Misinile capitanului Dan

NOAPTEA LOGODNEI

Deșteptătorul țîrîi strident. Sunase la orele 16 cu o riguroasă exactitate. Inginerul Popovici, încă stăpînit de somn, privi cu uimire camera străină a hotelului, încercînd să‑i definească, în semiîntuneric, contururile. Nu reuși. Căscă. Se întinse. își aminti că este ziua cînd avionul avea să‑l aducă în țară. Cu papucii în mînă se repezi sub duș. Pentru cîteva minute nu se mai auzi zgomotul apei. Inginerul, după vechiul său obicei în asemenea clipe, fredona o melodie. Era un afon iremediabil. Dar cînta cu convingere și conștiinciozitate. Era un meloman și un adept fanatic în a transforma baia într‑o sală de concert. Ieși din baie strîngîndu‑și halatul cu mișcări grăbite. Își aprinse o țigară și puse în priză ibricul pentru cafea. Mai avea suficient timp pînă la decolarea avionului. De aceea, fără grabă, începu să‑și facă bagajul. Deodată se auzi o bătaie în ușa capitonată. Nu răspunse imediat. Ciocănitul se repetă la fel de discret. „Cine o fi? Nu aștept pe nimeni pînă la orele 18,30.” Auzind pentru a treia oară bătaia în ușă, se decise să deschidă. Își trase halatul la gît. Apăsă pe clanță și… se sprijini, halucinat, de prag, murmurînd.

— Nu… Nu pot să cred… Tu ești mort… De un sfert de veac ești mort…

Dar „fantoma” se dovedi din carne și oase. Și voce.

— Cred că‑i momentul să‑ți revii la realitate. Hai, hai, liniștește‑te. Nu sînt strigoi, dragă Nelule.

Noul venit închise cu siguranță ușa în urma sa, după ce, cu o privire fugitivă, controlă palierul etajului. Continuă:

— Te‑ai obișnuit cu mine sau nu?

— Pleacă!… Dispari, bîigui, încă înspăimîntat și trăind sub presiunea emoției, inginerul Popovici.

— Sînt fratele tău Crin, ce dracu’ nu mă recunoști, Nelule.

— Tu ești mort de douăzeci și cinci de ani.

Crin rîse gros:

— Atunci sînt fantoma mea. Poftim, fantoma te îmbrățișează… și te poftește pe fotoliu… A, să nu dea cafeaua în foc, cum se spune.

Sub privirea încă uluită a fratelui său geamăn, Crin turnă cu gest familial cafeaua în ceșcuțe.

— Îți place mai dulce?

Nelu nu răspunse. Nu sorbi nici din cafea. Rămase înmărmurit, perplex, nereușind să articuleze un singur cuvînt.

După ce gustă din cafea, Crin vorbi degajat.

— Mă vad obligat să‑ți ofer explicații mai ample… Poate așa vei scăpa de starea asta de imbecilitate. Imaginează‑ți că pe front, la un cadavru, s‑au găsit actele mele. Așa că eu am fost dat „căzut pentru patrie în Tatra”. Cu actele celui ucis de glonț am trecut la inamic, mă atrăgea occidentul. Ai înțeles sau trebuie s‑o iau de la cap?

Nelu întrebă cu vocea voalată de surprindere:

— Tu ai făcut această mișelie?

Crin nu se supără, ci rîse amuzat, puțin cinic.

— Ei, vezi că ți‑a venit vocea?! Și logica. Ai înțeles cît de simplu a fost…

— Simplu, se revoltă inginerul, numești simplu cînd părinții noștri au murit înlăcrămați fiind convinși că și‑au pierdut copilul pe front.

— Fără sentimentalisme! Apoi se scuză. Și eu m‑am gîndit la voi, dar știam că numai așa am să vă ușurez situația din țară. Ce‑ați fi făcut dacă în biografiile voastre ar fi fost trecut: „fiu (sau frate) aflat în străinătate”? Ai fi ajuns tu pe postul în care ești azi dacă în biografia ta nu ar fi fost scris: „un frate, Crin, căzut în luptele din Tatra”, de îmbăta sufletul celui de la cadre? Să vorbim rațional, Nelule. Și, te rog, servește din cafea… Iar de‑i vorba de sacrificiu să știi că doar eu m‑am sacrificat pentru voi!

— Preferam adevărul, Crin. Să fi primit o scrisoare. Atît.

— Iată‑ne și patetici! Ești amuzant, Nelule!

Rîse ascuțit și își umplu din nou ceașca de cafea. Vorbi mai autoritar, răsuflînd adînc:

— Să spunem că părinții au murit cu o durere în plus. Am să le cer iertare. Dar să nu‑ți închipui că dacă ar fi știut că trăiesc ar fi murit surîzători. Nimeni nu rîde în fața morții. Dar, să lăsăm filozofia banală pe seama erudiților ratați. Și poate am avut motivul meu să las impresia că am murit…

Bănuitor, inginerul se îndepărtă cu fotoliul de fratele său geamăn. Nu‑i plăcea cum se desfășura discuția și, mai ales, îl agasa rîsul impertinent și îndrăzneț al fratelui său. Ca să schimbe cursul convorbirii, se hotărî să destupe ultima sticlă de țuică, pe care o găsise uitată într‑o valiză‑burduf.

— Să bem pentru întoarcerea ta din moarte, să bem pentru revederea noastră, Crin. Ε o țuică veche de acasă și sper că nu i‑ai uitat gustul. Noroc!

Crin răspunse ambiguu:

— Chiar dacă l‑am uitat, Nelule, voi avea ocazia să‑mi reamintesc curînd gustul țuicii. Cînd eram tineri, după cum îmi amintesc, nu‑ți prea plăcea țuica. Tu erai copilul model și silitor, eu eram contrariul tău… Tu erai ochiul care rîde al bătrînului nostru, eu eram ochiul care plînge, așa ca în basm.

Rîse din nou sec, rece, distant. Nelu simți că în fața sa se află un alt Crin, impulsiv, străin, cinic și fără scrupule. Această constatare îi repudia și‑l amăra profund. Îl încurajă, totuși, spre destăinuiri.

— Sper că te‑ai hotărît să te întorci în țară. Eu am să te ajut, Crin.

Crin răspunse la fel de enigmatic, cu o umbră de rîs malițios pe față:

— S‑ar putea să mă întorc… Da, da… Și chiar mai curînd decît îți poți imagina tu, Nelule.

— Te voi ajuta să‑ți faci actele, propuse inginerul neînțelegînd aluzia directă și dură exprimată brutal de fratele său.

— A, nu‑i obligatoriu să te ostenești… S‑ar putea ca în clipa asta actele să fie gata făcute. Hai, hai, să mai ciocnim un pahar pentru norocoasa noastră întîlnire. Utilă pentru amîndoi! Prozit!

Ciocniră paharele. Între cei doi frați începu un fel de pîndă mută. Ascunsă. Inginerul era vizibil intrigat de răspunsurile cu dublu înțeles pe care le primise. Ceva nu‑i părea în ordine. Sună, sub un pretext oarecare, după personalul de serviciu. Dar nu‑i răspunse nimeni, nu s‑a prezentat nimeni la apelurile sale insistente. Încercă să dea un telefon la Ambasada română, dar Crin îl reținu cu un gest aproape violent.

— Lasă, telefonul, dragul meu, avem atîtea să ne comunicăm în aceste puține clipe cîte ne‑au mai rămas pînă la despărțire.

Nelu se opuse vehement.

— Trebuie să vorbesc la ambasadă în privința mașinii care mă va duce la aeroport.

Crin îl privi cîteva clipe în ochi. O tăcere profundă se așternu între ei ca un zid despărțitor. Inginerul se simți lezat de hohotul de rîs viclean al fratelui. Acesta îi replică insolent:

— Poftim vorbește! Sînt dornic de conversații inteligente!

Nelu păli. Telefonul nu formă tonul. Centrala hotelului nu‑i putea răspunde. Își exprimă revoltat, în panică, amara sa constatare.

— Firul telefonului meu a fost tăiat.

— Serios? înseamnă că ești perspicace. Felicitările mele!

— Să lăsăm gluma.

— Să discutăm serios.

— Aceasta este și intenția mea sinceră. M‑am gîndit la amîndoi.

Inginerul, dîndu‑și seama de intențiile fratelui său și de situația precară în care se află, ripostă energic.

— Te rog să te gîndești numai la tine, Crin. Asupra actelor mele îmi place să reflectez numai eu. Să fim clari. Îmi pare ciudat cum judeci lucrurile.

— Aparent, dragă Nelule. După ce vei afla adevăratul motiv al vizitei mele, s‑ar putea să fii de acord cu mine. Îți fac o propunere rezonabilă. Ε bine să te gîndești înainte de a‑mi răspunde. Tu vezi cît de bine semănăm noi amîndoi? Singura deosebire este că tu n‑ai mustață.

— Și ce‑i cu asta?

— Așteaptă. Și privește.

Crin intră în baie și în cîteva secunde își rasa mustața subțire.

— Ce zici de această miraculoasă asemănare?

— Unde vrei să ajungi?

Crin își mai umplu un pahar de țuică.

— Vreau să‑ți spun că ar trebui să profităm amîndoi de această similitudine cu care ne‑a hărăzit soarta. Vom putea cîștiga bani mulți. În toate valutele, chiar cele mai forte din lume, și chiar în aur. În aur, Nelule!

Inginerul răspunse după o scurtă meditație.

— La ce te referi? Nu înțeleg.

— Bine. Ce‑ar fi să mă întorc eu în țara în locul tău? Tu tot trebuie să revii peste o lună la noi. Ei, după o lună ai să te întorci tu în locul meu. Un fel de carusel… Interesant, nu?

— Ε o propunere jignitoare. Și în ce scop să te întorci în locui meu și cu actele mele?

— Iată așa… mi‑a venit dor de țară… Nu‑mi dai voie?

Rîse fals, nescăpîndu‑l din ochi pe Nelu.

— Asta ar însemna o mistificare ordinară!

— Care ne va ajuta pe amîndoi cu valută forte.

Pentru o clipă inginerul se simți derutat, dezorientat. Nu putea crede că fratele său a ajuns chiar spion, care vine să‑și trădeze oamenii pămîntului natal.

— Văd că nu poți înțelege, Nelule. Te ajut, poftim! Tu lucrezi la un institut militar de cercetări în domeniul armamentului. Perfect. Eu activez aici în slujba unui mare trust de armament. Ne interesează invențiile voastre. Le plătim în aur. Eu merg la birou în locul tău. Mă întorc cu documentele. Și banii îi vom împărți în două, frățește…

Nelu sări de pe scaun. Chipul i se albise, tot sîngele i se scurse din față. Abia reuși să articuleze cu revoltă.

— Ticălosule!

— Fără insulte! Eu am încercat să ne înțelegem ca între rude. Dar constat că nu‑i posibil. Ți‑am propus o afacere prosperă. Dar m‑ai refuzat în mod stupid. Bine, eu n‑am scrupule, să știi.

— N‑am să te las, răcni Nelu.

— Nici n‑am nevoie de aprobarea ta. Am să te forțez, iubite frățioare.

Nelu explodă.

— Aș fi curios să aflu în ce fel.

— Îți voi satisface imediat curiozitatea. Tu ai ales varianta asta. Eu ți‑am propus o soluție echitabilă și rezonabilă.

Cu pași fermi se îndreptă spre ușa apartamentului vecin. Ciocăni. Ușa se deschise și apărură doi indivizi înalți, cu cefe de tauri furioși, lați în umăr, trași ca la șapirograf.

— Cred că argumentul este convingător, onorabile și distinse frate. Speri că ți se va ridica monument pentru onestitatea ta ridiculă? În locul unei înțelegeri judicioase alegi un prizonierat, un domiciliu în tovărășia acestor simpatici prieteni. Te privește personal.

— Asta înseamă că m‑ați sechestrat, răbufni Nelu.

— Asta înseamnă că scopul nobil scuză mijloacele folosite împotriva cuiva lipsit totalmente de simțul major al realității. Te previn: din această clipă, să știi că, în mod obiectiv, nu mai ai nici o șansă de partea ta. Mă voi informa de progresul invențiilor românești în domeniul armamentului și fără concursul tău direct și discret.

Nelu înțelese că situația sa era mai mult decît dramatică. În toată tragedia sa își spuse, mai avînd o singură speranță: „Voi fi descoperit de la bun început. Înlocuirea va fi sesizată de tovarășii de la birou”. Parcă înțelegîndu‑i gîndurile, Crin spuse:

— Peste o lună, cînd am să mă întorc cu planurile noului tanc românesc, ai să te convingi personal că nimeni, absolut nimeni nu va observa această substituire. Pot să‑ți demonstrez de pe acuma. Cunosc fiecare masă și fiecare creion de la biroul tău. Despre cine vrei să‑ți vorbesc, despre șeful institutului, despre colonelul inginer Ștefănescu? Ți‑a recomandat să‑i aduci o mașină filtru pentru cafea? Este în valiza ta cenușie. Ce materiale ai cumpărat de aici pentru institut? Dacă vrei ți le spun chiar și în ordine alfabetică. Să știi că din umbră eu te‑am ajutat să‑ți procuri toate materialele… De cine vrei să‑ți vorbesc? De colegii de birou? De maiorii Panait și Răducanu? Sau despre soțiile lor? Hai, verifică‑mă!

Inginerul nu mai putea suporta tensiunea extraordinară la care îl supusese în mod sadic fratele său. Într‑un moment de încordare nervoasă, apucă vasul de aramă de lîngă pat, gata să‑l repeadă în Crin. Dar unul din gealați, cu o mișcare rapidă, îi întoarse brațul. Scăpă, rușinat, vasul din mînă. Crin zîmbi de situația ridicolă la care se expuse fratele său.

— Te‑am rugat să fii calm. Te avertizez: prietenii mei sînt extremi de abili. Și e prima și ultima oară cînd nu te pedepsesc pentru un asemenea gest negîndit. Pe viitor nu‑ți garantez dacă după o atare ispravă nu ai să fii în lumea viselor… Uite, eu trec peste toate și vreau să beau ultimul pahar la despărțire!

Nelu respinse paharul din fața sa.

— Nu face nimic, voi bea cu prietenii mei. Ei sînt mai înțelegători decît propriul meu frate. Abia aștept să o întîlnesc pe doamna Stoica. Deși trecută de patruzeci și cinci de ani, gazda arată încă bine, nu lipsită de unele farmece. Eu, în locul tău, n‑aș fi refuzat‑o… Eu nu am de gînd să o refuz…

Nelu pricepu că în cele cîteva minute se schimbase totul pentru el, întreaga sa viață. Un singur gînd îl mai încălzea: „Trebuie să scap de acești doi călăi, cu orice risc, și să anunț Ambasada română. Astfel îi voi avertiza pe cei din țară! Ε tot ce‑mi rămîne de făcut”. Fața i se făcuse pămîntie. Simți că se sufocă. Trase mult aer în plămîni. Clipele erau chinuitoare constatînd totala sa neputință să intervină în această criminală substituire de persoană.

Cu ultimele puteri, Nelu îi amenință:

— Cînd voi scăpa din acest prizonierat, voi aduce la cunoștință…

Crin nu‑l lăsă să‑și termine fraza.

— Nelule, fii logic. Dacă ameninți, ai toți sorții să‑ți închidem gura pentru totdeauna. Nu va fi prea spectaculos. Va fi dureros! Dar nu uita și cealaltă variantă. Colaborarea cu mine. Ai o lună de zile să meditezi la rece. Îți las deschisă portița alegerii, să optezi pentru soluția rezonabilă. Ne vom servi reciproc.

Îți spun la revedere, deoarece cu ajutorul cloroformului vei dormi confortabil în apartamentul vecin. Îți dai seama că nu poți rămîne aici pînă la miezul nopții… Prietenii mei vor avea o atenție plină de afecțiune pentru tine. Ei nu uită că, totuși, ești fratele meu. De aceea te rog să nu uiți nici tu… Atunci totul va fi în perfectă regulă…

*

În drum spre aeroport, Crin își imputa faptul că a fost nevoit să aleagă cea de‑a doua ipoteză. I‑ar fi convenit să se fi înțeles cu Nelu. Acțiunea lor ar fi rămas în istoria spionajului mondial. Le‑ar fi acoperit numele cu nemoarte. Dar își imaginase rezistența fratelui său, o bănuise, o anticipase, lucid, pregătise contralovitura. Pentru orice eventualitate. De altfel, din copilărie a fost străin de Nelu. Nici nu bănuise Nelu că fratele său încă de la optsprezece ani a lucrat pentru o organizație de spionaj hitleristă. Din ordinul organizației pe front, și după metodele ei din ultimele săptămîni ale războiului, atunci cînd totul era pierdut, Crin își valorificase identitatea și schimbase actele cu un decedat. El trebuia să lucreze mai departe sub un alt nume. Așa a ajuns în slujba trustului de armament. Și nu regreta. Era excepțional răsplătit.

Privi prin parbriz cum mașina înghite kilometrii autostrăzii cu o lăcomie devoratoare. Cauciucurile scrîșneau din cauza vitezei exagerate. Treceau cu o iuțeală amețitoare printre semnalizatoarele cu sclipiri diavolești, depășind zeci de mașini, într‑o cursă infernală să nu piardă avionul de București.

Lui Crin îi părea rău că îmbătrînise. Era mort de oboseală. De cîteva ori se surprinse ațipind. Se rușină. Altfel visase întoarcerea sa în țară. Totuși se simțea bine. Îi era dor de Bucureștiul copilăriei. Îl atrăgea acum învălmășeala sălbatică de faruri și avertizoare luminoase. La București va găsi mai multă liniște deconectantă. Această metropolă avea darul să te sufoce. Știa că nu are o misiune ușoară.

La fiecare pas va întîlni tot felul de capcane. Cum oare se comportă contrainformația din România? Zîmbi: „Cu experiența mea de treizeci de ani voi reuși, desigur, să pun contraspionajul în cui! Le voi trimite la plecare un salut cordial!”

În avion, Crin se studie în oglindă. O asemănare perfectă. Cercetase doar cărarea părului. De cînd erau mici, pentru a se putea deosebi, măcar după frizură, Crin purta cărarea în dreapta iar Nelu în stînga. Spionul închise ochii și rememoră datele cu asiduitate. „Tovarășe colonel inginer Ștefănescu, v‑am adus acest filtru de cafea precum mi‑ați cerut la plecare. Tovarășe maior Panait…”

Tresări nervos, spunîndu‑și: „Dar dacă mă așteaptă cineva la aeroport? S‑ar fi putut ca Nelu să fi anunțat data și ora întoarcerii… Poate doamna Stoica…” Dar își aminti cît de discret și modest este fratele său. Nu și‑ar fi permis să deranjeze pe nimeni pentru el… „Of, doamna Stoica… Primele zile o să fie mai dificil pînă am să‑mi conving proprietăreasa. Trebuie să fiu tot timpul în alertă de gradul I să nu mă trădez. Mai tîrziu lucrurile vor intra în normal. Procent de sută la sută la îndeplinirea misiunii!” Trase un gît de coniac din sticla plată pe care o purta în buzunarul pantalonului.

Încrederea îl cucerea tot mai mult: „În gestapou am avut profesori deosebiți. Ei m‑au condus mai departe și după război, cînd am intrat în slujba acestui gigant trust de armament. Cîte misiuni nu am îndeplinit de atunci? Nu a rămas continent nebătut de mine. Am lucrat în Africa, în America, în Asia, în Australia! De Europa nu vreau să mai vorbesc. Și, ce curios, să am emoție cînd mă întorc în țara mea, unde cunosc la perfecție limba și aproape fiecare localitate mai răsărită. E, probabil, emoția datorită reîntîlnirii cu pămîntul natal și revederea cu vechii prieteni. Nu‑i ușor să‑ți vezi orașul natal după un sfert de veac, o viață de om cum s‑ar spune. Ε explicabilă neliniștea care mă obsedează și leacul e tot un păhărel de coniac”.

Fata cu părul blond și ochii albaștri, întunecați, ca mările privite de sus, din avion, anunță cu vocea limpede, muzicală:

— Atențiune! Prindeți‑vă centurile de siguranță! Pregătiți‑vă pentru aterizare pe aeroportul Otopeni‑București!

Avionul ateriza lin pe pista nouă a aeroportului.

Pe Crin îl copleși linia modernă, arhitecturală, a clădirii aeroportului. Își mărturisi cu un fel de satisfacție: „Gata! Am început să ne civilizăm și noi! Vrem să ajungem Europa din urmă”. I s‑a întîmplat de puține ori să fie atît de sigur pe un pașaport! Da, pașaportul era veritabil, nu putea să‑i pricinuiască nici o neplăcere. Gîndul acesta îl învioră. Cum ar fi putut sesiza elementele de control schimbarea persoanelor atît de abil înfăptuită? Trecu, tot cu succes, și de controlul vamal al bagajelor. Răsuflă ușurat.

Se opri la bufetul luxos al aeroportului, tentat să‑și satisfacă uimirea și evidenta curiozitate. Părea cucerit de tot ce înregistra.

— Ei, domnule chelner, un coniac dublu!

— De care? întrebă ospătarul.

— De cel mai bun, tovarășe, se corectă de această dată Crin. Zîmbi. „Am pășit cu stîngul! Pe viitor trebuie să înlocuiesc formula de «domnule» cu «tovarășe»… da, am citit surprinderea din ochii chelnerului, nu, mai nimerit a «ospătarului»… Privi cu interes în jur. Lîngă masa lui se așeză o tînără. „Cum naiba să‑i spui «tovarășă» cînd are picioare de fildeș veritabil! Și lungi și dezgolite mai mult decît trebuie! Ar trebui numită zeiță… Dar nu pentru picioarele ei am venit la București. Nu trebuie să uit că Nelu avea cu femeile o conduită extrem de cenzurată, să nu zic severă sau rigidă. Deci, pofta‑n cui, domnule Crin! Deocamdată! Dar, la dracu’, fetele astea din București îți toarnă jar în sînge și te întineresc în mod galopant.” Să scape de tentație, cumpără un ziar și se afundă în lectura unui articol vehement îndreptat împotriva fustelor scurte. Era și nu era de acord. Da, în Crin trăiau, sau, mai bine zis, începuseră să trăiască doi oameni: el și fratele său Nelu. Privi cu interes în jur. În orice clipă ar fi putut fi cunoscut de cineva. Trebuia să nu comită nici o gafă demascatoare. Prudență, prudență și iar prudență.

Se instală comod într‑un taxi, aranjîndu‑și cu meticulozitate bagajele. Știa că Nelu este pedant și acest fapt nu trebuia să fie uitat de el nici o clipă. Se pregătea minuțios pentru întîlnirea cu doamna Stoica. Era prima piatră de încercare. Și decisivă. Trebuie să‑și impună ținuta sobră, oarecum distantă, pedantă și modestă a fratelui său. Nelu Popovici era un celibatar convins, un om retras, izolat de viață, preocupat numai și numai de invențiile sale. Rareori își permitea o relaxare și mai niciodată o escapadă, o aventură amoroasă. Toate acestea nu‑i conveneau lui Crin, un temperament opus, vivace, gata oricînd de o petrecere prelungită și o femeie nostimă. De aceea își propuse un autocontrol extrem de exigent, călugăresc.

Sună la sonerie de două ori, după obiceiul nescris al casei, dar hotărît de proprietăreasă. Repetă semnalul. În sfîrșit, ușa se deschise și în cadrul ei apăru doamna Stoica. Femeia făcu o adevărată demonstrație de entuziasm, dragoste și înaltă apreciere chiriașului întors din străinătate. Se îmbujorase la față de bucurie.

— Domnule Nelu, mă crezi sau nu mă crezi, dar află că ți‑am dus dorul. Și încă un fapt: pe mine nu mă înșală cafeaua. Te‑am văzut în cafea cum stăteai în avion. Jur, nu rîde. De cărți nu‑ți mai spun! Se tăiau numai pe valetul de pică…

Femeia îl privea îndelung și insistent, fapt ce nu‑i conveni lui Crin.

— De ce‑ți ascunzi ochii, domnule inginer?… Sau n‑am prea fost cuminți în străinătate, am fost puțin ștrengari… Se cunoaște după cum ai slăbit… Hai, să‑ți ajut la bagaje că ești stors de oboseală…

Crin o lăsă să meargă cu valizele înaintea sa, iar el o urmă cu două geamantane mai voluminoase.

Înțelese unde‑i camera sa și fu mulțumit cînd femeia, deschizînd ușa larg, îi mărturisi:

— Am avut grijă și de cactusul dumitale preferat… Să vezi cît de bine arată!

— Vă rămîn îndatorat pe toată viața, doamnă Stoica. Dar să știți că nici eu nu v‑am uitat! Mai întîi să respirăm o clipă după aceste șase etaje! Chiar și cu liftul oare!

— Să‑i dau drumul lui Bubi înăuntru? Ε dornic și el să vă salute sosirea!

Cu gest sigur, deschise ușa de pe coridorul larg prin care pătrunse un foxterier. Crin înlemni. La această surpriză nu se așteptase. Cîinele se repezi mai întîi la Crin, apoi, se retrase speriat și începu să latre dezlănțuit. În zadar doamna Stoica încercă să‑l îmbune:

— Bubi… Bubișor… Ε domnul Nelu… Nerecunoscătorule, e tăticul care îți aduce șocolată… Ingratule, termină cu lătratul.

Crin trecu spectaculos prin toate culorile curcubeului, în timp ce cîinele, pătimaș, își continua asalturile cu neistovit și harnic elan, mereu împrospătat. Crin încercă un fel de scuză, motivare.

— Nu mă recunoaște, deoarece mi‑am schimbat colonia… Hai, Bubișor, mă superi…

— Bubi, hai să‑l pupi pe tăticu, te roagă mămica, ingratule!

Dar cîinele nu renunța la nobila sa îndeletnicire. Crin, neputincios, se văzu demascat de această jăvruță intransigentă, pe care nu o prevăzuse în programul său atît de judicios calculat de specialiști și de ei personal. Cîinele lătra acum și mai disperat din brațele stăpînei sale, care încerca fără nici un rezultat să‑l potolească.

Episodul devenea penibil, în timp ce Crin își continua explicația mai mult sau mai puțin convingătoare.

— Hai, lasă, Bubișor, ai să te obișnuiești și tu cu noua mea colonie, sau nu‑ți place mirosul ei? Să știi că pentru tine am să‑l schimb. Vreau să rămînem prieteni, nu înțelegi?

Doamna Stoica își arboră un zîmbet enigmatic și‑l privi lung, cercetător, în timp ce‑i declară cu o voce siropoasă.

— Să nu schimbi colonia. Mie îmi place mirosul în mod deosebit.

— Vă place, serios? Asta mă bucură nespus.

Cu gesturi sigure, Crin deschise o valiză‑burduf. Scoase o sticlă mare de colonie și o minunată rochie cenușie de interior.

— Mi‑ați spus că această culoare vă place, nu?

Femeia protestă formal:

— Vai ce risipă! Toate pentru mine?… Nu știu cum să‑ți mulțumesc…

Cu un zîmbet larg și plin de satisfacție, îl sărută fratern pe frunte, apoi, se agită adăugind:

— Este tot ce‑am visat și mi‑am dorit mai mult. Îți sînt recunoscătoare. Și nu pot să mă revanșez decît cu o cafeluță… Nimic nu‑i mai recomandabil după un drum lung. Reconfortantă și liniștitoare. Tu, Bubișor, să stai cuminte cu tăticu.

— Am surprize și pentru el. Îl împac imediat!

— Vai, domnule Nelu, ne răsfeți prea mult… O să mă vezi cu rochia nouă… Cum de n‑ai uitat că griul este culoarea mea preferată?…

Proprietăreasa dispăru grăbită din camera lui Crin. Cu ajutorul direct al șocolatei, Bubi, mare amator de dulciuri, încheie pe viață un tratat de armistițiu cu Crin. Da, un tratat sincer de neagresiune și conviețuire pașnică. Cînd se reîntoarse doamna Stoica, mai, mai să scape cafelele de pe tavă. Bubi se afla în brațele lui Crin și îi lingea degetele.

— Ați văzut că m‑a recunoscut cînd s‑a obișnuit cu mirosul coloniei?

Doamna Stoica, emoționată și flatată constată:

— Așa‑i Bubic al nostru: inteligent! Foarte inteligent!

Un zîmbet ciudat îi juca pe fața fardată din abundență. Dar Crin nu‑l observă. Era preocupat cu cafeaua. Numai el știa prin cîte emoții trecuse. Era totuși mulțumit de primul său examen.

În Alger suferise și mai mult din cauza unui cățeluș nenorocit. Dar asta e cu totul o lată poveste. Și de atunci au trecut ani mulți. Mai ales pentru el și pentru viața sa angajată mereu într‑un joc periculos. Desfăcu pentru sărbătorirea completă o sticlă de coniac. Numai astfel se deconecta după o încercare decisivă și epuizantă.

*

Prezentarea la serviciu a fost un alt examen periculos și hotărîtor. Emoția prin care a trecut cu Bubi i‑a dat o nebănuită stare de neliniște și nesiguranță. Pentru prima oară, în lunga și primejdioasa sa carieră, se simțea lipsit de calmul necesar activității sale. Își impunea o atenție mărită, o vigilență deosebită. La fiecare pas putea întîlni o capcană. Controlă și verifică minuțios lista cu cadouri întocmită de fratele său Nelu. Se strădui să ajungă primul la serviciu, pentru a se familiariza cu localul, cu fiecare încăpere și birou.

Arătă legitimația la biroul de control cu un aer degajat, sigur. Subofițerul de serviciu constată cu admirație:

— Tot dumneavoastră primul, tovarășe inginer Popovici.

Urcă grăbit scările. Trecu din birou în birou. Își recunoscu masa sa de lucru. Mai privi fotografiile colegilor săi de cameră să nu‑i încurce, deși în privința memoriei vizuale nu avea nici un dubiu. Salută cu entuziasm reținut, dar politicos și decent, sosirea șefului său direct, a colonelului inginer Vasile Ștefănescu. I se adresă cu o voce impresionant de sigură.

— Tovarășe colonel, nu am uitat filtrul pentru cafea!

Colonelul zîmbi înțelegător și preciza:

— Va fi în folosința tuturor, dragul meu.

— Mai am un filtru de rezervă. Pe acesta îl vom reține pentru noi la serviciu…

— Nu, nu, filtrul meu va rămîne la birou, protestă colonelul. Dar am impresia sau mă înșel, parcă ai mai slăbit, tovarășe inginer.

Pentru a doua oară înregistra aceeași observație. Motivă.

— Nu, nu greșiți, tovarășe colonel, am slăbit cîteva kilograme. Nu mult. Dar am slăbit. Nu a fost ușor să procur toate materialele. Alergătură, încurcături. Uneori, deși destul de rar, rea‑voință… Credeți că imperialiștii nu au intuit în ce scop ne procurăm noi aceste materiale? Oho‑ho! Și le convine oare faptul că noi le întrebuințăm pentru armament în vederea apărării naționale? A, nu… Bineînțeles că eu am încercat să‑i derutez cît mai mult…

— Hai să vedem ce‑ai realizat?

După ce o oră au lucrat cu ușa încuiată, pentru a nu fi deranjați, colonelul Ștefănescu constată bucuros:

— Nu se poate spune că ai pierdut timpul și ai cheltuit valuta fără folos. Dimpotrivă. Adaugă și sincerele mele felicitări. Și pentru a‑ți reveni la vechea formă, vreau să te odihnești. În octombrie este foarte frumos la munte. Mai ai zece zile de concediu. Ți le dau acum ca să te întorci cu o capacitate sporită de muncă. Tancul nostru într‑o lună și jumătate trebuie să se afle la expertiză în tancodrom. Pricepi?

— Desigur, tovarășe colonel. Soluția dumneavoastră este judicioasă. Deși cred că în două, trei zile voi reveni la normal.

— Nimic. Ε ordin. Pleci din această clipă și voi consemna să nu te primească la birou decît după zece zile.

Nedorind să dea de bănuit cu insistența sa necugetată, Crin, prefăcîndu‑se mulțumit și flatat de atenția afectuoasă a șefului său, replică:

— Vă rămîn îndatorat pentru atenția pe care mi‑o acordați… Și am să plec chiar mîine, undeva la munte…

— Și, nu uita, o odihnă activă! Să te întorci cu puteri înzecite, căci în zilele în care ai lipsit Panait și Răducanu ți‑au luat‑o înainte! Dar nu am nici o teamă! Îl cunosc bine pe inginerul Ion Popovici. Și capacitatea sa de muncă.

*

Din mai multe motive, Crin nu regreta această perioadă de zece zile, cînd nu va reuși să pătrundă la schițe. Înseamnă că între timp invenția se va finisa. Se va trece chiar la expertiză, deci o probă în plus, pentru a verifica proprietățile noului tanc. În al doilea rînd, mai avea o misiune nu tocmai plăcută la Sibiu. Era împuternicit să reactiveze doi foști spioni hitleriști. O misiune dificilă și de maximă răspundere, pe care el o proiectase pentru mai tîrziu. Îl încurajă faptul că acum, cînd nu este bănuit, nu este suspectat, va putea acționa la Sibiu în largul său. De aceea aduse acasă o sticlă de vin pentru a sărbători evenimentul plecării sale la munte. Așteptă să fie chemat la masă de către proprietăreasă, jucîndu‑se în hol cu Bubicuț, cu care devenise prieten la cataramă. În sfîrșit, auzi glasul doamnei Stoica. Se spălă și, cu șervetul încă în mînă, pătrunse în sufragerie. Dar rămase înlemnit și surprins. Alături de doamna Stoica se afla o femeie în jur de treizeci de ani, cu trup suplu, cu părul blond și ochii albaștri. Proprietăreasa, cu o licărire ascunsă în privire, făcu prezentările cu o ceremonie exagerată.

— Domnule inginer Ion Popovici, pentru mine domnu’ Nelu, să vă prezint pe domnișoara Corina Vlad. Cred că nu vă supără faptul că va lua masa cu noi. Este o funcționară mult apreciată la telefoane. Lucrează chiar la oficiul central…

— Cum ar putea să mă supere o domnișoară atît de superbă și pe cine oare ar putea supăra o asemenea prezență? Probabil că am intuit evenimentul extraordinar pentru mine și am adus o sticlă de vin înfundat de Murfatlar. Da, să sărbătorim cum se cuvine întîlnirea noastră.

Gazda era mulțumită de cursul acțiunii, ținu doar să precizeze:

— Luînd‑o în pensiune pe domnișoara Corina Vlad mă mai ajut și eu…

— Desigur, desigur, aprobă Crin, dar de fapt prezența funcționarei de la telefoane nu‑i era de loc pe plac. Era un stăruitor semn de întrebare: „Dacă proprietăreasa a remarcat faptul că Bubi nu m‑a recunoscut? Și dacă nu și‑a ținut gura și a ajuns la securitate?!… De ce nu! Ε un fapt logic. Securitatea a sesizat și a „băgat‑o pe fir” pe această telefonistă, de fapt lucrătoare a securității, bine fixată pe statele de plată… Nu‑mi rămîne decît să o verific mîine și să mă interesez la oficiul central…

Se poate să fie și doar o biată telefonistă astenizată de munca ei solicitantă. În tot cazul, un avertisment și un atent semnal de alarmă! Da, atenție mărită pînă aflăm în ce ape se scaldă și, mai ales, ce urmărește această diafană Corina Vlad.”

Prînzul a fost copios, apreciat de comeseni și doamna Stoica, o amabilă amfitrioană, s‑a văzut obligată să mai aducă o sticlă de vin. Crin, bine dispus, dar mereu prudent, le anunță la desert.

— Regret că timp de zece zile voi fi nevoit să vă părăsesc pensiunea…

— Veți călători iar în străinătate? o luă pe Corina gura pe dinainte.

Crin sesiză seriozitatea întrebării, dar răspunse distrat.

— A, nu, doamnele mele, am primit restanța din concediu și voi fugi la munte… Străinătatea m‑a obosit…

— Unde veți pleca? se interesă exagerat Corina.

— La Brașov, răspunse cu incertitudine Crin. Din greșeală era să rostească Sibiu!…

— La Brașov! se miră cu bucurie sinceră Corina.

— Da, la Brașov. Nu înțeleg de ce vă surprinde faptul. Ε un oraș obișnuit pentru toamnă…

— A, da, da, încuviință fata. Total de acord cu dumneavoastră. Mă miră doar coincidența bizară. Și eu plec o săptămînă la Brașov la o soră a mea. Sper că o să ne întîlnim…

Și fata rîse dezinvolt, adăugînd cu entuziasm:

— Sper că vom profita împreună de aceste zile superbe de toamnă brașoveană! Neegalată toamnă la poalele Tîmpei.

— A, desigur, desigur îmi va face chiar plăcere.

— Sînteți amator de excursii? Sînt gata să vă însoțesc. Sînt o perfectă ghidă de excursie…

— A, nu mă îndoiesc. Deși, eu, dragă domnișoară, nu sînt un alpinist redutabil. Dar cu dumneavoastră, vă asigur, îmi va face plăcere o promenadă mai prelungită. Să ne gîndim și la vîrstă.

Fata îi luă vorba din gură, întrerupîndu‑l:

— O să vă convingeți că oamenii la Brașov n‑au vîrstă. Toți sînt la fel de tineri.

Crin își stăpîni nervii.

— Atunci am să mă predau în mîinile dumneavoastră.

— Și nu o să regretați, domnule inginer. Pe mine mă găsiți la sora mea, locuiește pe strada Lungă 128 B.

Crin se retrase îngîndurat: „Hotărît este de la securitate. S‑a demascat cînd s‑a decis să mă urmărească întocmai ca o umbră și la Brașov, pînă în vîrful munților. Cam prea deschis a lucrat domnișoara noastră, ar fi putut să inventeze un motiv mai plauzibil. Deci stare de alertă totală”.

A doua zi dis‑de‑dimineață se informă la serviciul Corinei Vlad. Da, spre surprinderea sa, fata era de mai mulți ani în această slujbă. Crin conchise: „Probabil e numai colaboratoare. Dar voi avea la dispoziție trei zile în care, sper, că voi rezolva arzătoarea problemă a fraților Sindelar. Cînd va veni domnișoara Corina voi fi liber să escaladez munții Brașovului și Făgărașului.

Cînd ceru o cameră la hotelul „Carpați”, Crin era obsedat doar de umbra Corinei Vlad. „Trebuie chiar mîine să plec la Sibiu, peste trei zile îmi va sosi codița de la București. Jur că o să mă amuze jocul cu această fată drăguță și naivă. M‑am descurcat eu în situații mai dificile la Paris sau Londra. Acum mă voi juca întocmai ca pisica bătrînă cu un șoricel novice în meserie! Dar la Roma unde aveam după mine două umbre? Simțindu‑mă urmărit acționez, paradoxal, mai în voie și mai lucid. Deci, abia aștept să începem jocul, stimabilă Corina. Dar pînă să ne întîlnim îmi rămîn la dispoziție trei zile, trei zile bune”!

Crin se instală în camera 202. Controlă încăperea în mod riguros. Verifică la dispecerat și pe vecinii de cameră. Era un vechi și salutar obicei al său. Făcu un duș, își schimbă costumul și, împrospătat, coborî la cină în elegantul și modernul restaurant al hotelului.

Comandă o porție de langustă și un vin negru. Spre surprinderea sa, i se aduse o întreagă cutie de langustă din Cuba. Vrînd‑nevrînd, trebui să o servească împreună cu o porție dublă de maioneză. Vinul era admirabil, mai bun ca orice tonic. Crin se lăsă pradă gîndurilor. Plănuia cum să lucreze a doua zi la Sibiu, o acțiune fulger, prin surpriză, și imediat înapoi la Brașov. Desigur, va trebui să împrumute de undeva un turism. Dar cum? De unde? De la O.N.T.? Nu. Renunță la acest plan, fiind prea hazardat. Bătea la ochi. Ce‑ar fi să călătorească doar cu trenul? Va trece neobservat. Făcu prin local cu privirea un tur de orizont. Nu era observat. Constatarea îl bucură și mai comandă o sticlă de vin negru. Cînd să ducă paharul la gură, înmărmuri cu mîna rămasă agățată, undeva, în aer. Fata îl descoperi cu privirea și aproape că de bucurie i se aruncă de gît.

— Mi‑a spus de la recepție că sînteți aici… sau, mai bine zis, că ești aici! Și‑am vrut să‑ți fac o surpriză, plăcută sper, Nelule!

Crin părea în al nouălea cer. Se tutuiră.

— Corina, mi‑ai făcut cea mai minunată surpriză din viața mea!

Se așeză ciripind la masa lui Crin. Se dezlănțui o adevărată avalanșă apocaliptică.

— Am plecat în concediu cu trei zile mai devreme. Știi că din cauza ta? M‑am informat de la sora mea cum este timpul la Brașov. Cînd m‑a anunțat că‑i frumos, chiar în drum spre birou mi‑am cumpărat bilete la accelerat. Deci am evadat cu trei zile înainte să nu pierd magnificul început al lui octombrie. Și încă ceva… Mi‑a fost dor de tine, Nelule!

— Minți. Dar minți atît de frumos!

— Eu mint? întreab‑o și pe soră‑mea. Cum am venit am alergat după tine. Nici n‑am ținut seama că acasă avea musafiri deosebiți.

— Îți mulțumesc, Corina. Ε prea mult ce‑ai făcut pentru mine.

Crin medita: „Prin acest gest s‑a descoperit total. Sînt reguli care nu se calcă. S‑a deconspirat. Pentru mine a devenit ca un semnal de alarmă. Ce‑ar fi să o încerc cu «proba de foc» a alcoolului? După ce am să o îmbăt la mine în cameră, îmi va spune și laptele pe care l‑a supt! Da, ideea nu‑i de lepădat.”

Crin amestecă băuturile. După vinul roșu, trecu la gin, apoi la coniac. Se opriră la campari. O altă haltă la șampanie. La orele două descoperiră și barul de noapte al hotelului.

Se dreseră cu vermut amestecat cu gin, o băutură care doboară și cinci bărbați. Corina se clătina binișor, rostind ca un magnetofon dereglat.

— Nelule, nu uita, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte!

Către orele trei și jumătate, Crin o transportă, mai mult pe brațe, pe Corina în camera sa. Fata, ca prin vis, îi amintea:

— Nelule, nu uita, obraznicule, la orele cinci plecăm pe Postăvaru… Fii cuminte, răule!… Te spun doamnei Stoica!…

Cum au ajuns în cameră, Crin o dezbrăcă pe îndelete, apoi stinse lumina. Corina, epuizată, adormi ca un copil, mai murmurînd automat:

— La cinci, nu uita Postăvaru.

Apoi, adormi buștean. Crin îi cercetă minuțios, cu migală, poșeta. Nu descoperi nimic suspect. Acest fapt îl mai învioră. După o metodă a sa, o mai verifică și prin treziri bruște, punîndu‑i întrebări. Dar fata trecu cu succes și acest examen dificil. Cînd se trezi dimineață, cu ochii cîrpiți de somn, se ului privind ceasornicul‑brățară. Sări ca arsă.

— Scoală‑te, răule! Din cauza ta am întîrziat. Ε ora unsprezece și jumătate! Să‑ți fie rușine, leneșule!

Crin se trezi anevoie. Fata îl îndemnă:

— Hai, îmbracă‑te! Ne așteaptă munții!

Bărbatul încercă o eschivare:

— Corina dragă, ți‑am mai spus, eu nu am anii tăi! Am patruzeci și șapte de ani!

Fata îl sărută pătimașă.

— Răule, pentru mine nu ai decît anii mei… Și poate și mai puțini… Hai, sărută‑mă și tu, să ne împăcăm!