea din picior, iar pînăla urmă, răsuflînd greu, cu degetele din ce în ce mai tremurătoare, bunica îndepărta pricina necazului. îi înnoda șiretul sau funda, îi umfla balonul, îi îmbrăca sau dezbrăca păpușa, îi curăța mărul.
Așa se face că, odatăcu vremea, neputința fetiței se prefăcu într-o mare putere. Taina puterii ei erau aceste douăcuvinte, ușor scîncite, ușor țipate și un pic, un pic înlăcrimate:
— Nu pooot!
Avea acum aproape șase ani, era voinică, urca în fugăscările blocului unde se mutaseră, sărea coarda, bea apăde la toate fîntînile țîșnitoare, dar, undeva, pe vîrful limbii, îi rămăseserăbine lipite cele douăcuvinte — și aproape cănu deschidea gura fărăsăle sloboadă. Așa, într-o zi, ieși cu trotineta în fața blocului. Ici, colo, se mai aflau cîteva mormane de moloz și pămînt și fetița nu putea să-și ia vînt.
— Nu pooot! Bunico, nu pooot! țipăea, înciudată, dar, în aceeași clipă, un excavator păși greoi spre ea, cu lingura lui de metal întinsă, mor- măind vesel:
— Răbdare, sigur cănu poți. Și nici bunica nu poate. O să îndepărtez eu pămîntul.
Într-adevăr, în cîteva ceasuri, totul era netezit și o panglicăde asfalt înconjura blocul.
— Ce putere am! zise fetița. Și excavatorul măajută. E de ajuns săspun nu pooot, și gata!
A doua zi însăfetița se săturăde trotinetă și hotărîsăse dea huța pe o scîndură îngustă, rămasădin schelăria blocului. O așezăpe niște cărămizi, dar de îndatăce încerca săse urce, scîndurăluneca. Dupăcîteva încercări fetița începu să țipe, zvîrlind scîndură:
— Nu pooot! Bunico, nu pooot!
Aproape în aceeași clipăun tractor se opri în dreptul lor. Din remorcăfurăcoborîte douăleagăne noi, proaspăt vopsite, care furăbătute în pămînt.
— Ce putere am, rîse bucuroasăfetița, dîndu-se în leagăn. Cînd spun nu pooot! măajutănu numai bunica, ci și toți oamenii și mașinile.
În aceeași după-amiază, îi veni ideea săse joace cu nisip. Încercăsăcare nisipul lîngăleagăn, dar nisipul îi curgea printre degete.
— Bunico, nu pooot! izbucni atunci fetița, și nu peste mult între cele douăleagăne se opri o basculantăcare descărcăun morman de nisip auriu.
Cînd se întoarserăacasă, ieși pe balcon să-și curețe un măr și, privind șantierul pe care se mișcau sute de mașini, spuse cu mîndrie:
— Toate sar sămăajute! Ce puternicăsînt... E de ajuns să țip o singură
dată...
Și într-adevăr țipă, căci scăpase cuțitul din mînă. Ridicăapoi cuțitul dar scăpămărul. «Nu pot!»scînci ea. Apoi, cînd și cuțitul și mărul îi alunecarădin mîini urlădin răsputeri: «Nu pooot!»
Bunica tocmai se apropia să-i curețe dînsa mărul, cînd, chiar sub balcon,
se ivi o macara.
— Lasă, bunico, zise macaraua scrîșnind, dumneata ești bătrînă, nu te mai obosi. O s-o ajut eu pe fetiță. Uite ce mînăputernicăam.
Macaraua încercăde cîteva ori săapuce mărul, dar nu izbuti. Atunci, cu toate motoarele pornite mugi prelung, încît tot șantierul se umplu de vaierul ei:
— Nu pooot!
În clipa următoare, din dosul blocului apăru greoi, scurmînd pămîntul, un excavator.
— Să încerc eu săcurățmărul, spuse excavatorul. Am zece degete de fier și cuțitele mele sînt mult mai tăioase.
Fetița se cam sperie văzînd namila de fier întinzîndu-și brațul spre balcon.
— Lasă, îl curățăbunica, îngăimăea.
— Bunica e bătrînă, spuse excavatorul. Ce? Are ea puterea mea?
În aceeași clipă, își puse în mișcare motoarele, dudui cu putere, opin- tindu-se și mișcîndu-și cuțitele într-o parte și alta. Apoi, văzînd cănu
poate apuca mărul, scoase un răget asurzitor:
— Nu pooot!
Sosi atunci în grabăun tractor:
— Aveți nevoie de ceva? Doar noi între noi ne ajutăm.
— Nu pot săcurățmărul fetiței, se văita pufăind excavatorul.
— Nu-i nimic, răspunse tractorul. Am săaduc îndatăun buldozer. Cuțitul lui taie în felii munți de pămînt, necum un măr. Pot săaduc și cîteva pluguri și, dacăe nevoie, un compresor greu cît cinci elefanți, ca să-i înmoaie coaja.
— Lasă, îl curățăbunica, încercăfetița să-l oprească.
— Cum o să-l curețe? Poate ea mai mult ca un buldozer? spuse tractorul și porni cu toatăviteza.
Curînd, sub balcon, se oprirăzeci de mașini. Întreg șantierul se golise.
Trecătorii se opriseră și ei, priveau nemaipomenita adunare de macarale, excavatoare, compresoare, buldozere și se întrebau:
— Ce se întîmplăaici? Ce fac atîtea mașini?
— Încearcăsăcurețe mărul fetiței, răspunse o basculantăcare își croia drum spre bloc, încărcatăcu pietriș.
— Și dumneata?
— Eu car pietriș. În urma mea vine o macara pe șine. E în stare săridice o casă întreagă într-un deget. Imposibil sănu poatăea curăța un măr... Știți, bunica fetiței e bătrînă...
— Dar fetița nu poate?
— Nuu, ea are doar șase ani. Ea nu poate singurănici să-și umfle balonul, nici să-și înnoade șiretul, nici să-și îmbrace ciorapii. O săstăm aici s-o ajutăm.
— Pînăcînd?
— Pînăizbutește singură.
— Și casele pe care le construiți? întrebăcineva. Cine săle facă?
— Și bunica? îi întoarse întrebarea basculanta. Putem noi s-o vedem, slabă, tremurînd, chinuindu-se din zori și pînăseara? O săstăm aici, sub geamul fetiței, cu schimbul.
Glasul îi fu acoperit de un zgomot asurzitor. Se apropia macaraua uriașăpe roți, plimbîndu-și brațul înalt pe la toate cele zece etaje ale blocului.
— Unde e mărul? întrebăea, zbîrnîindu-și sutele de cabluri. Atunci, peste zgomotul acela, nu știu cum, se auzi o voce speriată, abia șoptită. Era glasul fetiței.
— Iată-l, bîigui fetița. E curățat... L-am curățat singură.
— Ai putut?
— Am putut... Pot! Pot! Pot!... spuse fetița și, la fiecare cuvînt, cîte o namilăde fier pleca de sub balcon.
Curînd începurătoate, risipite ici-colo pe șantier, sălucreze. Fetița le
privea și, abia acum, auzindu-le zumzetul, își dădu seama de puterea ei. Căci toate acele mașini și oamenii care le mînuiau puteau munci și mai bine, dacăei, copiii, învățau săse descurce singuri. Aceasta e puterea lor, a copiilor.
Să-ți punămacaraua rochița? Săte încalți cu lingura excavatorului? Sălăsăm mașinile la treaba lor. Să-i lăsăm pe oamenii mari săfacăblocuri, trotuare, solare... Bunica e bătrînă...
Pe cei foarte mici, da, pe cei care nu pot deschide singuri ușa sau săbea apăde la țîșnitoare o să-i ajute oricînd douămîini.
Și cel mai bine o să-i ajute mîinile fetițelor și băieților mai mari...
