Misterele Parisului – volumul 2

Misterele Parisului de Eugene Sue volumul 2

Partea a cincea

Capitolul 1

SFATURI

Rudolfși Clémencediscutau între ei în timp ce domnul d’Harville citea pentru a doua oară scrisoarea Sarei.

Chipul marchizului rămase liniștit, numai o ușoară mișcare convulsivă făcea să-i tremure mâna, când, după o clipă de ezitare băgă biletul în buzunarul vestei.

— Cu riscul de a părea nepoliticos, spuse el surâzând lui Rudolf, vă voi cere îngăduința, monseniore, să mă duc să răspund la această scrisoare… mai importantă decât mi s-a părut la început.

— Te mai văd astă-seară?

— Nu cred să am această cinste, monseniore. Sper că alteța-voastră mă va scuza.

— Ce om inaccesibil! exclamă vesel Rudolf. Nu vreți să încercați, doamnă, să-l rețineți?

— Nu mă-ncumet să risc ceea ce alteța-voastră n-a izbutit.

— Serios vorbind, dragă Albert, reîntoarce-te de îndată ce vei fi răspuns la această scrisoare… dacă nu, făgăduiește-mi să-mi acorzi câteva clipe într-o dimineață… Am o mie de lucruri să-ți spun.

— Alteța-voastră mă covârșește, spuse marchizul înclinându-se adânc și se retrase, lăsând-o pe Clémence în societatea prințului.

— Soțul dumneavoastră este preocupat, constată Rudolf, surâsul lui mi s-a părut forțat…

— Când a sosit alteța-voastră, domnul d’Harville era pradă unei tulburări lăuntrice și i-a fost greu să se stăpânească.

— Poate că amfost inoportun?

— Nu, monseniore. M-ați cruțat de sfârșitul unei discuții penibile.

— Cum așa?

— I-am împărtășit marchizului noua mea atitudine pe care-am hotărât să o adopt față de el, făgăduindu-i sprijin și alinare.

— Cât de fericit trebuie să se fi simțit!

— La început a fost chiar, ca și mine, deoarece lacrimile lui mi-au stârnit o emoție cu totul nouă… Până atunci, credeam că mă răzbun, tratându-l cu imputări și sarcasm. Tristă răzbunare! Durerea mea era după aceea cu atât mai mare… Pe când mai adineauri… ce deosebire! L-am întrebat pe soțul meu dacă iese în oraș; mi-a răspuns, mâhnit, că va petrece seara singur, cum i se întâmpla adeseori. Când i-am propus să rămân cu el… dacă ați fi văzut uimirea lui, monseniore! Cum i s-a luminat fața, de obicei atât de posomorită!Ah! Aveați perfectă dreptate, nimic nu-i mai înălțător decât să prilejuiești asemenea bucurii neașteptate!

— Dar cum se face că aceste dovezi de bunătate din partea dumneavoastră au avut ca urmare discuția penibilă de care vorbeați?

— Oh! monseniore, răspunse Clémence roșind, speranțele ce-i insuflasem și pe care le-aș fi putut împlini… domnul d’Harville le-a interpretat ca pe niște făgăduieli de dragoste, ceea ce voiam să evit, fiindcă știam prea bine ca nu le voi putea niciodată satisface.

— Înțeleg… vă iubește atât de mult…

— Pe cât de mișcată am fost la început de recunoștința lui… pe atât m-am simțit de înfiorată, speriata chiar, de îndată ce limbajul lui a devenit pătimaș… În sfârșit, când, în exaltarea lui, și-a lipit buzele de mâna mea… m-a cuprins un frig de moarte, neputându-mi ascunde groaza… A fost o lovitură dureroasă, când a trebuit să-i dezvălui aversiunea de neînvins ce-mi stârnea dragostea lui… Îmi pare rău dar cel puțin domnul d’Harville va ști și va fi convins pentru totdeauna că, deși m-am reapropiat de el, nu se poate aștepta de la mine la altceva decât la cea mai devotată prietenie.

— Îl plâng… dar nu vă pot dojeni; există susceptibilități, cum am zice, sfinte… Bietul Albert, atât de bun, atât de leal! cu inima atât de vitează, cu sufletul atât de arzător! Dacă ai ști cât de mult m-a preocupat tristețea care îl mistuia, cu toate că nu-i cunoșteam cauza… Să lăsăm ca timpul și rațiunea să rezolve totul… Va recunoaște, treptat, valoarea afecțiunii pe care i-o oferiți și se va resemna, cum s-a resemnat și până acum, deși n-a avut parte de alinarea ce i-o acordați…

— Și de care nu va fi lipsit niciodată, vă asigur, monseniore…

— Să trecem acum la alte nenorociri. V-am făgăduit o acțiune caritabilă, având toată atracția unui roman în desfășurare. Am venit să-mi țin făgăduiala.

— Atât de repede, monseniore? Ce fericire!

— Ah! Ce bine-am fost inspirat când am închiriat acea biată cameră în strada Templului, despre care v-am vorbit… Nici nu vă puteți închipui ce am găsit acolo, ce de întâmplări senzaționale și interesante… În primul rând protejații dumneavoastră de la mansardă se bucură de fericirea ce le-ați făgăduit. Vor mai avea însă de suferit și alte încercări dureroase, dar n-aș vrea să vă întristez… Veți afla cândva ce suferințe cumplite se pot abate asupra unei singure familii…

— Câtă recunoștință trebuie să vă poarte!

— Ei pe dumneavoastră vă binecuvântează…

— I-ați ajutat în numele meu, monseniore!

— Pentru ca ofranda să fie mai discretă… De altfel, n-am făcut decât să îndeplinesc rugămintea dumneavoastră.

— Oh! Le voi spune adevărul… să știe ce vă datorează.

— Să nu faceți asta! Știți că am închiriat o cameră în casa aceea – temeți-vă de noi josnicii anonime din partea dușmanilor dumneavoastră… sau ai mei… Și apoi, bieții Morel, sunt acum la adăpost de lipsuri… Să ne gândim la cazul de care v-am vorbit. O biată doamnă și fiica ei, odinioară înstărite, sunt astăzi –în urma unei jefuiri infame – reduse la cea mai groaznică mizerie.

— Nenorocitele!… și unde locuiesc ele, monseniore?

— Nu știu.

— Dar cum ați aflat de soarta lor?

— Ieri m-am dus La „Le Temple“… Cred că nu știți ce e „Le Temple“, doamnă marchiză.

— Nu, monseniore…

— E un bazar foarte interesant. Mă duceam deci să fac niște cumpărături, însoțit de vecina mea de la al patrulea…

— Vecina dumneavoastră?…

— Oare nu am o cameră în strada Templului?

— Uitasem, monseniore…

— Această vecină e o lucrătoare drăguță, pe care o cheamă Rigolette, e o fire veselă și n-a avut niciodată un amant…

— Ce virtute, pentru o grizetă!

— Dar nu neapărat datorită virtuții este cuminte, ci, după cum spune ea, fiindcă n-are răgazul să fie amorezată. Asta i-ar răpi prea mult timp, deoarece trebuie să muncească douăsprezece până la cincisprezece ore pe zi ca să câștige un franc și douăzeci și cinci, din care să trăiască!…

— Poate trăi cu atât de puțin?

— O să vă mirați! își mai permite luxul de a hrăni două păsărele care mănâncă mai mult decât dânsa; camera ei e foarte curățică și îmbrăcămintea din cele mai cochete.

— Să trăiești cu un franc și douăzeci și cinci pe zi!E un miracol!

— O, e un adevărat miracol de rânduială, de muncă, de economie și de filosofie practică, vă asigur, așa că v-o recomand, după cum spune, e o foarte îndemânatecă croitoreasă… În orice caz nu veți fi obligată să purtați rochiile pe care vi le-ar lucra…

— Chiar de mâine îi voi trimite de lucru… Biată fată! Să trăiești cu atât de puțini bani, când pe noi, bogații, cele mai mici capricii ne costă de o sută de ori atât!

— Ne-am înțeles deci: vă veți interesa de mica mea protejata; dar să revenim la cele două nenorocite. Mă duceam așadar la „Le Temple“cu domnișoara Rigolette, pentru câteva cumpărături destinate bieților oameni de la mansardă, când, căutând la întâmplare într-un birou vechi, de vânzare, găsesc ciorna scrisorii unei femei care se plângea către un prieten că sunt în mizerie, ea și fiica ei, datorită necinstei cuiva la care avea bani depuși. L-am întrebat pe negustor de unde provenea masa de scris. Făcea parte din modestul mobilier pe care o femeie, încă tânără, i-l vânduse, găsindu-se, desigur, la ultimele ei resurse… Această femeie și fiica ei, îmi spunea negustorul, păreau afi niște doamne care-și suportau cu demnitate sărăcia.

— Și nu știți unde locuiesc ele, monseniore?

— Din păcate nu… până acum cel puțin… dar am dat ordin domnului de Graün să încerce să le descopere și, de va fi nevoie, să se adreseze prefecturii de poliție. E probabil că, lipsite de altă posibilitate, mama și fiica au căutat adăpost în vreo casă mizeră cu odăi mobilate. Dacă e așa, putem avea nădejde, deoarece patronii acestor case înregistrează în fiecare seară pe străinii care sosesc acolo în cursul zilei.

— Ce ciudat concurs de împrejurări! exclamă doamna d’Harville, mirată. Cât e de pasionant!

— Dar asta încă nu e tot… Într-un colț al scrisorii uitate învechiul birou, se puteau citi cuvintele: „Se va scrie doamnei de Lucenay“.

— Ce șansă! Poate vom afla ceva prin ducesă, strigă doamna d’Harville. Apoi continuă cu un suspin: Dar necunoscând numele acestei femei, cum o vom putea indica doamnei de Lucenay?

— Va trebui să o întrebăm dacă nu cumva cunoașteo văduvă tânără încă, cu înfățișare distinsă, a cărei fiică, în vârstă de șaisprezece sau șaptesprezece ani se numește Claire… Mi-amintesc numele.

— Numele fiicei mele! E un motiv mai mult să ne interesăm de aceste nenorocite.

— Uitasem să vă spun că fratele acestei văduve s-a sinucis acum câteva luni.

— Dacă doamna de Lucenay, relua marchiza după un moment de gândire, cunoaște această familie, asemenea informații vor fi suficiente pentru a o pune pe drumul bun; în acest caz, însăși trista moarte a acestui nefericit, trebuie să o fi impresionat pe ducesă. Doamne! Cât sunt de nerăbdătoare să mă duc să o văd! Îi voi scrie astă-seară ca să fiu sigură că o pot întâlni mâine dimineață. Cine pot fi oare aceste femei? Din câte știți despre ele, monseniore, ele par să aparțină societății alese… Și să se vadă căzute pradă unui asemenea dezastru!... Ah!Pentru ele mizeria trebuie să fie de două ori mai groaznică.

— Și asta, datorită necinstei unui notar, un ticălos fără seamăn, despre care știu că a mai făcut alte nelegiuiri – un anume Jacques Ferrand.

— Notarul soțului meu! exclamă Clémence,notarul mamei mele vitrege! Dar cred că vă înșelați, monseniore, căci el e socotit a fi omul cel mai cinstitdin lume.

— Am dovezi contrarii. Dar vă rog să nu vorbiți nimănui despre îndoielile sau, mai bine zis, convingerile mele cu privire la acest mizerabil; e pe cât de abil, pe atâtde criminal și, pentru a-l demasca, am nevoie ca el să se mai creadă la adăpost de orice surprize. Da, el e acela care le-a jefuit pe aceste nenorocite, negând un depozit care, după toate aparențele, i-a fost încredințat de către fratele văduvei.

— Și acești bani?

— Erau tot ce mai aveau.

— Oh! Iată una din acele crime…

— Din acele crime, exclamă Rudolf, care nu au justificare: nici nevoia, nici patima… Adeseori foamea împinge la furt, răzbunarea la asasinat… Dar acest notar atât de bogat, acest om învestit de societate cu o aureolă sacră, cu un prestigiu care impune și îndeamnă la încredere… acest om e împins la crimă de o cupiditate rece și implacabilă. Ucigașul nu te omoară cu încetul, uzând de toate chinurile disperării și ale mizeriei în care te cufundă… Pentru un om ca acest Ferrand, banul orfanului, gologanii săracului agonisiți cu atâta trudă… nimic nu e sfânt! Îi încredințezi aur, îl ispitești… Dintr-un om bogat și fericit, bunul placalacestui omface un cerșetor și un deznădăjduit!… Prin privațiuni și muncă, ți-ai asigurat pâinea și un adăpostpentru bătrânețe. Bunul plac al acestui om răpește bătrâneții tale pâinea și adăpostul. Dar astanu e totul. Dacă văduva de care vorbim se prăpădește de durere și mizerie, fiica ei tânără și frumoasă, fără sprijin, fără mijloace, învățată cu belșugul, fiind inaptă, prin educația ei, să-și câștige existența, are de ales între necinste și foame! Dacă își pierde controlul și cade victimă, iat-o pierdută, înjosită, dezonorată! Prin mișelia lui Jacques Ferrand va fi deci cauza morții mamei și a decăderii fiicei!… A ucis trupul uneia și sufletul celeilalte; și asta, orepet, nu printr-o lovitură, ca oricare criminal, ci treptat, cu o cruzime deliberată.

Clémence nu-l auzise până atunci pe Rudolf vorbind cu atâta indignare și amărăciune. Îl asculta în tăcere, izbită de aceste vorbe de o tristă elocință, desigur apăsătoare, dar care dezvăluiau o ură cumplită contra nedreptății.

— Iertați-mă, doamnă, reluă Rudolf după câteva clipe de tăcere, dar nu mi-am putut înfrâna indignarea gândindu-mă la groaznicele nenorociri care s-ar putea abate asupra viitoarelor dumitale protejate… Ah! Credeți-mă, nu se exagerează niciodată urmările care aduc după sine ruina și mizeria.

— O! Dimpotrivă, monseniore, vă mulțumesc că prin asemenea cuvinte ați sporit, dacă mai este posibil, duioasa mila ce-mi inspiră această mamă nefericită. Vai! Cât trebuie să sufere gândindu-se mai ales la fiica ei… E groaznic… Dar le vom salva, le vom asigura viitorul, nu e așa, monseniore? Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt bogată, nu atât cât aș dori acum, când întrevăd un nou rost al bogăției; dar, dacă e nevoie, mă voi adresa domnului d’Harville, îl voi face atât de fericit, că nu-mi va refuza niciunul din noile mele capricii, și prevăd că voi avea mai multe de acest fel. Protejatele noastre au demnitate, mi-ați spus, monseniore, le iubesc deci și mai mult. În nenoroc, a fi demn înseamnă totdeauna că ai un suflet ales… Voi găsi mijlocul de a le salva, fără ca ele să-și dea seama că ajutorul le vine în numele carității… Va fi greu… cu atât mai bine! O, mi-am și făcut un plan, veți vedea, monseniore… veți vedea cănu-mi lipsește nici îndemânarea și nici subtilitatea.

— Întrevăd de pe acum combinațiile cele mai machiavelice, răspunse Rudolf surâzând.

— Dar trebuie mai întâi să le descoperim. Mi se pareun veac până mâine! După ce voi pleca de la doamna deLucenay, mă voi duce la vechea lor locuință, voi întreba vecinii, mă voi convinge cu proprii mei ochi, voi cere relații de la toată lumea. Mă voi compromite, dacă va îi nevoie! Voi fi atât de mândră să obțin prin mine însumi și numai prin mine rezultatul pe care îl doresc… O! Voi izbândi!… Întâmplarea aceasta e atât de înduioșătoare!...Bietele femei! Îmi parecă îmi suscită și mai mult interesul când mă gândesc la fetița mea.

Rudolf, mișcat de acest elan de generozitate, surâdea cu melancolie văzând-o pe această femeie de douăzeci deani, atât de frumoasă, atât de iubitoare, încercând să uiteprin nobile preocupări, nenorocirile care o izbiseră în căsnicie.

Ochii Clémencei căpătaseră o strălucire vie, fața îi era ușor îmbujorată, gesturile însuflețite, iar vorbeledădeau un nou farmec înfățișării ei atrăgătoare.