Misteriosul inger pazitor

Misteriosul inger pazitor de Rose Allyn

Capitolul 1

Helen Emerson se ridică în pat țipând. Scurt dar strident, strigătul său răsună în noapte și se repercută din aproape în aproape.

În stradă, un trecător întârziat își grăbi pasul, neliniștit.

Helen își puse mâna pe gură ca și când ar fi vrut să-și înăbușe strigătul dar, bineînțeles că era prea târziu. Apoi, se rostogoli pe o parte și aprinse lampa de pe noptieră. Voia să înece fantomele în lumină. Apăsând pe întrerupător, își dădea seama că-i tremura mâna.

Ceasul deșteptător indica cinci și jumătate. Helen nu putea să-și amintească visul.

Mai degrabă, un coșmar. Câteva impresii vagi pluteau la suprafața spiritului său neliniștit: un zgomot ciudat... Ah! și de asemenea, un câine care lătra.

Își trecu mâna nervoasă prin părul șaten. Se mândrea că este o femeie rezonabilă și rațiunea îi dicta acest aforism: „un coșmar, nu este altceva decât un coșmar”.

Nu era pentru prima oară când coșmarul o vizita pe Helen. Ea nu avea amintiri precise, dar întotdeauna era acest zgomot ciudat – un duruit de tobe, de mii de tobe – și bineînțeles lătrat de câini. Helen se ridică, trase imensul tricou care se înfășurase până la sâni și se îndreptă spre bucătărie. În timp ce își pregătea o cafea tare, cercetă calendarul de pe perete.

Vineri 13... Cum să nu se înăimânte că avea coșmaruri?

Ridică perdeaua pentru a arunca o privire în stradă. Februarie! Luna cea mai tristă a anului. Mai ales într-un oraș mare cum era Chicago. Vântul rece sufla pe suprafața înghețată a lacului și năvălea pe străzi, înghețând totul până în măduva oaselor. Totul părea posomorât și cenușiu, frigul devasta totul. Sigur, te puteai consola spunându-ți că peste o lună apăreau germenii primăverii.

Cu siguranță...

Dar inima Helenei nu era înclinată spre optimism în acea dimineață și ziua Sfântului Valentin care se profila la orizont, nu-i ținea nici de cald, nici de frig.

Și acum, imediat, avea o prioritate: cafeaua! Repede, Helen își umplu o ceașcă și se duse în salon ca s-o bea în liniște. Dacă iubea acest imobil, tot mai mult își iubea apartamentul. După decenii de decreptitudine, Elm Street fusese inclusă într-un plan de renovare și reabilitare, la care Helen se străduia să participe. Imobilul de la 1322, care se mândrea că a fost una din cele mai elegante construcții ale orașului, supraviețuia abandonului, mizeriei și multor proiecte de distrugere.

Dar aștepta încă un mecena bogat care să-i redea splendoarea de altă dată.

Dacă Helen nu dispunea de bani decât salariul său de judecător de instrucție, avea în schimb energie. Neexistând un bărbat în viața sa, nu primea daruri de Sfântul Valentin și aceasta era pentru ea o zi ca oricare alta, pe care o consacra deci, ca și pe altele, scumpului său vechi imobil.

Totuși... Probabil că frații săi îi trimiseseră scrisori frumoase cu ocazia acestei sărbători. Ea însăși scrisese fiecăruia dintre cei șapte nepoți și nepoate. Dar, se întreba, câteodată, dacă nu era mai bine să uite ce sfânt era sărbătorit la 14 februarie, și să trimită, în loc de daruri, cutii cu ciocolată.

Sfântul Valentin! Un obicei neinteresant care, în acest an, cădea într-o sâmbătă. Helen nu împărtășea finele aluzii, comentariile deocheate, clipirile ticăloase din ochi. Ce durere! Puțina pasiune pe care o suscita munca sa era ca o pedeapsă – să-și petreacă timpul în tovărășia criminalilor mai mult sau mai puțin nesimțitori îi făcea fiecare zi amară și pesimistă.

Helen își bău cafeaua cu înghițituri mici, căutând un motiv ca să nu meargă la birou. Să telefoneze pentru a pretexta o gripă... sau o criză de deprimare? Oricine are nevoie de o zi de repaus din timp în timp și alergia la o zi de 13 este un motiv ca oricare altul. O zi liniștită, era tentant. Apoi, ar dispune de două zile pentru a decide soarta lui Billy Moretti.

Totuși, Helen era o femeie responsabilă și două zile în plus sau în minus nu făceau diferența.

Ea era judecător de instrucție și Billy Moretti, care încălcase legea, trebuia să plătească pentru aceasta. Capul său, de câine bătut, nu schimba nimic din această situație.

Helen se plimba prin apartamentul său și aprinse lumina în toate încăperile, fără să se sperie de factura pentru electricitate. Ziua se anunța rece, plină de ceață, cenușie, posomorâtă. Helen se întreba dacă nu era mai bine să meargă imediat la birou pentru a studia din nou cazul Moretti și să termine cu el, odată pentru totdeauna și eliberată să părăsească imediat, după-amiază, palatul de justiție. Un dejun bun și apoi, poate, vizionarea vitrinelor.

Cu o înghițitură lungă, Helen își termină cafeaua și simți cum tremură. Se făcuse frig. Se duse în camera de baie. Un duș cald prelungit îi va pune ideile la locul lor și o va pregăti să înfrunte o zi tot atât de posomorâtă ca și cele precedente.

Sub duș, totuși, continuă să audă zgomotul miilor de tobe, întrerupte de lătratul unui câine.

***

Jack Rafferty se sprijini cu spatele de vechiul imobil și închise ochii. Își amintea bine prima zi în acest loc și oroarea pe care o simțise atunci. El găsise garajul distrus, nu mai rămăsese decât un imens morman de moloz și grinzi metalice.

Se făcuse al naibii de frig. Jack avea picioarele înghețate. Aerul rece pătrundea sub vechiul lui palton. Cum nu avea mănuși, își ținea mâinile în buzunare.

Îi era foame, îi era frig și se simțea murdar.

Deschizând ochii, scoase din buzunar o țigară mototolită, cea pe care i-o dăduse Marie Moretti, privindu-i ochii mari, plini de rugăminți: Jack nu făcea decât un scurt sejur la Chicago, timpul fiindu-i foarte plin. Da, atenție: nu regreta. Îi plăcuse întotdeauna Billy Moretti care, după părerea sa, merita cel puțin soarta pe care o avea și el. Billy Moretti era un puștan, nu dintre cei mai răi. El făcuse prostii, ca toată lumea. Era suficient să i se dea o a doua șansă și atunci se va vedea.

I se păruse că Maria Moretti era înspăimântată. Dar cum să nu se teamă? Nouăsprezece ani, însărcinată și un soț care se pregătea să petreacă mulți ani în penitenciarul federal de la Joliette. Singurul om căruia i se putea adresa se numea Jack Rafferty și trăgea o spaimă groaznică.

De fapt, toată lumea se temea de Jack și, de obicei, aceasta îl amuza. Ceilalți nu-i suportau, mai ales, impasibilitatea. Și apoi, o duritate în privire care-i făcea să dea înapoi, să schimbe trotuarul, dacă mai aveau timp.

Și Maria Moretti mai întâi s-a codit. Dar scumpul său Billy era în pericol și pentru el, l-ar fi înfruntat și pe diavolul în persoană.

Cum putea Jack să-i spună nu? Totuși, el nu dispunea decât de patruzeci și opt de ore! Patruzeci și opt de ore care trebuia să fie pline cât o întreagă viață. Dar el știa ce înseamnă această responsabilitate: Billy îl susținuse adesea și el nu putea, de data aceasta, să-i refuze ajutorul.

El aruncă din nou o privire pe bucata de hârtie pe care Maria Moretti scrisese: „Helen Emerson, judecător de instrucție”.

Jack clătină din cap. O femeie judecător de instrucție... Și probabil că avea un bărbat ca secretar!

El scoase o țigară din pachetul șifonat pe care îl păstra pe fundul buzunarului, o aprinse, cu mâinile făcute căuș ca să protejeze flacăra de vânt. Prima sa țigară după atâția ani... Ce senzație minunată! Iată, încă o problemă: oamenii fumau din ce în ce mai puțin. De fiecare dată când Jack aprindea o țigară, se găsea câte un răuvoitor ca să-i arunce o privire ca și când ar fi făcut ceva indecent. Chiar se găsise unul care să-i atragă atenția asupra plămânilor să-i – prea puțin timp însă căci predicatorul, stingherit de privirea rece a auditorului său, nu întârzia să-și ia picioarele la spinare.

Un lucru era sigur: Jack nu se putea bucura de cele patruzeci și opt de ore de libertate dacă nu rezolva mai întâi problema lui Billy

Moretti. Era ora șase dimineața. Fără îndoială, doamna Emerson nu se ducea la birou înainte de ora nouă. Ce să facă între timp?

S-o aștepte în frig? Nici nu se punea problema! Jack trebuia s-o găsească pe această femeie și s-o facă să-l asculte. Pentru aceasta, conta pe farmecul său. Și apoi, știa să vorbească femeilor. Trebuia s-o facă încetișor să abandoneze greutatea care-l apăsa pe sărmanul Billy. Și, dacă nu reușea, îi va face o ofertă pe care nu va putea s-o refuze.

Bun! Și dacă îl uita puțin pe Billy? Pentru a profita de sejurul său la Chicago, căutând aventura și plăcerea, așa cum știa atât de bine să facă odinioară.

Dar, devenise un alt om. Timpul îl schimbase. Avea certitudinea că n-ar fi putut să se distreze, știindu-l pe sărmanul Billy în închisoare... și pe sărmana lui soție însărcinată și înfricoșată. Trebuia să facă ceva pentru ei, și tot ceea ce era mai bine.

Adresa din Elm Street avea un aer familiar pe care Jack nu reușea să-l deslușească. Cartierul care figurase nu demult printre cele mai șic din oraș, părea că suferise schimbări excesive. Nu era un ghetou, dar aproape. Era dificil să-ți imaginezi că un judecător de instrucție ar putea să locuiască într-un asemenea loc... chiar și cu un salariu de funcționar.

Fără să-și verifice conținutul portofelului, Jack luă un taxi. Vehiculul demară în trombă și Jack se aplecă înainte pentru a întreba:

— În ce an suntem?

— Nu te simți bine, prietene? răspunse șoferul, aruncând o privire neliniștită în oglinda retrovizoare.

— Ba da. Dar, răspunde-mi, totuși.

— 1993. E bine?

Jack surâse.

— Aproape. Vrei să privești înaintea ta când conduci?

Ajunseră repede la destinație. Jack plăti cursa, adăugând un bacșiș îndestulător și coborî pe trotuar.

— 1993... Deci, sunt mort de șaizeci și patru de ani.

***

Auzind soneria, Helen lovi cu latul palmei în zid și scoase o înjurătură. Tatăl ei iralndez și foarte catolic nu era acolo s-o audă. Nici frații săi. Cei cinci bărbați din familie, toți polițiști, foloseau deseori un limbaj murdar în mediul în care evoluau, dar făceau mutre când mirarea lor avea neșansa să exclame „la dracu’” sau „fir-ar să fie”. Ori, Helen găsea că un limbaj puțin colorat îi exprima mai bine gândurile. Funcția sa în ministerul justiției îi permitea să-și formeze, fără încetare, un bagaj impozant.

Cine putea să sune la șase și jumătate? O clipă își închipui o dramă familială, apoi se gândi că, în acest caz, ar fi prevenit-o prin telefon.

Fără să înceteze să bodogănească, Helen bău repede ultima înghițitură de cafea și își trase fermoarul la fustă.

Apoi, cu un pantof în picioare și cu altul în mână, șchiopătă până la ușă. Fără să atingă clanța și bara care o proteja de agresiuni – din păcate întotdeauna posibile, mai ales datorită funcției sale – se uită prin vizor.

— Cine este acolo? întrebă ea cu o voce nervoasă.

În coridorul prost luminat distingea un bărbat voinic și brun, cu figura cioplită parcă, cu lovituri de corsor Genul asasin plătit.

— Mă numesc Rafferty, declară el. Sunteți doamna Emerson?

De ce acest mod puțin ironic de a pronunța cuvântul „doamnă?”

Lui Helen nu-i plăcea asta, după cum nu-i plăcea tonul, cu un accent puțin aspru de pe coasta de Est.

— Da, eu sunt doamna Emerson. Ce doriți?

— Trebuie să vă vorbesc. Cu privire la Billy Moretti.

— Voi fi la birou la ora nouă. Vă voi primi acolo.

— Imposibil, zise bărbatul. Nu voi fi în oraș decât patruzeci și opt de ore, cu un program supraîncărcat... Stiți de ce, doamnă Emerson?

— Nu...

— Nu este încă ora șapte și n-am nimic de făcut o oră sau două. Atunci, vă ofer un mic dejun undeva, veți asculta ce am de spus și apoi voi dispărea.

— Și dacă spun nu?

„Ce te-a apucat să pui o astfel de întrebare? se întrebă imediat Helen. Bineînțeles că trebuie să răzpunzi nu! Nu poți să iei un mic dejun cu prietenul unui om pe care o să-l condamni la pedeapsa maximă în viitorul tău rechizitoriu!”

— Atunci, voi rămâne aici până vă veți schimba părerea, anunță necunoscutul ce rămăsese dincolo de ușă.

Voce rezonabilă, ton implacabil... Va face ce a spus.

— Comisariatul de poliție se află în colțul străzii, domnule Rafferty. Dacă veți crede că mă veți impresiona...

Omul oftă cu zgomot.

— Ce vă imaginați? N-am venit să vă deranjez, ci numai pentru a face un aranjament cu privire la Billy Moretti.

Un aranjament... Ideea merita să se oprească, se gândi Helen, deoarece cazul Moretti o obseda deja de prea mult timp. Dacă ar putea regla afacerea în primele ore ale dimineții, ar putea privi cu alți ochi ziua de vineri 13

— Lucrați pentru Abramovitz?

— Da, răspunse celălalt, fără ezitare.

Acest răspuns o făcu pe Helen să se decidă. Dacă avocatul lui Billy își părăsise domiciliul pentru a o căuta în zori, ceea ce putea să facă era să accepte invitația și să discute cazul Moretti. Nu erau amândoi profesioniști ai justiției? Ar fi fost ridicol să se arate atât de rigidă.

— Așteptați un moment, spuse Helen, umblând la închizătoare.

Mâinile sale amorțite o împiedicau să deschidă repede. Când retrase bara de siguranță, regretă de a fi acceptat, dar ușa era deja întredeschisă și era prea târziu să mai revină. Ea examină totuși cu grijă bărbatul care aștepta pe coridor.

El făcea proba unei răbdări extreme și calmul său o enerva pe Helen. Înalt și bine clădit, purta haine indescriptibile, fără vârstă. Vechituri, porate? Părul scurt, foarte negru, era pieptănat cu grijă spre spate și ochii... ochii păreau că nu se tem de nimic.

Impresionată de privirea vioaie și fixă, Helen simți că tremură. Apoi, se simți invadată de o vagă căldură suspectă.

— Nu păreți genul oamenilor pe care-i folosește Abramovitz, remarcă ea.

Era adevărat, dar trebuia s-o spună? Da, vizitatorul său era prea seducător să lucreze pentru Abramovitz – cu surâsul său larg, cu buzele senzuale, cu o grație de felină și mai ales ochii pe care nimeni nu reușea să-i tulbure.

El surâdea și Helen simți că se liniștește. Era un surâs fermecător, nu putea să nege, un surâs studiat, menit să cucerească femeile. Și, cu eroism, Helen lupta să nu se lase cucerită.

— Bine, atunci, zise vizitatorul. Mergem să luăm acel mic dejun?

Ce imprudență! Ar fi meritat să-i trântească ușa în nas. În plus, simțea dorința irezistibilă să-i paseze lui Jenkins dosarul Moretti: pentru a marca lovitura. Dar Jenkins era o brută, un înverșunat al muncii silnice, care considera circumstanțele atenuante ale clienților să-i ca tot atâtea ofense aduse prețioasei sale persoane.

Deci, niciun dosar Moretti pentru Jenkins.

Încă o dată, Helen privi către bărbatul care zicea că se numește Rafferty. Dacă se considera o femeie inteligentă și prudentă, știa să se încreadă în instinctul său când trebuia. Ori, instinctul îi spunea să aibă încredere în acest bărbat.

Ea retrase lanțul și deschise ușa.

— Intră. Revin într-un minut.

Introducând în servietă hârtiile de care avea nevoie, nu înceta să se întrebe despre ciudata sa conduită. În general, nu accepta să primească pe nimeni în apartamentul său și, mai ales, pe colegi sau avocați.

Când reveni în salon, îl găsi pe vizitatorul său examinând încăperea. Cu un aer atât de bizar, încât nu se putu împiedica să-l întrebe:

— Ai mai fost pe aici?

— Nu, răspunse Rafferty.

Helenei nu-i venea să-l creadă. Dar izbucni în râs, dându-și seama de propria sa absurditate.

— Ai dreptate: locatarul dinaintea mea a trăit aici timp de șaizeci de ani fără întrerupere.

— Ce i s-a întâmplat?

— Bătrânei doamne? Mi se pare că a murit. După cum se spune, era o figură. Unii chiar pretindeau că făcuse parte din banda lui Al Capone. Dar e greu de crezut.

— Ai cunoscut-o?

— Da. Dar în circumstanțe atât de dramatice! A fost agresată și jefuită. Eu reprezentam ministerul public în procesul vinovatului.

Cred că m-a acceptat în cele din urmă. Era o mare doamnă.

— Cum se numea?

Helene făcu ochii mari, mirată.

— De ce? Cred că numele său nu-ți spune nimic.

— Dacă, așa cum spuneți, a făcut parte din banda lui Al Capone, o cunosc cu siguranță. M-au pasionat întotdeauna poveștile cu gangsteri.

— În acest caz, așteaptă să-mi amintesc... Jeane Maxwell.

Jack Rafferty se încruntă.

— N-am auzit niciodată acest nume.

— Poate că numele său de luptă îți va fi mai familiar: Crystal Latour. Nu-mi venea să cred că această bătrână doamnă s-ar fi putut chema Crystal Latour. Totuși, chiar ea mi-a spus.

— Crystal Latour... murmură Jack Rafferty. Aveți dreptate – e greu de crezut.

Helen se îndreptă spre ușă. Apoi, constatând că vizitatorul său n-o urma, îi spuse:

— Haide, nu vii?

Rafferty tresări. Părea că s-a trezit dintr-un vis.

— Da... Mă întrebam cum ați ajuns aici.

Ce șiret, se gândi Helen. Nu a sosit decât de zece minute și a și pus degetul pe viața secretă a acestui vechi imobil și a locuitorilor să-i.

— Ea mi-a lăsat-o, preciză Helen pe un ton sec. Toată clădirea.

Jack Rafferty scoase un șuierat.

— Adevărat? Dar ce ați făcut încât să-i plăceți atât de mult?

— Nimic altceva decât munca mea. Am demonstrat vina inculpatului și am obținut douăzeci de ani de închisoare.

— Da, da, bineînțeles! exclamă Jack Rafferty cu un mic surâs ironic. Îi pedepsiți pe răufăcători!

Ei trebuie să-și plătească datoria către societate, cum s-ar spune.

Replica Helenei izbucni:

— Eu n-am hotărât din spirit de răzbunare, dacă asta insinuezi. Altfel spus, cred că trebuia să fac totul pentru a asigura liniștea unei bătrâne doamne, cum era Crystal Latour.

Rafferty surâse din vârful buzelor.

— Sunt sigur că ați rezolvat problema ad-mi-rabil.

Tot vorbind, el făcu un nou examen amănunțit al încăperii, întârziind asupra ziarelor abandonate pe canapea, pe ceașca lăsată pe măsuța rotundă... Helen simțea că-i sare muștarul. De ce se amesteca? Dacă bătrâna Crystal Latour voise să-i lase imobilul unui judecător de instrucție din Chicago, era treaba ei. De altfel, moștenirea testamentului nu era adât de admirabilă, cum poate se gândea Rafferty: cel puțin trei antreprenori o sfătuiseră pe moștenitoare să demoleze clădirea pentru a construi altceva – nou, solid, modern.

Totuși, Helen nu recursese la această soluție extremă. Îi plăceau liniile îmbătrânite ale imobilului său, farmecul desuet, linoleumul crăpat și ascensorul care circula anevoios. Ea întreprinsese restaurarea primului etaj, unde se situa apartamentul său și nu se grăbea să facă la fel și cu celelalte nivele, unde s-ar fi putut locui. Proiectul i se părea realizabil – chiar dacă frații săi nu încetau să-i repete că visează.

Jack Rafferty examina acum plafonul.

— Este vorba, îl întrebă Helen, de a discuta despre cazul Moretti sau despre interiorul meu?

— Moretti, ah, da. Cunoașteți un restaurant convenabil?

— Nu în apropiere. Îți propun, deci, să mergem în cartierul unde se găsește palatul de justiție. Este puțin mai departe, dar putem începe să discutăm în mașina mea.

— Așa merge, răspunse Rafferty.

Helen îi aruncă o privire neliniștită. O făcea nervoasă... nu cu adevărat nervoasă, dar altceva... un sentiment greu de definit.

— Atunci, să mergem, decise ea. Am foarte mult de lucru astăzi și nu-mi place să pierd prea mult timp.

Cu un deget autoritar, îi indică ușa, invitându-l s-o urmeze, dar el rămase să mai privească încă o dată în jurul său, ca și cum ar fi vrut să ia cu el imaginea apartamentului.

— Frumos cuib, zise el.

Degetul Helenei se agită. Cu regret, Jack Rafferty ieși. Pe prag, se întoarse încă o dată și Helen, care îl urma îndeaproape, se lovi de el. Jenată, își ridică privirea spre fața lui și văzu că ochii îi erau mai puțin întunecați de cum crezuse. Căprui închis, cu picățele de aur care îndulceau răceala lor. Acești ochi, puțin neliniștitori puteau hipnotiza... încânta... seduce.

Cum el începea să coboare scara, Helen rezistă tentației foarte puternice de a reintra în casă și de a trânti ușa, pentru a se baricada în spatele închizătorii, a lanțului și a barei de protecție. De ce o făcea acest bărbat să se simtă prost? Văzuse atâtea în cariera sa scurtă – dar foarte plină!

***

Urmând-o pe Helen în restaurant, Jack se gândea la ciudatul destin al lui Crystal Latour.

Ei n-au făcut mult timp până în centrul orașului, în această mică mașină japoneză pe care tânăra femeie o conducea cu dezinvoltură. Jack, obișnuit cu spațioasele și confortabilele Packard, a trebuit să se aplece pentru a intra în cabina minusculă. Dar poziția inconfortabilă nu-l împiedica să-și remomoreze evenimentele pe care le cunoscuse în tovărășia lui Crystal Latour.

În urmă cu șaizeci și patru de ani, a sosit în Elm Street 1322. Era în 1929, vineri, 13. Își petrecuse noaptea în patul lui Crystal Latour.

Dis-de-dimineață, era mort.

Aruncă o privire directă către Helen Emerson. Ea îl surprindea fără încetare. Se putea spune că era prea puțin obișnuit cu tinerele femei moderne, cu frumusețea lui, cu invulnerabilitatea lor. Aceasta, de exemplu, conducea mașina cu o siguranță demnă de cei mai buni șoferi din bandă.

Observând-o mai îndeaproape, Jack vedea că era cea mai puțin invulnerabilă de cum voia să pară. Un expert ca el putea să citească în privirea ei ca într-o carte deschisă. De altfel, o lectură agreabilă, căci Helen Emerson îi plăcea, cu părul ei șaten și gura cu buze senzuale...

O gură făcută să primească sărutările unui bărbat.

Totuși, lui Jack nu-i venea s-o îmbrățișeze. Mai întâi, pentru că o găsea prea slabă. Apoi, pentru că se îmbrăca la fel ca un bărbat și asta era o lipsă. Desigur, era feministă. Ar putea paria că este lesbiană.

Jack, care se simțea atras de această femeie, n-avea timp să se angajeze într-o relație sentimentală cu ea. El nu trebuia să uite că nu dispunea decât de patruzeci și opt de ore.

— De mult timp lucrezi pentru Abramovitz? îl întrebă ea, studiind meniul.

El își aprinse o țigară, ceea ce-i atrase o privire de dezaprobare.

— Nu, de puțin timp, răspunse el, privind în altă parte.

— Este ciudat; nu ai aerul unui avocat.

— În ceea ce vă privește, se vede imediat că sunteți judecător de instrucție.

Jack, care conta că prin acest răspuns abrupt o va obliga pe Helen Emerson să riposteze și să se destăinuie, nu obținu decât un surâs glacial și acest răspuns:

— Fac ceea ce cred că este mai bine. Acum, ce decidem pentru Billy Moretti? El riscă opt sau zece ani de închisoare și dacă voi cere juraților, voi obține.

Jack dădu comandă chelneriței care le aduse prima ceașcă de cafea. Apoi, își puse coatele pe masă și se aplecă spre interlocutoarea sa.

— Mă întreb ce faceți cu acest caz. Pentru că vreți pielea sărmanului Billy...

— Să zicem că sunt curioasă. Dumneata nu semeni cu juriștii pe care îi angajează Abramovitz. Și apoi, contrar a ceea ce crezi, eu nu sunt convinsă că Billy Moretti merită o pedeapsă atât de grea. Poate a făcut o simplă greșeală...

— Vreți să-mi precizați ce înțelegeți prin greșeală?

— Nu știi?

— Mi-ar plăcea să știu opinia dumneavoastră, răspunse Jack, foarte scurt.

Era greu de manipulat micuța doamnă... se gândi el. Cu un aer ofensat, ea consimți, totuși, să-i explice:

— Billy beneficia de libertate condiționată. Cazierul său judiciar este lung ca un vagon de cale ferată. Nimic prea rău, dar acumularea acestor mici delicte impresionează defavorabil în ceea ce-l privește. El știa că trebuie să fie atent și, totuși, a fost surprins cu un pistol în mână, în compania unor criminali înrăiți... Asociația răufăcătorilor, așa se numește.

— Ce asociație? întrebă Jack.

Helen Emerson părea enervată că a pus prea mult zahăr în cafea.

— Știi tot atât de bine ca și mine. Billy îndeplinea funcția de șofer la spargerea de la Carnahan. Din acest magazin a fost furată o întreagă valiză cu bijuterii.

— Ce sistem de apărare a adoptat Bill?

— Este de necrezut că n-a făcut nimic. Ghinionul a fost că s-a găsit la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Este greu de crezut, îți dai seama, pentru că numitul Billy mai fusese arestat de două ori cu cel care a organizat această spargere.

Jack trase un ultim fum din țigară și o strivi în scrumieră.

— Este, deci, ceea ce ziceam: ați decis să-l înfundați.

Helen Emerson dădu energic din cap.

— Te înșeli, Rafferty. Din contră, sunt convinsă de faptul că Billy a fost antrenat în această poveste fără voia lui. Dar n-am nicio probă și el refuză să vorbească... Dacă sunt obligată să-l înfund, este pentru că el mă obligă.

— Doriți o idee ca să-l salvați? întrebă Jack, care își bea cafeaua și reflecta în viteză.

— Da.

— Gândiți-vă la omul care a organizat spargerea. Gândiți-vă bine!

Revelația o lovi pe tânăra femeie ca un bici.

— Asta-i bună!

Cum de nu m-am gândit până acum? Este unul dintre cei mai periculoși criminali pe care-i cunosc. El l-a putut înrola pe Billy în mod forțat, terorizându-i nevasta, de exemplu.

— Care este însărcinată, să nu uităm asta, preciză Jack.

— Adevărat? Atunci, totul se leagă. Dar trebuie ca și Billy să-mi vorbească. Avem nevoie de toate probele posibile dacă vrea să-l contracarăm pe Morris.

Apropiindu-se, Helen Emerson își puse și ea coatele pe masă.

— Problema care se pune acum este aceasta: va accepta Billy să mărturisească?

— Am să încerc, o asigură Jack. Chiar dacă pentru asta o să-i sfărâm oasele... Când pot să-l văd?

— Imediat după micul dejun.

Chelnerița sosi și puse înaintea lui Jack o farfurie cu omletă, cârnați, șuncă, cartofi, pâine prăjită. Totul înotând într-un sirop gros și fierbinte.

— Sunt mort de foame! exclamă Jack încântat.

Tovarășa lui, care nu avea decât niște sandvișuri puțin uscate, îi aruncă o privire plină de reproș cu privire la această mâncare bogată.

— În fiecare dimineață absorbi aceeași cantitate de colesterol? se interesă ea din curiozitate.

— În fiecare dimineață!

— Crede-mă, vei muri tânăr.

— Aveți dreptate.

Mai mult decât emoționat, Jack își înfipse furculița în primul cârnat.

Jack Rafferty nu înțelesese niciodată de ce închisorile au toate același miros.

Poate că aceasta venea de la frica pe care o simțeau condamnații când intrau în aceste locuri sinistre? Disperarea care îi cuprindea când înțelegeau că nu vor mai ieși mult timp?

Doamna Helen Emerson, judecător de instrucție, își avea biroul la al treilea etaj al unui enorm palat de justiție, construit ca un blockhaus, acoperit în marmură albă. De la intrarea în această fortăreață a justiției, Jack știuse, numai după miros că celulele se găseau la subsol – mirosul lor atât de caracteristic urcând până la etaje.

Biroul lui Emerson, tot atât de prost aranjat și mai incomod decât apartamentul ei, părea totuși puțin mai modern. Ochiul exersat al lui Jack Rafferty distingea un calculator, ca și un telefon realizat de un artist al designului.

Fără să aștepte o invitație, se lăsă să cadă pe un scaun și scoase un suspin, așteptând desfășurarea evenimentelor.

— Am cerut ce voia Bill, îl anunță Helen Emerson. Presupun că dorești să-i vorbești între patru ochi?

Jack scoase din buzunar un pachet de țigări și-și strecură una între buze.

— Desigur... întotdeauna purtați acești ochelari mari?

Helen își apropie mâna de obraz ca pentru a se asigura că faimoșii ochelari se găseau la locul lor.

— Nu-i port, preciză ea, decât când vreau să văd.

— Nu ați încercat niciodată lentilele de contact?

— Dacă te-ai ocupa puțin de treburile dumitale, domnule Rafferty? îți amintesc că te afli într-o clădire de nefumători.

Înciudat, Jack își puse pachetul în buzunar.

— O clădire de nefumători? se miră el. Este prima oară când aud așa ceva. Care va fi etapa viitoare? Un oraș de nefumători?

— Dacă mi-ar cere cineva părerea, murmură tânăra femeie, ar putea fi și așa.

Mâna lui Jack, ieșind din buzunar, scosese un alt pachet mai mic, pe care îl flutură.

— Sper că nu există legi împotriva folosirii gumei de mestecat?

— Nu încă... Ce marcă este?

Jack își aruncă privirea pe pachet. Un trifoi cu patru foi, o marcă uitată, de la începutul anilor ’30. Ar fi trebuit să-și amintească! Cum să se explice, acum?

— Cred că n-o să vă placă, doamnă judecător de instrucție. Este puțin cam tare.

Și își puse, imediat, pachetul în buzunar.

— Merg să văd dacă vine Billy, spuse Helen, ridicându-se.

Rămas singur în birou, Jack privi prin fereastră zgârie-norii care se profilau, siluete întunecate, pe un cer cenușiu. Chicago se schimbase mult din 1929. În fiecare an se ridicau noi imobile, mai înalte decât precedentele. Lui Jack nu-i plăceau aceste construcții mari, fără nicio grație. Dezamăgit de ceea ce vedea, examină încăperea, încercând să descopere unele indicii cu privire la personalitatea Helenei Emerson.

Trebuia să recunoască: era atras de această tânără femeie: o găsea prea slabă, lipsită de sâni care să merite acest nume, prea sigură pe ea și totuși... Altă dată ar fi evitat femeile de acest gen. Își blestema destinul; nu avea decât patruzeci și opt de ore de petrecut în Chicago și trebuia să dea peste o femeie ca Helen Emerson.

Pe birou, se găsea o fotografie mare. În ea, Emerson a cărei fustă, foarte scurtă, punea în valoare o pereche de picioare splendide. O înconjurau cinci polițiști, patru tineri și unul mai în vârstă și foarte asemănători unii cu alții. Tatăl și patru fii... Și fiica sa? Jack se aplecă pentru a studia problema.

— Rafferty?

Vocea lui Billy Moretti, încărcată de emoție îl trezi din reverie. Jack se întoarse repede pentru a-l examina pe noul-sosit, căutând urmele loviturilor. Nu era nimic vizibil. Atunci, traversă încăperea pentru a-l îmbrățișa pe Billy bărbătește.

— Pari în bună formă, băiatul meu, îi spuse. Nu te-au maltratat?

Celălalt ridică din umeri.

— Nu mai este ca înainte. Polițiștii nu mai bat decât dacă au motive... Nu neg că ne aflăm într-un mare necaz.

— Vrei să spui, îl corectă Jack, că tu ești în necaz. Cum de te-ai putut lăsa să te prindă? Altă dată, erai mult mai abil.

Cu un suspin, Billy merse să se așeze pe scaunul lăsat liber de prietenul său. El nu avea încă douăzeci și cinci de ani și avea aerul unui puști care a fost prins fumând în toaleta liceului.

— Nu este în întregime vina mea, preciză el.

— Așa se spune întotdeauna, mormăi Jack. Sărmana ta soție nu știe ce să facă...

Billy se îngălbeni. El sări de pe scaunul său.

— Ce s-a întâmplat? Au deranjat-o? Se simte bine? Dar copilul?

— Liniștește-te, Billy, comandă Jack, împingându-l la loc pe scaun. Ea este bine. De altfel, dacă sunt aici în această dimineață, i se datorește ei. Ea mi-a indicat unde te pot găsi.

— Ai dreptate, aprobă Billy, dând din cap cu un aer gânditor. Trebuie să fi fost grozav de tulburată dacă a îndrăznit să ți se adreseze.

— De ce? Ce i-ai spus despre mine?

— Nimic. Dar, doar privindu-te i se face frică.

— Povestește-i ce vrei! Dacă am vorbi acum, serios? Trebuia să te întorci acasă și să stai liniștit. Mai ales, în timpul libertății condiționate. Ce te-ai apucat să faci afaceri dubioase cu Morris? Ți-era teamă că n-ai să ai suficienți bani pentru copil?

Billy dădu încet din cap, apoi privi în jurul său.

— Sunt microfoane pe aici? murmură el.

— N-am habar. Dar de ce este atât de important?

— Dacă vreodată aud polițiștii ceea ce vreau să-ți spun, Morris mă va căuta pentru a-mi lua pielea. Și pe cea a lui Mary. Tu știi că ei nu se jenează.

— El te-a obligat să conduci mașina? Este teoria lui Emerson. Eu n-am nicio părere cu privire la acest subiect, aștept să văd, să înțeleg...

— Doamna Emerson a ta este inteligentă, dar n-a înțeles nimic, îl asigură Billy cu un mic zâmbet trist.

Iar eu nu i-am spus nimic.

— Nimic despre ce?

— Cu privire la Morris.

— Dar ce, pentru numele lui Dumnezeu? spuse Jack.

Billy se apropie ca să-i explice:

— Mi-a spus că o s-o omoare pe Mary dacă nu merg cu el. Și sunt sigur că ar fi făcut-o. Îți amintești cum era odinioară? Rece și implacabil. Chiar dacă aș fi fugit să mă ascund la capătul lumii m-ar fi găsit.

— Nu suntem în timpul gangsterilor, protestă jack. Nimeni nu va putea să acționeze ca altă dată.

— În afară de Morris, îl corectă imediat Billy. El nu s-a schimbat. Ar fi omorât-o pe Marry.

Și cu plăcere. Știi de ce, Rafferty?

— Dacă ai să-mi spui, în loc să te ții de ghicitori?

— Pentru că Willy Morris nu a fost întotdeauna Willy Morris. Odinioară era cunoscut sub alt nume, Drago. Îți spune ceva? Ricky Drago! Era, un adevărat nebun!

Împietrit, Rafferty nu putu, mai întâi, să facă un gest. Apoi, cu un calm de fațadă, își căută pachetul de țigări, aprinse una și inspiră un fum.

— Fir-ar să fie! murmură el.

***

Jack Rafferty se gândea la celelalte șase victime, cei șase bărbați uciși împreună cu el în acel garaj, în dimineața de Sfântul Valentin, cu șaizeci și patru de ani în urmă.

Inteligența lui făcuse să fie remarcat de Moran. Inteligența și nu mușchii. Moran se pricepea la oameni. Știa cum să-i folosească. Frații Scazzetti, de exemplu, înguști la minte dar cu mușchi puternici, făceau oficiu de gardă de corp și de recuperatori. Richstein și Trebbenhoff făceau ceea ce li se comanda și nu puneau niciodată întrebări. Tinerelul Billy Moretti nu făcea parte din bandă. El făcea unele servicii, pentru care era plătit gras, dar rolul său se oprea aici. O mamă văduvă și trei surori depindeau de el și ar fi făcut orice ca să le asigure o viață decentă.

Și apoi, bineînțeles, era Ricky Drago. Nu se putea spune nimic despre el, în afară de faptul că era un asasin. Doar vederea sângelui care curgea îi putea aduce buna dispoziție. Altfel spus, era sinistru. Psihopat, monstru sângeros, criminal neîndurător... niciun calificativ nu era destul de tare pentru el. Și problema era că Ricky Drago părea că are o a doua șansă.

Ceilalți șase își acceptaseră destinul fără să facă mofturi. Ei au întâlnit moartea într-o dimineață friguroasă de februarie, în acel garaj din Chicago. Câteva rafale de mitralieră puseseră capăt vieților lor atât de zbuciumate.

Și apoi s-au reîntâlnit, toți șapte, mergând pe străzile din Chicago. Erau desfigurați și unii și alții, neîncrezători și consultaseră calendarul: era ajunul Sfântului Valentin, dar cu un an mai târziu: 1930.

Nu le trebuise mult ca să înțeleagă regulile jocului. Se regăseau la Chicago, înaintea garajului, doar pentru patruzeci și opt de ore. Nu puteau să-și desfășoare activitățile favorite. L-au văzut pe Drago când încerca să ia un taxi. Ei rătăciseră două zile, apoi dispăruseră, absorbiți în neant.

Până la Sfântul Valentin următor.

Nu era decât începutul mai multor ani în care au încercat să scape de acest ciclu infernal. Unul dintre frații Scazzetti s-a îndrăgostit de o fată din vecini. Când reapăruseră, anul următor, l-au descoperit pe camaradul lor instalat din nou pe pământ, printre cei vii. Căsătorit și fericit.

Unul după altul, bărbații se îndrăgostiseră și reîncepuseră o viață nouă, mai liniștită. La mijlocul anilor ’80 nu mai rămăseseră decât trei: Billy, Drago și Rafferty. Acesta din urmă se gândise că nicio forță din cer sau din iad n-ar fi putut să facă uitate omorurile lui Drago. Totuși, o fată drăguță, pe nume Lizzie, reușise această minune.

Billy îi urmase exemplul, mai târziu. O luase de soție pe Mary O’Hanahan.

Și, după trei ani, Jack revenea singur, într-o dimineață friguroasă de februarie, pentru a petrece patruzeci și opt de ore pe pământ. Frații Scazzetti muriseră la mijlocul anilor ’50. Richstein și von Trebbenhoff dispăruseră de mult timp din circulație. Drago locuia cu soția sa într-un cartier șic din Chicago și Billy, care nu ținea să-l întâlnească, emigrase la celălalt capăt al orașului. Dragostea îi schimbase pe oameni, dar trecutul lor încărcat risca să se întoarcă, într-o zi sau alta.

Era exact ceea ce se întâmplase, spre marea pagubă a lui Jack, al cărui scurt sejur pe pământ se bulversase. El, care nu revenea decât pentru a urmări evoluția lumii și să-și satisfacă unele trebuințe primordiale – hrană, țigări, femei frumoase – înainte de a dispărea dar, mai înainte, trebuia să se ocupe de tânărul său prieten și, dacă era posibil, să-l salveze.

În mai puțin de două ore de discuții, eliberarea lui Billy a fost posibilă. Puțin uimit, Jack se întreba de ce riscase atât de mult în trecut, în timp ce era atât de ușor să te înțelegi cu justiția. Cu un respect aproape de stupoare, a observat-o pe Helen Emerson mergând din birou în birou, pentru a-i convinge pe unul din superiorii săi, contestând argumentele altuia, și făcându-l pe al treilea să creadă că ideea de a-l elibera pe Billy o avusese el mai întâi.

— Iată-te în libertate condiționată, putu ea în sfârșit să-l anunțe pe tânăr. Supravegheat îndeaproape, adăugă ea. Este tot ceea ce am putut să fac mai bine.

Palid, Billy răspunse:

— Vă mulțumesc.

El imploră din privire ajutorul prietenului său Rafferty.

— Poți să-i mulțumești doamnei judecător de instrucție, căci data viitoare nu vei mai avea aceeași șansă.

Ascensorul se opri în fața lor și Jack se întoarse spre tânăra femeie.

— Am să fiu cu ochii pe el.

Ea aprobă, clătinând din cap.

„Curios, se gândea Jack, cum ochelarii pot să ascundă o privire”. Începea să-i placă privirea Helenei Emerson, care avea ochi mari negri atât de emoționanți.

Cei doi bărbați intrară în ascensor și Jack își vârî mâinile în buzunare. Îi venea s-o atingă pe tânăra femeie înainte de a pleca, s-o sărute pentru a-i spune adio. Îl necăjea ideea că n-o va mai revedea.

— Pe curând! spuse ea sprijinindu-se de pereții strâmtei cabine.

— Mulțumesc pentru micul dejun, îi răspunse ea.

Ușa se închise și ascensorul coborî scârțâind.

— I-ai plătit un mic dejun? întrebă imediat Billy. Nu-mi vine să cred.

— Ei și? Știu să mă port în societate.

Am invitat atâtea femei să ia micul dejun cu mine.

— În general, ele și l-au câștigat în timpul nopții.

— Cine îți spune că Emerson nu și l-a câștigat pe al său?

— Nu este genul său, i-o tăie Billy.

Jack își ridică ochii spre cer.

— Billy! Toate femeile se poartă la fel. Este suficient să întâlnească bărbatul care le trebuie.

— Tu ești ce-i trebuie doamnei Emerson?

— Eu? exclamă Jack, izbucnind. Îți bați joc? Ți-am spus de un milion de ori că eu nu am nimic de-a face cu dragostea. Îmi place viața pe care o duc. Patruzeci și opt de ore de existență terestră în fiecare an, fără promisiuni, fără regrete. Este perfect.

— Bineînțeles, bineînțeles... Ce urmează să facem cu Drago?

Ieșiră amândoi în stradă. Se făcea ziuă dar era tot frig. Jack tremura. Vedea că paltonul îl proteja din ce în ce mai puțin pe măsură ce treceau anii.

— Cum așa, ce urmează să facem cu Drago? spuse el cu umor. Nimic. Ne ținem, cât mai mult posibil, departe de el. Mai ales tu. De altfel, pariez că nici el nu ne va contacta când va afla că justiția te supraveghează. Este nebun, dar nu prost. Va găsi un altul pe care să-l terorizeze.

— Asta este problema, suspină Billy. Nu mă tem decât pentru mine și pentru Mary.

— Trebuie să dispari pentru toată lumea, sărmanul meu Billy. N-ai înțeles încă că asta nu-ți servește la nimic?

Jack își aprinse o țigară, trase un fum și adăugă:

— Bine, să-l uităm acum pe Drago.

— Nu putem! protestă Billy. Ți-am spus că e nebun. Și-a pierdut cumpătul când i-a murit soția.

Jack închise ochii un scurt moment. El nu avea argumente cu care să-și contrazică prietenul.

— Cum a murit? întrebă el.

— Într-un accident de mașină. Drago era la volan.

Drept singur comentariu, Jack lăsă să-i scape o înjurătură.

— Tu ai spus! adăugă Billy. Mă gândesc că, în urma acestei drame, avea de ales între două atitudini: să-și asume greșeala sau s-o arunce pe alții.

— Îmi imaginez cu ușurință soluția pe care a adoptat-o. Cine a fost vinovat? Un alt șofer?

— Imposibil! Drago conducea ca un nebun și s-a oprit într-un platan. Era furios pentru că justiția a îndrăznit să se intereseze de el.

— Și apoi?

— Apoi, Drago a mers la judecătorul de instrucție care a îndrăznit să-l bată la cap și să-l considere vinovat de accident. El i-a promis că o să-l ucidă, cred că ar fi capabil s-o facă.

— De care judecător este vorba?

De fapt, Jack cunoștea deja răspunsul. Destinul îi juca astfel de feste... Nervos, trase un fum lung din țigara care i s-a părut ca un ușor curent de aer. Normal: tutunul avea aproape șaizeci și patru de ani...

— Doamna Emerson, răspunse Billy.

— Ea știe?

— Nu știu. Este deja o poveste veche, de doi ani, dar Drago știe să aștepte. În plus, dacă Emerson se interesează din nou de el, și cum n-are ce să piardă, va contraataca.

— Dumnezeule! exclamă Jack. Ce vrei să fac? Să încerc să-l conving pe Drago? Imposibil!

— Ai dreptate, mărturisi Billy, cu un suspin. Este complet smintit. Nu văd ce am putea face în afară de a-i atrage atenția lui Emerson cu privire la pericolul care o paște. Problema este că mă va întreba de unde îl cunosc. Tu știi că eu nu pot să mint cum trebuie...

Cei doi bărbați merseră câtva timp în tăcere, reflectând la această situație.

— Trebuie să merg s-o găsesc pe Mary zise, deodată Billy. Ea își face sânge rău pentru mine, ceea ce nu este recomandabil în starea în care se găsește. Mi-ar plăcea să stau cu ea o zi sau două. Când vei vrea... hmm! să pleci, am să mă ocup de aceste lucruri. Dar îți mărturisesc: cred că vei găsi un mijloc de a o preveni pe Emerson, fără a mă amesteca prea mult.

Jack privi lung la mucul de țigară, pe care îl expedie apoi în rigolă.

— Nu, răspunse el în cele din urmă.

— Haide, pledă Billy. O zi sau două, nu este mare lucru.

— Pentru tine, poate. Dar îți reamintesc că n-am la dispoziție decât aceste două zile și n-am intenția să le petrec ca baby-sitter.

— Rafferty!

— Nu! reluă Jack, ridicând vocea. Știi tot atât de bine ca mine, că nu pot să fac nimic ca să-l opresc pe Drago, dacă acesta s-a hotărât. Du-te, deci, să vezi dacă Mary se simte bine și într-un mod anonim, cheam-o pe Emerson ca s-o previi. Eu am pierdut și așa prea mult timp.

Lăsându-l acolo pe sărmanul Billy, își ridică gulerul paltonului și se îndepărtă cu pași mari, mergând pe lângă clădiri pentru a se feri de vânt.

— Am pierdut deja o jumătate de zi, bombăni el ca să se convingă. E timpul să mă ocup și de mine.

Fără să-și dea seama, reveni în fața palatului de justiție chiar în momentul în care Helen Emerson cobora monumentala scară de granit cu o grămadă de dosare strânse la piept.

Vântul îi răsfira părul care-i cădea în ochi, împiedicând-o să vadă clar.

Jack o observa gândindu-se, pentru că destinul i-o scosese în cale, dacă s-o prevină despre pericolul care o amenința.

...Deodată, urechea sa exersată percepu, printre zgomotele orașului, zgomotul unei mașini care accelera foarte puternic. El se întoarse și văzu o berlină mare, neagră, care înainta cu viteză.

Atunci, traversă strada și se aruncă în direcția Helenei Emerson.