Secretul documentului X

Locotenentul de marină Ion Tudor ieși pe culoar și își aprinse o țigară. Sergentul major Vasile Rizea, însoțitorul său, rămase în compartimentul de clasa întîia în care se afla corespondența strict secretă. Plecaseră de cîteva ore din gara Mangalia. Trenul înainta anevoie, din pricina ninsorii și a zăpezii îngrămădite în nămeți. Vagoanele erau mult mai aglomerate decît își închipuise ofițerul. Culoarul era înțesat ca un furnicar. Ca să te strecori printre pasageri, trebuia să faci un adevărat slalom. La tot pasul te loveai de cele mai variate forme geometrice ale bagajelor.

Cineva deschise o fereastră. Aerul tare năvăli brusc și, odată cu el, mirosul de zăpadă proaspătă. Bărăganul părea o imensă hlamidă albă, punctată de bumbii negri ai ciorilor. Deodată se auzi glasul controlorului:

— Biletele la control!

Era de mirare cum funcționarul acela spătos reușea să se strecoare atît de bine prin mulțimea pestriță, printre valize și baloturi.

Locotenentul tresări. Se auzi strigat. În aglomerație, observă părul blond al prietenei sale, Ileana Plop. Fata se străduia să ajungă pînă la el. Ofițerul o ajută. Ileana, agitată și obosită de atîtea eforturi, abia mai vorbea.

— Ioane, tu aici?

— Dar tu? Te credeam la București. Vroiam chiar să trec pe la tine…

— De se nu m‑ai anunțat că vii în Capitală? Te‑aș fi așteptat… Totdeauna faci așa. Și nu e frumos! Ce zici?

— Doar cu o oră înaintea plecării acceleratului am aflat de această misiune… Abia am avut timp să‑mi fac bagajele…

După o scurtă pauză, fata i se adresă cu o voce nebănuit de energică:

— Minți. Știai de ieri că pleci. Mi‑a comunicat prietenul tău, Alecu… Acum înțelegi de ce te‑am căutat?

Ileana avea dreptate. Ofițerul urma să îndeplinească o misiune specială și, dintr‑o precauție bine întemeiată, nu informase pe nimeni despre deplasarea sa în Capitală, încercă o scuză, dar cu prea puțin temei logic:

— Probabil că Alecu a aflat înaintea mea… De multe ori se întîmplă și așa…

Fata îl apostrofă cu malițiozitate:

— Se întîmplă și așa… cînd dorești să scapi de o prietenă inoportună… Iartă‑mă, n‑am să te mai oblig să treci pe la mine! Ce proastă sînt!… Dar nu voi mai fi!

Ofițerul se strădui să o îmbuneze:

— Te înșeli, Ileana. Dacă nu te‑am anunțat, probabil că am avut motivele mele… Observi că sînt în misiune…

— Misiune… veșnica scuză a tuturor ofițerilor!

— După ce îmi termin treburile, trec pe la tine. Sper că îți va trece supărarea și că diseară vom ieși împreună. A venit o cîntăreață nouă la restaurantul militar…

Lui Tudor nu‑i scăpă starea de agitație a fetei. Simțea la ea ceva străin, necunoscut pînă atunci. În gesturi, în privire, în aplecarea capului pe spate și, mai ales în rîs, în toate apărea parcă o altă ființă. Ofițerul își explică totul printr‑o singură cauză: starea ei de iritare. Cîndva hotărîseră să se căsătorească, dar Ileana îi pusese o condiție de netrecut: numai dacă vor rămîne în București. În zadar i‑a demonstrat Tudor că un ofițer de marină își are întotdeauna garnizoana lîngă mare. Ileana nu accepta în ruptul capului să părăsească Bucureștiul. Au rămas totuși prieteni; el aștepta ca Ileana să renunțe la obsesia sa de a nu părăsi Capitala, iar ea spera ca ofițerul să fie mutat la București, motivînd: „Atîția ofițeri de marină se află în București! Nu poți să te aranjezi și tu?” Dar Tudor iubea cu pasiune marea și nu ar fi părăsit‑o toată viața. Era fiu de pescari de pe litoral. De cîteva generații marea le intrase în sînge, în inimă, se identifica cu existența lor, era singura lor rațiune de a fi, de a trăi.

Ileana îi ceru o țigară.

— Parcă n‑ai fumat niciodată?… Așa‑i?

Îi întinse pachetul de „Amiral”.

— Ori de cîte ori sînt supărată, fumez!

Ofițerul zîmbi:

— Deci te‑am supărat pentru întîia oară, fiindcă pînă acum nu te‑am văzut fumînd!…

— Ai face bine să nu mă mai vezi fumînd niciodată. Asta ar însemna să nu mă mai superi… Pricepi?

Totuși, Tudor constată că Ileana fumează ca un fumător cu stagiu îndelungat. Ținea țigara în mîna stîngă, trăgea adînc fumul în piept. Observă chiar că are degetele îngălbenite de nicotină. Nu‑și putu reține o remarcă usturătoare:

— Am impresia că, de cînd nu ne‑am văzut, ai fumat cam mult… Aș putea să aflu ce te‑a supărat atît?

— Tu! Și numai tu! ripostă Ileana cu un zîmbet provocator, malițios.

Trenul se apropia de ultima stație înainte de sosirea în București. Pe culoar se produse o adevărată busculadă. Două curente de călători se ciocneau… Ofițerul o pofti pe Ileana în compartiment, observînd cu mirare:

— Hai înăuntru! Imaginează‑ți, trenul este supraaglomerat și, cu toate că locurile din compartiment au fost vîndute chiar de la Mangalia, nici un călător nu s‑a prezentat pînă acum!

— Deși sînt supărată pe tine, nu am să te refuz! Sînt foarte obosită, iar în compartiment voi fi ferită de atîtea îmbrînceli.

Cînd intrară, sergentul major Vasile Rizea se ridică respectuos în picioare. Apoi, totul se petrecu în cîteva secunde. Ileana făcu să acționeze un minuscul pulverizator. Un miros înțepător se risipi fulgerător în compartiment. Tudor și Rizea se prăbușiră amețiți. Ileana, ținîndu‑și respirația, ridică geanta cu corespondența secretă, o introduse repede în valiza ei, spre a nu atrage atenția și părăsi în grabă compartimentul. Cînd trenul opri în Gara de Nord, cei doi militari încă nu‑și reveniseră. Controlorul, care îi descoperi întîmplător, deschise repede fereastra și, amețit la rîndu‑i, anunță cu ultimele puteri:

— Să vină miliția!

Ofițerul sosit la fața locului nu putu să constate decît dispariția documentelor secrete și starea de inconștiență a celor doi militari. Încercă să‑i trezească, dar nu reuși. Un medic care venise între timp hotărî transportarea urgentă a celor doi marinari la Spitalul Militar Central.

*

Căpitanul Miron Dan și locotenentul major Marin Ulmu se îndreptau într‑o „Volgă” spre Spitalul Militar Central, unde se aflau internați cei doi militari, însoțitorii corespondenței secrete ce dispăruse atît de misterios din trenul de Constanța.

Marin Ulmu se arăta revoltat pe bună dreptate.

— Se poate, tovarășe căpitan, atîta neglijență? Doi curieri militari, un ofițer și un subofițer, prădați de documente extrem de importante… Ce poate fi mai condamnabil? Ce poate fi mai de neiertat? Pentru mine e inexplicabil!

Spre disperarea sa, Ulmu constată că vorbea în van. Privi, contrariat, fața calmă și indiferentă a șefului său. Își spuse în gînd: „Pot jura că omul acesta nu are nervi. Uite ce impasibil stă! Parcă ar fi vorba despre o întîmplare de pe o altă planetă. Din Marte, bunăoară… Gata, a închis și ochii… Nu mai rămîne decît să adoarmă! Iar eu stau ca pe jar! Abia aștept să dau ochii cu cei doi netrebnici!”

Ulmu reluă discuția și mai iritat:

— Tovarășe căpitan, există oare pedeapsă pentru asemenea specimene? De cînd e armata noastră pe lume, nu s‑a întîmplat un caz asemănător! Sau cel puțin nu‑mi amintesc! Auziți: militari cu experiență, doi oameni tineri și puternici, bine înarmați, și să le dispară de sub ochi geanta cu documente! Și încă ce documente! Nici nu știu dacă există pedeapsă pe măsura faptei lor!

Ulmu, auzind respirația regulată a căpitanului Miron Dan, se opri înciudat. Șeful său ațipise pe semne. Dar se înșela, căci imediat îi auzi glasul neutru, indiferent:

— Se mai întîmplă, tovarășe locotenent major! Apoi, trecîndu‑și mîna peste față, căpitanul își cercetă îndelung barba asprită, adresîndu‑se înviorat parcă subalternului său:

— Ce zici, n‑ar trebui să mă bărbieresc? Așteaptă‑mă cîteva minute. Uite, ai și o revistă la dispoziție…

Spre totala uluire a lui Ulmu, căpitanul opri mașina și intră în prima frizerie. Locotenentul major ședea ca pe ghimpi. Multe ciudățenii descoperise la superiorul său, atît de apreciat de altfel, dar de data aceasta comportarea lui îl scosese cu totul din sărite. Și, culmea, după ce se întoarse ras ca un ginerel, își invită subalternul la o gustare.

— Doar două tartine cu icre, o pereche de crenvurști și o sticlă de apă minerală! Nu am pus nimic în gură de ieri.

În timp ce mînca, mărturisi ajutorului său:

— Am rămas cu o obișnuință… Să nu rîzi… Pe cînd eram mai tînăr, m‑am îndrăgostit de o asistentă de la Spitalul Militar Central… De ce rîzi, da, am fost și eu înamorat, ăsta‑i cuvîntul, nu? Ei, de cîte ori mă duceam la ea, mă bărbieream. Pricepi? De aceea m‑am bărbierit și azi… Numai că ea s‑a căsătorit de mult și eu sînt obligat să suport în continuare risipa de colonie pe fața mea. Au exagerat, nu? Și nu‑i o colonie prea grozavă.

Marin Ulmu își privea tot mai surprins șeful pe care, în taină, îl diviniza. Uneori, originalitatea căpitanului i se părea studiată, alteori i se părea înduioșător de sinceră și naivă. Niciodată nu puteai să descifrezi pe fața lui Dan ceva. Era ca un Sfinx. Cînd ți se părea mai bine că dormitează, că‑i absent, deodată, prin surprindere, îți indica pista adevărată a unei acțiuni. Cei cercetați de căpitan mărturiseau că tocmai această comportare, aparent lipsită de nerv, apatică, descumpănea uneori mai mult decît oricare interogatoriu încrucișat. Dar, în acele clipe, căpitanul părea preocupat numai de tartinele cu icre și parcă uitase cu desăvîrșire cazul extrem de dificil ce‑i aștepta la spital. Și totuși, aruncînd o privire asupra ceasului de la mînă, spuse brusc: „Da, acum e timpul să plecăm!” Ulmu se întrebă fără să înțeleagă: „De ce acum?” Dar, la spital se lămuri, cînd doctorul de serviciu îi vesti:

— Ați sosit tocmai la timp, oamenii noștri s‑au trezit de două minute! Puteți vorbi cu ei…

Ulmu constată: „Nici de data aceasta Dan nu a greșit” Nu se putu reține să nu‑i declare admirativ:

— Zău, tovarășe căpitan, dumneavoastră nu greșiți niciodată! Sînt convins!

Dan îl privi cu o severitate rece, tăioasă:

— Ce, vrei să te propun la primă? La avansare? Află că am greșit de foarte multe ori. Știi că nu‑mi plac deloc complimentele…

*

Locotenentul Ion Tudor și sergentul major Vasile Rizea abia se treziseră. Ofițerul zîmbi descoperindu‑l pe căpitanul Dan lîngă el. Ulmu privea buimăcit. Uluiala îi crescu și mai mult în clipa în care Dan le întinse mîna și îi felicită cu căldură și recunoștință:

— Bravo, băieți, v‑ați comportat foarte bine! Totul a mers strană, nu?

Tudor vorbea cu glas scăzut.

— Așa cum ați prevăzut, tovarășe căpitan! Numai un singur lucru: nu m‑am așteptat ca atacatoarea să fie tocmai o fată cu care urma cîndva să mă căsătoresc… Mai de mult…

— Povestește‑mi totul… dar dacă ești obosit, pot reveni mai tîrziu! Ce zici?

Cei doi curieri militari protestară energic:

— Putem vorbi acum, tovarășe căpitan! Totul a trecut cu bine! Sîntem gata s‑o luăm de la început. Deși n‑a fost ușor.

Sergentul major Rizea adăugă sincer:

— Pe mine mă mai doare puțin capul… Așa, ca după un chef… Și simt încă un gust înțepător… Sufocant…

Militarii marinari povestiră pînă la ultimul detaliu scena din tren. Dan mai puse cîteva întrebări suplimentare lui Tudor.

— Cum ai cunoscut‑o pe Ileana?

— La mare. Acum doi ani, pe plajă la Mamaia. Ne‑am plăcut din prima zi. Părea o fată cumsecade și apropiată.

Dan ar fi vrut să‑și aprindă o țigară, dar se răzgîndi. În spital fumatul este interzis cu desăvîrșire. Se mulțumi doar să frămînte țigara între degete.

— Tovarășe locotenent, ai observat la Ileana ceva suspect?… Se interesa de serviciul dumitale?

— Niciodată, tovarășe căpitan. Dimpotrivă, acum cîteva luni îmi propusese condiționat un serviciu în București, dacă plec din armată… Admitea să se căsătorească cu mine numai dacă voi rămîne în Capitală. O asemenea eventualitate am exclus‑o din capul locului. Ce‑i drept, la întîlnirea din tren a fost extrem de agitată… Parcă era alta… Așa cum nu o cunoscusem niciodată…

Locotenentul major Ulmu își explica acum siguranța și calmul de mai înainte al lui Dan. Se simțea puțin lezat, puțin supărat, dar și plin de o sinceră admirație pentru șeful său. În sfîrșit, îl auzi pe Dan, încheind discuția:

— Ε de‑ajuns pentru azi. Odihniți‑vă, dragii mei. Un somn sănătos, tovarășe Tudor, e mai reconfortant decît o mie de somnifere. Dacă o să mai avem nevoie de dumneavoastră, o să apelăm! La revedere!

*

Ajunși la birou, Dan i se adresă prietenește subalternului său:

— Mai ești supărat pe mine, Ulmule?

— Cum aș putea fi? M‑ați uluit și astăzi…

— Vorba! Iar începi! Complimentele să le pui la C.E.C. pe numele dumitale.

Rîseră amîndoi, deși Dan rîdea atît de rar…

— Ce era să fac, Ulmule? Privește aici acest mesaj cifrat, interceptat de organele noastre.

Locotenentul major citi pe un mic pergament: „X 8 Z O O 4 D 1 9 T 8 4 5 Y 4 1 5”.

— Și ce înseamnă, tovarășe căpitan?

Dan îi citi conținutul descifrat: „Tren 481, vagon 5, compartiment 1, ziua 23”.

— M‑am interesat și am fost informat că era ziua în care comandamentul marinei urma să expedieze documente secrete la Marele stat major. Am stat de vorbă cu cei doi curieri și am pus compartimentul sub o atentă supraveghere… Pe spioni îi interesau documentele secrete, iar pe mine mă interesau „dumnealor”… Și totul a mers strună!… Merită o cafea, nu?

Dan comandă două cafele și își mai aprinse o țigară.

— Și cum gîndiți că vom pune mîna pe vinovați, pe vinovații adevărați? întrebă locotenentul major. Această Ileană nu a fost decît o unealtă în mîna unor agenți periculoși… așa presupunem… Trebuie să recunoaștem că au operat cu dexteritate și cu mare risc.

— Nu ne rămîne decît să așteptăm rezultatul urmăririi… Totul e să reușim să punem mîna pe întregul grup… Firele, deocamdată, sînt în mîinile noastre.

— Și inițiativa în mîinile lor!

— Da. Deocamdată. Dar timpul lucrează în favoarea noastră.

Sună telefonul. Dan ridică receptorul. Chipul i se întunecă. Mai mult mîrîi în telefon decît vorbi:

— Bine! O să venim imediat! Da, da! Ε clar! Puse abătut receptorul în furcă.

*

Cînd ajunseră la locuința Ilenei Plop, echipa de criminaliști și procurorul se aflau în fierberea cercetării. Fata zăcea moartă în pat. Avea o față liniștită, parcă dormea. Un picior îi ieșise de sub plapuma galbenă. Părea un copil care visează în somn. De altfel, și camera avea o notă de tinerețe.

În interior domnea o ordine perfectă. Nici o urmă de violență. Specialiștii nu descoperiseră nici o amprentă străină. Paharul de pe noptieră purta urma degetelor Ilenei. Medicul legist decretă pe un ton profesional:

— A luat, probabil, un drog sau un somnifer. Desigur, în cantitate prea mare! Analiza va stabili… Poate din imprudență, sau de ce nu, poate chiar a dorit să se sinucidă… Vreo decepție în dragoste…

— De ce nu și o crimă? întrebă Dan.

— Imposibil, tovarășe căpitan! Camera a fost închisă pe dinăuntru. Poftiți, cercetați și dumneavoastră ușile și ferestrele! Nici o muscă nu ar fi putut intra sau ieși din încăpere! Cunosc teoria crimelor în spațiu închis.

Rîse cu superioritate și își aprinse pipa scurtă, continuînd, de data aceasta mai bine dispus și mai ferm:

— Și, apoi, nici o urmă de violență… Nici o urmă de persoană străină în încăperi. Vă rog, verificați și dumneavoastră; nu veți putea ajunge decît la aceleași concluzii.

Locotenentul major Marin Ulmu aduse geanta cu „documentele secrete”:

— Cred că geanta este neatinsă, tovarășe căpitan. Ileana a venit obosită de la gară și s‑a culcat. Mai departe știți ce a urmat… Priviți acest pașaport pe numele ei! Și un bilet de avion pentru mîine la orele 10,45. Tot pentru străinătate. De aceea cred că fata nu s‑a sinucis. Se pregătise minuțios, pentru ca a doua zi să dispară cu documentele… Ε logic? Cercul s‑a închis aici. Ε tot cetrebuia explicat. Să se fi omorît din imprudență?…

Dan nu răspunse. Cercetă geanta, biletul de avion și pașaportul. Apoi se adresă procurorului în mod consultativ:

— Dar dacă, să presupunem, asasinul i‑a oferit un calmant sau un drog?… S‑a lăsat condus pînă la ușă, Ileana a închis cu cheia în urma lui, apoi s‑a întins în pat și…

— Imposibil, interveni medicul legist, moartea a survenit la cîteva secunde după ce a golit paharul! O s‑o confirme, desigur, și autopsia. Nici nu a avut timpul să așeze paharul pe noptieră… Priviți!…

Medicul avea, se pare, dreptate. Logica sa era fără greș și nu putea fi contrazisă.

Procurorul adăugă, tot în favoarea argumentelor aduse de medic:

— Rămîne doar să stabilim dacă a fost o sinucidere sau o imprudență!

Ofițerul de securitate acceptă concesiv.

Dan și Ulmu mai rămaseră în locuința Ilenei Plop și după ce cadavrul fu ridicat și transportat la morgă. Ofițerii cercetară îndelung garsoniera compusă dintr‑o cameră, un antreu mic, bucătărie și baie. Ulmu percheziționă fiecare scrin, citi fiecare scrisoare, controlă o agendă cu numere de telefon și cîteva adrese. Efortul nu aduse nici un rezultat. Ulmu constată cu oarecare resemnare în glas:

— Cred că ipoteza procurorului este bună… Și a medicului. Nu s‑au înșelat.

Dan îi răspunse cu glas scăzut:

— Spuneai că nu greșesc, tovarășe Ulmu? Poftim! Dacă o arestam în gară, am fi putut scoate ceva de la fată. Dar acum? Și, totuși, undeva există o contradicție gravă în logica tuturor. Chiar și în a dumitale.

— Cum așa, tovarășe căpitan?

— Da. Hai să spunem că toți aveți dreptate. Ileana a luat geanta cu documentele, a venit acasă, unde avea pașaportul și biletul de avion, urmînd să dispară. Dar cînd să dispară? A doua zi. Totul este cusut cu ață albă. Ea n‑ar fi putut în nici un caz să dispară a doua zi. De ce? Locotenentul Ion Tudor o cunoștea. Desigur, urma s‑o denunțe în cîteva ore. Ce faci într‑o asemenea, situație? Nici în ruptul capului nu te întorci acasă! Și nu‑ți scoți pașaport și bilet de avion pe numele adevărat, ca să riști să fii arestat la aeroport. Cred că cineva, probabil complicii ei, au aranjat lucrurile în așa fel, încît să ne inducă în eroare, ca să renunțăm la anchetă. Să ne facă să credem că Ileana, cuprinsă de remușcări, s‑ar fi sinucis, sau că a avut loc un accident, toate urmărind să ne convingă că „documentele” nu au fost violate. Înțelegi? Dispariția unor asemenea documente sau copierea lor de către spionajul străin ar impune o cu totul nouă organizare a unităților noastre. Această operațiune nu ar fi fost însă în favoarea lor. Pricepi? Documentele și‑ar pierde orice valoare sau aproape orice interes. Și am să‑ți dovedesc că geanta a fost controlată. De aceea, să se treacă de urgență la cercetarea microurmelor, aici, în această locuință și, mai ales, la analiza documentelor. Pentru fibrele de îmbrăcăminte, să se folosească nu aspiratorul, ci benzile adezive. Să fie cercetată și îmbrăcămintea Ilenei. Să se execute analize spectrofotometrice. Să se treacă la analiza A.A.N., prin activarea cu neutroni a fiecărui fir de păr și de tutun…

Deodată sună telefonul. Ofițerii se priviră o clipă surprinși. Dan se hotărî să ridice receptorul. Un glas de fată tînără vorbea precipitat:

— Alo… Ileana nu‑i acasă?

Dan își schimbă vocea:

— Trebuie să sosească.

— Cine‑i?

— O rudă din provincie.

Se auzi un rîs zglobiu.

— Bine, „dragă rudă din provincie”, să o anunți pe Ileana să fie la opt la barul „Lido”… La „Abataj”, cum îi spunem noi…

— Cine a căutat‑o?

— Gigi. Auzi, „dragă rudă din provincie”, dacă ești simpatic, poți să vii și dumneata… Dar să știi că mie îmi plac blonzii, gen Florin Piersic… Să fim clari…

Și închise brusc telefonul.

Căpitanul puse receptorul în furcă și se studie îndelung în oglinda bufetului. Nu păru prea satisfăcut de rezultat.

— Ce zici, dragă Ulmule, semăn eu cu Florin Piersic?

Ulmu își opri un zîmbet, abia schițat în colțul gurii.

Vorbi, după ce trase mult aer în piept:

— Nu prea semănați, tovarășe căpitan.

— Păcat! Avem și noi lipsuri. Esențiale!