Nunta

Nunta de Nicholas Sparks

PROLOG

Este oare posibil ca omul să se schimbe cu adevărat? Sau caracterul și obișnuința trasează în viața noastră niște limite de nedepășit?

E mijlocul lunii octombrie 2003 și îmi pun aceste întrebări în timp ce privesc un fluture de noapte ce zboară orbește în lumina de pe verandă. Stau afară, singur. Jane, soția mea, doarme la etaj și nu s-a trezit când m-am strecurat din pat. E târziu, miezul nopții a venit și a trecut, iar aerul e rece, ceea ce confirmă pronosticul unei ierni timpurii. Am pus pe mine un halat greu de bumbac și, deși mi-am închipuit că va fi suficient de gros pentru a-mi ține de cald, mi-am dat seama că mâinile îmi tremurau când le-am băgat în buzunare.

Deasupra mea, stelele sunt tușe de argint trasate pe o pânză de cărbune. Văd constelația Orion și Pleiadele, Ursa Mare și Corona Borealis și descopăr că nu privesc doar cerul, ci scrutez înapoi, în trecut. Așa cum lumina stelelor traversează mii și mii de ani, aștept și eu să apară ceva, poate niște cuvinte profetice, pe care un poet să le poată folosi pentru a face lumină în misterele vieții. Dar nu se ivește nimic.

Aceasta nu mă surprinde. Nu m-am considerat niciodată un sentimental și, dacă o întrebați pe soția mea, sunt sigur că va fi de aceeași părere. Nu mă pierd cu firea urmărind un film sau o piesă, n-am fost niciodată un visător și, dacă sunt interesat de vreo formă de mister, poate să fie doar cel al regulilor Fiscului, stabilite prin lege. Mi-am petrecut cea mai mare parte a carierei de avocat specializat în dreptul civil în compania celor care se pregătesc de moarte și presupun că oricine ar putea să spună că viața mea este destul de searbădă tocmai din această cauză. Dar, chiar dacă au dreptate, ce pot să fac? Nu mă scuz, n-am făcut-o niciodată și, până la sfârșitul povestirii mele, sper că veți privi aceasta ciudățenie a caracterului meu cu un ochi indulgent.

Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Poate că nu sunt un sentimental, dar nu sunt complet insensibil și există momente când sunt copleșit de un profund sentiment de uimire. Exista lucruri simple pe care eu le găsesc ciudat de emoționante: bunăoară să te plimbi prin pădurile de sequoia din Sierra Nevada sau să privești cum se sparg de țărm valurile oceanului la capul Hatteras, împrăștiind stropi sărați în toate zările. Săptămâna trecută, mi s-a strâns inima când am văzut un băiat luându-l pe tatăl său de mână, în timp ce se plimbau pe trotuar. Mai sunt și alte lucruri: uneori pot să pierd noțiunea timpului rămânând cu ochii ațintiți spre cerul acoperit de norii fugăriți de vânt și când aud tunetul întotdeauna mă apropii de fereastră pentru a privi fulgerele. Când zigzagul strălucitor luminează cerul, mă trezesc adesea copleșit de un sentiment de tânjire inexplicabilă, deși mi-e imposibil să vă spun ce mi se pare că-mi lipsește în viață.

Mă numesc Wilson Lewis și aceasta este povestea unei nunți. Este, de asemenea, și povestea căsătoriei mele, dar, în ciuda celor treizeci de ani pe care Jane și cu mine i-am petrecut împreună, presupun că trebuie să încep prin a admite că alții știu mult mai multe despre căsnicie decât mine. Dacă mi-ar cere mie sfatul, nimeni n-ar afla nimic. Cât timp am fost căsătorit, am fost egoist, încăpățânat și tot atât de neștiutor ca un peștișor din acvariu. Și mă doare să descopăr aceste lucruri despre mine. Totuși, privind în urmă, cred că, dacă am făcut ceva așa cum trebuie, a fost că mi-am iubit soția în toți acești ani petrecuți împreună. Dacă vi se pare o ispravă ce nu merită menționată, trebuie să știți că a fost o vreme când eram convins că soția mea nu are aceleași sentimente pentru mine.

Desigur, toate căsniciile au suișuri și coborâșuri și eu cred că acest lucru e o consecință naturală a conviețuirii unor persoane care au ales să stea împreună atâta vreme. Între noi fie spus, eu și soția mea am trecut prin tragedia morții părinților mei și a unuia dintre ai ei, precum și prin cea a bolii tatălui ei. Ne-am schimbat locuința de patru ori și, cu toate că am avut succes în profesiunea mea, am făcut multe sacrificii pentru a mă bucura de situația actuală. Avem trei copii și, deși niciunul din noi n-ar da experiența de a fi părinte pe toate bogățiile lui Tutankhamon, nopțile fără somn și frecventele drumuri la spital când erau mici ne-au lăsat pe amândoi epuizați și deseori depășiți. Nu mai trebuie să spun că anii lor de adolescență au fost o experiență pe care n-aș mai vrea să o retrăiesc.

Toate aceste evenimente creează o stare de stres și, când două persoane trăiesc împreuna, stresul este atât o binecuvântare, cât și un blestem al căsătoriei. E o binecuvântare fiindcă reprezintă supapa de eliberare din tensiunile vieții de zi cu zi și un blestem fiindcă, de fapt, îți verși nervii pe cineva de care îți pasă foarte mult.

De ce vorbesc despre toate acestea? Pentru că vreau să subliniez că, în ciuda acestor evenimente, niciodată nu m-am îndoit de sentimentele mele față de soția mea. Sigur, au fost zile când am evitat să ne uităm unul în ochii celuilalt la micul dejun, dar niciodată nu m-am îndoit de noi. N-ar fi cinstit să spun că nu m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă m-aș fi însurat cu altcineva, dar în toți acești ani petrecuți împreună, nici măcar o dată n-am regretat faptul că am ales-o pe ea și că ea m-a ales pe mine. Am crezut că aveam o relație puternică, dar în final am realizat că greșeam. Am aflat asta acum mai mult de un an – mai exact, cu paisprezece luni în urmă – și această conștientizare, mai mult decât orice altceva, a declanșat tot ce avea să urmeze.

Vă întrebați ce s-a întâmplat atunci?

Gândindu-se la vârsta mea, cineva ar putea să presupună că a fost un incident provocat de criza vârstei mijlocii. Poate o dorință bruscă de a-mi schimba viața sau, probabil, o slăbiciune pentru cineva. Dar n-a fost nimic din toate acestea. Nu, păcatul meu a fost mic în marea schema a faptelor, un incident care în alte circumstanțe ar fi putut să devină în timp subiectul unei anecdote pline de umor. Însă întâmplarea ne-a rănit pe amândoi și de aici trebuie să-mi încep istorisirea.

Era pe 23 august 2002 și iată cum s-a întâmplat: m-am trezit, am luat micul dejun și apoi mi-am petrecut ziua la birou, așa cum făceam de obicei. Problemele de serviciu n-au jucat niciun rol în ceea ce a urmat. Sincer vorbind nu-mi amintesc să fi fost vorba de ceva deosebit. M-am întors acasă la ora obișnuită și am fost plăcut surprins să o găsesc pe Jane în bucătărie, pregătind felul meu preferat de mâncare. Când s-a întors pentru a mă saluta, am avut impresia că-i surprind privirea îndreptându-se în jos, ca și cum voia să vadă dacă țin în mână și altceva în afară de servieta mea, dar n-aveam nimic. O oră mai târziu am luat amândoi cina și după aceea, când Jane a început să strângă farfuriile de pe masă, mi-am scos câteva documente din geantă, pe care voiam să le revăd. Săteam în biroul meu și tocmai parcursesem prima pagina când am observat-o pe Jane stând în ușă. Își ștergea mâinile pe un șervet de bucătărie și pe fața ei se citea imaginea desăvârșită a dezamăgirii, pe care învățasem să o recunosc de-a lungul anilor, chiar dacă n-o înțelegeam prea bine.

— E ceva ce-ai vrea să-mi spui? m-a întrebat ea după o clipă.

Am ezitat, conștient că întrebarea ei nu era atât de nevinovata cum părea. Am crezut că poate se referă la o nouă coafură, dar am privit-o atent și părul ei nu părea aranjat altfel decât de obicei. De-a lungul anilor am încercat să remarc astfel de lucruri. Stăteam unul în fața celuilalt, situația devenise stânjenitoare și mi-am dat seama că trebuie să spun totuși ceva.

— Ce-ai mai făcut? am întrebat-o în sfârșit.

Drept răspuns mi-a adresat o umbră de zâmbet ciudat, s-a întors și a plecat.

Acum știu ce aștepta, dar atunci am ridicat din umeri și m-am întors la treburile mele, înregistrând faptul ca pe încă o dovadă a caracterului misterios al femeilor.

Mai târziu, în aceeași seară, m-am strecurat în pat și m-am relaxat, când am auzit-o pe Jane trăgând cu putere aer în piept. Era culcată pe partea ei, cu spatele la mine, și când mi-am dat seama că umerii îi tremurau am descoperit că plângea. Nedumerit, am așteptat să-mi spună ce a supărat-o atât de mult, dar în loc să vorbească, mi-a oferit încă un rând de suspine zgomotoase, ca și cum încerca să respire printre lacrimi. Instinctiv m-au trecut fiori pe șira spinării și am constatat că sunt din ce în ce mai îngrozit. Am încercat să nu mă sperii, am încercat să nu mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu tatăl ei sau cu copiii noștri, sau că doctorii i-au dat vreo veste teribilă chiar în legătură cu ea. Am încercat să nu mă gândesc că s-ar putea să fie o problemă pe care nu voi reuși să o rezolv și mi-am pus mâna pe spatele ei, în speranța că în felul acesta o voi liniști.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

A trecut puțin timp până mi-a răspuns. I-am auzit suspinele, în timp ce trăgea de cuvertură pentru a-și acoperi umerii.

— La mulți ani! a șoptit ea.

Douăzeci și nouă de ani, mi-am amintit eu prea târziu și de-abia atunci am observat într-un colț al camerei cadourile pe care le cumpărase pentru mine, împachetate cu grijă și așezate pe comodă.

Pur și simplu, uitasem!

Nu am nicio scuză și nici n-aș încerca să inventez una. Care ar fi rezultatul? Mi-am cerut iertare, desigur, apoi am făcut-o din nou în dimineața următoare și mai târziu seara, când a despachetat parfumul pe care îl alesesem cu grijă, cu ajutorul unei vânzătoare de la Belk’s. A zâmbit și mi-a mulțumit, bătându-mă ușor cu palma pe genunchi.

Stând lângă ea pe canapea mi-am dat seama că o iubeam la fel de mult ca în ziua în care ne-am căsătorit. Dar privind-o, remarcând – poate pentru prima dată – felul distrat în care se uita într-o parte și înclinarea tristă de neconfundat a capului, am realizat brusc că nu eram prea sigur dacă și ea mă mai iubea.

CAPITOLUL UNU

Ți se frânge inima când te gândești că soția ta s-ar putea să nu te mai iubească și, în noaptea aceea, după ce Jane și-a luat parfumul cu ea în dormitor, am rămas pe canapea ore întregi, întrebându-mă cum de am ajuns într-o asemenea situație. În primul rând, voiam să cred că Jane a reacționat pur și simplu emoțional și că am dat o prea mare importanță incidentului. Dar, cu cât mă gândeam mai bine, cu atât mai mult simțeam nu numai supărarea ei de soție neglijată, ci și urmele unei melancolii mai vechi – ca și cum greșeala mea fusese ultima mișcare dintr-un lung, lung șir de pași greșiți.

Oare pentru Jane căsătoria noastră se transformase într-o decepție? Deși nu voiam să cred asta, expresia ei o demonstra și m-am trezit gândindu-mă ce se va întâmpla cu noi în viitor. Oare se întreba dacă e cazul să mai stea cu mine sau nu? Regreta că se căsătorise cu mine? Acestea, trebuie să adaug, erau întrebări pe care îmi era groază să le analizez – cu răspunsuri care mă speriau și mai mult – pentru că până în acel moment considerasem că Jane era tot atât de fericită cu mine, cum eram și eu alături de ea.

Oare ce se întâmplase cu noi, ce ne schimbase într-atât sentimentele unuia față de celălalt?

Presupun că trebuie să încep spunând că multe persoane ar considera viața noastră destul de banală. Ca mulți alți bărbați, am avut obligația să-mi întrețin familia, așa că viața mea s-a concentrat în principal în jurul carierei. În ultimii treizeci de ani am lucrat la firma de avocatură Ambry, Saxon și Tundle din New Bern, Carolina de Nord, și venitul meu – deși nu extraordinar – a fost suficient pentru a ne plasa în mod clar în elita clasei de mijloc. La sfârșit de săptămână îmi place să joc golf și să fac grădinărie, prefer muzica clasică și citesc ziarul în fiecare dimineață. Deși Jane a predat cândva la o școală generală și-a petrecut apoi tot timpul crescându-i pe cei trei copii ai noștri. Conducea atât casa, cât și activitățile noastre sociale și cea mai mare mândrie a ei sunt albumele de fotografii, pe care le-a adunat cu grijă, considerându-le istoria în imagini a vieții noastre trăite împreună. Avem o casă cu gărduleț alb și grădină dotată cu stropitori automate; avem două mașini și suntem membri ai Clubului Rotary și ai Camerei de Comerț. În timpul căsniciei, am făcut economii pentru când vom ieși la pensie, am construit un leagăn din lemn în curtea din spate, care acum zace nefolosit, am participat la nenumărate ședințe cu părinții, am votat în mod regulat și am luat parte la slujbele bisericii episcopale în fiecare duminică. La cincizeci și șase de ani sunt cu trei ani mai în vârstă decât soția mea.

În ciuda sentimentelor mele pentru Jane, uneori cred că nu suntem o pereche potrivita pentru a petrece o viață întreagă împreună. Suntem deosebiți în aproape toate privințele și, deși firile opuse se atrag, am simțit întotdeauna că eu sunt cel care am făcut o alegere bună în ziua nunții noastre. Orice s-ar spune, Jane este cum mi-am dorit eu întotdeauna să fie. În timp ce eu tind spre stoicism și logică, Jane e cheltuitoare și amabilă, e posesoarea unei empatii naturale care o face să fie îndrăgită de toți. Râde cu ușurință și are un cerc larg de prietene. De-a lungul anilor, am descoperit că cei mai mulți dintre prietenii mei sunt de fapt soții prietenelor soției mele, dar cred că acesta este un lucru obișnuit la cele mai multe dintre perechile căsătorite, care au atins vârsta noastră. Mai sunt și norocos, pentru că Jane se pare că și-a ales prietenele gândindu-se la mine și apreciez că la un dineu a existat întotdeauna cineva cu care să pot sta de vorbă. Dacă ea n-ar fi intrat în viața mea, uneori mă gândesc că aș fi trăit ca un pustnic.

Și mai e ceva: sunt încântat de faptul că Jane își manifestă emoțiile cu o ușurință copilărească. Când e tristă plânge; când e veselă râde; și nu se bucură de nimic mai mult decât de surpriza unui gest frumos. În aceste momente, în ea există un fel de inocență îngerească și, deși întotdeauna am crezut că o surpriză e prin definiție ceva într-adevăr deosebit, pentru Jane amintirea unei surprize poate să provoace aceleași sentimente de emoție, chiar și peste mulți ani. Uneori, când visează cu ochii deschiși, o întreb la ce se gândește și ea începe deodată să-mi vorbească plină de încântare despre un amănunt pe care eu îl uitasem de mult. Această abilitate extraordinară, trebuie să spun, n-a încetat niciodată să mă minuneze.

Deși Jane a fost binecuvântată cu cea mai sensibila inimă din lume, în multe privințe este mai puternică decât mine. Valorile și credința ei, ca pentru cele mai multe femei din sud, se bazează pe Dumnezeu și pe familie; ea vede lumea ca printr-o prismă, în alb și negru, bine și rău. Jane ia deciziile dificile bazându-se pe instinct – și nu se înșală aproape niciodată – în timp ce eu mă trezesc cântărind fără încetare opțiunile și adesea sfârșesc tot în nesiguranță. Spre deosebire de mine, soția mea e foarte sigură pe ea. Această indiferență față de percepțiile celorlalți necesită o încredere în sine pe care eu n-aș putea să mă bizui și, mai presus de orice, îmi stârnește o mare invidie.

Presupun că unele diferențe dintre noi se datorează felului cum am fost crescuți. În timp ce Jane a crescut într-un orășel, alături de trei frați și de părinții care o adorau, eu am fost crescut într-o casă de la oraș, în Washington D.C, ca singurul copil al unor avocați guvernamentali, care erau rareori acasă înainte de ora șapte seara. Așadar, am petrecut mai mult timp singur și din această cauză și acum cel mai bine mă simt în izolarea micului meu birou.

Așa cum am mai spus deja, avem trei copii și, deși îi iubesc foarte mult, ei sunt în cea mai mare parte creația soției mele. Ea i-a născut, ea i-a crescut și ei se simt cel mai bine în prezența ei. Cu toate că uneori regret că nu mi-am petrecut cu ei atâta timp cât ar fi trebuit, mă simt bine la gândul că, în absența mea, Jane a făcut mult mai mult pentru ei. Fiecare dintre ei a ajuns bine, cu toate că eu am lipsit atât de mult din preajma lor. Acum sunt mari și trăiesc fiecare la casa lui, iar noi ne considerăm norocoși că numai unul s-a mutat din statul nostru. Cele doua fiice încă ne mai vizitează în mod regulat și soția mea are mare grijă să le pregătească felul lor preferat de mâncare, în caz că li s-ar face foame, deși se pare că nu se întâmplă niciodată așa. Când vin pe la noi, stau de vorbă cu Jane ore întregi.

La douăzeci și șapte de ani, Anna este cea mai mare. Cu părul negru și ochii întunecați, aspectul exterior îi reflecta personalitatea taciturnă pe măsură ce creștea. Era o introvertită și și-a petrecut anii adolescenței încuiată în camera ei, ascultând muzică tristă și scriind într-un jurnal. Pentru mine era o străină și puteau să treacă zile întregi fără să scoată un singur cuvânt în prezența mea. Niciodată n-am reușit să înțeleg ce am putut să fac pentru a provoca o astfel de reacție. Orice i-aș fi spus, îi smulgeam doar un oftat sau dădea din cap și dacă o întrebam ce o supără, se uita fix la mine, ca și cum întrebarea era ceva de neînțeles. Soția mea părea că nu găsește nimic neobișnuit în aceasta, considerând-o doar o fază tipică la tinerele fete, dar pe de altă parte, Anna stătea de vorbă cu ea. Uneori treceam prin fața camerei ei și le auzeam șușotind, dar dacă își dădeau seama că mă aflu în fața ușii, șoaptele încetau. Mai târziu, când o întrebam pe Jane despre ce au vorbit, ridica din umeri și dădea din mână plină de mister, ca și cum singurul lor scop era să mă țină pe mine deoparte.

Totuși, fiind primul meu copil, Anna a fost întotdeauna preferata mea. Aceasta nu e o afirmație pe care s-o fi făcut în fața cuiva, dar cred că ea știa foarte bine acest lucru și mai târziu am ajuns să cred că și în anii ei de muțenie, m-a iubit mai mult decât mi-am dat seama. Încă îmi mai amintesc de vremurile când studiam vreo procură sau vreun testament în biroul meu și ea se furișa înăuntru. Făcea încet ocolul camerei, privindu-mi cu atenție rafturile bibliotecii și atingând diverse lucruri, dar dacă îi spuneam ceva, se strecura afară, tot atât de tăcută cum intrase. Cu timpul, am învățat să nu mai spun nimic, așa că uneori zăbovea în biroul meu chiar și o oră, privindu-mă cum mâzgăleam tot felul de idei pe carnețelele mele galbene. Dacă mă uitam spre ea, zâmbea complice, bucurându-se de acest joc al nostru. Nu înțeleg nici acum mai mult decât am înțeles atunci, dar aceste imagini s-au imprimat în memoria mea, așa cum puține au mai făcut-o.

Acum, Anna lucrează pentru ziarul Raleigh News and Observer, dar cred că visează să devină romancieră. În colegiu s-a specializat în scrierea compunerilor și povestirile pe care le inventa erau tot atât de sumbre ca și personalitatea ei. Îmi amintesc că am citit una în care o fată devine prostituată pentru a-și putea îngriji tatăl bolnav, un om care cândva o agresase. Când am lăsat din mână paginile acelea, m-am întrebat ce se presupune că aș putea să fac eu într-o asemenea situație.

Acum este îndrăgostită nebunește. Anna, întotdeauna foarte atentă cu alegerile ei, a fost foarte selectivă în privința bărbaților și, slavă Domnului, Keith întotdeauna mi s-a părut un tip care se poartă frumos cu ea. El intenționează să ajungă ortoped și demonstrează o încredere în sine debordantă, caracteristică doar celor care au avut de întâmpinat puține obstacole în viață. Am aflat de la Jane că la prima întâlnire Keith a dus-o să înalțe zmee împreună pe plaja de lângă Fort Macon. Mai târziu, în aceeași săptămână, când Anna l-a adus acasă la noi, Keith a venit îmbrăcat cu o haină sport, proaspăt îmbăiat și mirosind vag a colonie. Când ne-am strâns mâinile, mi-a susținut privirea și m-a impresionat spunând: „E o plăcere să vă cunosc, domnule Lewis”.

Joseph, cel de al doilea copil al nostru, e cu un an mai mic decât Anna. El întotdeauna mi-a spus „papa”, deși nimeni altul din familia noastră n-a folosit acest apelativ niciodată. Și, iarăși, avem puține în comun. Este mai înalt și mai subțire decât mine, poartă blugi la aproape toate evenimentele sociale și, când ne vizitează de Ziua Recunoștinței sau de Crăciun, mănâncă doar legume. În perioada creșterii, l-am considerat un copil tăcut, deși reticența lui, ca și a Annei, părea că se îndrepta în mod deosebit către mine. Ceilalți îi remarcau adesea simțul umorului, deși, ca să fiu sincer, eu rareori îl observam. De câte ori petreceam ceva timp împreună, aveam impresia că în permanență încerca să-și formuleze o părere despre mine.

Semănând cu Jane, demonstra încă de mic o empatie precoce. Își rodea unghiile de griji pentru ceilalți, uluindu-ne de când avea cinci ani. Nu mai e nevoie să spun că atunci când i-am sugerat să se îndrepte spre domeniul afacerilor sau al economiei, mi-a ignorat sfatul și a ales sociologia. Acum lucrează la un azil părăginit de femei din New York, deși nu ne povestește nimic despre activitatea lui. Știu că se minunează de alegerile făcute de mine în viață, așa cum mă minunez și eu de ale lui, dar în ciuda diferențelor dintre noi, cu Joseph am reușit să am discuțiile pe care întotdeauna am dorit să le am cu copiii mei, de când erau mici. Este extrem de inteligent; a primit notele cele mai mari la testele de aptitudine școlară și e interesat de un spectru larg de domenii, începând cu istoria Orientului Mijlociu și până la aplicațiile teoretice ale fracțiilor geometrice. Apoi este și cinstit – uneori dureros de cinstit – și nu pot să nu menționez ca aceste aspecte ale personalității lui mă pun în dezavantaj, când se ajunge la o discuție în contradictoriu. Deși uneori m-am simțit frustrat din cauza încăpățânării lui, am fost și extraordinar de mândru că este fiul meu.

Leslie, mezina familiei, studiază biologia și fiziologia la Wake Forest pentru a deveni medic veterinar. Spre deosebire de majoritatea studenților care vin acasă în vacanțele de vară, ea participă la cursuri suplimentare, intenționând să termine facultatea mai devreme, și își petrece după-amiezele muncind într-un loc numit Ferma Animalelor. Dintre toți copiii noștri, ea este cea mai sociabilă și are un râs asemănător cu al lui Jane. Ca și Annei, îi plăcea să mă viziteze în biroul meu, dar ea era fericită doar când îi dădeam atenție. Când era copil, obișnuia să stea pe genunchii mei și să mă tragă de urechi; iar când a mai crescut, îi plăcea să intre la mine și să facă tot felul de glume nostime. Rafturile mele sunt pline de cadouri pe care mi le aducea: bucăți de gips acoperite cu litere de tipar scrise de ea, desene în creion, un colier făcut din macaroane. Ea a fost cel mai ușor de iubit, prima la rând pentru a primi îmbrățișările sau sărutările bunicilor și simțea o mare plăcere să se facă covrig pe canapea și să se uite la filme romantice. N-am fost surprins când la terminarea liceului a fost aleasă regina balului, acum trei ani.

Este și generoasă. Toți colegii de clasă erau invitați la petrecerile de ziua ei, de frică să nu rănească sentimentele cuiva, și când avea nouă ani, a petrecut o întreagă după-amiază mergând pe plajă de la un prosop la altul, pentru că găsise un ceas aruncat de valuri și voia să-l returneze păgubașului. Dintre toți copiii mei, ea mi-a provocat cele mai puține griji și, de câte ori vine în vizită, las deoparte tot ce am de făcut și-mi petrec timpul cu ea. Energia ei e molipsitoare și, când suntem împreună, mă minunez cum de a fost posibil să fiu binecuvântat cu un asemenea copil.

Acum, că toți au plecat de acasă, căminul nostru nu mai este același. Unde odată urla muzica, nu a rămas decât liniște. În timp ce cândva în cămara noastră erau rânduite opt feluri diferite de cereale dulci, acum acolo se află o singură marcă, ce promite fibre suplimentare. Mobilierul nu s-a schimbat în camerele copiilor noștri, dar pentru că afișele și orarele au fost luate de pe pereți – ca și alte lucruri amintind de personalitatea lor – nu mai există nimic care să deosebească un dormitor de celalalt. Pustietatea pare să domine acum în casa noastră; dacă înainte era perfectă pentru o familie formată din cinci persoane, acum mă izbesc deseori de amintirea dureroasă a felului cum era odată. Îmi aduc aminte că am sperat că această schimbare este cauza felului în care se simte Jane.

Dar, indiferent de motiv, nu pot să neg că ne-am îndepărtat unul de altul și, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât descopăr cât de mare a devenit prăpastia dintre noi. Am început ca un cuplu și ne-am transformat în părinți – ceva ce am considerat întotdeauna normal și inevitabil – dar, după douăzeci și nouă de ani, ne-am înstrăinat parcă prea tare. Se pare că doar obișnuința ne mai leagă. Viețile noastre au puține în comun; ne trezim la ore diferite, ne petrecem zilele în locuri diferite și serile ne respectăm propriile obiceiuri. Știu foarte puține despre preocupările ei zilnice și admit că și eu țin secretă o parte din activitatea mea. Nu-mi amintesc ultima oară când eu și Jane am purtat o discuție serioasă.

La două săptămâni după aniversarea de care uitasem, am avut totuși o astfel de discuție.

— Wilson, mi s-a adresat ea, trebuie să stăm de vorbă.

Am ridicat ochii. O sticlă de vin se afla pe masă între noi și aproape terminaserăm de mâncat.

— Da?

— M-am gândit sa mă duc la New York, să stau puțin cu Joseph, a continuat ea.

— Nu va veni el aici, în vacanță?

— Asta doar peste vreo două luni. Și cum vara asta nu a venit acasă în vacanță, cred că i-ar plăcea să-i fac o vizită.

În sinea mea, m-am gândit că ne-ar prinde bine o plecare de câteva zile. Poate că asta a și vrut să sugereze Jane și, cu un zâmbet, am luat paharul cu vin în mână.

— E o idee bună, m-am declarat eu de acord. N-am mai fost la New York de când s-a mutat el acolo.

Jane a surâs înainte de a coborî ochii în farfurie.

— Mai e ceva.

— Da?

— Ei bine, știu că ești foarte ocupat la serviciu și mai știu ce greu îți e să lași totul baltă…

— Cred că pot să-mi eliberez programul câteva zile, am zis eu răsfoindu-mi deja în minte agenda de lucru. Va fi greu, dar pot s-o fac. Când vrei să plecăm?

— Ei bine, asta e treaba… mai zise ea.

— Care treabă?

— Wilson, lasă-mă să termin. Trase adânc aer în piept, fără să încerce să-și ascundă plictiseala din glas. Ce încerc eu să-ți spun e că mi-ar plăcea să-l vizitez singură.

Pentru moment n-am știut ce să spun.

— Te-ai supărat, nu-i așa? continuă ea.

— Nu, am răspuns repede. E fiul nostru. Cum aș putea să mă supăr? Pentru a-mi sublinia calmul am luat cuțitul și am tăiat o bucățică de carne. Deci, când te-ai gândit să pleci? am întrebat-o eu.

— Săptămâna viitoare. Joi.

— Joi?

— Am cumpărat deja biletul.

Deși nu-și terminase mâncarea, se ridică și se îndreptă spre bucătărie. Mi-a evitat privirea, așa că am bănuit că mai avea ceva de spus, dar nu era sigură cum să formuleze. O clipă mai târziu, mă aflam singur la masă. Dacă mă întorceam, puteam să-i văd fața din profil, așa cum stătea în picioare lângă chiuvetă.

— Pare că va fi distractiv, am strigat eu sperând să sune firesc. Și știu că Joseph se va bucura la rândul lui. Poate mergi și la vreun spectacol cât timp stai acolo.

— Poate, am auzit-o spunând. Cred că depinde de programul lui.

Auzind apa de la robinet curgând, m-am ridicat să-mi duc farfuria la chiuvetă. Jane n-a spus nimic când m-am apropiat.

— S-ar putea să petreci un weekend minunat, am mai adăugat eu.

Ea îmi luă farfuria din mână și începu s-o spele.

— A, în legătură cu asta…

— Da?

— M-am gândit să rămân acolo mai mult de un weekend.

După aceste cuvinte, mi-am simțit umerii încordându-mi-se.

— Cât ai de gând să stai? am întrebat-o.

Ea puse farfuria mea de-o parte.

— Cam două săptămâni, mi-a răspuns.

Desigur, nu pe Jane o condamn pentru direcția în care se pare că a apucat-o căsnicia noastră. Într-un fel, știu că eu port o mare parte din vină, deși n-am reușit să-mi dau prea bine seama de ce și cum. Pentru început, trebuie să admit că n-am fost niciodată bărbatul care soția mea ar fi dorit să fiu, încă de la începutul căsniciei noastre. Știu, bunăoară, că ea voia să fiu mai romantic, așa cum fusese tatăl ei cu mama ei. Tatăl ei a fost genul de soț care-și ținea soția de mână în orele după-amiezii sau se oprea să-i culeagă ea un buchet de flori sălbatice, în drumul de la serviciu spre casă. Chiar din copilărie, Jane a fost fascinată de romantismul părinților ei. Apoi peste ani, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei Kate și întrebându-se de ce oare mi-e atât de greu să fiu romantic. Nu înseamnă că n-am încercat, dar se pare că nu înțeleg ce trebuie să faci, pentru ca inima celuilalt să înceapă să bată mai repede. Nici îmbrățișările, nici sărutările n-au fost ceva obișnuit în casa în care am crescut eu și manifestările de afecțiune m-au făcut adesea să nu mă simt în largul meu, în special în prezența copiilor. Odată am discutat cu tatăl lui Jane despre asta și el mi-a sugerat să-i scriu soției mele o scrisoare.

— Spune-i de ce o iubești, m-a sfătuit el. Dă-i niște motive concrete.

Aceasta se întâmpla acum doisprezece ani. Îmi amintesc că am încercat să-i urmez sfatul, dar când am pus mâna pe hârtie, n-am fost în stare să găsesc cuvintele potrivite. În cele din urmă am pus pixul jos. Spre deosebire de tatăl ei, n-am putut niciodată să discut despre sentimente. Sunt statornic, da. Demn de încredere, categoric. Credincios, fără îndoială. Dar romantismul, mi-e ciudă să admit, îmi este tot atât de străin ca și ideea de a naște eu însumi.

Uneori mă întreb câți alți bărbați sunt asemenea mie.

În timp ce Jane era la New York, i-am sunat la telefon și a răspuns Joseph.

— Salut, papa, mi-a spus el simplu.

— Salut. Ce mai faci?

— Bine, mi-a răspuns. După aceasta, adică după un lung și apăsător moment de tăcere, m-a întrebat: Dar tu?

Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul.

— E cam liniște pe aici, însă eu sunt bine. Am făcut o pauză. Cum decurge vizita mamei tale?

— Totul e în regulă. O țin ocupată.

— Cumpărături și plimbări pe la muzee?

— Câte puțin. Mai mult stăm de vorbă. E interesant.

Am ezitat. Deși m-am întrebat ce vrea să spună, se pare că Joseph nu simțea nevoia să-mi dea amănunte.

— Apropo, am spus eu pe un ton cât mai firesc, e pe acolo?

— De fapt, acum nu e. A dat o fugă la magazin să cumpere ceva de mâncare. Se întoarce în câteva minute, așa că dacă vrei, sună mai târziu.

— Nu, e în ordine. Spune-i doar că am sunat. Sunt acasă toată noaptea dacă vrea să-mi dea telefon.

— Așa am să fac, fu el de acord. Apoi, după o clipă: Alo, papa, am vrut să te întreb ceva.

— Da?

— Chiar ai uitat de aniversarea voastră?

Am inspirat profund.

— Da, am uitat.

— Cum de s-a întâmplat așa ceva?

— Nu știu. Mi-am amintit că se apropie, dar, când a sosit ziua, pur și simplu mi-a ieșit din minte. N-am nicio scuză.

— Ai rănit-o foarte tare, a adăugat el.

— Știu.

La celalalt capăt al firului s-a lăsat o clipă de tăcere.

— Ai înțeles de ce? m-a întrebat în sfârșit.

Deși nu i-am răspuns la întrebare, mă gândeam că, de fapt, am înțeles.

Foarte simplu, Jane nu voia să ajungem ca acele cupluri de bătrâni pe care le vedeam uneori când luam masa în oraș, perechi care întotdeauna ne-au stârnit mila.

În cazul acestor cupluri, trebuie să mă fac înțeles, de obicei protagoniștii sunt politicoși unul cu celălalt. Soțul poate să-i tragă scaunul soției sau să-i țină haina, soția poate sugera să ia unul dintre felurile de mâncare preferate de el. Iar când sosește chelnerul, pot face comanda unul pentru altul, cunoașterea reciprocă a gusturilor fiind dobândită de-a lungul unei întregi vieți de om – bunăoară fără sare pe ouă sau fără prea mult unt pe pâinea prăjită.

Dar, odată ce comanda a fost făcută, nu mai schimba o vorbă între ei.

Își sorb doar băuturile și privesc pe fereastră, așteptând în tăcere să sosească mâncarea. Atunci e posibil să mai vorbească puțin cu chelnerul – să ceară să le mai toarne cafea, de exemplu – dar apoi se retrag repede în propriul lor univers, de îndată ce acesta pleacă. Și în timp ce mănâncă, stau ca niște străini care împart întâmplător aceeași masă, ca și cum ar crede că a se bucura de compania celuilalt cere mai mult efort decât merită.

Poate e o exagerare din partea mea când percep în acest mod viețile lor, dar uneori m-am întrebat ce le-a făcut pe aceste perechi să ajungă într-o astfel de situație.

În timp ce Jane era la New York, am avut brusc revelația că s-ar putea ca și noi să ne îndreptăm într-acolo.

Când am luat-o pe Jane de la aeroport, îmi amintesc că m-am simțit ciudat de emoționat. Era un sentiment bizar și am fost ușurat să văd un licăr de zâmbet, când a intrat pe poartă și s-a îndreptat spre mine. Când s-a apropiat, i-am luat valiza.

— Cum ai călătorit? am întrebat-o eu.

— Bine. N-am idee de ce îi place așa de mult lui Joseph să locuiască acolo. E atâta aglomerație și zgomot tot timpul. N-am putut să mă obișnuiesc.

— Atunci ești fericită că ești acasă?

— Da, sunt. Dar și obosită.

— Sigur că ești. Călătoriile sunt obositoare.

Pentru o clipă niciunul din noi n-a mai scos un cuvânt. Mi-am schimbat valiza în cealaltă mână.

— Ce face Joseph? am mai întrebat-o.

— E bine. Cred că a luat puțin în greutate de la ultima lui vizită aici.

— Ceva deosebit în legătură cu el, ce nu mi-ai spus la telefon?

— Nu chiar. Muncește prea mult, asta e tot.

În tonul ei am sesizat o urmă de mâhnire pe care n-am înțeles-o deloc. Pe când încercam să mă dumiresc, am văzut o pereche de tineri îmbrățișându-se de parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile.

— Mă bucur că ești acasă, am spus eu.

Ea s-a uitat la mine, mi-a susținut privirea, apoi s-a întors spre bagaje.

— Știu.