Paiata – volumul 1

Paiata de Eugene Sue volumul 1

MOTTO

„Nimeni nu are dreptul la prea mult, atâta vreme cât aproapele său nu are strictul necesar.”

Capitolul l

Descrierea ținutului Sologne. Moș Latrace și domnul Beaucadet. Dragostea subofițerului de jandarmi față de Bruyère[1]; ura sa împotriva lui Bête-Puante[2]. Vânarea vulpii și vânarea banditului. Semnalmentele Paiaței[3].

Acea parte a ținutului Sologne ce se învecinează, de la nord la sud, cu departamentele Loiret și Loir-et-Cher și din care o bucată alcătuiește ceea ce se numește bazinul Sauldre oferă o înfățișare aparte: e vorba în general despre păduri imense de brazi, întretăiate de câmpii mari, acoperite cu mărăciniș sau de terenuri de turbă care sunt inundate mai tot timpul anului de revărsările râurilor și ale pârâurilor. Acestea alcătuiesc, la rândul lor, mlaștini întinse, mărginite de tufe de stânjenei și de trestii înflorite, ape liniștite atinse în treacăt de zborul circular al cufundarilor și al pescărușilor de apă dulce; câteva văi cu pășuni, presărate cu stejari groși, schimbă aspectul uniform al acelui peisaj cu linii drepte și potolite.

Nimic n-ar putea reda calmul melancolic al acelui ținut pustiu, cu orizonturi vaste alcătuite tot timpul din masele veșnic verzi ale pădurilor de brazi; în acele singurătăți profunde răsună din când în când lovitura sonoră a securii tăietorului de copaci și care se transformă, atunci când bate vântul, într-un vuiet surd, prelung, impunător, ca îndepărtatul muget al mării; zgomot pricinuit de freamătul și de lovirea între ele a ramurilor verzi. Spectacolul e plin de majestate când vezi soarele apunând încet în dosul acelor câmpii imense, netede ca un lac, acoperite de florile roz ale mărăcinilor și de drobițele de un galben ca de aur pe care vântul serii le face să se legene încet, întocmai ca o mare de flori și de verdeață.

Păsări de pradă care-și aleg drept țintă marile păduri pustii – ulii, vulturii din Sologne, șoimii – sunt tot atât de numeroase în aceste pustietăți ca și păsările de apă.

Ceea ce-i dă acestui ținut, mai ales iarna, un aspect ciudat este veșnica și întunecata verdeață a brazilor săi amestecați cu desișuri de mesteceni și de stejari unde se ascund întotdeauna vulpea, capra sălbatică, lupul și unde se aventurează adesea cerbii și mistreții din pădurile vecine. Ținutul acesta este deci ținutul sortit vânătorului și prin urmare braconierului, căci iepurele, prepelița roșie și fazanul se află aici din belșug, iar iepurele se înmulțește până într-atât încât începând cu proprietarul bogat căruia îi roade pădurile tinere și sfârșind cu țăranul sărman prin ogoarele căruia dă iama, toți îl privesc ca pe un adevărat flagel.

Către sfârșitul lunii octombrie 1845, într-o frumoasă zi de toamnă, două grupuri cu înfățișări diferite, venind din părți opuse, înaintau unul către celălalt, străbătând o vastă câmpie acoperită cu mărăcini, mărginită la nord de o perdea de pădure ce se întindea cât vedeai cu ochii.

Unul din grupuri era alcătuit dintr-un pădurar bătrân care mergea călare și din doi îngrijitori de câini, ducând în lese o frumoasă haită de vreo treizeci de câini englezești de rasă pură fox-hounds; deși cu blana alb-gălbuie, mai toți aveau spinarea neagră. Pădurarul, cu calul la pas, preceda haita care-l urma într-o ordine desăvârșită datorită biciului celor două slugi ce mergeau pe jos și care alcătuiau ariergarda.

Pădurarul călare, în vârstă de vreo șaizeci de ani, avea tenul bronzat, ochii negri și vioi, părul alb: purta o pelerină de vânătoare din piele tăbăcită de capră, o redingotă cafenie cu guler albastru-deschis cu galon de argint la gât și la buzunare, cizme de scutier și un pantalon de catifea de culoare închisă. Slujitorii câinilor erau îmbrăcați cu veste vânătorești care erau totodată și livrele. Ghetrele lor mari, de piele brută, înlocuiau cizmele, iar pe piept purtau, legate cruciș, trompetele de alamă lustruite lună.

Grupul care înainta din partea opusă era alcătuit din patru jandarmi călare, comandați de un sergent cu eghileți jumătate albaștri, jumătate argintii. Chipul subofițerului, un bărbat mai mult decât copt, oferea un amestec destul de grotesc de neghiobie și de înfumurare. Tricornul așezat drept, pe fruntea îngustă, sprâncene groase, nas cârn, favoriți în formă de semilună, piept bombat sub uniforma albastră cu două centiroane galbene puse cruciș, mijloc strâns de cureaua de care atârna o sabie mare, picioare țepene în cizme solide și pumnul drept sprijinit în șold; acesta era sergentul Beaucadet, șeful jandarmeriei departamentale, care mergea la pas, aruncând adesea câte o privire dominatoare asupra escortei sale. Această înfățișare era – pentru a spune astfel – înfățișarea oficială a domnului Beaucadet; căci, deși jandarm, el era totuși bărbat, și încă unul iubăreț așa cum îi plăcea lui însuși să afirme, fiindcă, în ciuda vârstei sale coapte, ținea mult să placă femeilor, și faima amorurilor sale, tot atât de mare ca și cea a proceselor lui verbale, se răspândise din Salbris până la Romorantin. Funcțiile civile și militare ale domnului Beaucadet, impasibil instrument al legii, obligându-l la un oarecare decor, libertinajul lui ascuns îl făceau să semene cu un judecător de țară, ipocrit și desfrânat. Într-un cuvânt, dacă ai fi aruncat roba magistratului peste uniforma unui soldat bătrân, ai fi avut portretul complet al domnului Beaucadet, tipul caracteristic al prostiei și al mulțumirii de sine.

Vânătorii și jandarmii, venind pe două drumuri opuse, trebuiau în mod inevitabil să se întâlnească la o răscruce ce dădea în câmp, mărginită în partea dinspre pădure de un crâng foarte des.

— Ah, iată-l pe domnul Beaucadet, le zise păzitorilor de câini bătrânul vânător, oprindu-și calul lângă o cruce ridicată la întretăierea drumurilor. Trebuie să-l saluți întotdeauna politicos pe acest sergent, având în vedere că duminica el face control prin crâșme, și cum nu cutează să bea, e de o gelozie feroce pe setea altora.

Domnul Beaucadet se întâlni în curând cu haita de câini și-și opri calul lângă bătrânul vânător; adresându-i-se, îi spuse cu o voce sonoră, dar totodată pe un ton ironic și plin de importanță:

— Ei bine, moș Latrace, iată-te gata să urmărești, prin munți și prin văi, fiarele feroce din aceste păduri.

— Ești foarte drăguț, domnule Beaucadet, răspunse vânătorul ducându-și mâna la gluga pelerinei sale; fiara pe care ne pregătim s-o atacăm nu-i atât feroce, ci mai mult șireată. E vorba de o vulpe ticăloasă și trag nădejde să punem mâna pe ea, de îndată ce domnul conte, fiul său și toți cei care-l însoțesc vor fi sosit.

— Aha, deci v-ați dat întâlnire aici!

— Da, domnule Beaucadet. Cât despre dumneata, despre care se spune că-ți place sexul frumos, ei bine, află că printre cei care vin cu domnul conte se află un vânat fin și grațios.

— Sunt bărbat și ca atare nimănui nu-i este îngăduit să ignoreze legea… iubirii, răspunse domnul Beaucadet, umflându-se în pene, plin de orgoliu pentru această variantă a unui aforism judiciar pe care îi plăcea să-l repete adesea. Dar, moș Latrace, cine-i acest galant vânat despre care vorbești?

— Vecinele de la țară ale domnului conte, doamna Wilson și fiica sa.

— A, da, americancele, sora și nepoata acelui bărbat burduhos, care seamănă cu un butoi; noii-sosiți în ținut. Se spune că au venit să-și vadă de sănătate, dar vom vedea noi dacă-i așa! zise domnul Beaucadet trântindu-și tricornul pe cap și dându-i o înclinare de 45 de grade față de țeastă. Va trebui să mă duc să-mi vizez foaia de inspecție la americance pentru a le cerceta puțin cu coada ochiului.

— Deci ai de gând s-o părăsești pe acea sărmană micuță Bruyère? zise vânătorul bătrân cu o viclenie răutăcioasă.

— Cine-i Bruyère asta? întrebă disprețuitor Beaucadet. A, Bruyère, păzitoarea de păsări de la ferma „Marele ienupăr”? Fetișcana aceea înaltă cât cizma mea, care pare nebună, cu ochii ei mari, speriați și cu cununițele de frunze pe cap și pe care tâmpiții de solognezi o privesc ca pe o mică vrăjitoare sau cam așa ceva? Ei, dă-o-ncolo, moș Latrace, mă crezi în stare să fac parte din cârdul de păsări al acelei fetișcane de te apuci să-mi vorbești despre astfel de lucruri?

— Las-o moartă, domnule Beaucadet, răspunse bătrânul vânător cu un calm plin de ironie, las-o moartă! Te-am auzit cu urechile mele spunând de douăzeci de ori că nu există, pe o distanță de zece leghe de jur-împrejur, o fată mai frumoasă ca Bruyère, cu toate că e atât de scundă.

— Cred că te înșeli, moș Latrace…

— Drace, păi în ținut se zice că te-au văzut de câteva ori alergând prin landă, cu cizmele dumitale mari, ținându-ți calul de frâu, ca s-o ajuți pe micuța Bruyère să-și adune curcile.

— Eu!

— Da, domnule Beaucadet; ba se mai spune că într-o zi, când voiai să te distrezi cu micuța Bruyère, împotriva voinței acesteia, cei doi curcani uriași, despre care se crede că fata i-ar fi vrăjit și care sunt atât de răi încât o apără tot atât de bine ca și doi dulăi, ți-au sărit în cap: așa că te-ai trezit cu tot nasul ciugulit, deși ai încercat să te aperi de loviturile lor de cioc cu lovituri de sabie, în vreme ce micuța Bruyère fugea râzând cât o ținea gura.

Domnul Beaucadet își ridică o sprânceană, își înălță cu mândrie nasul cârn și răspunse cu vocea lui searbădă, încercând să surâdă ironic:

— Cum, crezi că eu, care reprezint forța legii, mi-aș fi pus mintea cu niște curcani de care aș fi fost bătut și ciugulit pentru că aș fi vrut să mă prostesc cu vrăjitoarea de curcănăreasă? Eu? Hai, bătrâne, ai jignit destul autoritatea! Mai bine să vorbim despre altceva. Deci domnul conte s-a întors… O să stea multă vreme în ținut?

— Pe legea mea, habar n-am! Domnul conte nu-i prea vorbăreț. După ce a spus: „Fă asta”, nu mai adaugă mare lucru. E un om atât de țeapăn și de dur!

— El! Domnul conte! Te cred, strigă domnul Beaucadet cu un sentiment de admirație. Iată un proprietar model. La fel de sensibil la „dacă” și la „dar”, la „vai” și la „Dumnezeule”, ca și o ghiulea de tun! Tot timpul călare pe lege, pe dreptul său, pe proprietatea sa. Mărturisește, moș Latrace, că pe lângă conte, fiul său, vicontele, pare o biată femeiușcă.

— Fapt e că domnul conte nu e ceea ce se numește „tandru”, dar e un om drept; chiar dacă nu-ți trece cu vederea nimic, apoi nici nu te ceartă pe nedrept. De altfel, se spune că odinioară ar fi fost un tânăr foarte bun și că nu exista persoană pe lume mai atentă decât el față de oricine.

— Domnul conte… tânăr bun… Îți bați joc de naivitatea mea, moș Latrace…

— Un tânăr pe-atât de bun, pe cât de îngăduitor…

— Domnul conte… îngăduitor… Îți bați joc de pudoarea mea, moș Latrace!

— Dar, pe neașteptate, din oaie domnul conte s-a preschimbat în lup.

— L-or fi tuns prea scurt.

— Tot ce se poate; în rest, iubește cu patimă vânătoarea, iar calitatea asta le înlocuiește pe toate celelalte, zise Latrace surâzând.

— Fără a mai pune la socoteală că orice vânător este feroce față de braconieri, adevărați viermi răufăcători; dovadă acel pungaș de Bête-Puante, pe drept numit astfel. Se laudă că mi-a scăpat mereu printre degete, dar, pe legea mea, mai devreme sau mai târziu tot îl voi prinde!

— Și bine vei face, zise bătrânul vânător al cărui chip trăda o ușoară neliniște, bine vei face! Domnul conte se va bucura, căci iubește vânătoarea ca un turbat.

— Ei drăcie! Sosit alaltăieri, iată-l azi la vânătoare!

— Ascultă, domnule Beaucadet, în curând se vor împlini opt luni de când nici el, nici fiul său nu s-au mai atins de o pușcă și n-au mai auzit sunetul unei trâmbițe pentru că au plecat de aici în martie, la închiderea sezonului de vânătoare… Căci dumneata, domnule Beaucadet, ești cel care închei proces-verbal tuturor celor care vânează mai târziu de 12 martie.

— Și află că-mi fac din asta o cinste și o glorie. Respect legea pe care o reprezint! În 12 martie se închide sezonul de vânătoare, toată lumea trebuie să știe acest lucru, căci nimeni nu poate ignora legea; așa a hotărât legiuitorul, un bătrân ramolit, adăugă Beaucadet în chip de scuză, arborând un surâs răutăcios; asta le-o repet zilnic acestor nenorociți de țărani din Sologne când îmi spun pe un ton jalnic: „Dar, domnule Beaucadet, habar n-am avut că era interzis să fac cutare sau cutare lucru. N-am cum cunoaște legea, nu mi-a citit-o nimeni niciodată, iar eu nu știu carte.”

— La urma urmelor, când nu știi să citești, zise bătrânul vânător clătinând din cap, și când nimeni nu ți-a citit legea, cum s-o cunoști?

Unul dintre jandarmii din escortă, soldat bătrân cu un chip aspru și cinstit (ce părea și mai aspru din pricina unei cicatrice), purtând galoane la mâneci și crucea de onoare la butonieră, în timpul discuției șefului său cu vânătorul, ridicase, de mai multe ori, nerăbdător, din umeri. În sfârșit, bucurându-se de o libertate acordată sau tolerată din pricina lungilor săi ani de serviciu, îi spuse pe neașteptate șefului său:

— Ne prăpădim vremea cu fleacuri și o să pierdem bătaia!

— Gura, trupă! zise poruncitor Beaucadet privindu-l peste umăr pe cel care-l întrerupsese.

— Ne-am deranjat degeaba să ne încărcăm carabinele și pistoalele, murmură bătrânul soldat pe un ton morocănos.

— Bătaie? Arme încărcate? zise surprins vânătorul călare. Aha. Pricep, ați pornit în căutarea vreunui răzvrătit sau a vreunui braconier… poate a lui Bête-Puante?

Și chipul bătrânului vânător trăda din nou o ușoară neliniște.

— Un răzvrătit? Un braconier? zise subofițerul cu dispreț. Haida-de! Vânatul pe care-i urmăresc eu e ca un mistreț sau ca un lup pe lângă vulpea pe care te pregătești s-o prinzi, moș Latrace, răspunse Beaucadet, numai că eu nu mă grăbesc să-mi încep vânătoarea.

Înainte de a continua această povestire, să reamintim cititorului că locul acestei scene aproape că atingea liziera unei păduri de stejari, foarte deși, dincolo de care se înălța un codru de brazi enormi.

— Probabil că urmăriți vreun răufăcător deocheat de tot, zise vânătorul.

În loc să răspundă, domnului Beaucadet venindu-i brusc în minte un gând, îi zise vânătorului:

— În ce parte a pădurii vânezi?

— Vulpea noastră s-a ascuns în cel de-al doilea rând de hățișuri din Aubépin.

— Nu în hățișurile din Aubépin se află stâncile acelea mari și nu acolo e pădurea cea mai deasă? întrebă subofițerul cu interes.

— Ba da, domnule Beaucadet. Un adevărat lăcaș al mistreților; un hățiș atât de des, încât câinii mei abia dacă pot să se strecoare pe acolo.

După un moment de gândire, subofițerul strigă:

— Evadatul meu trebuie să fie acolo mai curând decât în oricare altă parte. Dimineață în zori, un tăietor de copaci a văzut un străin în zdrențe vârându-se în hățiș; semnalmentele seamănă cu cele ale tâlharului meu. Și cum banditul nu va cuteza să meargă prin pădure ziua, sunt tot atât de sigur că voi pune mâna pe el pe cât ești dumneata de sigur că vei pune mâna pe vulpe, moș Latrace.

— Păi atunci, ce aștepți, domnule Beaucadet, de nu pornești în urmărirea lui?

— Aștept pe unul dintre oamenii mei care trebuie să vină să mă anunțe când să încep urmărirea; atunci banditul va fi înconjurat din trei părți. Și-l vom doborî la liziera acestei păduri pe care o vom păzi eu și jandarmii mei.

— Dar de când se află un bandit în ținutul ăsta?

— În ultimele două zile nu te-ai dus la Salbris?

— Nu.

— Atunci înseamnă că n-ai citit semnalmentele criminalului, afișate pe ușa primăriei.

— Nu, domnule Beaucadet.

— Am să ți le citesc eu. Dacă ai să-l întâlnești, poți să pui mâna pe el cu ajutorul slujitorilor care au grijă de câini. Ascultați bine, tu, moș Latrace, și voi ăștilalți, adăugă Beaucadet adresându-se celor ce aveau grijă de câini și care se apropiaseră.

Scoțând o hârtie dintr-unul din buzunarele șeii, citi cele ce urmează:

— „Semnalmentele numitului Paiața.”

— Ce nume caraghios, zise Latrace.

— Nu i se cunoaște unul care să fie al lui; așa că justiția e obligată să se coboare până la a-l rosti pe ăsta, zise Beaucadet. Apoi continuă: „Prizonierul, căruia nu i se știe numele adevărat, nici antecedentele, a izbutit în noaptea de 12 spre 13 octombrie să evadeze din închisoarea din Bourges unde se afla închis fiind învinuit de o dublă crimă. Totul ne face să credem că după ce și-a găsit o ascunzătoare în pădurea din Romorantin, unde trebuia să fie arestat, a ajuns în pădurile și în landele pustii care se întind în jurul localităților Vierzon, Salbris și Laferté-Saint-Aubin.

Deținutul, de o forță atletică, de o îndrăzneală nemaipomenită, e în vârstă de vreo 30 și ceva de ani. Talia: cinci picioare șapte degete și două linii; părul: aproape cărunt, în ciuda tinereții sale; sprâncenele brune, barba brună, fruntea înaltă, descoperită și puțin cheală, ochii cenușii și rotunzi, nasul acvilin, gura obișnuită, bărbia pătrată, chipul prelung, pomeții foarte pronunțați, tenul bronzat. Semne particulare: evadatul are pe sânul stâng un tatuaj albastru cu roșu, reprezentând două inimi străpunse de o săgeată, iar deasupra lor, un cap de mort; sub cele două inimi, două pumnale încrucișate, legate cu o panglică neagră pe care se pot citi, scrise cu litere roșii, cuvintele: „Lui Basquine[4] dragoste pe viață. Dragoste sau moarte, 15 februarie 1826.”

— Basquine? Ce nume caraghios! zise vânătorul.

— Nume demn de a fi scris pe pieptul unui răufăcător numit Paiața, zise jandarmul. Basquine!

— Apoi, zise vânătorul, dacă i-a jurat dragoste pe viață domnișoarei Basquine în 1826, Paiața s-a îndrăgostit cam devreme, căci dacă are acum, să zicem, treizeci și trei, treizeci și patru de ani, înseamnă că a jurat această dragoste pe viață la vârsta de treisprezece sau paisprezece ani.

— Criminalul a fost precoce în dragoste așa cum sunt de altfel precoci în dragoste toți criminalii, zise sentențios Beaucadet; apoi continuă enumerarea semnelor particulare, menționate printre semnalmentele fugarului: „Pe sânul drept, alt tatuaj, tot cu roșu și albastru, reprezentând două mâini strâns unite, iar dedesubt cuvintele:„Lui Martin, prietenia mea pe viață. 15 decembrie 1825”.

— Drace, Paiața, a fost și mai precoce în prietenie decât în dragoste, zise Latrace.

— Martin ăsta trebuie să fie tot un bandit de teapa lui, cu care mânca împreună la vreun hoț bătrân. Acela i-o fi alăptat cu biberonul crimei, iar ticăloșii au profitat din plin de acest lucru, spuse subofițerul, apoi continuă citirea semnalmentelor: „Deasupra acelor cuvinte se vede o urmă ciudată, care s-ar putea compara cu o crestătură pe o pâine. Peste această urmă, alcătuind o linie albastră dublă, se văd urmele a cinci mici scrijelituri roșii, transversale și neregulate, care nu acoperă nici pe sfert lungimea crestăturii. La mică distanță sub cea de a cincea coastă, în dreapta pieptului, se observă la fugar o cicatrice adâncă provenind de la o armă de foc, în vreme ce brațul drept îi este, în două locuri, adânc brăzdat de două cicatrice rezultând din două răni produse de cuțit. Ultima oară, când evadatul a fost zărit în pădurea Romorantin, era îmbrăcat cu o rubașcă în zdrențe și cu un pantalon vechi, asemănător cu cei pe care-i poartă soldații din infanterie; un picior îi era gol, celălalt înfășurat în cârpe; într-o mână avea o boccea mică făcută dintr-o batistă în carouri, iar cu cealaltă mână se sprijinea într-o enormă bâtă noduroasă.”

După ce citi semnalmentele, domnul Beaucadet vârî hârtia la oblâncul șeii, unde-și ținea și pistoalele, și-i spuse vânătorului care – de câteva minute – părea foarte preocupat:

— Sper că tâlharul meu e ușor de recunoscut; nu poți confunda vânatul dumitale cu al meu, moș Latrace. Dar la ce naiba te gândești?

— Mă gândesc, zise rar vânătorul, cu o uimire naivă, că totuși aici e vorba de o întâmplare cam ciudată.

— Ce întâmplare?

— Că hoțul dumitale și-a tatuat pe piept „Lui Martin, prietenia mea pe viață”.

— Și ce te miră în treaba asta, moș Latrace?

— Drace! Mă miră, fiindcă noul valet de cameră pe care domnul conte l-a adus aici se numește… Martin!

— Ei drăcie! strigă domnul Beaucadet, ridicându-se în scări.

După un moment de surpriză și de tăcere, jandarmul se adresă vânătorului:

— Deci noul valet de cameră al domnului conte Duriveau se numește Martin?

— Da.

— De când e în serviciul domnului conte?

— Păi cred că de foarte puțin timp.

— L-ai văzut?

— Ieri seară… El e cel care a venit să-mi transmită poruncile stăpânului.

— Cum e? înalt, scund, gras, slab?

— E un flăcău înalt și frumos.

— Vârsta?

— Păi cred că bate și el spre treizeci de ani…

— Ochii, nasul, fruntea, gură, bărbia? întrebă grăbit: subofițerul.

— Pe legea mea, domnule Beaucadet, habar n-am! Nu m-am uitat cu atâta atenție la el încât să ți-l pot descrie în amănunt. Ieri, când a venit în ceairul câinilor, era noapte și nu l-am văzut decât la lumina felinarului.

— Și spui că e de puțină vreme în slujba stăpânului dumitale?

— Fără îndoială, căci azi-dimineață, când m-am dus să-mi iau calul, i-am spus șefului grajdurilor: „Deci domnul conte are un nou valet de cameră?” „Foarte nou”, mi-a răspuns șeful grajdurilor.

— Aș putea aduce un mare serviciu justiției, zise Beaucadet, pe gânduri. Nu se știe nimic despre viața particulară a tâlharului meu. De voie, de nevoie, l-aș face eu să vorbească pe Martin ăsta, al cărui nume evadatul meu îl poartă scris pe pieptul lui și…

— Un moment, domnule Beaucadet, zise vânătorul întrerupându-l pe subofițer. Adu-ți aminte de faimosul proverb: „La târg sunt totdeauna mai mulți măgari care se numesc Martin”; or, de ce ceea ce se aplică măgarilor nu s-ar aplica și valeților de cameră? Și apoi…

— Și apoi?

— Gândește-te că domnul conte, atât de sever, atât de exigent cu oamenii săi, n-ar lua niciodată pe cineva în slujba lui decât după cele mai minuțioase informații.

— Ei bine, moș Latrace…

— Crezi că un om cinstit, cum trebuie să fie Martin ăsta, din moment ce se află în slujba domnului conte, ar fi putut să fie prietenul criminalului pe care-l cauți dumneata?

— Vânătoarea a început, strigă Beaucadet întrerupându-l pe vânător. Iată-l pe Ramageau!

— Un copoi? zise Latrace.

— Da, un copoi cu cizme înalte și care merge călare, răspunse Beaucadet, arătând în depărtare un jandarm ce gonea ca vântul.

— Haidem! Succes la vânătoare, domnule Beaucadet, zise vânătorul.

— Ei, aici contez pe dumneata. Vânătorii se ajută între ei. O mână de ajutor la nevoie, dacă dai peste tâlharul meu.

— Asta se înțelege de la sine, domnule Beaucadet, și dacă vulpea mea îți iese în cale, din moment ce rămâi la liziera pădurii, strigă tare ca s-o determini să se îndrepte spre câmpie…

— Fii liniștit, presimt că voi avea noroc la vânat și poate chiar dublu, prinzându-l cu această ocazie și pe acel netrebnic de braconier, acel pungaș de Bête-Puante, care mi-a scăpat de atâtea ori până acum.

Auzind cum braconierul era din nou amenințat, vânătorul nu-și putu ascunde o ușoară neliniște. Ea scăpă însă subofițerului, ocupat să-l privească pe jandarmul care sosea în galop. După un minut de tăcere, bătrânul zise:

— Vezi dumneata, domnule Beaucadet, la vânătoare nu trebuie să vânezi niciodată altceva decât fiara hăituită, altfel pleci cu coada între picioare, cum obișnuim să spunem noi, vânătorii. Astăzi mulțumește-te să vânezi lupul; mâine, vei vâna pisica sălbatică.

— Haida-de, moș Latrace! Ca vânător bătrân ce ești, ai uitat că trebuie să dobori tot ce-ți cade în bătaia puștii… fie un iepure, fie un cerb? Așa că dacă Bête-Puante îmi iese în cale, va face cunoștință cu cătușele mele. Știu bine că cei din ținut îl susțin pe netrebnicul ăsta, că amărâții de solognezi îl ajută să se ascundă și nu-l denunță niciodată pentru că se spune că se pricepe să le vindece frigurile. Dar cum Bête-Puante și-a făcut prea multă vreme de cap, a venit vremea să-l închidem în colivie.

În acel moment, un țipăt de pasăre, ascuțit, sonor, prelungit, porni din hățișul des care mărginea liziera pădurii. Bătrânul vânător se înroși și tresări. Surprins de acel țipăt neașteptat, subofițerul se înălță în șa și-și ridică ochii, curios, către vârfurile verzi și stufoase ale brazilor. Faptul îl împiedică să remarce emoția bătrânului vânător, precum și o ușoară mișcare a frunzișului în locul cel mai des al hățișului ce mărginea drumul; și totuși, în clipa aceea nu adia nici cea mai slabă pală de vânt.

— Iată un strigăt urât de pasăre, zise Beaucadet.

— Cum, nu recunoști țipătul vulturului din Sologne? zise liniștit Latrace. Iaca, uite-l colo jos, a coborât să-și înșface prada zburând razant peste lăstarii stejarilor. Ce aripi puternice!

— Unde, moș Latrace, unde?

— Colo jos, nu-l vezi, în stânga, lângă bradul acela răsucit? Iată-l că se înalță din nou. Iată-l…

— Nu văd decât soarele… Eu n-am ochi de vânător ca dumneata. Dacă era vorba de tâlharul meu sau de Bête-Puante, l-aș fi văzut de la o sută de pași. Dar iată-l pe Ramageau, vom avea vești despre hăituială.

Într-adevăr, jandarmul pe care-l zăriseră cu câteva minute mai înainte, pe câmpie, ajunsese și se oprise lângă grup. Calul acelui soldat scotea aburi pe nări și era alb de spumă.

— Ei, cum e, Ramageau? întrebă subofițerul.

— Domnule subofițer, a început hăituiala. Țăranii adunați pentru prinderea tâlharului au înconjurat din toate părțile pădurea din Aubépin și se îndreaptă încoace, spre lizieră.

— Jandarmi! strigă Beaucadet pe tonul unui general cuvântând soldaților săi în momentul începerii bătăliei. Jandarmi! Lupta a început! Contez pe voi! Trageți piedica pistoalelor… Luați-vă sabia în mână!

Și domnul Beaucadet, umflându-se în pene în uniforma sa, făcu un semn protector vânătorului pe care-l lăsă la întretăierea drumurilor unde se afla crucea și se îndepărtă, în fruntea celor cinci oameni ai săi, pe care-i așeză ca pe niște santinele la liziera pădurii.

În timpul acestor operații strategice ale lui Beaucadet, în depărtare se văzu apărând o trăsură descoperită în care se aflau două femei însoțite de mai mulți călăreți îmbrăcați în veșminte roșii și urmați de servitorii ce duceau de dârlogi cai acoperiți de cuverturi.

— Haideți, haideți, băieți, zise bătrânul vânător celor care-l însoțeau; adunați haita; câinii să nu se îndepărteze; iată-i pe domnul conte și compania.

Și spunând acestea, Latrace coborî de pe calul pe care-l dădu în grija unuia dintre cei ce vedeau de câini, punând piciorul pe pământ cu scopul de a primi cu tot respectul cuvenit pe stăpânul său, contele Duriveau.