O curiozitate fara margini

Gene și pălării de safari

— Încântat de cunoștință, Clint!

Prietenosul controlor de pașapoarte nu știa că englezilor li se dă uneori un nume de familie care e trecut primul, și abia după acesta vine numele ales de părinți. Dintotdeauna mi se spusese Richard, la fel cum dintotdeauna pe tata îl chemase John. De primul nostru nume, Clinton, pur și simplu uitaserăm, după cum fusese, de altfel, și intenția părinților noștri. Pentru mine era doar o vagă sursă de iritare, de care m-aș fi lipsit cu dragă inimă (în ciuda surprinzătoarei revelații că așa aveam aceleași inițiale ca Charles Robert Darwin). Dar, vai, cine putea să anticipeze Departamentul de Securitate Teritorială al Statelor Unite[1]! Dat fiind că a ne scana încălțările și a ne raționaliza pasta de dinți nu era îndeajuns, au hotărât ca orice persoană care intră în America să călătorească folosindu-se de primul nume, întocmai cum apare în pașaport. Prin urmare, a trebuit să-mi lepăd identitatea de-o viață – Richard – și să devin Clinton R. Dawkins când am achiziționat biletele de avion către State și, desigur, când am completat niște formulare importante, precum cele care îți cer explicit să negi că ai fi venit în SUA pentru a demola constituția prin forța armelor. („Unic scop al vizitei” a fost răspunsul prin care jurnalistul englez Gilbert Harding a încercat să riposteze la genul acesta de întrebare; astăzi, o asemenea cutezanță te poate distruge.)

Clinton Richard Dawkins, așadar, este numele de pe certificatul meu de naștere și din pașaport; iar al tatălui meu, Clinton John. Întâmplarea a făcut să nu fie singurul C. Dawkins menționat de The Times ca tată al unui băiețel abia născut la Maternitatea Eskotine din Nairobi, în martie 1941. Celălalt era reverendul Cuthbert Dawkins, misionar anglican, cu care nu avea nici o legătură. Spre uluirea ei, mama avea să fie asaltată cu felicitări de la tot felul de episcopi și clerici din Anglia, total necunoscuți, care-i cereau Domnului să-și pogoare binecuvântarea asupra feciorului nou-născut. Nu avem de unde să știm dacă blagoslovirile eronat direcționate asupra mea în locul fiului lui Cuthbert au avut vreun efect benefic în ceea ce mă privește, fapt este că el a ajuns misionar, ca tatăl lui, iar eu biolog, ca tatăl meu. Mama și astăzi mai face glume, zicând că poate ne-au schimbat între noi la naștere. Sunt încântat să constat însă că ceva mai mult decât asemănarea fizică dintre mine și tata îmi dă certitudinea că nu sunt un copil schimbat și că niciodată menirea mea nu a fost biserica.

Clinton a devenit primul nume de familie în clanul Dawkins atunci când stră-stră-străbunicul meu Henry Dawkins (1765–1852) a luat-o în căsătorie pe Augusta, fiica generalului sir Henry Clinton (1738–1795), care, în calitate de comandant suprem al forțelor britanice din 1778 până în 1782, este parțial responsabil pentru pierderea Războiului de Independență din America. Circumstanțele căsătoriei cu pricina fac totuși ca alipirea numelui său la cel al familiei Dawkins să fie cam îndrăzneață. Pasajul de mai jos este extras dintr-o cronică a Great Portland Street, unde a locuit generalul Clinton:

În 1788, fiica acestuia a fugit pe ascuns de la această adresă într-o diligență cu domnul Dawkins, care a împiedicat urmărirea postând în capul străzilor ce dădeau în Portland Place alte șase diligențe, instruite s-o ia din loc cât se poate de repede, în direcții diferite […].[2]

Mi-ar plăcea să-i pot atribui blazonului familiei mele meritul de a-i fi servit ca inspirație lui Stephen Leacock pentru lordul Ronald, care „[...] și-a încălecat armăsarul și a pornit-o în trombă în toate direcțiile”. De asemenea, mi-ar plăcea să cred că am moștenit ceva din ingeniozitatea lui Henry Dawkins, ca să nu mai vorbim de înflăcărarea lui. Numai că este puțin probabil, ținând cont că numai a treizeci și doua parte din genomul meu derivă dintr-al lui. A șaizeci și patra parte este de la însuși generalul Clinton, iar eu n-am avut niciodată nici o înclinație către instrucția militară. Tess D’Urberville și Câinele din Baskerville nu sunt singurele opere de ficțiune care fac referire la „atavismele” provenite de la niște strămoși îndepărtați, omițând faptul că procentajul de gene se înjumătățește la fiecare generație și, prin urmare, se stinge exponențial – sau așa ar trebui dacă n-ar exista mariajele între veri, care sunt cu atât mai dese cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat, ceea ce face ca noi toți să fim, într-o măsură mai mare sau mai mică, veri de diverse grade.

Iată un lucru extraordinar, pe care-l poți constata și fără să te ridici din fotoliu: dacă am călători suficient de departe în trecut cu o mașină a timpului, orice individ pe care l-am întâlni și care a dat urmași ar fi strămoșul tuturor oamenilor în viață astăzi. Dacă mașina timpului a călătorit suficient de mult înapoi, toți cei pe care-i întâlnim sunt ori strămoșii tuturor oamenilor în viață din acest an, ori ai nici unuia. Prin metoda reducerii la absurd, atât de dragă matematicienilor, se poate vedea că asta se aplică și în cazul strămoșilor noștri pești din perioada devoniană (peștele meu a fost cu siguranță și peștele tău, căci altminteri, ceea ce ar fi absurd, urmașii peștelui tău și urmașii peștelui meu ar fi stat separați în mod cast timp de 300 de milioane de ani, însă ar fi totuși capabili să se încrucișeze astăzi). Singura întrebare e cât de departe trebuie mers în trecut pentru a proba această chestiune. Desigur, nu atât de departe încât să ajungem la strămoșii noștri pești. Dar cât? Păi, sărind rapid peste calcule complicate, pot să vă spun că, de vreme ce regina Angliei este urmașa lui Wilhelm Cuceritorul, e cel mai probabil să fiți și voi (și – indiferent dacă am fost sau nu schimbat la naștere – e cert că și eu sunt, la fel ca orice om cu un arbore genealogic consemnat).

Clinton George Augustus Dawkins (1808–1871), fiul lui Henry și al Augustei, a fost unul dintre puținii membri ai familiei Dawkins care chiar au folosit numele de Clinton. Poate că a moștenit ceva din înflăcărarea tatălui său, dar era s-o piardă cu totul în 1849, în timpul bombardamentului austriac asupra Veneției, orașul unde se afla în calitate de consul britanic. Dețin un mic tun care se sprijină de un soclu cu o plăcuță de bronz inscripționată. Nu știu cui îi aparțin cuvintele și nici câtă bază se poate pune în ele, dar iată traducerea mea (din franceză, limba diplomatică de la vremea aceea):

Într-o noapte, pe când se afla în pat, o ghiulea i-a găurit patul trecându-i printre picioare, din fericire fără a-l vătăma decât superficial. Inițial am crezut că este doar o legendă, însă am aflat din surse sigure că datele sunt cât se poate de reale. Colegul lui elvețian avea să-l întâlnească mai târziu la înmormântarea consulului american și, când a fost întrebat, a confirmat râzând faptele și a precizat că tocmai din această pricină șchiopătează.

Această salvare la limită a părților vitale ale unuia dintre strămoșii mei s-a întâmplat înainte ca el să apuce să și le întrebuințeze, de aceea sunt tentat să atribui meritul existenței mele unui noroc chior balistic. Câțiva centimetri mai aproape de locul unde se bifurcă ridichea shakespeariană[3] și... Dar faptul că eu exist, și la fel și voi sau poștașul, ține de un firicel de noroc și mai firav. Se datorează unei potriviri perfecte în timp și spațiu a tot ceea ce s-a petrecut de la începuturile universului până astăzi. Întâmplarea cu ghiuleaua nu este decât o mostră impresionantă a unui fenomen mult mai generalizat. Cum am mai spus, dacă al doilea dinozaur de la stânga de pe lângă o anumită cicadee n-ar fi strănutat și, în consecință, n-ar fi ratat prinderea unui strămoș micuț, ca un chițcan, al tuturor mamiferelor, nici unul dintre noi n-ar mai fi fost astăzi aici. Putem să ne considerăm drept extraordinar de neverosimili. Dar, victorie, iată că totuși existăm.

Clinton (ulterior sir Clinton) Edward Dawkins (1859–1905), fiul lui C.G.A. („Ghiuleaua”) Dawkins, a fost unul dintre mulții Dawkins absolvenți ai Colegiului Balliol de la Oxford. S-a nimerit acolo taman bine pentru a rămâne imortalizat în versuri, inițial publicate în 1881 într-un pamflet intitulat The Masque of Balliol (Masca lui Balliol). În vacanța de primăvară a acelui an, șapte studenți aveau să compună și să publice poezii obscene despre diversele personalități ale colegiului. Faimos a rămas catrenul închinat directorului de la Balliol, Benjamin Jowett, semnat de H.C. Beeching, viitorul paroh al catedralei Norwich:

Întâiul mi-s eu, pe nume Jowett.

Nimic nu-i de știut, însă eu știu.

În ăst colegiu sunt prim dascăl,

Ce eu nu știu nu-i de știut.

Nu la fel de spirituale, totuși interesante pentru mine sunt versurile lui Clinton Edward Dawkins:

Pozitiviștii vorbesc în modul

lui Dawkins, cel pentru care

Dumnezeu e nimic, Omul e totul,

Scrie-l cu literă mare.

Liber-cugetători nu erau prea mulți în epoca victoriană, așa că-mi doresc să-l fi cunoscut pe stră-străunchiul Clinton (în copilărie i-am cunoscut două dintre surorile mai mici, aflate deja la o vârstă înaintată, din care una avea două servitoare pe care le chema – coincidența de nume avea să mi se pară mai târziu ciudată – Johnson și Harris[4]).

Cred că sir Clinton este cel care i-a finanțat studiile bunicului meu, nepotul lui, Clinton George Evelyn Dawkins, la Balliol, unde preocuparea principală pare să-i fi fost canotajul. Există o fotografie (reprodusă în secțiunea cu fotografii din această carte) cu bunicul meu gata de acțiune pe râu, care evocă minunat o idilică vară eduardiană la Oxford. Ar putea fi o scenă din Zuleika Dobson de Max Beerbohm. Oaspeții, cu pălăriile pe cap, stau pe barja colegiului, o ambarcațiune locuibilă pe care toți membrii clubului de canotaj ai colegiului o întreținuseră de când lumea. Astăzi, ce păcat!, a fost înlocuită cu clădiri durabile, din cărămidă, construite pe mal. (Una sau două barje se mai scot încă la apă – sau măcar la mal – ca ambarcațiuni locuibile, fiind remorcate către acele lacuri liniștite unde sălășluiesc găinușe de baltă și cufundări, prin răstoacele și gârlele de pe lângă Oxford.) Asemănarea bunicului cu doi dintre băieții lui, tata și unchiul Colyear, este izbitoare. Asemănările dintre membrii familiei mă fascinează, deși au tendința să pălească rapid pe măsură ce se schimbă generațiile.

Bunicul a fost devotat colegiului Balliol și s-a străduit să rămână acolo mult peste termenul normal alocat unui student – doar ca să mai vâslească, bănuiesc eu. Când mergeam pe la el, în ultimii ani de viață, numai despre colegiu îmi povestea și-mi cerea în mod repetat să-i spun dacă noi mai folosim (deși îi răspundeam în mod repetat că nu) argoul eduardian: mugger (bandit sau măscărici) în loc de master (director), waggerpagger cu referire la coșul de hârtii, Maggers’ Memogger în loc de Martyrs’ Memorial, crucea-reper din fața colegiului Balliol ridicată în memoria celor trei episcopi anglicani care au fost arși de vii în 1555 la Oxford pentru că se lăsaseră atrași de aroma creștină nepotrivită.

Una dintre ultimele mele amintiri cu bunicul Dawkins este de a-l fi dus la cea de pe urmă fandoseală de la Balliol (o reuniune festivă a foștilor membri, dedicată în fiecare an câte unei promoții). Înconjurat de vechii camarazi, împingători de cadre de umblat și garnisiți cu comete acustice și pince-nez-uri, a fost recunoscut de unul dintre ei, care l-a și atins, evident sarcastic: „Salut, Dawkins! Mai vâslești la clubul Leander?” L-am lăsat acolo, puțin cam oropsit printre băieții din vechea gardă, dintre care unii mai mult ca sigur luptaseră în Războiul Burilor și, în consecință, erau merituoșii destinatari ai celebrei To the Balliol Men Still in Africa (Tinerilor de la Balliol aflați încă în Africa) de Hilaire Belloc:

Acum ani mulți, pe când la Balliol mă aflam,

Tinerii de aici – și printre ei mă număram –

Iarna prin râuri împreună înotau

Și corp la corp sub soare se luptau.

Încă în inima noastră, Balliol, Balliol,

Iubit deja, dar prea puțin știut,

Unitu-ne-a pe veci unii cu alții,

Aleși de el, întocmai ca recruții.

Iată un Cămin ce-narmează bărbați

Cu ochi de copii și inimi de soldați,

părăsit Uganda și s-a bucurat de o largă recunoaștere ca strălucit profesor de statistică, domeniu îndeobște cunoscut ca fiind greu de înghițit de către biologi. A murit prea devreme, iar eu i-am dedicat una dintre cărțile mele, Un râu pornit din Eden:

În memoria lui Henry Colyear Dawkins (1921–1992), membru al Colegiului St. John’s, Oxford – un maestru în arta de a face lucrurile clare.

Frații au murit în ordinea inversă a vârstei și-mi este tare dor de ei toți. Am rostit necrologuri la înmormântarea lui Bill, a bunicului și a unchiului, care s-a stins din viață la vârsta de 93 de ani, în 2009.[5] Am încercat să transmit ideea că, deși au fost multe rele în administrația britanică a coloniilor, cei mai buni au fost cu adevărat foarte buni; iar Bill, ca și frații lui, și la fel Dick Kettlewell, despre care voi vorbi puțin mai târziu[6], au fost dintre cei mai buni.

Dacă despre cei trei frați putem spune că i-au călcat pe urme tatălui în administrația coloniilor, trebuie adăugat că au avut parte și pe linie maternă de o moștenire similară. Bunicul lor dinspre mamă, Arthur Smythies, a fost custode-șef al pădurilor în districtul său din India; băiatul lui, Evelyn, a ajuns custode-șef al pădurilor în Nepal. Datorită prieteniei dintre bunicul Dawkins și Evelyn, începută pe când amândoi studiau de zor cărți de silvicultură la Oxford, bunicul a ajuns s-o cunoască pe Enid, sora lui Evelyn și bunica mea, și să se însoare cu ea. Evelyn era autorul unei cunoscute cărți despre Bogățiile pădurilor din India (India’s Forest Wealth, 1925), precum și al unor lucrări de filatelie de referință. Soția lui, Olive, mi-e greu s-o spun, dar era pasionată de vânătoarea de tigri și chiar a publicat o carte intitulată Doamna cu tigri (Tiger Lady). Există o fotografie a ei în care șade pe un tigru, cu o pălărie de safari pe cap, iar soțul o bate cu mândrie pe umăr, parcă spunându-i: „Bravo, fetițo!” Nu cred c-ar fi fost genul meu de femeie.

Primul născut al lui Olive și Evelyn, taciturnul văr primar al tatălui meu, Bertram („Billy”) Smythies, a lucrat tot în domeniul silvic, în Burma și mai târziu în Sarawak: a scris lucrările de referință Păsările din Burma (Birds of Burma) și Păsările din Borneo (Birds of Borneo). Cea de-a doua avea să-i fie carte de căpătâi autorului (deloc taciturn) de literatură de călătorie Redmond O’Hanlon, în comica lui incursiune În inima insulei Borneo (Into the Heart of Borneo) împreună cu poetul James Fenton.

Fratele mai mic al lui Bertram, John Smythies, s-a abătut de la tradiția familiei și a devenit un neurolog renumit, o autoritate în domeniul schizofreniei și al drogurilor psihedelice, mutându-se în California, unde se pare că l-ar fi și inspirat pe Aldous Huxley să ia mescalină și să-și curețe „porțile percepției”. Recent i-am cerut sfatul: să accept oferta unui prieten de a mă ghida într-un trip LSD? A fost împotrivă. Yorick Smythies, alt văr primar de-al tatei, a devenit un devotat secretar particular al filozofului Wittgenstein.[7] În biografia lui Iris Murdoch, Peter Conradi face referire la Yorick numindu-l „fericitul sărac cu duhul” care i-a servit drept inspirație romancierei pentru Hugo Belfounder, unul dintre personajele din Prins în mreje. Trebuie să spun că asemănarea nu e ușor de văzut.

Lui Yorick i-ar fi plăcut să se facă șofer de autobuz, dar, după cum avea să scrie [Iris Murdoch], a fost singurul om din istoria companiei de autobuze care a căzut la proba de teorie. [...] În timpul singurei lecții de condus primite, instructorul s-a dat jos din mașină pentru că Yorick o lua ba pe drum, ba pe lângă.

Picând examenul necesar pentru a deveni șofer de autobuz și descurajat de Wittgenstein (ca mai toți ceilalți învățăcei ai acestuia) să urmeze o carieră în filozofie, Yorick a ajuns bibliotecar la Facultatea de Silvicultură de la Oxford, probabil singura lui legătură cu tradiția familiei. Avea obiceiuri dintre cele mai excentrice, prizatul de tutun și romano-catolicismul, și a sfârșit tragic.

Arthur Smythies, bunicul verilor din familia Dawkins și Smythies, se pare că a fost primul din familie care a intrat în serviciul imperial. Toți strămoșii lui pe linie paternă din șapte generații consecutive, până la stră-stră-stră-stră-străbunicul lui (reverendul William Smythies, născut în anii 1590), au fost clerici anglicani. Bănuiesc că n-ar fi fost imposibil ca și eu, dacă aș fi trăit în vreunul dintre acele secole, să fi devenit om al Bisericii. Dintotdeauna m-au interesat întrebările existențiale profunde, acele întrebări la care religia aspiră (însă eșuează) să dea răspunsuri, dar am avut norocul să mă nasc într-o epocă în care la aceste întrebări pot fi date răspunsuri științifice, nu supranaturale. E drept că pasiunea mea pentru biologie a fost în mare parte stimulată de întrebările asupra originii și esenței vieții, mai degrabă decât – cum e cazul multora dintre biologii mai tineri cărora le-am predat – de dragostea pentru istoria naturală. Ba chiar se poate spune că am abandonat devoțiunea pentru explorările în aer liber și istoria naturală de teren, tradiționale în familia noastră. Într-o scurtă autobiografie publicată mai demult într-o antologie de texte memorialistice scrise de mai mulți etologi, spuneam:

Încă din copilărie ar fi trebuit să fiu naturalist. Aveam toate atuurile: nu numai mediul înconjurător propice încă de la început, în Africa tropicală, dar și bagajul genetic corespunzător. Generații la rând, cei din familia Dawkins, cu picioarele lor arse de soare, în pantaloni scurți kaki, au străbătut în lung și-n lat junglele Imperiului. Aidoma tatălui meu și celor doi frați ai lui, m-am născut cu o pălărie de safari pe cap.[8]

Unchiul Colyear chiar avea să-mi spună mai târziu, când m-a văzut în pantaloni scurți pentru prima oară (pe care el îi purta invariabil, cu două curele la betelie): „Dumnezeule, ai niște genunchi de adevărat Dawkins!” Am continuat scriind despre unchiul Colyear că cel mai urât lucru pe care a putut să-l zică despre un tânăr a fost că...

„N-a pus piciorul în viața lui într-un hostel pentru tineret”; o critică severă care, îmi pare rău s-o spun, mi se aplică până în ziua de azi. Alter egoul meu din tinerețe pare să fi abandonat tradițiile familiei.

Am primit toată suținerea din partea părinților mei, care cunoșteau amândoi toate florile sălbatice posibile, de pe stâncile din Cornwall până pe pajiștile alpine, iar tata obișnuia să ne distreze copios pe mine și pe sora mea spunându-ne tot soiul de nume latinești (copiilor le place la nebunie să audă cuvinte, chiar dacă nu știu ce înseamnă). La scurt timp după ce am ajuns în Anglia, am suferit cumplit când bunicul meu, înalt și chipeș, acum pensionat din serviciul silvic din Burma, mi-a arătat la fereastră un pițigoi albastru și m-a întrebat dacă știu cum se numește. Nu știam, așa că am bâiguit un jenant: „E un cintezoi?” Bunicul a fost oripilat. Să nu știi în familia Dawkins asemenea lucru era ca și cum n-ai fi auzit de Shakespeare. „Dumnezeule, John!” – n-aveam să uit niciodată aceste cuvinte și nici disculparea loială a tatei – „cum e posibil așa ceva?”

Dar, ca să fim cinstiți cu alter egoul meu din copilărie, trebuie precizat că abia pusesem piciorul în Anglia și nici pițigoii albaștri, nici cintezoii nu se găsesc în Africa. În tot cazul, am ajuns târziu să-mi placă cu adevărat să observ animalele sălbatice. Și nu am devenit niciodată un explorator de teren, precum tata sau bunicul. În schimb:

Am devenit, pe ascuns, un cititor. Când veneam în vacanță de la internat, obișnuiam să mă furișez în camera mea cu câte o carte – chiulangiu vinovat de a se priva de aerul proaspăt și de beneficiile ieșirilor în natură. Iar când am început să studiez serios biologia la școală, am făcut-o tot dintr-o pornire livrescă. Eram atras de acele întrebări pe care adulții le-ar fi numit filozofice. Care-i sensul vieții? De ce ne aflăm aici? Cum a început totul?

Familia mamei era din Cornwall. Mama ei, Connie Weame, a fost fiica și nepoata doctorilor din Helston (copil fiind, îmi imaginam că amândoi sunt aidoma doctorului Livesey din Comoara din insulă). Bunica era pătrunsă de spiritul din Cornwall până-n măduva oaselor: îi numea pe englezi „străinii”. Regreta că s-a născut prea târziu ca să mai poată vorbi limba locală, acum dispărută, dar îmi spunea că, pe când era ea mică, pescarii din Mullion îi înțelegeau pe cei bretoni, care „veneau să ne șutească crabii”. Dintre limbile britonice – galeza (încă vorbită), bretona (pe cale de dispariție) și limba comică (dispărută) –, bretona și comica sunt înrudite îndeaproape în arborele lingvistic al familiei. Câteva cuvinte comice s-au păstrat în dialectul din Cornwall al limbii engleze, de pildă quilkin pentru „broască”, iar bunica vorbea bine acest dialect. Noi, nepoții, o rugam mereu să ne spună o poezie foarte simpatică despre un băiețel care „a înghiorțit un guguloi”[9] (a înghițit un sâmbure de prună). Chiar o înregistrasem la un moment dat recitând această poezie, dar din păcate am pierdut caseta. Peste ani, Google m-a ajutat să dau de urma cuvintelor[10] și parcă îi aud și acum vocea subțirică pronunțându-le.

Jos la nădărie[11] e-un mare tărăboi[12]:

Prâslea lui Ben Trembaa înghiorți un guguloi,

Acătării[13] nu poate-nghiorți, că e-n gâtlej[14] priponit,

Cum să-l mai scoată, ia, nimeni n-a ghicit,

Și se-neca[15], icnea, bora[16] și își dădea

ochii peste cap – ce prinser-a luci –

Bolborosind și tropăind[17] de colo-colo ca și-nnebunit[18].

Bătrâna Mally Gendall-i veni-n ajutorare –

Ca Jimmy Eellis peste mâțe[19], ea-i mereu mare și tare;

De smoc[20] mi ți-l apucă ș-apoi, cât să zici „hop”,

Își vârî deștu-n grumazul cel far’ de noroc,

Dar de cum i-l prinse băiatul-ntre dinți

Purcede să i-l roadă – iar ea, ca nevăstuica[21], începe-a chițăi.

Nimeni să-l ajute nu izbutea, de frică,

Ba unu’ zice: „încearcă și-o tumbă[22], la o adică”

Fuga după mentol[23] cât unchiu’ Tommy Wilkin cască

Turnând la baliverne cu-n țânc ce-a-nghiorțit o broască[24];

Clătinând din cap, spun unii grav: „Nu-i de mirare

Că băiatul a dat de bucluc – era o pacoste[25] mare:

Un leneș[26], dă cu banul[27], chinuie[28] câini și mâțe,

Strică[29] la păsări cuibul și câte și mai câte.”

Taman în acea clipă sosi în pas forțat[30]

Și Jem cel Mare, care aprig le-a strigat:

„Mă, da’ voi chiar sunteți ca ăi’ din Ruan Vean

N-aveți habar de ni’că și stați cu mâinile-n sân.”

Se puse-ntre ei și-i dă la pici o palmă

Nițeluș sub ceafă[31] – și uite guguloiu’ afară.

Dar ce băiat ni se-arată printre-a hașmaciucii[32] flori[33]:

Măi să fie! Na că-n gură are iar un guguloi!

Mă fascinează evoluția lingvistică și modul în care variantele locale se despart și ajung dialecte, precum engleza comică sau geordică, ca apoi să se diferențieze imperceptibil și mai mult, până când ajung reciproc neinteligibile, dar rămânând evident idiomuri înrudite, precum germana cu neerlandeza. Analogia cu ceea ce se petrece în evoluția genetică este suficient de apropiată ca să clarifice lucrurile și deopotrivă să inducă în eroare. Atunci când populațiile se diferențiază devenind specii, momentul separării se definește ca acela când ele nu se mai pot încrucișa. După părerea mea două dialecte tind spre statutul de idiomuri separate atunci când au ajuns într-un punct critic similar: în acel punct unde, dacă un vorbitor nativ al unei limbi încearcă să vorbească în cealaltă, intenția lui va fi luată drept un compliment, și nu o insultă. Dacă mă duc într-un pub din Penzance și încerc să vorbesc în dialectul din Cornwall al englezei, sigur mi-o iau pe cocoașă, pentru că cei de-acolo vor crede că-i imit ca să-mi bat joc de ei. Însă dacă mă duc în Germania și încerc să vorbesc în germană, oamenii vor fi încântați. Germana și engleza au avut suficient timp să se diferențieze. Dacă am dreptate, ar trebui să se găsească exemple – poate în Scandinavia? – de dialecte pe punctul de a deveni limbi de sine stătătoare. Cu ocazia unei vizite recente pentru o conferință la Stockholm, am fost invitat la un talk-show televizat care se transmitea atât în Suedia, cât și în Norvegia. Gazda emisiunii era norvegiană, la fel și o parte dintre invitați, și mi s-a spus că nu contează în ce limbă se vorbește: telespectatorii de ambele părți ale graniței înțeleg fără efort ambele limbi. Daneza, pe de altă parte, este greu de înțeles pentru majoritatea suedezilor. Conform teoriei mele, dacă un suedez merge să viziteze Norvegia, recomandarea este să nu încerce să vorbească norvegiană ca nu cumva lucrul acesta să fie considerat o insultă. Dar un suedez care vizitează Danemarca s-ar putea bucura de multă simpatie dacă ar încerca să vorbească în daneză.[34]

După moartea străbunicului meu dr. Walter Wearne, văduva lui s-a mutat din Helston și și-a construit o casă cu vedere către Mullion Cove, pe coasta de vest a peninsulei Lizard, casă care a rămas în familie până în ziua de azi. Mergând pe coasta stâncoasă printre pâlcurile rozalii de limba-peștelui, de la Mullion Cove ajungi la Poldhu, locul în care s-a aflat stația radio a lui Guglielmo Marconi, de unde a și efectuat prima transmisiune radio transatlantică, în 1901. Transmisiunea a constat în repetarea insistentă a literei „s” în codul Morse. Cum au putut fi atât de obtuzi, într-un moment epocal ca acela, încât să nu transmită ceva mai inspirat decât „s s s s s s”?

Bunicul din partea mamei, Alan Wilfred „Bill” Ladner, provenea tot din Cornwall și era inginer de profesie, angajat la firma lui Marconi. S-a alăturat echipei prea târziu ca să poată lua parte la transmisiunea din 1901, dar avea să fie trimis să lucreze la stația radio din Poldhu prin 1913, cu puțin înaintea izbucnirii Primului Război Mondial. În 1933, când stația radio din Poldhu a fost desființată, sora mai mare a bunicii, Ethel (căreia mama îi spunea numai „Mătușa”, deși nu era singura ei mătușă), a reușit să achiziționeze câteva plăci de ardezie mai mari care se folosiseră ca tablouri de aparatură, perforate după niște tipare ce le trădau utilizarea – fosile ale unei tehnologii de mult apuse. Cu aceste plăci este pavată și acum grădina casei din Mullion a familiei noastre (vezi secțiunea cu fotografii din această carte), iar în copilărie ele mă făceau să privesc cu admirație distinsa profesie a bunicului meu, aceea de inginer – mai puțin distinsă în Marea Britanie decât în multe alte țări, ceea ce ar putea explica într-o oarecare măsură tristul declin al țării mele de la statutul de mare putere manufacturieră de odinioară la cel mult mai puțin demn de furnizoare de „servicii financiare”.