Nemângâiații

Nemângâiații de Kazuo Ishiguro

PARTEA ÎNTÂI

1

Șoferul de taxi păru încurcat când își dădu seama că nu mă aștepta nimeni, nici măcar funcționarul de la recepție. Traversă holul pustiu, sperând probabil să găsească un angajat ascuns după vreo plantă sau după vreun fotoliu. În cele din urmă, lăsă valizele jos, lângă ușa liftului, și, mormăind câteva cuvinte de scuză, își luă rămas-bun de la mine.

Holul era destul de spațios, cu cele câteva măsuțe pentru servit cafeaua risipite prin jur, fără a da impresia de înghesuială. Tavanul însă era scund și făcea în mod vizibil o bortă, creând o ușoară senzație de claustrofobie, iar în ciuda soarelui strălucitor de afară, camera era întunecoasă. Doar pe peretele din dreptul recepției se întindea o fâșie însorită, luminând o parte a lambriului de lemn închis la culoare și o poliță cu reviste în limbile germană, franceză și engleză. Tot pe masa de la recepție am mai zărit un clopoțel de argint și am fost cât pe ce să merg într-acolo și să sun din el, când undeva, în spatele meu, s-a deschis o ușă și un tânăr în uniformă și-a făcut apariția.

― Bună ziua, domnule, zise el pe un ton obosit și, trecând în spatele pupitrului de la recepție, începu să completeze formularele de înregistrare.

Deși mormăia o scuză pentru că lipsise, continua să se poarte exact ca și cum ar fi fost luat prin surprindere. Totuși, de îndată ce mi-am rostit numele, tresări și luă poziția de drepți.

― Domnule Ryder, regret nespus că nu v-am recunoscut. Domnul Hoffman, directorul, dorea foarte mult să vă întâmpine personal. Din păcate însă, chiar acum a trebuit să plece la o întrunire importantă.

― Nu face nimic. Aștept cu nerăbdare să ne întâlnim mai târziu.

Funcționarul continuă grăbit să facă formele de înregistrare, mormăind în tot acest timp despre cât de dezamăgit avea să fie directorul că ratase sosirea mea. Pomeni în două rânduri despre cât de stresat fusese acesta cu pregătirile pentru „joi seara”, care îl sustrăseseră de la treburile hotelului cu mult mai mult decât de obicei. M-am mărginit să încuviințez din cap, incapabil să mă mobilizez și să-l întreb despre evenimentul de „joi seara”.

― Oh, și domnul Brodsky s-a descurcat minunat azi, zise funcționarul, luminându-se la față. Într-adevăr, minunat. Azi-dimineață a repetat cu orchestra patru ore în șir fără pauză. Și ascultați-l acum! Încă mai lucrează din greu și se descurcă singur.

Arată spre partea din spate a holului. De-abia atunci mi-am dat seama că undeva în clădire se cânta la pian, dar numai cu puțin mai tare decât zgomotul înăbușit al circulației de afară.

Am ridicat capul și am ascultat mai atent. Cineva interpreta o singură frază scurtă – era din a doua parte a Verticalității lui Mullery –, reluând-o iar și iar, încet și atent.

― Desigur, dacă directorul ar fi aici, zise funcționarul, l-ar fi chemat pe domnul Brodsky să vă facă cunoștință. Dar nu sunt sigur… Începu să râdă: Nu sunt sigur dacă trebuie să-l deranjez. Știți, dacă se concentrează profund…

― Desigur, desigur. Rămâne pe altă dată.

― Dacă directorul ar fi aici…

Se îndepărtă și râse din nou. Apoi, aplecându-se înainte, zise cu voce scăzută:

― Știți, domnule, că unii clienți au avut tupeul să se plângă? De faptul că închidem salonul ori de câte ori domnul Brodsky vrea să cânte la pian? E uimitor cum gândesc unii oameni! De fapt, doi clienți diferiți s-au plâns ieri domnului Hoffman. Fiți sigur că au fost repede puși la punct.

― Cred. Brodsky, zici?

M-am gândit la nume, dar nu-mi spunea nimic. Apoi l-am surprins pe funcționar privindu-mă cu un aer perplex și am zis iute:

― Da, da. De-abia aștept să-l întâlnesc pe domnul Brodsky la momentul potrivit.

― Păcat că nu-i directorul aici, domnule!

― Te rog, nu-ți face probleme! Acum, dacă ai terminat, aș dori mult…

― Desigur, domnule. Sunteți, probabil, foarte obosit după o călătorie atât de lungă. Poftiți cheia. Gustav, pe care-l vedeți acolo, o să vă conducă în cameră.

Am privit în urmă și am văzut un hamal mai în vârstă așteptând la celalalt capăt al holului. Stătea în picioare în dreptul liftului deschis, holbându-se înăuntru cu un aer preocupat. Când mă văzu venind spre el, tresări. Îmi ridică apoi valizele și intră iute în lift, după mine.

În timp ce urcam, hamalul bătrân continua să țină cele două valize și am văzut cum se înroșea din pricina efortului. Ambele valize erau foarte grele și, de groază să nu leșine în fața mea, am zis:

― Știi, ar trebui să le lași jos.

― Îmi pare bine că spuneți asta, domnule, zise el, iar vocea îi trăda surprinzător de puțin efortul fizic pe care îl făcea. La începuturile meseriei, cu mulți ani în urmă, obișnuiam să las valizele pe podea. Le ridicam numai când era absolută nevoie. Când mă deplasam, ca să zic așa. De fapt, în primii cincisprezece ani de lucru aici, trebuie să spun că am folosit această metodă. Mulți hamali tineri din acest oraș recurg încă la ea. Dar acum, n-o să mă mai vedeți că fac așa ceva. Și-n afară de asta, domnule, nu urcăm atât de mult.

Ne-am continuat drumul în tăcere. Apoi am zis:

― Așadar, lucrezi de ceva timp în hotelul asta.

― De douăzeci de ani. Am văzut o groază de lucruri aici, în acest răstimp. Dar sigur că hotelul funcționa deja de multă vreme când am ajuns eu aici. Se crede că Frederic cel Mare a petrecut o noapte aici, în secolul al XVIII-lea, și, potrivit tuturor mărturisirilor, încă din vremea aceea era un han în toată puterea cuvântului. A, da, în decursul anilor s-au petrecut aici evenimente de mare importanță istorică. Odată, când nu veți fi atât de obosit, aș fi bucuros să vă relatez câteva dintre ele.

― Dar îmi povesteai, am zis eu, de ce crezi că e o greșeală să lași bagajele pe podea.

― A, da, zise hamalul. Iată un subiect interesant. Vedeți, domnule, după cum vă închipuiți, într-un oraș ca acesta sunt multe hoteluri. Înseamnă că mulți oameni din oraș și-au încercat oarecum norocul lucrând ca hamali. Mulți par să creadă că e suficient să-și pună o uniformă și că la asta se va reduce totul, că vor fi apți pentru meserie. E o concepție eronată, cultivată mai ales în orașul acesta. Considerați-o o legendă locală, dacă vreți. Și aș fi gata să recunosc că, într-o vreme, aș fi aderat eu însumi la ea, fără să clipesc. Apoi, odată – s-a petrecut cu mulți ani în urmă – soția mea și cu mine ne-am luat o scurtă vacanță. Am plecat în Elveția, la Lucerna. Soția mea nu mai trăiește, domnule, dar, ori de câte ori mă gândesc la ea, îmi aduc aminte de mica noastră vacanță. Este foarte frumos lângă lac. Fără îndoială, cunoașteți locul. După micul dejun, am făcut câteva plimbări minunate cu barca. Ei bine, ca să revin la subiect, în vacanță am observat că oamenii din orașul acela aveau altă concepție despre hamalii lor decât cei de la noi. Cum să vă spun, domnule? Acolo hamalii se bucurau de mai mult respect. Cei mai buni dintre ei erau personaje renumite, iar hotelurile de primă mână se luptau pentru serviciile lor. Mărturisesc că lucrul acesta mi-a deschis ochii. Dar în orașul nostru, ei bine, a existat această idee de foarte mulți ani. De fapt, sunt zile când mă întreb dacă ar putea fi vreodată eradicată. Acum nu spun că toți cei de aici s-ar purta necivilizat cu noi. Departe de aceasta, aici am fost întotdeauna tratat cu politețe și considerație. Dar, vedeți, domnule, există întotdeauna ideea că oricine ar putea face această meserie dacă și-ar pune în minte s-o facă, dacă ar avea chef. Presupun că asta se întâmplă pentru că, într-o oarecare măsură, oricine din acest oraș a trecut prin experiența de a căra bagaje de colo-colo. De aceea se presupune că a fi hamal la un hotel nu reprezintă decât o prelungire a acestei activități. De-a lungul anilor, am dus cu liftul multe persoane care mi-au spus: „Zilele astea s-ar putea să renunț la ocupația mea și să devin hamal”. Da, da. Ei bine, domnule, într-o zi – nu la multă vreme după scurta noastră vacanță de la Lucerna – unul dintre consilierii de frunte ai primăriei mi-a spus, mai mult sau mai puțin exact, aceste cuvinte: „Aș vrea să fac așa ceva în zilele astea”, mi-a zis el, arătând spre valize. Asta-i viața care-mi place. Să n-ai nicio grijă pe lume”. Presupun, domnule, că încerca să se poarte amabil, sugerând că aș fi fost de invidiat. Asta se întâmpla când eram mai tânăr, domnule, iar pe atunci nu țineam valizele în mână, ci le lăsam pe podea, aici în lift, și presupun că pe vremea aceea așa și arătam. Adică lipsit de griji, cum sugerase domnul acela. Ei bine, vă spun eu, domnule, că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu că m-ar fi mâniat tocmai vorbele domnului acela. Dar când mi le-a spus, ei bine, mi-a picat fisa. Erau lucruri la care mă gândisem de o bună bucată de vreme. Și după cum vă explicam, domnule, eram proaspăt întors din scurta noastră vacanță la Lucerna, unde îmi formasem anumite păreri. Și mi-am zis eu că, ei bine, venise vremea ca hamalii din acest oraș să încerce să schimbe atitudinea predominantă de aici. Vedeți, domnule, la Lucerna văzusem altceva și am simțit, cum să spun, că tot ce se petrecea aici nu era tocmai în regulă. Așa că m-am gândit mult la aceasta și am ajuns la concluzia că trebuia eu însumi să iau o serie de măsuri. Desigur că încă de pe atunci bănuiam probabil cât de greu va fi. Pesemne că în toți anii aceia îmi dădusem seama că deja era poate prea târziu pentru generația mea. Că lucrurile ajunseseră prea departe. Dar m-am gândit că, în definitiv, chiar dacă eu mi-aș îndeplini misiunea și aș schimba puțin lucrurile, ar fi măcar mai ușor pentru cei care ar veni după mine. Așa că, domnule, am luat măsurile respective și le-am respectat chiar din ziua când consilierul primăriei mi-a zis vorbele acelea. Și pot să afirm cu mândrie că și alți hamali din acest oraș mi-au urmat exemplul. Nu că ar fi luat aceleași hotărâri ca mine. Dar să zicem că măsurile lor, în fine, se potriveau cu ale mele.

― Înțeleg. Și una dintre măsurile dumitale era să nu lași jos valizele, ci să continui să le ții în mână.

― Exact, domnule, ați sesizat miezul problemei foarte bine. Desigur, trebuie să recunosc că, atunci când am început să-mi impun aceste reguli mie însumi, eram mult mai tânăr și mai puternic și presupun că nu m-am gândit că, odată cu bătrânețea, mă vor lăsa puterile. E caraghios, domnule, dar omul nu gândește așa. Ceilalți hamali au spus lucruri asemănătoare. Cu toate acestea, încercăm cu toții să respectăm vechile noastre hotărâri. Cu timpul, doisprezece dintre noi, am format un grup destul de unit și suntem printre ultimii care au încercat să schimbe ceva cu mulți ani în urmă. Dacă ar trebui să revin acum asupra unor lucruri, aș simți, domnule, că i-aș dezamăgi pe ceilalți. Iar dacă vreunul dintre ei ar reveni asupra oricărei reguli mai vechi, la fel m-aș simți și eu. Pentru că, fără îndoială, în orașul acesta s-a înregistrat un progres. Adevărat că mai sunt încă multe de făcut, dar am discutat despre aceasta adeseori – ne întâlnim în fiecare duminică seara la Cafeneaua Ungurească din Orașul Vechi; ați putea veni și dumneavoastră cu noi, ați fi un oaspete bine-venit, domnule; ei bine, am dezbătut aceste probleme și, fără îndoială, am căzut cu toții de acord că atitudinea orașului față de noi s-a îmbunătățit simțitor. Hamalii mai tineri care au venit după noi iau, desigur, totul drept ceva firesc. Dar grupul nostru de la Cafeneaua Ungurească știe că nouă ni se datorează schimbarea, chiar dacă este vorba de una mică. Ați fi foarte bine-venit printre noi, domnule! V-aș prezenta bucuros grupului. Nu ne formalizăm chiar atât de mult ca pe vremuri și, de la o vreme, am înțeles că în condiții deosebite putem invita unele persoane la masa noastră. Iar în acest anotimp al anului soarele blând al după-amiezilor este foarte plăcut. Masa noastră este sub umbrar, cu vederea spre Vechea Piață. Este foarte plăcut, domnule, sunt sigur că o să vă placă. Dar ca să revin la ce spuneam, vorbeam mult despre acest subiect la Cafeneaua Ungurească. Adică despre vechile noastre hotărâri, pe care le luaserăm cu atâția ani în urmă. Vedeți, niciunul dintre noi nu se gândise la ce se va întâmpla când vom îmbătrâni. Presupun că eram atât de absorbiți de munca noastră, încât nu ne făceam planuri decât de pe o zi pe alta. Sau poate că am subestimat cât timp ne va lua să schimbăm aceste atitudini adânc înrădăcinate. Dar asta este, domnule! Acum am ajuns la vârsta pe care o am și cu fiecare an îmi este mai greu.

Hamalul tăcu o clipă și, în ciuda încordării fizice, părea să se fi pierdut în gânduri. Apoi zise:

― Am să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule. Așa e drept. Când eram mai tânăr, când am început să-mi impun aceste reguli, căram de obicei până la trei valize, oricât de mari sau de grele erau. Dacă un client avea și o a patra valiză, pe aceea obișnuiam s-o las pe podea. Dar dacă erau trei, mă descurcam întotdeauna. Ei bine, adevărul este, domnule, că acum patru ani am fost bolnav o perioadă și mi se părea munca grea, așa că am discutat despre aceasta la Cafeneaua Ungurească. Ei bine, în cele din urmă, toți colegii mei au căzut de acord ca nu era nevoie să fiu atât de sever cu mine. În definitiv, ziceau ei, tot ce mi se cerea era să-i impresionez pe oaspeți cu ceva din specificul muncii noastre. Că erau două valize sau trei, efectul ar fi fost în mare același. Urma să reduc greutatea minimă la două valize, fără ca acest lucru să-mi dăuneze cu ceva. Am acceptat sugestia lor, domnule, dar știu că ea nu reflectă pe deplin realitatea. Îmi dau seama că nu are același efect asupra persoanelor care mă privesc. E o deosebire între a vedea un hamal încărcat cu două valize și a vedea altul cu trei, trebuie să recunoașteți, domnule, chiar pentru ochiul cel mai puțin experimentat, efectul este în mare măsură diferit. Știu asta, domnule, și nu mă sfiesc să vă spun că e dureros pentru mine să recunosc acest lucru. Dar, ca să revin la problema noastră, sper că înțelegeți acum de ce nu vreau să vă las jos valizele. Nu aveți decât două. Măcar câțiva ani de aici înainte, două valize vor fi încă în puterile mele.

― Ei bine, totul este foarte lăudabil, am zis eu. Ai reușit să faci asupra mea impresia dorită.

― Aș vrea să știți, domnule, că nu sunt singurul care a fost nevoit să se schimbe. La Cafeneaua Ungurească vorbim mereu despre aceste lucruri și adevărul este că fiecare dintre noi a trebuit să recurgă la mici schimbări. Dar n-aș vrea să credeți că ne îngăduim unii altora să ne abatem de la anumite standarde. Dacă am face asta, toate eforturile noastre de ani de zile ar fi în zadar. Ne-am face de râs cât ai zice pește. Trecătorii și-ar bătea joc de noi când ne-ar vedea adunați în jurul mesei noastre duminica după-amiaza. O nu, domnule, rămânem foarte severi unii cu alții și, sunt sigur că domnișoara Hilde va confirma asta, comunitatea a ajuns să ne respecte întâlnirile de duminică. Și cum vă spuneam, domnule, ați fi bine-venit să vă alăturați grupului nostru. Atât cafeneaua, cât și piața sunt deosebit de plăcute în aceste zile însorite de după-amiază. Și uneori proprietarul cafenelei angajează țigani să cânte în piață. Proprietarul însuși, domnule, are pentru noi un respect deosebit. Cafeneaua nu este mare, dar el se asigură mereu să fie suficient loc pentru ca noi să ne putem așeza confortabil în jurul mesei. Chiar atunci când restul cafenelei este extrem de aglomerat, proprietarul are grijă să nu fim înghesuiți sau deranjați. Chiar și în după-amiezile cele mai aglomerate, dacă toți cei de la masa noastră și-ar roti în același timp brațele întinse, niciunul dintre noi nu s-ar atinge de celălalt. Iată cât de mult ne respectă proprietarul, domnule! Sunt sigur că domnișoara Hilde va confirma cele spuse de mine.

― Iartă-mă, am zis, dar cine este această domnișoară Hilde, la care te referi?

Nici n-am apucat să sfârșesc bine fraza, că am observat cum hamalul privea intens peste umărul meu undeva, la spatele meu. Răsucindu-mă, am văzut cu o tresărire că nu eram singuri în lift. O femeie tânără, scundă, îmbrăcată într-o uniformă curată, stătea în picioare, înghesuită în colțul din spatele meu. Dându-și seama că, în sfârșit, am observat-o, zâmbi și făcu un pas înainte.

― Scuzați-mă, îmi zise, sper că nu credeți că trăgeam cu urechea, dar n-am putut să nu aud conversația. Ascultam ce vă povestește Gustav și trebuie să spun că este destul de nedrept față de locuitorii din acest oraș. Adică, atunci când afirmă că nu-i apreciem pe hamalii de la hoteluri. Bineînțeles că îi apreciem, și mai ales pe Gustav, aici de față. Toți țin la el. Vedeți că este o contradicție chiar și în ceea ce vă spunea acum. Dacă nu l-am respecta deloc, cum își explică atunci considerația cu care sunt tratați la Cafeneaua Ungurească? Chiar așa, Gustav, este foarte urât din partea ta să ne prezinți într-o astfel de lumină domnului Ryder.

Aceste cuvinte au fost rostite pe un ton vădit, plin de căldură, iar hamalul părea într-adevăr rușinat își îndreptă ținuta depărtându-se de noi, în timp ce valizele grele îl loveau peste picioare, și-și întoarse de la noi privirea plouată.

― Uite, așa e el, zise tânăra zâmbind. Dar este unul dintre cei mai buni. Toți ținem la el. Este excesiv de modest, așa că nu vă va spune niciodată cu gura lui, dar ceilalți hamali de hotel din oraș îl privesc cu considerație. De fapt, n-aș exagera deloc dacă spun că au pentru el un sentiment de respect și de teamă. Îi poți vedea uneori așezați în jurul mesei lor, duminica după-amiaza, iar dacă Gustav n-a sosit încă, nu încep conversația. Știți, li s-ar părea o lipsă de respect să înceapă ritualul fără el. Adeseori îi vezi, zece sau unsprezece dintre ei, stând acolo tăcuți în fața cafelelor și așteptând. Cel mult își vorbesc ciudat în șoaptă, ca și când ar fi în biserică. Dar până când nu sosește Gustav, nu se liniștesc și nu încep conversația. Merită să mergi la Cafeneaua Ungurească fie și numai ca să asiști la sosirea lui Gustav. Trebuie să recunosc, contrastul dintre atmosfera dinainte și cea de după aceea este foarte puternic. Întâi, vezi chipurile acelea îmbătrânite și posomorâte în jurul mesei. Apoi, apare Gustav și toți încep să strige și să râdă. Își dau pumni în glumă și-și trag palme pe spate. Uneori chiar dansează, da, da, pe mese! Au un „dans al hamalilor”, nu-i așa Gustav? Da, se distrează cu adevărat Dar absolut deloc înainte să sosească și Gustav. Bineînțeles că el, unul, nu v-ar fi spus niciodată ceva din toate astea, este atât de modest! Tot orașul ține la el.

În timp ce tânăra vorbea, Gustav se îndepărtase probabil complet de noi, căci, îndată ce l-am privit după aceea, l-am văzut stând cu fața spre colțul opus al liftului, cu spatele la noi. Sub greutatea valizelor, genunchii începeau să-i cedeze, iar umerii să-i tremure. Ținea capul plecat, ascunzându-l practic de noi în spatele corpului, dar era greu de spus dacă o făcea din timiditate sau din pură extenuare fizică.

― Iertați-mă, domnule Ryder, zise tânăra. Încă nu m-am prezentat. Mă numesc Hilde Stratmann. Am misiunea de a mă îngriji ca totul să meargă bine în timpul șederii dumneavoastră. Mă bucur atât de mult că, în sfârșit, ați reușit să ajungeți aici. Începuserăm să ne îngrijorăm cu toții. Toată lumea aștepta de mult dimineața aceasta, dar mulți au primit sarcini importante și au trebuit să plece unul câte unul, așa încât îmi revine mie, o umilă angajată a Institutului Municipal de Artă, să vă spun cât suntem de onorați cu toții de vizita dumneavoastră.

― Mă bucur să fiu aici. Dar în ceea ce privește dimineața aceasta, spuneați că…

― O, vă rog să nu vă faceți nicio grijă în legătură cu aceasta, domnule Ryder. Nimeni n-a fost dat afară din cameră din cauza aceasta. Singurul lucru care contează este că sunteți aici. Știți, domnule Ryder, dacă sunt total de acord cu Gustav despre ceva, acesta este Orașul Vechi. Este într-adevăr foarte atrăgător, și întotdeauna îi îndemn pe vizitatori să meargă acolo. Are o atmosferă minunată, o mulțime de cafenele pe trotuar, magazine de artizanat și restaurante. Până acolo faceți doar o scurtă plimbare, așa încât ar trebui să profitați de îndată ce vă va permite programul.

― Chiar că am să încerc să mă duc. Că veni vorba, domnișoară Stratmann, legat de programul meu…

Am făcut o pauză oarecum în mod deliberat, așteptând ca tânăra să se minuneze de zăpăceala ei, să caute în servieta diplomat și să scoată din ea vreo foaie sau vreun pliant. Dar deși mă întrerupse imediat, n-o făcu decât pentru a-mi spune următoarele:

― Da, este într-adevăr un program foarte încărcat. Sper însă că nu este exagerat de aglomerat. Am încercat să ne oprim numai asupra punctelor esențiale. În mod inevitabil, am fost invadați de numeroasele noastre societăți, de mass-media locale, de toată lumea. Aveți atâția admiratori în acest oraș, domnule Ryder! Multă lume de aici vă consideră nu numai cel mai bun pianist în viață din lume, dar poate chiar cel mai mare pianist al acestui secol. Credem însă că am reușit să limităm programul la punctele esențiale. Am convingerea că nu veți fi nemulțumit în nicio privință.

Chiar în acel moment, ușile liftului se deschiseră și bătrânul hamal ieși pe coridor. Valizele îl făceau să pășească cu greutate pe mochetă, iar domnișoara Stratmann și cu mine, care veneam în urma lui, a trebuit să ne măsurăm pașii ca să nu-l depășim.

― Sper că nu s-a supărat nimeni, i-am zis în timp ce mergeam. Adică, pentru că n-am avut timp să-i includ și pe ei în program.

― A, nu, vă rog să nu vă faceți griji! Știm cu toții că sunteți aici și nimeni nu dorește să se spună că v-a sustras de la treabă. De fapt, domnule Ryder, în afară de două evenimente sociale destul de importante, tot restul programului dumneavoastră se va desfășura, mai mult sau mai puțin, în seara zilei de joi. Bineînțeles, ați avut ocazia până acum să vă studiați programul.

Ceva din felul în care a rostit această ultimă observație m-a făcut să-mi vină greu să-i răspund cu toată sinceritatea. Așa că am bâiguit:

― Da, desigur.

― Este într-adevăr un program încărcat. Dar ne-am orientat după cererea dumneavoastră de a vi se permite să vedeți personal cât mai multe lucruri. Iată o atitudine lăudabilă, dacă îmi e îngăduit să-mi spun părerea.

Înaintea noastră, bătrânul hamal se opri în dreptul unei uși. În cele din urmă, lăsă jos valizele mele și începu să moșmondească la broasca de la intrare. Până să ne apropiem de el, Gustav ridică iar valizele și intră clătinându-se în cameră, zicând:

― Vă rog să mă urmați, domnule.

Tocmai eram pe punctul să fac întocmai, când domnișoara Stratmann îmi puse o mână pe braț.

― Nu vă mai rețin, zise ea. N-am vrut decât să verific dacă deocamdată este ceva în programul dumneavoastră care nu vă convine.

Ușa se trânti lăsându-ne afară, pe coridor.

― Ei bine, domnișoară Stratmann, am zis eu, în mare, mi-a făcut impresia… unui program foarte echilibrat.

― Am fixat întâlnirea cu Asociația de Sprijin Reciproc a Cetățenilor, gândindu-ne tocmai la rugămintea dumneavoastră. Grupul de Ajutor este format din oameni obișnuiți de toate profesiile, care s-au adunat pentru că au avut de suferit din cauza crizei în care ne aflăm. Veți avea prilejul să auziți propriile relatări despre câte au avut de îndurat unii dintre ei.

― A, da. În mod sigur, va fi foarte util.

― Și după cum ați observat, am respectat și dorința dumneavoastră de a-l întâlni pe domnul Christoff în persoană. Date fiind împrejurările, vă înțelegem perfect motivele pentru care ați cerut organizarea unei astfel de întâlniri. După cum bănuiți, domnul Christoff este, la rândul său, încântat. Bineînțeles că are motivele lui să dorească să vă întâlnească. Vreau să spun că, desigur, el și prietenii lui vor face tot ce le va sta în putință să vă convingă de părerile lor. Bineînțeles, totul va fi o aiureală, dar sunt sigură că veți considera această întâmplare foarte utilă pentru a vă forma o imagine asupra situației de aici. Domnule Ryder, arătați foarte obosit. Nu vă mai rețin. Poftiți cartea mea de vizită. Vă rog, nu ezitați să mă sunați dacă aveți probleme sau nedumeriri.

I-am mulțumit și am privit-o cum se îndepărta de-a lungul coridorului. Când am intrat în cameră, încă mai întorceam pe toate fețele diferitele implicații ale acestui schimb de cuvinte și mai trecu o clipă până să-mi dau seama că Gustav stătea în picioare, lângă pat.

― Ei, ați ajuns, domnule.

După lambriurile din lemn închis la culoare care dominau tot restul clădirii, am fost surprins de aspectul ușor modern al camerei. Peretele din față era de sticlă, aproape din podea și până în tavan, iar lumina soarelui intra plăcut în cameră printre două jaluzele verticale atârnate acolo. Valizele mele fuseseră așezate una lângă alta, aproape de dulap.

― Acum, domnule, dacă îmi mai acordați o clipă, zise Gustav, vă voi arăta camera. În felul acesta, șederea dumneavoastră aici va fi cât se poate de plăcută.

L-am urmat pe Gustav prin cameră, în timp ce acesta îmi arăta comutatoarele și alte facilități. La un moment dat, m-a condus în baie și și-a continuat explicațiile acolo. Tocmai era pe punctul să i-o retez, așa cum fac atunci când un hamal îmi arată camera de hotel, dar ceva din zelul cu care își îndeplinea sarcina, ceva din strădania lui de a da o notă personală unei activități pe care o făcea de mai multe ori pe zi, mai curând m-a mișcat și m-a împiedicat să-l întrerup. Și atunci, cum el îi dădea înainte cu explicațiile, arătând cu mâna diferitele locuri din cameră, îmi trecu prin minte că, în ciuda profesionalismului său, a dorinței lui reale de a mă vedea instalat confortabil, o anumită problemă care îl preocupase toată ziua ieșise din nou la suprafață. Cu alte cuvinte, era din nou îngrijorat de fiica sa și de băiețelul acesteia.

Când i se făcuse propunerea cu câteva luni în urmă, Gustav nu bănuise aproape deloc că aceasta îi va aduce și altceva decât o plăcere lipsită de complicații. O după-amiază pe săptămână, trebuia să petreacă două ore plimbându-se cu nepotul său prin Orașul Vechi, lăsând-o pe Sophie să plece și să se distreze și ea puțin. Ba mai mult, înțelegerea se dovedise îndată a fi reușită și în câteva săptămâni între bunic și nepot se crease o rutină extrem de agreabilă pentru amândoi. În după-amiezile în care nu ploua, se duceau în parcul cu leagăne, unde Boris îi demonstra ultimele lui acte de vitejie. Dacă era vreme umedă, o porneau spre muzeul de ambarcațiuni. Apoi se plimbau pe străduțele din Orașul Vechi, privind vitrinele diferitelor magazine, oprindu-se uneori în Piața Veche să urmărească reprezentația vreunui mim sau acrobat. Bătrânul hamal fiind foarte cunoscut în zonă, nu ajungeau niciodată prea departe fără să-i salute cineva, iar Gustav primea numeroase felicitări pentru nepotul său. Apoi se îndreptau spre vechiul pod să privească bărcile care treceau pe sub el. Expediția se încheia la o cafenea preferată, unde comandau o prăjitură sau înghețată și așteptau să se întoarcă Sophie.

La început, aceste ieșiri îi aduseseră lui Gustav o enormă satisfacție. Dar legătura din ce în ce mai strânsă cu fiica și nepotul său îl făcuse să observe lucruri pe care altădată le-ar fi putut evita, până când nu mai putuse să se prefacă a nu vedea că nu mergea totul cum trebuie. Mai întâi, era starea de spirit generală a lui Sophie. În primele săptămâni se despărțise de ei veselă, grăbită să meargă în centrul orașului la cumpărături sau să se întâlnească cu vreun prieten. Dar în ultima vreme era tot mai abătută la despărțire, ca și când n-ar fi avut ce face singură.

Mai mult, erau unele semne clare că necazul, oricare ar fi fost el, începuse să-și pună amprenta pe Boris. Adevărat că nepotul său își păstrase încă în mare măsură firea veselă. Dar hamalul observase cum din când în când, mai ales când se făcea vreo aluzie la viața lui de acasă, chipul băiețelului se întuneca. Apoi, cu două săptămâni în urmă, se petrecuse ceva ce bătrânul hamal nu izbutea să-și alunge din minte.

Se plimbase cu Boris pe lângă una dintre numeroasele cafenele din Orașul Vechi, când o observase deodată pe fiica sa într-una din ele. Umbrarul de pânză de deasupra ferestrei îi permitea să vadă clar în interior, iar Sophie era evident singură, în fața unei cești cu cafea, cu o expresie de totală descurajare zugrăvită pe chip. Revelația faptului că nu găsise puterea de a ieși măcar din Orașul Vechi, fără a mai pomeni de expresia chipului ei, îl șocase pe hamal atât de tare, încât înainte de a se gândi să încerce să-i distragă lui Boris atenția, trecu o clipă.

Fusese deja prea târziu: urmărind privirea hamalului, Boris își zărise mama cu claritate. Băiețelul privise iute în altă parte și amândoi își continuaseră plimbarea fără să pomenească deloc despre incident. În câteva minute, Boris își recăpătase buna dispoziție, dar episodul îl tulburase totuși pe hamal și de atunci înainte întorsese în sinea sa povestea pe toate fețele. De fapt, tocmai amintirea acestui incident îi dăduse aerul acela atât de preocupat, jos în hol, incident care acum îl tulbura iar, în vreme ce îmi arăta camera.

Începuse să-mi placă bătrânul și am simțit o undă de compasiune pentru el. Era evident că rumega ceva de mult timp, iar acum se afla în starea primejdioasă de a da grijilor sale proporții nejustificate. M-am gândit să discut cu el despre această problemă, dar apoi, cum Gustav ajunsese la capătul îndeletnicirii sale obișnuite, oboseala pe care o simțisem uneori încă de când coborâsem din avion mă cuprinsese din nou.

Hotărât de a relua cu el problema mai târziu, i-am oferit un bacșiș gras și i-am dat liber.

După ce ușa s-a închis în urma lui, m-am prăbușit, așa îmbrăcat cum eram, pe pat, și o vreme am privit lung în gol, spre tavan. La început, mintea mi-a fost numai la Gustav și la diversele lui griji. Apoi însă, rămânând întins pe pat, m-am pomenit gândindu-mă iar la conversația purtată cu domnișoara Stratmann. Evident, orașul acela aștepta de la mine ceva mai mult decât un simplu recital. Dar când am încercat să-mi amintesc unele amănunte esențiale legate de vizita pe care o făceam, n-am prea reușit. Mi-am dat seama ce prostie făcusem să nu vorbesc mai deschis cu domnișoara Stratmann. Dacă n-aș fi primit un exemplar cu programul meu, vina ar fi fost a ei, nu a mea, iar scuzele mele nu și-ar fi avut rostul.

M-am gândit iar la numele Brodsky și de astă dată am avut impresia clară că fie mai auzisem, fie citisem despre el nu cu multă vreme în urmă. Apoi brusc mi-am amintit de un moment din lunga călătorie cu avionul, pe care tocmai o făcusem. Stăteam în cabina întunecoasă, cu ceilalți pasageri dormind în jurul meu, și studiam programul acestei vizite, la lumina chioară a lămpii de citit. La un moment dat, bărbatul de lângă mine se trezise și, după câteva clipe, făcuse o remarcă amabilă. De fapt, după câte îmi aminteam, se aplecase spre mine să-mi pună o mică întrebare, ceva despre fotbaliștii de la Cupa Mondială. Nevrând să mă sustrag de la studierea atentă a programului meu, l-am expediat cam cu răceală.

Acum îmi aminteam totul destul de limpede. Într-adevăr, îmi aminteam chiar și textura hârtiei verzi și groase pe care fusese tipărit programul, pata de un galben șters aruncată pe ea de lumina lămpii de citit, zbârnâitul motoarelor avionului, dar oricât aș fi încercat, nu-mi puteam aminti nimic din ce era scris pe hârtia aceea.

Apoi, după alte câteva minute, am simțit cum mă cuprinde oboseala și am ajuns la concluzia că n-avea rost să-mi mai fac griji înainte de a trage un pui de somn. Într-adevăr, știam bine din proprie experiență cât de limpezi deveneau lucrurile după odihnă. Puteam s-o caut după aceea pe domnișoara Stratmann, să-i explic neînțelegerea, să fac rost de un exemplar din programul meu și s-o rog să-mi clarifice tot ceea ar fi fost nevoie.

Tocmai începusem să moțăi, când brusc ceva mă făcu să deschid iar ochii și să privesc fix spre tavan. Am continuat o vreme să cercetez tavanul, apoi m-am ridicat în capul oaselor și am privit în jur, încercând cu fiecare secundă care trecea un sentiment de recunoaștere din ce în ce mai puternic. Camera în care mă aflam acum nu era, din câte îmi dădeam eu seama, alta decât aceea care îmi slujise drept dormitor în timpul celor doi ani când părinții mei și cu mine locuiserăm în casa unei mătuși, la granița dintre Anglia și Țara Galilor. Am privit iar de jur împrejur prin cameră, după care, lăsându-mă din nou pe spate, am mai privit o dată lung tavanul. Tencuit și zugrăvit iar de curând, acesta fusese mărit, cornișele – desființate, iar ornamentele din jurul lămpii – în întregime schimbate. Dar era negreșit același tavan la care privisem atât de des din patul meu îngust de odinioară, care scârțâia.

M-am răsucit pe o parte și am privit podeaua de lângă pat. Camera de hotel avea o carpetă închisă la culoare, chiar pe locul unde mi-aș fi lăsat picioarele când coboram din pat. Mi-am amintit cum odată aceeași porțiune de podea fusese acoperită de o împletitură verde uzată, pe care de mai multe ori pe săptămână obișnuiam să-mi aranjez cu grijă în formații soldații de plastic – peste o sută la număr – pe care îi păstrasem în două cutii de tablă pentru biscuiți. Am întins o mână pe jos și mi-am trecut degetele peste carpeta hotelului, și, în timp ce făceam aceasta, mi-am amintit de o după-amiază în care mă pierdusem în lumea mea cu soldații de plastic și o zarvă cumplită izbucnise la parter. Vocile fuseseră atât de sălbatice încât, chiar și la vârsta de șase sau șapte ani, îmi dădusem seama că nu era vorba de o larmă obișnuită. Dar îmi spusesem că nu se întâmpla nimic și, culcându-mi din nou obrazul pe împletitura verde, îmi continuasem planurile de luptă. Aproape în mijlocul acelei împletituri verzi fusese sfâșiat un petic, fapt care mă iritase întotdeauna. Dar în după-amiaza aceea, pe când vocile urlau în continuare la parter, îmi venise în minte pentru prima oară că ruptura aceasta putea fi folosită ca teren cu tufișuri, peste care soldații mei ar fi trebuit să treacă. Această descoperire – anume că defectul care amenințase întotdeauna să-mi distrugă lumea imaginară putea fi de fapt inclus în aceasta – mă entuziasmase în bună măsură, iar „tufișurile” acelea aveau să devină factorul cheie pentru multe bătălii pe care le-am dirijat ulterior.

Toate acestea mi-au revenit în minte în timp ce priveam în continuare tavanul. Bineînțeles, am rămas pe deplin conștient de modificarea sau înlăturarea unor caracteristici ale camerei. Cu toate acestea, conștientizarea faptului că, după atâta amar de vreme, reveneam în vechiul sanctuar al copilăriei mele, m-a învăluit într-un sentiment profund de pace. Am închis ochii și o clipă m-am simțit ca și când aș fi fost înconjurat din nou de toate mobilele acelea vechi. În colțul îndepărtat din dreapta, era dulapul mare și alb cu mânerul ușii rupt. Pe peretele de lângă capul meu, pictura mătușii mele, înfățișând Catedrala Salisbury. Scrinul de lângă pat avea cele doua sertărașe pline cu micile mele comori și secrete. Toată încordarea acelei zile – călătoria lungă cu avionul, nedumeririle legate de programul meu, problemele lui Gustav – părea să pălească și m-am simțit alunecând într-un somn adânc și greu.