Rămășitele zilei

Rămășitele zilei de Kazuo Ishiguro

Prolog: iulie 1956

Darlington Hall

Pare din ce în ce mai probabil că voi efectua într‑adevăr expediția care îmi preocupă imaginația de câteva zile încoace. S‑ar cuveni să spun că este o expediție în care voi porni de unul singur, bucurându‑mă de confortul Fordu­lui domnului Farraday; o expediție care, așa cum o văd de pe acum, mă va purta prin multe din regiunile fru­moase ale Angliei înspre West Country și s‑ar putea să mă țină departe de Darlington Hall pentru vreo cinci sau șase zile. Ar trebui să arăt că ideea unei asemenea călătorii a apărut în urma unei sugestii deosebit de amabile avansate de domnul Farraday însuși într‑o du­pă‑amiază, cu aproape două săptămâni în urmă, după ce ștersesem de praf portretele din bibliotecă. De fapt, ștergeam portretul vicon­telui Wetherby când a intrat stăpânul meu, ducând câteva volume pe care probabil că dorea să le vadă la locul lor pe rafturi. Dând cu ochii de mine, a profitat de ocazie și m‑a informat că tocmai plă­nuise să se întoarcă în Statele Unite pentru o peri­oadă de cinci săptămâni, între august și septembrie. După ce mi‑a dat această veste, stăpânul meu a pus volumele pe masă, s‑a lăsat în chaise‑longue și și‑a întins picioarele. Acela a fost momentul când, ridicându‑și privirea spre mine, mi‑a spus:

— Cred că îți dai seama, Stevens, că nu mă aștept să rămâi încuiat aici în casă cât timp sunt plecat. De ce nu iei mașina ca să mergi undeva câteva zile? După cum arăți, s‑ar zice că o perioadă de odihnă ți‑ar prinde bine. Dat fiind că sugestia venea absolut din senin, nu amștiut ce să răspund. Îmi amintesc că i‑am mulțumit stăpânului pentru grija arătată, însă pro­babil că nu am spus nimic precis, căci dânsul a continuat:

— Vorbesc serios, Stevens. Zău că ar trebui să te odihnești puțin. O să‑ți plătesc eu benzina. Voi cei de‑aici stați mereu închiși în căsoaiele astea și dere­ticați. Când mai ajungeți să vedeți țara asta fru­moasă pe care o aveți?

Nu era prima oară că stăpânul meu ridica această problemă. Pare a fi, într‑adevăr, un lucru care îl necăjește sincer. De astă dată, de fapt stând acolo sus pe scară, îmi venise în minte un fel de replică, o replică de genul că în profesia noastră, cu toate că nu am văzut mult din țară călătorind sau vizitând locuri pitorești, am "văzut" totuși mai multe părți din Anglia decât majoritatea celorlalți, trăind în case unde se adunau cele mai ilustre doamne și cei mai iluștri domni din ținut. Bineînțeles că nu mi‑aș fi putut exprima acest punct de vedere în fața domnului Farraday fără a rosti vorbe ce ar fi putut părea prezumțioase. Astfel încât m‑am mulțumit să răspund simplu:

— Am avut privilegiul de a vedea tot cea fost mai bun în Anglia de‑a lungul anilor chiar între acești pereți, domnule.

Domnul Farraday nu a părut că înțelege această afirmație, căci a con­ tinuat netulburat:

— Nu glumesc, Stevens. E nedrept ca un om să nu‑și poată vizita pro­pria țară. Ascultă‑mă pe mine, ieși din casă câteva zile.

Așa cum v‑ați putea aștepta, nu am luat deloc în serios sugestia dom­nului Farraday în după‑amiaza aceea, considerând‑o drept un nou exemplu al igno­ranței unui gentleman din America față de ceea ce se face și ceea ce nu se face în mod obișnuit în Anglia. Faptul că atitudinea mea față de aceeași sugestie s‑a modificat în zilele următoare — că ideea unei călătorii în West Country a ajuns efectiv să‑mi stăpânească gândurile — se datorează, fără îndoială, în mare măsură — la ce bun s‑o ascund? — sosirii scrisorii de la domnișoara Kenton, prima după șapte ani, dacă nu punem la socoteală felicitările de Crăciun. Însă dați‑mi voie să‑mi lămuresc chiar acum tâlcul vorbelor. Ceea ce vreau să spun este că scrisoarea domnișoarei Kenton s‑a aflat la originea unei idei înlănțuite privind unele chestiuni profe­sionale de aici de la Darlington Hall și aș sublinia că preocuparea pentru probleme absolut identice m‑a determinat să mă gândesc din nou la amabila sugestie a stăpânului meu. Dar permiteți‑mi să explic mai departe.

Adevărul este că, în timpul ultimelor câteva luni, am fost răspunzător de o serie de mici greșeli în îndeplinirea atribuțiunilor. Aș spune că toate aceste greșeli, fără excepție, au fost neimportante în sine. Cu toate acestea, cred că veți înțelege că, pentru cineva neobișnuit să comită asemenea gre­șeli, aceste întâmplări erau destul de neplăcute și de fapt am început chiar să emit tot felul de teorii alarmiste cu privire la cauza lor. Așa cum se întâmplă frecvent în asemenea situații, nu am văzut pădurea din pricina copacilor — și aceasta până când, meditând asupra implicațiilor scrisorii de la domnișoara Kenton, mi s‑au deschis în cele din urmă ochii în fața purului adevăr: că, departe de a avea o origine sinistră, aceste mici greșeli din ultimele luni se datorau unei scheme de personal care avea lipsuri. Este, firește, răspunderea fiecărui ma­jordom să manifeste cea mai mare grijă în elaborarea schemei de personal. Cine știe câte certuri, acuzații false, concedieri inutile și curmări ale unor cariere promi­țătoare nu pot fi puse pe seama neglijenței major­domului în faza alcătuirii schemei de personal? Pot să spun că sunt de acord cu cei care sus­țin că piatra de încercare a dibăciei oricărui majordom corespunzător este ca­pa­ci­tatea de a alcătui o schemă de personal adecvată. Eu însumi am compus multe de‑a lungul anilor și nu cred că fac dovada unei lăudăroșenii nemăsu­rate afirmând că foarte puține au necesitat îmbunătățiri. Și dacă în situația de față de vină este schema de personal, atunci răspunderea nu poate să‑mi revină decât mie. În același timp, este corect să arăt că sarcina mea în acest caz avusese un caracter neobișnuit de dificil.

Iată ce se întâmplase. Odată încheiate tran­zacțiile — tranzacții care sco­seseră această casă de sub stăpânirea familiei Darlington după două secole — domnul Farraday a anunțat că nu se va stabili imediat aici, ci va mai pe­trece încă patru luni în Statele Unite pentru a‑și încheia afacerile. Totuși, dânsul a ținut foarte mult ca, între timp, personalul predecesorului său — personal despre care auzise cuvinte de laudă — să fie reținut la Darlington Hall. Firește, personalul la care s‑a referit nu era altceva decât un nucleu de șase, păstrat de rudele lordului Darlington pentru întreținerea reședinței până la efectuarea tranzacțiilor și în timpul lor. Și regret că trebuie să spun că, odată încheiată achiziționarea, nu am putut face mare lucru pentru dom­nul Farraday, nereușind să o conving decât pe doamna Clements să nu plece să se angajeze în altă parte. Când i‑am scris noului meu stăpân, exprimân­du‑mi părerea de rău pentru această situație, am primit drept răspuns in­strucțiuni din America pentru a recruta un personal nou "demn de o casă englezească veche și distinsă". Am intrat în acțiune imediat, încercând să în­deplinesc dorin­țele domnului Farraday însă, după cum știți, în ziua de azi nu e deloc ușor să găsești angajați de nivel satisfăcător, așa încât, cu toate că mi‑a părut bine că le‑am angajat pe Rosemary și Agnes la reco­mandarea doam­nei Clements, nu ajunsesem mai departe la momentul primei mele în­tâlniri de lucru cu domnul Farraday, în timpul scurtei vizite preli­minare pe care ne‑a făcut‑o în primăvara anului trecut. Acesta a fost prilejul cu care — în biroul ciudat de gol de la Darlington Hall — domnul Farraday mi‑a strâns mâna pentru prima dată, însă pe atunci deja nu mai eram tocmai străini unul pentru celălalt. Lăsând deoparte problema perso­nalului, existaseră și alte câteva situații în care noul meu stăpân avusese ocazia să apeleze la în­sușiri de genul celor pe care am avut ocazia să le posed și îndrăznesc să spun că le‑a găsit demne de încredere. Presupun că acesta a fost motivul pentru care s‑a simțit de îndată capabil să‑mi vorbească într‑un mod practic și în­cre­zător, iar la sfârșitul săptămânii să‑mi lase în grijă o sumă deloc neglija­bilă ca să acopăr cheltuielile unei game largi de pregătiri făcute pentru viitoa­rea sa reședință. În orice caz, ce vreau să subliniez este că aceasta a fost în­trevederea în cursul căreia, când am ridicat problema dificultății de aangaja un personal corespunzător în vremurile acestea, domnul Farraday s‑a gândit o clipă și apoi mi‑a cerut să fac tot posibilul ca să elaborez o schemă de per­so­nal — "un fel de rotație a servitorilor", potrivit vorbelor sale — prin care această casă să poată fi gospodărită doar cu ajutorul celor patru membri ac­tu­ali, adică doamna Clements, cele două fete și cu mine. Dânsul a apreciat că aceasta ar putea duce la "neglijarea" unor părți ale casei, dar mi‑a recoman­dat să fac uz de toată experiența și îndemânarea ca să mențin aceste pierderi la un nivel cât mai scăzut. Amintindu‑mi de o perioadă când avusesem în subordine un personal de șapte­sprezece angajați și știind că, nu cu mult timp în urmă, aici la Darlington Hall fuseseră folosiți chiar și douăzeci și opt de oameni, ideea alcătuirii unei scheme de personal prin care aceeași casă urma să fie administrată de patru persoane mi s‑a părut descurajantă, ca să nu spun mai mult. Câte ceva din scepticismul meu trebuie să fi ieșit la iveală, deși am făcut tot ce am putut ca să‑l maschez, căci după aceea domnul Farraday a adăugat, ca pentru a mă liniști, că, dacă se va simți nevoia, s‑ar putea recurge la angajarea unui membru în plus. Însă, a repetat dânsul, mi‑ar fi recunoscător dacă "aș face o încercare cu patru".

În mod firesc, ca mulți dintre noi, sunt la rândul meu circumspect cu privire la schimbarea vechilor stări de lucruri. Însă nu există nici un merit în ate crampona de tradiție de dragul tradiției, așa cum procedează unii. În a­ceastă epocă a electricității și a sistemelor moderne de încălzire, nu e nevoie absolut deloc să folosești același număr de angajați ca în trecut, chiar dacă e vorba doar de generația imediat anterioară. Într‑adevăr, de câtva timp nu­tresc con­vingerea că păstrarea unui număr de angajați inutil de mare doar pentru respectarea tradiției — având drept rezultat existența unor angajați care au nepermis de mult timp liber la dispoziție — a fost un factor important în scăderea bruscă a nivelului profesional. Mai mult decât atât, domnul Far­ra­day explicase limpede că nu își propune decât arareori să organizeze acel gen de mari reuniuni sociale a căror scenă fusese Darlington Hall atât de frecvent în trecut. Am căutat, prin urmare, să duc la înde­plinire cu oarecare sârguință sarcina pe care mi‑o încredințase domnul Farraday. Am petrecut multe ceasuri lucrând la schema de personal și cel puțin la fel de multe gân­dindu‑mă la ea în timp ce îmi înde­plineam alte îndatoriri sau când stăteam întins, cu ochii deschiși, după ce mă retrăgeam. Ori de câte ori credeam că îmi venise o idee, o cercetam ca să văd dacă nu scăpasem ceva din vedere și o veri­ficam din toate unghiurile. În cele din urmă, am realizat o schemă care, chiar dacă s‑ar fi putut să nu coincidă întru totul cu ceea ce solicitase dom­nul Farraday, simțeam că, omenește, era cea mai bună cu putință. Aproape toate părțile atrăgătoare ale casei puteau rămâne funcționale: în încăperile întinse ale personalului de serviciu — inclusiv coridorul din spate, cele două cămări și vechea spălătorie, pre­cum și în coridorul pentru oaspeți, situat la etajul al doilea — urma să fie șters praful, lăsându‑se toate încăperile mari de la parter și un număr generos de camere de oaspeți. După cum se putea ve­dea, echipa noastră de patru de atunci ar fi putut respecta pro­gramul doar cu ajutorul întăririlor reprezentate de câțiva muncitori zilieri. Prin urmare, sche­ma mea de personal a încadrat un grădinar care venea o dată pe săptămână iar vara de două ori, precum și doi îngrijitori, fiecare dintre ei venind de două ori pe săptămână. În plus, pentru fiecare din cei patru angajați permanenți schema urma să aducă modi­ficări radicale ale îndatoririlor noastre obișnuite. Am presupus că pentru cele două fete nu va fi atât de greu să se adapteze schimbărilor, dar am făcut tot posibilul ca doamna Clements să aibă cele mai mici modificări, ajungând până la a prelua eu însumi o serie de îndatoriri pentru care trebuie să ai vederi deosebit de largi ca să le accepți, ca major­dom.

Nici chiar acum n‑aș putea spune că este o schemă de personal cores­pun­zătoare. La urma urmei, ea dă posibilitatea unui personal format din pa­tru oameni să acopere o suprafață neașteptat de mare. Însă fără îndoială că veți fi de acord că schemele cele mai bune sunt cele care oferă o toleranță precisă pentru zilele în care unul din angajați este bolnav sau traversează o indispoziție dintr‑un motiv sau altul. Desigur că în această situație mi se în­cre­dințase o sarcină mai dificilă ca de obicei, însă nu neglijasem să strecor "toleranțe" oriunde era cu putință. Mi‑am dat seama îndeosebi că orice încer­care a doamnei Clements sau a celor două fete de a se opune preluării unor îndatoriri care depășeau limitele lor tradiționale s‑ar combina cu cel mai ne­însemnat indiciu că volumul lor de muncă sporise masiv. Atunci, în zilele a­ce­lea de luptă pentru elabo­rarea unei scheme de personal, am depus multă muncă de gândire pentru a mă asigura că, după ce‑și vor fi învins aversiunea față de adoptarea acestor roluri mai "eclectice", doamna Clements și fetele vor aprecia distribuirea îndatoririlor drept stimulatoare, fără a fi însă împovără­toare.

Mă tem, totuși, că în grija mea de a obține spri­jinul doamnei Clements și al fetelor poate că nu mi‑am stabilit la fel de riguros limitele proprii. Și cu toa­te că experiența și prudența mea obișnuită în asemenea chestiuni m‑au îm­pie­dicat să‑mi atribui sarcini peste puteri, poate că am fost neglijent în pri­vin­ța acordării unei limite de toleranță. Nu e de mirare, așadar, că, pe durata câtorva luni, această omisiune a ieșit la iveală în asemenea lucruri mărunte, dar însemnate. De fapt, cred că problema nu e deloc complicată: îmi fixasem prea multe de făcut.

S‑ar putea să vă surprindă că un neajuns atât de evident pentru o sche­mă de personal mi‑a scăpat în continuare din vedere, dar cred că veți fi de acord că așa se întâmplă adeseori cu acele lucruri la care te gândești stator­nic o perioadă de timp. Nu realizezi adevărul până când nu îți este împins sub ochi absolut accidental de o întâmplare exterioară oarecare. Așa au stat lucrurile în acest caz. Altfel spus, primind de la domnișoara Kenton acea scri­soare care conținea, pe lângă fragmente lungi și destul de nesemnificative, o inconfundabilă nostal­gie pentru Darlington Hall, precum și indicii evi­dente — de care sunt foarte sigur — ale dorinței de a se întoarce aici, m‑am simțit o­bli­gat să examinez din nou schema de personal. Abia atunci mi‑am dat sea­ma că există, într‑adevăr, un rol pe care un nou membru al personalului îl putea juca extrem de bine aici, că de fapt tocmai această insuficiență stătuse la originea necazurilor mele de date recente. Și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai evident că domnișoara Kenton, cu marea ei afecțiune față de această casă, cu profesionalismul ei exemplar — aproape imposibil de găsit în ziua de azi — era factorul ideal care îmi dădea ocazia să completez o schemă de personal pe deplin satis­făcătoare pentru Darlington Hall.

După ce am efectuat o asemenea analiză a situa­ției, n‑a trecut mult și m‑am trezit gândindu‑mă din nou la amabila sugestie făcută de domnul Far­raday cu câteva zile în urmă. Căci mi‑am dat seama că amintita călătorie cu mașina putea să servească în bune condiții unui scop profesional: cu alte cuvinte, puteam să merg în West Country și în trecere să mă opresc la dom­nișoara Kenton, cercetând astfel în primă instanță esența dorinței sale de a se întoarce să lucreze la Darlington Hall. Ar trebui să vă explic că am recitit scrisoarea domnișoarei Kenton de câteva ori și nu încape discuție că acele indicii sunt pre­zente și că nu e vorba doar de închipuirea mea.

Așa stând lucrurile, timp de câteva zile nu am putut să mă hotărăsc să discut din nou această problemă cu domnul Farraday. Existau, în orice caz, câteva aspecte pe care simțeam că trebuia să mi le lămuresc mie însumi îna­inte de a merge mai departe. Exista, de exemplu, problema cheltuielilor, în­trucât, chiar dacă luam în considerare oferta generoasă a stăpânului meu de a se "ocupa de plata benzinei", cheltuielile pentru o asemenea călătorie pu­teau și așa să se ridice la o sumă surprinzător de mare pentru găzduire, mese și tot felul de gustări pe care urma să le consum pe drum. Apoi, se pu­nea pro­blema îmbrăcăminții potrivite pentru o asemenea călătorie și dacă merita sau nu să cheltui bani pentru un rând nou de haine. Sunt posesorul câtorva costume splendide, dăruite cu amabilitate de însuși lordul Darlington și de diverși oaspeți care au stat în această casă și au avut motive de satisfacție față de calitatea și nivelul serviciilor de aici. Poate că multe din aceste costu­me sunt prea formale pentru scopurile respectivei călătorii sau oarecum de­mo­date față de ceea ce se poartă în ziua de azi. Există însă un costum de stradă, dăruit mie în 1931 sau 1932 de Sir Edward Blair — practic nou‑nouț pe vremea aceea și aproape turnat — care cred că s‑ar potrivi pentru serile petrecute în camera de odihnă sau în sufrageria oricăreia dintre pensiunile unde aș putea să trag. Totuși, ceea ce nu posed este un costum de voiaj co­res­punzător — adică haine în care să pot fi văzut conducând mașina — ad­mițând că nu m‑aș îmbrăca în costumul dăruit de tânărul lord Chalmers în timpul războiului, care, cu toate că e prea mic pentru mine, ar putea fi con­siderat ideal sub aspectul nuanței. În cele din urmă, am calculat că economi­ile mele ar putea acoperi toate cheltuielile pe care le‑aș avea de făcut și în plus chiar cumpărarea unui costum nou. Nădăjduiesc că nu mă credeți exa­gerat de îngâmfat în legătură cu această ultimă problemă, dar nu poți ști niciodată dacă nu vei fi obligat să mărturisești că vii de la Darlington Hall și este important ca în aceste momente să fii îmbrăcat într‑un mod demn de poziția pe care o ai.

În tot acest timp, am petrecut de asemenea minute în șir examinând atlasul rutier și citind volumele importante din The Wonder of England scrise de doamna Jane Symons. Dacă nu sunteți familiarizați cu cărțile doamnei Symons — o serie de șapte volume, fiecare dintre ele concentrându‑se asupra uneia din regiunile Insulelor Britanice — vi le recomand cu toată căldura. Au fost scrise în perioada anilor trei­zeci, însă mare parte din informații sunt încă actuale — la drept vorbind, nu îmi imaginez că bombele ger­mane au modifi­cat ținuturile noastre atât de mult. Doamna Symons a fost, de fapt, unul din oaspeții obișnuiți ai acestei case înainte de război. Din punctul de vedere al personalului, a fost chiar printre cei mai simpatizați, datorită amabilelor a­pre­cieri pe care nu se sfia niciodată să le facă. Așadar, acelea au fost zilele când, îndemnat de o admirație firească pentru acesta doamnă, începusem să studiez volu­mele sale din bibliotecă ori de câte ori aveam un moment de răgaz. Îmi amintesc chiar că, la scurt timp după plecarea domnișoarei Kenton în Cornwall în 1936, eu nemergând niciodată în partea aceea a țării, mă ui­tam adeseori prin volumul al treilea al lucrării doamnei Symons, volum care prezintă citi­torilor splendorile ținuturilor Devon și Cornwall, însoțite de foto­grafii și de o varietate de schițe ale regiunii, făcute de diverși artiști și care mi se păreau și mai evocatoare. Acesta fusese felul în care reuși­sem să obțin o imagine a locului unde plecase să trăiască domnișoara Kenton după ce se căsătorise, însă, cum vă spuneam, aceasta se întâmpla în anii treizeci când, din câte înțeleg, cărțile doamnei Symons erau admirate pretutindeni în țară. Nu mă mai uitasem prin acele volume de ani de zile, până când întâmplările de dată recentă m‑au determinat să scot iarăși din raft volumul despre Corn­wall și Devon. Am studiat de la capăt descrierile și ilustrațiile minunate și poate că sunteți în măsură să înțelegeți emoția mea crescândă la gândul că era posibil să efectuez eu însumi o călătorie adevărată cu mașina chiar în partea aceea a țării.

În cele din urmă, se părea că nu prea mai aveam altceva de făcut decât să aduc efectiv această pro­blemă din nou în atenția domnului Farraday. Exis­ta, desigur, posibilitatea ca sugestia avansată de dânsul cu două săptămâni în urmă să fi fost un capriciu trecător și ca dânsul să nu mai fie de acord a­cum cu o atare idee. Însă, din câte observasem în aceste luni, domnul Farra­day nu este unul din gentlemenii caracterizați de acea trăsătură care se do­vedește a fi cea mai iritantă la un stăpân și căreia i se spune inconsecvență. Nu aveam nici unmotiv să cred că nu va fi la fel de entuziasmat ca înainte față de călătoria cu mașina pe care mi‑o propusese și că nu va repeta oferta deosebit de amabilă de a se "ocupa de plata benzinei". Cu toate acestea, m‑am gândit cu atenție care ar fi momentul cel mai prielnic ca să pun în dis­cuție această problemă, întrucât, deși nu l‑aș bănui nici o clipă pe domnul Farraday de incon­secvență, așa cum am spus, mi s‑a părut rezonabil să nu abordez subiectul când era preocupat sau tulburat. Ar fi fost foarte posibil ca un refuz în asemenea împrejurări să nu oglindească sentimen­tele adevărate ale stăpânului meu față de această problemă, însă, odată înregistrată o eventuală res­pingere, mi‑ar fi fost greu să redeschid discuția. Era limpede, deci, că trebuia să aleg momentul potrivit cu mare grijă.

Finalmente, am hotărât că momentul cel mai indicat al zilei ar fi cel al ceaiului de după‑amiază, în salon. Domnul Farraday își va fi terminat, ca de obicei, plimbarea scurtă făcută în vale și este ara­reori absorbit de lectură sau scris, spre deosebire de orele serii. De fapt, de câte ori îi aduc ceaiul de după‑ masă, domnul Farraday are obiceiul să închidă cartea sau revista pe care o citește, să se ridice și să‑și întindă brațele în fața ferestrei, de parcă s‑ar pre­găti să stea de vorbă cu mine.

Așa stând lucrurile, cred că judecata mea în privința alegerii momentului s‑a dovedit destul de sănătoasă. Faptul că lucrurile au luat o altă întor­sătură se datorează integral unei erori de gândire comise în cu totul altă direcție. Cu alte cuvinte, nu am luat în considerare suficient faptul că, la ora aceea din zi, lucrul care îi place domnului Farraday este o conversație veselă și amuzantă. Știind că aceasta era starea lui de spirit probabilă ieri după‑amiază, când am adus ceaiul, și fiind conștient de înclinația lui generală de a mă tachina în ase­menea momente, firește că ar fi fost mai înțelept să nu amintesc deloc de domnișoara Kenton. Dar poate că veți înțelege că a existat din partea mea o tendință de a sugera, cerând un lucru care la urma urmei era o favoare gene­roasă făcută de stăpânul meu, că în spatele rugăminții mele exista un motiv profesional întemeiat, în acest fel, expunându‑mi argumentele pentru care preferam să merg cu mașina în West Country, am făcut greșeala ca, în loc să mă limitez la a menționa câteva amănunte atrăgătoare de genul celor descrise în volumul doamnei Symons, să declar că o fostă intendentă de la Darlington Hall locuia în regiunea aceea. Presupun că am avut de gând să‑i explic dom­nu­lui Farraday modul în care aș fi fost în stare să cercetez o opțiune ce s‑ar fi putut dovedi ideală pentru actualele noastre mici probleme din această casă. Abia după ce am amintit de domnișoara Kenton mi‑am dat seama deodată cât de total nepotrivit ar fi să continuu. Nu numai că nu puteam fi sigur că dom­ni­șoara Kenton dorea să facă parte din nou din personalul de aici, dar bine­înțeles că nici măcar nu mai discutasem cu domnul Farraday problema supli­mentării angaja­ților de la acea întâlnire preliminară ce avusese loc cu mai bi­ne de un an în urmă. Dacă aș fi continuat să‑mi exprim cu voce tare gânduri­le despre viitorul reședinței de la Darlington Hall aș fi comis o imper­tinență, ca să nu spun mai mult. Prin urmare, bănuiesc că m‑am oprit destul de brusc și am părut oarecum stânjenit. În orice caz, domnul Farraday a profitat de ocazie pentru a‑mi zâmbi larg și a spune, după câteva momente de chibzu­ință:

— Ia te uită, Stevens. O prietenă. La vârsta dumitale.

Era o situație deosebit de incomodă, în care lordul Darlington nu și‑ar fi pus niciodată vreunul din angajați. Oricum, însă, nu vreau să insinuez nimic înjositor despre domnul Farraday; dânsul este, la urma urmei, un gentleman american, iar modul său de a se purta diferă adeseori de așteptări. Fără îndo­ială că nu a vrut să‑mi facă nici un rău, însă cu siguranță că veți aprecia în ce situație neplăcută fusesem pus.

— Nu mi‑aș fi închipuit nici în ruptul capului că ești un asemenea afe­meiat, Stevens, a continuat dânsul. Mă rog, probabil că te ajută să ai un spi­rit mereu tânăr. Dar în cazul ăsta nu cred că aș face bine dacă te‑aș ajuta să‑ți dai asemenea întâlniri discutabile.

Firește, am fost tentat că neg imediat și fără echivoc motivările de genul celor pe care mi le atri­buia stăpânul meu, însă mi‑am dat seama la timp că, dacă aș proceda așa, aș înghiți momeala întinsă de domnul Farraday, iar si­tuația ar deveni din ce în ce mai neplăcută. Prin urmare, am rămas în picioa­re acolo, având un aer stânjenit și așteptând ca stăpânul să‑mi dea permisi­unea să efectuez călătoria cu mașina.

Oricât de jenante ar fi fost acele momente pentru mine, nu aș dori să se înțeleagă că îl învinovățesc în vreun fel pe domnul Farraday, care nu este nici­­decum o persoană răutăcioasă. Sunt sigur că dânsul se distra pur și sim­plu tachinându‑mă, așa cum se obișnuiește în Statele Unite, unde acest lu­cru este, fără îndoială, un semn al bunei înțelegeri și al rela­țiilor prietenești dintre stăpân și angajat, pe care îl practici ca pe un fel de amuzament afectu­os. Într‑adevăr, pentru a privi lucrurile dintr‑o perspectivă cores­punzătoare, ar trebui să arăt că tocmai tachinările de acest gen din partea stăpânului meu au caracte­rizat în mare măsură relațiile noastre pe durata acestor luni, deși trebuie să recunosc că nici acum nu sunt sigur de felul în care s‑ar cu­veni să reac­ționez. De fapt, în timpul primelor zile în serviciul domnului Far­raday, o dată sau de două ori am fost de‑a dreptul uluit de unele lucruri pe care obișnuia să mi le spună. De pildă, am avut cândva prilejul să‑l întreb dacă un anumit gentleman pe care îl așteptam în vizită avea să vină împre­ună cu soția.

— Dumnezeu să ne aibă în pază dacă vine, a replicat domnul Farraday. Poate reușești dumneata să ne scapi de ea, Stevens. N‑ar fi rău să încerci să o duci la unul din grajdurile din jurul fermei domnului Morgan. Fă‑o să se simtă bine acolo în fân. Poate că e tocmai genul dumitale.

Preț de câteva clipe nu am înțeles ce spusese stăpânul meu. Apoi am re­alizat că fusese un soi de glumă și m‑am străduit să zâmbesc cum se cuvine, deși bănuiesc că mi‑au rămas întipărite pe chip urme ale nedumeririi, ca să nu zic ale șocului de care avusesem parte.

În zilele următoare am reușit, oricum, să învăț să nu mă mai las sur­prins de asemenea observații făcute de stăpânul meu, așa încât obișnuiam să zâm­besc corect ori de câte ori îi detectam vreo intenție de tachinare în glas. Totuși, niciodată nu puteam fi absolut sigur de ceea ce mi se cerea cu aceste ocazii. Poate trebuia să râd cu poftă sau chiar să răspund cu o observație pro­prie. Această ultimă posibilitate mi‑a dat oarecare bătaie de cap în lunile care au trecut și este un lucru față de care și acum simt că am anumite ezi­tări. Căci se prea poate ca în America una din calitățile profesionalismului în serviciu să fie capacitatea angajatului de a‑și amuza stăpânul prin tachinare. Îmi amintesc, de fapt, că domnul Simpson, proprietarul de la Ploughman's Arms, a spus cândva că, dacă ar fi un barman american, nu ar sta de vorbă cu noi în felul acesta prietenos și mereu curtenitor, ci ne‑ar bombarda cu referiri gro­solane la viciile și metehnele noastre, făcându‑ne bețivani și spu­nându‑ne în fel și chip, în încercarea de a‑și îndeplini rolul conform așteptă­rilor clienților. Îmi amintesc, de asemenea, că în urmă cu vreo câțiva ani domnul Rayne, care a fost în America în calitate de valet al lui Sir Reginald Mauvis, a rela­tat că un taximetrist din New York avea un fel de a anunța costul transportului care, dacă ar fi fost repetat la Londra, s‑ar fi încheiat cu tărăboi sau chiar cu târârea individului de mâini și de picioare până la cea mai apropiată secție de poliție.

Este foarte posibil, așadar, ca stăpânul meu să se aștepte într‑adevăr să răspund tachinărilor dânsului cu aceeași monedă și să vadă în neputința de a face acest lucru o formă de neglijență. După cum am spus, e o problemă care mi‑a dat multă bătaie de cap. Dar trebuie să declar că aceste tachinări con­stituie o îndatorire pe care simt că nu o voi putea îndeplini niciodată cu entuziasm. Este foarte bine ca, în vremurile acestea schimbătoare, omul să se poată adapta, pentru a prelua atribuțiuni care de obicei se situează în afara domeniului său strict. Însă în cazul tachinării lucrurile stau cu totul altfel. De pildă, cum poți să fii sigur că într‑un moment anume se așteaptă într‑ade­văr de la tine un răs­puns sub forma unei tachinări? Nici nu trebuie să te gân­dești prea mult la urmările catastrofale pe care le‑ar avea o tachinare despre care îți dai seama imediat după aceea că e total nepotrivită.

Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă am avut ocazia să îmi iau ini­ma în dinți și să încerc să dau genul de răspuns cerut. Îi serveam domnului Farraday cafeaua de dimineață în sufragerie când l‑am auzit spunându‑mi:

— Bănuiesc că nu dumneata croncăneai așa azi‑dimineață, Stevens.

Mi‑am dat seama că stăpânul meu se referea la o pereche de țigani care strângeau fiare vechi și care trecuseră prin apropiere mai devreme, strigând după cum le era obiceiul. Întâmplarea a făcut ca tocmai în dimineața aceea să mă gândesc la dilema de a răspunde sau nu cu tachinări la tachinările stă­pânului meu și să mă arăt foarte îngrijorat de modul în care ar putea in­ter­preta dânsul repetatele mele eșecuri în a răspunde cum se cuvine unor asemenea deschi­deri de conversație. Am început, deci, să caut o replică spiri­tuală, ceva care să fie totuși suficient de inofensiv în eventualitatea că aș fi apreciat greșit situația. După câteva clipe am spus:

— Aș zice mai degrabă că rânduniceau, nu cron­căneau, domnule. Din punct de vedere migrator.

Și mi‑am însoțit cuvintele cu un zâmbet modest și adecvat, pentru a indica fără echivoc că spusesem o vorbă de duh, dat fiind că nu voiam ca domnul Farraday să‑și domolească veselia spontană care poate că l‑ar fi cu­prins, din pricina unui respect nepotrivit.

Oricum, domnul Farraday și‑a ridicat simplu privirea spre mine și a glăsuit:

— Cum ai spus, Stevens?

Abia atunci mi‑am dat seama că vorba mea de duh nu putea, bineînțe­les, să fie apreciată cu ușu­rință de cineva care nu știa că oamenii care trecu­seră prin fața casei erau țigani. Așadar, nu puteam să găsesc nici o modalita­te de a continua să tachinez. De fapt, am hotărât că lucrul cel mai înțelept era să mă opresc și, prefăcându‑mă a‑mi aduce aminte că aveam ceva urgent de făcut, mi‑am cerut scuze și l‑am lăsat pe stăpânul meu cu o expresie ne­dumerită întipărită pe chip.

A fost, deci, un început descurajator pentru ceva ce se putea transforma, de fapt, într‑o categorie de îndatoriri cu totul noi ce urmau să‑mi revină, atât de descurajator încât mă văd nevoit să recunosc că nu am mai făcut alte în­cer­cări în această direcție. Dar, în același timp, nu pot evita sentimentul că domnul Farraday nu este mulțumit de reacțiile mele atunci când mă tachi­nează. Într‑adevăr, s‑ar putea ca insistențele din ultimul timp ale stăpânului meu să fie o modalitate de a mă îndemna și mai serios să răspund în același fel. Oricare ar fi situația, cert este că de la acea primă vorbă de duh referitoa­re la țigani nu am fost în stare să mă mai gândesc sufi­cient de repede la nici un alt spirit asemănător.

Dificultățile de acest gen tind să îți ocupe din ce în ce mai mult timp în ziua de azi, fiindcă nu ai posibilitatea să discuți și să‑ți pui de acord vederile cu alți colegi de breaslă, așa cum se întâmpla odi­nioară. Nu cu multă vreme în urmă, dacă se iveau asemenea nelămuriri cu privire la îndatoririle ce‑ți re­veneau, te consolai cu ideea că nu va mai trece mult și te vei întâlni cu un coleg de breaslă a cărui părere era respectată și care își însoțea stăpânul în vizită, având astfel prilejul să dezbați problema pe îndelete. Și firește că pe vremea lordului Darlington, când doamnele și gentlemenii veneau adeseori în vizită și stăteau zile în șir, era posibil să ajungi la o bună înțelegere cu colegii aflați în ospeție.

Într‑adevăr, în acele zile pline, camera perso­nalului de la noi era frecvent martoră a unor întru­niri ale câtorva dintre cei mai buni profesioniști din An­glia, care stăteau de vorbă până noaptea târziu la căldura focului. Și dați‑mi voie să vă spun că, dacă ați fi intrat din întâmplare în camera servi­torilor în oricare din serile acelea, nu ați fi ascultat doar simple bârfe. Ați fi asistat mai degrabă la dez­bateri referitoare la probleme cruciale care îi preo­cupau pe stă­pânii noștri aflați la etajul de deasupra sau la evenimentele importante des­pre care scriau ziarele. Și firește că, așa cum obișnuiesc să proce­deze colegii de breaslă din toate sferele sociale când se strâng laolaltă, puteam fi găsiți discutând fiecare aspect al profesiei noastre. Câteodată existau, bineînțeles, dezacorduri puternice, dar de cele mai multe ori atmosfera era dominată de un sentiment de respect reciproc. Poate că voi reda mai bine imaginea acelor seri dacă voi menționa că printre oaspeții obiș­nuiți se numărau domnul Har­ry Graham, majordom și valet al lui Sir James Chambers, și domnul John Donald, valet al domnului Sydney Dickinson. Existau și alții, poate nu la fel de distinși, dar a căror prezență însuflețită transforma fiecare vizită într‑un eveniment memorabil: de exemplu, domnul Wilkinson, majordom și valet al domnului John Campbell, cu bine cunoscutul său repertoriu de imitări ale unor gentlemeni de vază; domnul Davidson de la Easterly House, a cărui în­dârjire în discutarea oricărui subiect putea fi câteodată pentru un străin la fel de alar­mantă pe cât era de îmbietoare bunătatea simplă pe care o manifesta întotdeauna; domnul Herman, valet al domnului John Henry Peters, ale cărui vederi radicale nu puteau fi împărtășite de nimeni la modul pasiv, dar al că­rui râs gălăgios inconfundabil și farmec de Yorkshire nu te lăsau să nu‑l în­drăgești. Și aș putea continua. Exista pe vremea aceea o adevărată camara­derie în meseria noastră, indiferent de micile divergențe la nivelul relațiilor personale. Eram, cum se spune, croiți din aceeași stofă. Nu așa cum se în­tâmplă astăzi când, în rarele ocazii în care un angajat își însoțește stăpânul care ne este oaspete, el este de obicei un nou venit care nu prea are mare lucru de spus despre nimic altceva în afară de fotbal și care preferă să‑și pe­treacă seara bând un pahar la Ploughman's Arms, sau chiar la Star Inn, așa cum se întâmplă din ce în ce mai des în ziua de azi, în loc să stea la gura so­bei, în camera servitorilor.

Am amintit puțin mai înainte de domnul Graham, majordomul și valetul lui Sir James Chambers. De fapt, în urmă cu două luni am aflat cu mare bu­curie că Sir James urma să viziteze Darlington Hall. Așteptam cu nerăbdare această vizită, nu numai fiindcă oaspeții de pe vremea lordului Darlington sunt acum deosebit de rari — întrucât cercul de prieteni al domnului Farra­day diferă destul de mult, firește, de cel al înălțimii sale —, ci și pentru că bănuiam că domnul Graham îl va însoți pe Sir James ca pe timpuri și că voi putea astfel să aflu părerea lui în legătură cu această problemă a tachinării. De aceea, am fost pe cât de surprins pe atât de dezamăgit aflând, cu o zi îna­intea vizitei, că Sir James va veni singur. Mai mult decât atât, în timpul șede­rii lui Sir James am înțeles că domnul Graham nu se mai afla în serviciul dom­niei sale și chiar că Sir James nu mai avea nici un angajat permanent. Aș fi vrut să aflu ce se întâmplase cu domnul Graham căci, deși nu ne cunoș­team foarte bine, aș spune că ne‑am înțeles onorabil de câte ori ne‑am întâl­nit. Oricum, așa stând lucrurile, nu am mai avut nici un prilej de a afla ceea ce doream. Trebuie să spun că am fost destul de dezamăgit, fiindcă mi‑ar fi plăcut să discut cu el problema tachinării.

Dați‑mi voie, totuși, să‑mi reiau șirul ideilor. Am fost obligat, după cum spuneam, să petrec câteva minute neplăcute stând în salon ieri după‑amiază, în timp ce domnul Farraday își ducea mai departe zeflemelele. Am reacționat ca de obicei zâmbind ușor — suficient, în orice caz, ca să arăt că parti­cipam în felul meu la buna dispoziție pe care o afișa în continuare — și am așteptat să văd dacă aveam să obțin permisiunea de a efectua călătoria. Așa cum an­ticipam, domnul Farraday nu a întârziat mult și a consimțit amabil, având chiar bunătatea de a‑mi reaminti și de a se oferi încă o dată cu generozitate "să se ocupe de plata benzinei".

Prin urmare, nu am nici un motiv să nu plec în călătorie cu mașina în West Country. Bineînțeles că va trebui să îi scriu domnișoarei Kenton și să‑i spun că s‑ar putea să‑i fac o vizită. Va trebui, de asemenea, să mă îngrijesc de problema costumelor. Va fi nevoie să aranjez și alte chestiuni legate de aranjamentele din casă pe durata absenței mele. Însă, la urma urmei, chiar că nu văd de ce nu aș efectua această călătorie.