MIRACOLUL

de AnnaE 855 de citiri
Aa

MIRACOLUL de Nicholas Sparks

UNU

Jeremy Marsh participa alături de ceilalți spectatori la emisiunea transmisă în direct, având senzația că atrăgea atenția asupra sa mai mult decât în mod obișnuit. Era unul dintre puținii bărbați din public în după-amiaza aceea de la mijlocul lunii decembrie. Evident, se îmbrăcase în negru și, cu părul său negru ondulat, cu ochii de un albastru-deschis și nebărbierit, cum era la modă, arăta ca un newyorkez sadea ce era. În timp ce-l studia pe invitatul de pe estradă, reușea s-o urmărească pe furiș pe blonda atrăgătoare care se afla cu trei rânduri mai în față. Profesia îi impunea adesea să desfășoare eficient o multitudine de sarcini. Era jurnalist de investigație în căutarea unui reportaj, iar blonda era doar o altă participantă din public; totuși, observatorul experimentat din el nu putea să nu remarce cât de atrăgătoare arăta în bluza ei fără spate și în jeanși. Gazetărește vorbind, adică.

Făcând abstracție de toate astea, încercă din nou să-și concentreze atenția asupra invitatului. Tipul era mai mult decât ridicol. În strălucirea reflectoarelor, Jeremy socotea că mediumul părea constipat în timp ce pretindea că aude voci de dincolo de mormânt. Abordase un aer de falsă apropiere, comportându-se ca și cum ar fi fost fratele tuturor sau cel mai bun prieten al lor, și se părea că majoritatea celor din public, cuprinși de un sentiment de venerație – cu tot cu blonda atrăgătoare și cu femeia căreia i se adresa invitatul –, îl considerau un dar picat din ceruri. Ceea ce era de înțeles, socotea Jeremy, de vreme ce acela era locul unde ajungeau întotdeauna persoanele dragi decedate. Spiritele de dincolo de mormânt erau veșnic înconjurate de o lumină angelică strălucitoare și învăluite într-o aură de pace și seninătate. Jeremy nu auzise niciodată de un medium care să comunice de pe celălalt tărâm, mult mai fierbinte. Niciodată cineva drag dispărut nu pomenise că era prăjit la frigare sau fiert într-un cazan cu ulei de motor, de exemplu. Dar Jeremy știa că era sarcastic. Și în plus, trebuia să recunoască, era o emisiune destul de bună. Timothy Clausen era talentat – mult mai talentat decât majoritatea impostorilor despre care Jeremy scrisese de-a lungul anilor.

— Știu că e greu, zise Clausen în microfon, dar Frank te anunță că e timpul să-l lași să plece acum.

Femeia căreia i se adresa cu, vai, atât de multă empatie părea gata să leșine. Avea vreo cincizeci de ani, purta o bluză în dungi verzi, iar părul roșu și creț țâșnea și se revărsa în toate direcțiile. Își ținea mâinile strânse atât de tare la piept, încât degetele i se albiseră.

Clausen făcu o pauză și își duse mâna la frunte, inspirându-se iar din „lumea de dincolo“, după cum o denumea. În tăcere, mulțimea se aplecă la unison în față. Toți știau ce urmează; era al treilea grup de participanți pe care îl alesese Clausen în ziua aceea. Evident, Clausen era invitatul principal la bine-cunoscuta emisiune cu public.

— Îți amintești de scrisoarea pe care ți-a trimis-o? întrebă Clausen. Înainte să moară?

Femeii i se tăie răsuflarea. Angajatul televiziunii de lângă ea apropie microfonul și mai mult pentru ca toți telespectatorii să o poată auzi bine.

— Da, dar cum e cu putință să știi despre…? se bâlbâi ea.

Clausen nu o lăsă să termine.

— Îți amintești ce scria? o întrebă el.

— Da, șopti răgușit femeia.

Clausen încuviință din cap ca și cum ar fi citit el însuși scrisoarea.

— Era vorba despre iertare, nu-i așa?

Pe canapea, moderatoarea emisiunii, cea mai populară emisiune de după-amiază din America, se uita când la Clausen, când la femeie. Părea uimită și mulțumită, în același timp. Un medium era întotdeauna o binecuvântare pentru rating.

În timp ce femeia din public încuviința, Jeremy observă că rimelul începuse să-i curgă pe obraji. Camerele apropiau imaginea să o arate mai clar. Televiziunea de zi exploatând momentul în cel mai melodramatic mod.

— Dar cum e cu putință să…? repetă femeia.

— Vorbea și despre sora ta, murmură Clausen. Nu doar despre el.

Femeia se uita la Clausen încremenită.

— Sora ta Ellen, adăugă Clausen și, cu acea dezvăluire, femeia slobozi, în sfârșit, un strigăt răgușit.

Lacrimile izbucniră ca dintr-o stropitoare automată. Clausen – bronzat și pus la punct în costumul său negru, fără niciun fir de păr nelalocul lui – continua să dea din cap aprobator ca unul dintre câinii aceia pe care îi fixezi pe bordul mașinii. Spectatorii se uitau muți la femeie.

— Frank a mai lăsat ceva pentru tine, nu? Ceva din trecutul tău.

În ciuda reflectoarelor înfierbântate din studio, femeia părea să-și piardă culoarea. Într-un colț al platoului de filmare, dincolo de raza vizuală a publicului, Jeremy îl zări pe regizor care își rotea un deget ridicat ca elicea unui elicopter. Se apropia pauza de publicitate. Aproape imperceptibil, Clausen aruncă o privire în direcția aceea. Nimeni, în afară de Jeremy, nu păru să observe; se întreba adesea de ce spectatorii nu puneau niciodată sub semnul întrebării modul în care comunicarea cu lumea spiritelor se încadra atât de bine între pauzele de publicitate.

Clausen continuă:

— Ceva despre care nimeni altcineva nu știa. Un fel de cheie, e adevărat?

Suspinele continuară pe măsură ce femeia încuviința.

— Nu ți-ai închipuit niciodată că a păstrat-o, nu?

„Perfect, iată argumentul hotărâtor“, se gândi Jeremy. Încă un drept-credincios în devenire.

— Este de la hotelul unde ați stat în luna voastră de miere. A pus-o acolo ca atunci când o vei găsi să-ți amintești de vremurile minunate pe care le-ați trăit împreună. Nu vrea să-ți amintești de el cu durere în suflet, pentru că te iubește.

— Aaahhhh… strigă femeia.

Sau ceva de genul ăsta. Un fel de geamăt. Din locul unde stătea, Jeremy nu putea fi sigur, pentru că strigătul fu întrerupt dintr-odată de aplauze entuziaste. Brusc, microfonul dispăru. Camerele schimbară rapid planurile. Momentul de glorie al femeii din public luase sfârșit și ea se prăbuși pe scaun. Ca la comandă, moderatoarea se ridică de pe canapea și veni în fața camerei.

— Nu uitați că tot ceea ce vedeți ține de domeniul realității. Niciuna dintre aceste persoane nu s-a întâlnit vreodată cu Timothy Clausen. Zâmbi. Vom reveni cu încă o prezentare.

Alte aplauze, în timp ce spectacolul se întrerupse pentru pauza publicitară, iar Jeremy se rezemă de spătar.

Ca jurnalist de investigație, cunoscut pentru pasiunea sa pentru știință, făcuse carieră scriind despre astfel de oameni. În general, îi plăcea ceea ce făcea și era mândru de munca sa, considerând-o un serviciu valoros în slujba publicului, într-o profesie atât de aparte încât drepturile ei erau enumerate în Primul Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii. Pentru editorialul său obișnuit din Scientific American, intervievase laureați ai Premiului Nobel, explicase teoriile lui Stephen Hawking[1] și Einstein[2] în termeni profani și, odată, fusese considerat responsabil pentru instigarea opiniei publice, care determinase FDA[3] să retragă un antidepresiv periculos de pe piață. Scrisese mult despre proiectul Cassini[4], despre oglinda imperfectă din obiectivul navei spațiale Hubble, și fusese printre primii care criticaseră fățiș experimentul Utah[5], de fuziune la rece, calificându-l drept o escrocherie.

Din păcate, pe cât de impresionant părea, editorialul său nu era remunerat pe măsură. Majoritatea facturilor le plătea din munca de gazetar independent și, ca toți gazetarii independenți, se grăbea mereu să găsească teme care îi interesau pe redactorii de la reviste sau ziare. Domeniul său de interes se lărgise ca să cuprindă „orice ieșit din comun“, așa că, în ultimii cincisprezece ani, cercetase și investigase spiritiști, clarvăzători, vindecători și medii. Demascase înșelătorii, farse și falsuri. Vizitase case bântuite, căutase creaturi supranaturale și cercetase originile legendelor urbane. Sceptic din fire, avea totodată capacitatea neobișnuită de a explica conceptele științifice dificile într-un mod accesibil cititorului de rând, iar articolele sale apăruseră în sute de ziare și de reviste din toată lumea. Demitizarea științifică, avea el impresia, era în același timp și nobilă și importantă, chiar dacă publicul nu o aprecia mereu. În mod frecvent, mesajele pe care le primea după publicarea articolelor sale de gazetar independent erau condimentate cu vorbe precum „idiot“ sau „cretin“, dar expresia sa preferată era „lingău guvernamental“.

Jurnalismul de investigație, ajunsese el să afle, era o afacere ingrată.

Reflectând încruntat asupra acestor lucruri, Jeremy observă că publicul conversa nerăbdător, întrebându-se cine urma să mai fie ales. Aruncă din nou pe furiș o privire spre blonda care își examina rujul de pe buze într-o oglinjoară.

Jeremy știa deja că persoanele alese de Clausen nu făceau în mod oficial parte din „teatru“, chiar dacă apariția lui era anunțată dinainte și lumea se călcase în picioare pentru bilete. Ceea ce însemna, bineînțeles, că publicul era format din mulți care credeau în viața de după moarte. Pentru ei, Clausen nu era un farsor. Cum ar putea ști asemenea lucruri personale despre necunoscuți, dacă n-ar vorbi cu spiritele? Dar ca orice magician bun care își pregătise repertoriul, iluzia rămânea totuși o iluzie și, chiar înainte de emisiune, Jeremy nu numai că înțelesese cum să ducă totul la bun sfârșit, dar mai avea și mărturia fotografică spre a o dovedi.

Desființarea lui Clausen ar fi cea mai mare lovitură a lui Jeremy până în prezent și tipul o merita. Clausen era cel mai rău gen de șarlatan. Și totuși, latura pragmatică a lui Jeremy mai realiza că acela era genul de poveste care apărea foarte rar, așa că dorea să o exploateze la maximum, în definitiv, Clausen atinsese apogeul celebrității, iar în America, celebritatea era tot ce conta. Cu toate că știa că șansele erau extrem de mici, Jeremy visa cu ochii deschiși la ce s-ar întâmpla dacă Clausen l-ar alege pe el data viitoare. Nu spera, pentru că a fi ales era asemănător cu a câștiga trifecta la Santa Anita[6]. Și chiar dacă nu se întâmpla, Jeremy știa că totuși va avea un reportaj de valoare. Dar valoarea și extraordinarul erau adesea despărțite de simple întorsături ale destinului, așa că atunci când pauza de publicitate se sfârși, Jeremy simți o ușoară tresărire sperând fără niciun temei că, într-un fel sal altul, Clausen își va îndrepta atenția asupra lui.

Și astfel, ca și cum nici Dumnezeu însuși nu ar fi fost foarte încântat de ceea ce făcea Clausen, se întâmplă întocmai așa cum își dorise.

Trei săptămâni mai târziu, iarna se năpustea cu asprime asupra Manhattanului. Un front atmosferic venise dinspre Canada, reducând temperatura până aproape de zero; din grătarele canalelor se ridicau constant dâre de abur înainte de a se împrăștia pe trotuarele înghețate. Părea că nimeni nu lua în seamă acest lucru. Cetățenii temerari ai New Yorkului își arătau indiferența obișnuită față de toate lucrurile asociate cu vremea, iar serile de vineri nu trebuiau să fie irosite sub nicio formă. Oamenii munceau prea mult în timpul săptămânii ca să piardă o seară, mai ales atunci când exista un motiv de sărbătorit. Nate Johnson și Alvin Bernstein sărbătoreau deja de o oră, alături de câțiva prieteni și jurnaliști – unii de la Scientific American – care se adunaseră în onoarea lui Jeremy. Majoritatea erau binișor chercheliți și se distrau strașnic, mai ales pentru că jurnaliștii aveau tendința să fie zgârciți, iar Nate făcea cinste.

Nate era agentul lui Jeremy. Alvin, un cameraman independent, era cel mai bun prieten al lui Jeremy și toți se adunaseră în barul foarte la modă din Upper West Side să sărbătorească apariția lui Jeremy la Primetime Live de la ABC. În săptămâna aceea, fuseseră transmise reclame pentru Primetime Live – cele mai multe dintre ele prezentându-l pe Jeremy în prim plan, cu promisiunea unei dezvăluiri importante, și – în biroul lui Nate, cererile pentru interviu curgeau șuvoi din toată țara. Puțin mai devreme, în după-amiaza aceea, sunase cineva de la revista People, așa că un interviu era programat pentru luni dimineață.

Nu fusese timp suficient pentru amenajarea unei încăperi speciale pentru petrecere, dar nimănui nu părea să-i pese. Având o tejghea lungă de granit și un iluminat de efect, barul plin până la refuz era locul tinerilor specialiști bine plătiți. În timp ce jurnaliștii de la Scientific American preferau să poarte jachete sport din tweed, cu suporturi de pixuri în buzunare, și se strânseseră într-un colț al încăperii discutând despre fotoni, o mare parte din ceilalți clienți arătau de parcă ar fi fost în trecere, după ce se istoviseră la slujbele de pe Wall Street sau Madison Avenue: sacouri de la costume italiene aruncate peste spătarele scaunelor, cravate Hermes cu nodul desfăcut, bărbați care nu păreau că doresc decât să se uite îndeaproape la femeile care îi însoțeau în timp ce-și etalau Rolexurile orbitoare. Femeile venite direct de la slujbă, de la edituri sau din publicitate, erau îmbrăcate în fuste create de designeri, purtând tocuri imposibil de înalte, și sorbeau Martini aromat în timp ce se prefăceau că ignoră bărbații. Chiar și Jeremy urmărea o roșcată înaltă așezată la celălalt capăt al barului care părea că se uită în treacăt în direcția lui. Se întreba dacă îl recunoștea din reclamele de la televizor sau dacă dorea doar puțină companie. Roșcata se întoarse într-o parte, aparent neinteresată, dar pe urmă se uită din nou în direcția lui. Cum privirea ei zăbovi un pic mai mult, Jeremy ridică paharul.

— Te rog, Jeremy, fii atent, zise Nate, atingându-l cu cotul. Ești la televizor! Nu vrei să vezi ce-ai făcut?

Jeremy își întoarse privirea din direcția roșcatei. Uitându-se spre ecran, se văzu stând vizavi de Diane Sawyer. „Ciudat, gândi el, e ca și cum ai fi în două locuri deodată.“ Încă nu i se părea ceva real. Nimic din ultimele trei săptămâni nu i se păruse real, în ciuda anilor săi din presă.

Pe ecran, Diane îl prezenta drept „cel mai apreciat gazetar științific al Americii“. Nu numai că reportajul se dovedise tot ceea ce își dorise Jeremy, dar Nate discuta chiar cu cei de la Primetime Live ca Jeremy să facă reportaje în mod curent pentru ei, cu posibilitatea realizării unor reportaje suplimentare pentru Good Morning America. Cu toate că mulți jurnaliști erau de părere că televiziunea era mai puțin importantă decât alte forme mai serioase de informare, asta nu-i împiedica pe cei mai mulți dintre ei să o considere în taină drept Sfântul Graal, prin care înțelegeau sume imense de bani. În ciuda felicitărilor, invidia plutea în aer, o senzație la fel de străină pentru Jeremy ca și călătoria în spațiu. În definitiv, jurnaliști ca el nu ajunseseră tocmai în vârful sistemului ierarhic media – până astăzi.

— Te-a numit „apreciat“? întrebă Alvin. Tu scrii despre Bigfoot și legenda Atlantidei!

— Taci, zise Nate cu ochii lipiți de ecranul televizorului, încerc să ascult ce spune. Ar putea fi important pentru cariera lui Jeremy.

Ca agent al lui Jeremy, Nate promova mereu evenimente care „puteau fi importante pentru cariera lui Jeremy“, pentru simplul motiv că independența jurnalistică nu era deloc profitabilă. Cu mulți ani înainte, când Nate pornise la drum, Jeremy avansase o propunere de carte și, de atunci, lucraseră împreună, pur și simplu pentru că deveniseră prieteni.

— Mă rog, zise Alvin renunțând la mustrare.

Între timp, pe ecran, în spatele lor se derulau momentele finale ale participării lui Jeremy la emisiunea de televiziune transmisă în timpul zilei, în care Jeremy se prefăcuse că era un bărbat care se întrista de moartea din copilărie a fratelui său, un băiat cu care Clausen pretindea că ar fi comunicat pentru binele lui Jeremy.

— El e cu mine, putea fi auzit Clausen anunțând. Vrea ca tu să-l lași să plece, Thad.

Imaginea se deplasa pentru a surprinde transpunerea lui Jeremy într-un invitat îndurerat cu chipul schimonosit, în planul din spate, Clausen încuviința, fie emanând compasiune, fie arătând constipat, în funcție de perspectivă.

— Mama voastră nu a făcut nicio schimbare în camera lui – cameră pe care ați împărțit-o. A insistat să rămână neschimbată, iar tu ai fost nevoit să dormi tot acolo, continuă Clausen.

— Da, gâfâi Jeremy.

— Dar îți era teamă să stai acolo și, într-un acces de furie, ai luat ceva de-al lui, ceva foarte intim și ai îngropat obiectul în curtea din spate.

— Da, reuși să rostească Jeremy de parcă ar fi fost prea emotiv să spună mai mult.

— Aparatul lui dentar!

— Aaaaahhhhhhh, strigă Jeremy acoperindu-și fața cu mâinile.

— El te iubește, dar trebuie să înțelegi că, acum, se odihnește în pace. Nu are nicio nemulțumire în ceea ce te privește…

— Aaaaahhhhh, hohoti Jeremy schimonosindu-și fața și mai mult.

În bar, Nate urmărea secvențele într-o concentrare mută. Pe de altă parte, Alvin râdea în timp ce ridica berea.

— Acordă-i acestui om un Oscar! strigă el.

— Era un spectacol mișcător, nu? zise Jeremy zâmbind.

— Terminați, voi doi, zise Nate fără să-și ascundă mânia. Vorbiți în timpul reclamelor.

— Mă rog, zise Alvin din nou.

„Mă rog“ fuseseră mereu cuvintele preferate ale lui Alvin.

La Primetime Live, banda video se înnegri și camera se fixă pe Diane Sawyer și pe Jeremy care stăteau din nou, unul în fața celuilalt.

— Așadar, nimic din ce a spus Timothy Clausen nu era adevărat? întrebă Diane.

— Absolut nimic, zise Jeremy. După cum deja știi, numele meu nu este Thad și, cu toate că am într-adevăr cinci frați, sunt cu toții bine sănătoși.

Diane ținea un stilou deasupra unui carnețel ca și cum era pe punctul de a-și lua notițe.

— Așadar, cum a realizat Clausen acest lucru?

— Cum să explic, Diane… începu Jeremy.

În bar, Alvin ridică din sprânceana cu cercel și se aplecă spre Jeremy.

— I-ai spus pur și simplu Diane? Ca între prieteni?

— Te rog! zise Nate din ce în ce mai absorbit.

Pe ecran, Jeremy continua să explice.

— Ceea ce face Clausen este pur și simplu o variație la ceea ce oamenii fac de sute de ani. În primul rând, se pricepe la oameni și știe foarte bine să facă asociații vagi, încărcate din punct de vedere afectiv și să reacționeze la sugestiile publicului.

— Da, dar a fost foarte exact. Nu numai cu tine, dar și cu ceilalți invitați. A știut nume. Cum face asta?

Jeremy ridică din umeri.

— M-a auzit vorbind despre fratele meu, Marcus, înainte de emisiune. Pur și simplu, mi-am inventat o viață imaginară despre care am povestit în gura mare.

— Cum a ajuns totuși la urechile lui Clausen?

— Șarlatani precum Clausen știu să folosească o diversitate de șiretlicuri, inclusiv microfoane și „ascultători“ plătiți care circulă în zona de așteptare înainte de emisiune, înainte de a mă așeza, m-am mutat, bineînțeles, dintr-un loc în altul și am început să conversez cu o mulțime de spectatori, urmărind să văd dacă cineva ar manifesta un interes neobișnuit pentru povestea mea. Și cum era de așteptat, un bărbat a părut deosebit de interesat.

În spatele lor, banda video fu înlocuită cu o fotografie mărită pe care Jeremy o făcuse cu o cameră mică ascunsă în ceasul său de mână, un dispozitiv de spionaj, pe care îl trecuse imediat pe nota de plată a revistei Scientific American. Lui Jeremy îi plăceau dispozitivele high-tech la fel de mult cum îi plăcea să le cumpere cu banii altora.

— La ce ne uităm? întrebă Diane.

Jeremy arătă spre imagine.

— Acest bărbat se amesteca printre spectatori, dându-se drept un invitat din Peoria. Am făcut această fotografie exact înainte de emisiune, în timp ce stăteam de vorbă. Apropiați imaginea, vă rog.

Pe ecran, apăru fotografia mărită și Jeremy făcu semn cu mâna spre ea.

— Vezi acul mic cu literele USA de pe reverul său? De fapt nu e o insignă. În realitate, e un transmițător în miniatură care comunică cu un aparat de înregistrare din culise.

Diane se încruntă.

— Cum de știi asta?

— Pentru că, spuse Jeremy ridicând dintr-o sprânceană, întâmplarea face să am și eu unul exact la fel.

În replică, Jeremy băgă mâna în buzunarul jachetei și scoase ceea ce părea să fie același ac cu literele USA, atașat la un fir lung ca ața, cu transmițător.

— Acest model deosebit este fabricat în Israel – vocea lui Jeremy se auzea dincolo de prim-planul cu dispozitivul – și este foarte modern. Am auzit că e folosit de CIA, dar, bineînțeles, nu pot confirma acest lucru. Pot să-ți spun doar că tehnologia este foarte avansată – acest microfon mic poate recepționa conversații dintr-o încăpere aglomerată și plină de zgomot și, cu ajutorul unor sisteme de filtrare adecvate, le poate chiar izola.

Diane studie acul, părând fascinată.

— Și ești sigur că acesta era într-adevăr un microfon și nu doar un ac?

— După cum știi, investighez trecutul lui Clausen de mult timp și la o săptămână după emisiune, am reușit să mai obțin niște fotografii.

Pe ecran apăru brusc o altă fotografie. Deși puțin neclară, era o imagine a aceluiași bărbat care purtase acul cu literele USA.

— Această fotografie a fost făcută în Florida, în fața biroului lui Clausen. După cum vezi, bărbatul se îndreaptă spre birou. Numele său este Rex Moore și este în realitate un angajat de-al lui Clausen. Lucrează pentru Clausen de doi ani.

— Ooohhhooo! strigă Alvin, așa că restul transmisiunii, care se încheia oricum, fu acoperit, în timp ce alții, invidioși sau nu, începură și ei să huiduie și să strige.

Băutura gratuită acționase ca o vrajă, așa că Jeremy fu bombardat cu felicitări după ce emisiunea se terminase.

— Ai fost fantastic, zise Nate.

La patruzeci și trei de ani, Nate era scund și chel și avea obiceiul să poarte costume care erau puțin cam strânse pe talie. Oricum, bărbatul era energia întruchipată și, ca majoritatea agenților, era amețit mereu, în sensul bun, de un optimism înflăcărat.

— Mulțumesc, zise Jeremy dând pe gât restul de bere.

— Ăsta o să fie un lucru foarte important pentru cariera ta, continuă Nate. Este biletul tău pentru o colaborare permanentă cu televiziunea. Gata cu lupta pentru colaborarea la reviste de calitate proastă, gata cu alergatul după povestirile cu OZN-uri. Am susținut mereu că fața ta e făcută pentru televiziune.

— Ai afirmat tot timpul treaba asta, recunoscu Jeremy privind înainte asemenea cuiva care susține o prelegere pentru a mia oară.

— Vorbesc serios. Producătorii de la Primetime Live și Good Morning America continuă să sune vorbind despre colaborarea ta permanentă la emisiunile lor. Știi, lucruri de genul: „ce înseamnă pentru voi această știre științifică de ultimă oră“ și toate celelalte. Un pas important pentru un reporter de știință.

— Sunt jurnalist, pufni Jeremy, nu reporter.

— Mă rog, zise Nate, făcând o mișcare ca și cum ar fi dat la o parte o muscă. Cum am afirmat mereu, fața ta e făcută pentru televiziune.

— Trebuie să admit că Nate are dreptate, adăugă Alvin făcând cu ochiul. Adică, cum altfel ai putea să fii mai simpatizat de femei decât sunt eu, chiar dacă n-ai personalitate?

De mulți ani, Alvin și Jeremy frecventaseră barurile împreună, căutându-și partenere.

Jeremy râse. Alvin Bernstein, al cărui nume evoca un contabil elegant și cu ochelari – unul dintre profesioniștii fără număr care purta pantofi Florsheim și mergea la muncă cu o servietă –, nu părea să fie Alvin Bernstein. În adolescență, îl văzuse pe Eddie Murphy în Delirious și se hotărâse să-și însușească stilul complet-în-piele, o garderobă care îl îngrozise pe tatăl său, Melvin, care purta pantofi Florsheim și nelipsita servietă. Din fericire, pielea părea să meargă bine cu tatuajele. Alvin considera tatuajele o reflectare a esteticii sale originale, așa că era tatuat original pe ambele brațe, exact până la omoplați. Toate astea i se potriveau perfect cu piercing-urile din urechi.

— Prin urmare, mai intenționezi să faci un drum în sud ca să investighezi povestea aia cu fantome? insistă Nate. Jeremy parcă îi vedea rotițele care țăcăneau și pocneau în creierul său. După interviul din People, adică.

Jeremy își dădu părul negru din ochi și făcu semn spre barman pentru încă o bere.

— Mda, așa cred. Cu Primetime sau fără, mai am facturi de plătit, așa că mă gândeam că aș putea folosi povestea pentru editorialul meu.

— Dar vom păstra legătura, nu? Nu ca atunci când ai mers clandestin cu Righteous and Holy?

Nate se referea la un articol de șase mii de cuvinte, despre un cult religios, pe care Jeremy îl scrisese pentru Vanity Fair. În momentul acela, Jeremy rupsese absolut toate legăturile cu el pentru o perioadă de trei luni.

— Vom păstra legătura, zise Jeremy. Povestea asta nu e la fel. Ar trebui să termin cu ea în mai puțin de o săptămână. „Lumini misterioase în cimitir.“ Nu-i mare brânză.

— Hei, din întâmplare ai nevoie de un cameraman? întrebă cu glas subțire Alvin.

Jeremy se uită spre el.

— De ce? Vrei să mergi și tu?

— Tare mult. Să mă îndrept spre sud iarna, poate mă întâmpină o mândră frumoasă din părțile locului în timp ce tu plătești totul. Am auzit că femeile de acolo pot să te înnebunească, dar într-un fel plăcut. Va fi ca o vacanță exotică.

— Nu trebuie să filmezi ceva pentru Lege și ordine săptămâna viitoare?

Pe cât de ciudat arăta Alvin, reputația lui era impecabilă, iar serviciile sale aveau mare căutare.

— Mda, dar voi fi liber spre sfârșitul săptămânii, zise Alvin. Și atenție, dacă ești serios în privința chestiunii cu televiziunea cum zice Nate că ar trebui să fii, ar putea fi important să prinzi câteva secvențe făcute cum trebuie cu aceste lumini misterioase.

— Presupunând că există niște lumini de filmat.

— Tu te duci la fața locului și mă ții la curent. Îmi voi păstra agenda liberă.

— Chiar dacă există lumini, este o poveste banală, avertiză Jeremy. Nicio persoană din televiziune nu va fi interesată.

— Nu până acum o lună, poate, zise Alvin. Dar după ce te-au văzut astă-seară, vor fi interesați. Știi cum este în televiziune – toți acei producători care se străduiesc în van să găsească următoarea chestie „tare“. Dacă Good Morning America va fi brusc foarte interesată, atunci îți dai seama că cei de la Today vor suna curând și Dateline va bate la ușă. Niciun producător nu dorește să fie lăsat deoparte. Cam așa ajung să fie concediați. Ultimul lucru pe care și-l doresc este să fie obligați să explice conducerii de ce au ratat ocazia. Crede-mă – lucrez în televiziune. Îi cunosc pe acești oameni.

— Are dreptate, zise Nate, întrerupându-i. Niciodată nu știi ce se va întâmpla în viitor, așa că s-ar putea să fie o idee bună să planifici dinainte. Ai avut o intervenție hotărâtoare astă-seară. Nu-ți bate joc de tine. Și dacă vei putea realiza un film adevărat cu luminile, ar putea fi tocmai lucrul de care ar avea nevoie Good Morning America sau Primetime ca să se decidă…

Jeremy se uită cu ochii pe jumătate închiși la agentul său.

— Vorbești serios? Este o poveste de nimic. Motivul pentru care m-am hotărât să văd ce e cu ea e faptul că aveam nevoie de o pauză după Clausen. Povestea asta mi-a luat patru luni din viață.

— Și uite unde ai ajuns, zise Nate punând o mână pe umărul lui Jeremy. E posibil să fie o treabă „subțire“, dar cu o înregistrare senzațională și un comentariu pus la punct, cine știe ce va crede televiziunea?

Pentru o clipă, Jeremy rămase tăcut înainte ca, în final, să ridice din umeri.

— Bine, zise el. Aruncă o privire spre Alvin. Voi pleca marți. Vezi dacă poți să ajungi acolo până vinerea viitoare. Te voi suna până atunci pentru detalii.

Alvin se întinse după bere și bău.

— Ei, asta-i bună, zise el imitându-l pe Gomer Pyle[7], o iau din loc spre meleagul pulpelor și al măruntaielor de porc. Și promit că nota mea de plată nu va fi prea scumpă.

Jeremy râse.

— Ai fost vreodată în sud?

— Da’ de unde. Tu?

— Am vizitat New Orleans și Atlanta, recunoscu Jeremy. Dar astea sunt orașe mari și orașele mari sunt destul de asemănătoare pretutindeni. Pentru povestea asta, ne vom îndrepta spre adevăratul sud. Este un oraș mic în Carolina de Nord, o localitate numită Boone Creek. Ar trebui să vezi site-ul web al orașului. Vorbește despre azalee și sângeri care înfloresc în aprilie și prezintă cu mândrie o imagine a celui mai de vază cetățean al orașului. Un tip numit Norwood Jefferson.

— Cine? întrebă Alvin.

— Un politician. A fost membru în Senat pentru Carolina de Nord din 1907 până în 1916.

— Și cui îi pasă?

— Întocmai, zise Jeremy încuviințând din cap. Aruncând o privire în partea cealaltă a barului, observă cu dezamăgire că roșcata dispăruse.

— Unde se află localitatea asta, cu exactitate?

— Drept între locul unde a înțărcat dracu’ iapa și „unde ne aflăm cu exactitate?“ Voi sta într-un loc numit Greenleaf Cottages pe care Camera de Comerț îl descrie drept pitoresc și rustic, dar totuși modern. Cine știe ce mai înseamnă asta.

Alvin râse.

— Sună ca o aventură.

— Nu-ți face griji din cauza asta. Te vei acomoda foarte bine acolo, sunt convins.

— Crezi?

Jeremy se uită cu atenție la îmbrăcămintea de piele, la tatuaje și piercing-uri.

— Categoric, zise Jeremy. Cei de acolo vor dori probabil să te adopte.


[1] Stephen Hawking (n. 1942) – fizician britanic, cunoscut pentru contribuția sa în domeniul cosmologiei și gravitației cuantice (n.tr.)

[2]Albert Einstein (1879-1955) – fizician german, cunoscut pentru studiile sale care au revoluționat fizica (prima expunere completă a teoriei relativității sau efectul fotoelectric, conținând o ipoteză revoluționară asupra naturii luminii). (n.tr.)

[3]Food and Drug Administration – agenția federală din SUA responsabilă în principal cu reglementare a alimentației și medicamentelor. (n.tr.)

[4]Proiectul Cassini – satelitul Cassini, lansat în octombrie 1997 și intrat pe orbita planetei Saturn în 2004 (n.tr.)

[5]Experiment desfășurat de dr. Fleischmann și dr. Pons la Universitatea din Utah. Cei doi au afirmat că au generat reacții de fuziune în laborator, la temperaturi joase, reacții care durau și care erau însoțite de emisie de căldură. (n.tr.)

[6] Trifecta la Santa Anita = formulă câștigătoare la pariuri hipice, însemnând ghicirea primelor trei poziții din clasament la hipodromul Santa Anita din Arcadia, California (n.tr.)

[7]Personaj din sitcom-ul The Andy Griffith Show, caracterizat prin naivitate și ticuri verbale (n.tr.)

Din aceeași secțiune

Toate ›