O noapte compromitatoare

O noapte compromitatoare de Teresa Medeiros

Capitolul 1

Dragă cititorule, nu voi uita niciodată clipa în care l-am văzut pentru prima dată pe bărbatul care plănuia să mă ucidă…

Londra, 1825

Carlotta Anne Fairleigh tocmai ieșea. Din păcate, în acel moment, nu ieșea decât din propria rochie de bal lucrată cu grijă, și de pe fereastra de la etajul al doilea al conacului din Mayfair al mătușii sale Diana. Și poate că ar fi reușit să ducă la bun sfârșit cea de-a doua activitate fără vreun incident, dacă volanele de mătase care îi împodobeau corsetul rochiei nu s-ar fi agățat într-un cui ce ieșise din pervaz.

— Harriet! șopti Lottie disperată. Harriet, unde ești? Am îngrozitor de mare nevoie de ajutorul tău!

Își întinse gâtul să se uite în camera de zi plăcută în care stătuse destul de confortabil până în urmă cu doar câteva minute. O pisică albă pufoasă moțăia pe șemineu, dar Harriet, asemenea norocului lui Lottie, părea să se fi evaporat.

— Oare unde o fi dispărut gâsculița asta? bombăni ea.

În timp ce se lupta să-și elibereze volănașul din cui, tălpile netede ale pantofilor din piele dansau și alunecau pe ramura de copac care se întindea chiar sub ea, încercând în zadar să se prindă de ceva.

Aruncă o privire reticentă peste umăr, în timp ce brațele o dureau de la efort. Lespezile terasei de dedesubt, la care, cu doar câteva minute înainte, crezuse că putea ajunge, păreau acum la câteva leghe depărtare. Se gândi să strige după un lacheu, dar se temea că va veni, în schimb, fratele ei, și va descoperi în ce situație delicată era. Deși era numai cu doi ani mai mare decât ea, George se întorsese recent din primul său mare tur al continentului, și era foarte dornic să se laude cu nou căpătatul său rafinament în fața surorii mai mici.

Sunetele discordante ale unui cvartet de coarde ce-și acorda instrumentele fură duse de vânt prin ușile din sticlă de pe partea de nord a casei. Într-un timp foarte scurt, Lottie știa că va auzi huruitul de roți al trăsurilor și murmurul de voci și râsetele primitoare în timp ce crema aristocrației din Londra venea să-i inaugureze debutul în înalta societate. Fără să bănuiască măcar că oaspetele lor de onoare stătea agățat de o fereastră cu două etaje mai sus, pierzându-și singura șansă la respectabilitate.

Poate că nu s-ar fi aflat la ananghie dacă Sterling Harlow, cumnatul și tutorele ei, i-ar fi găzduit debutul la reședința Devonbrooke, întinsul său conac din cartierul West End. Dar verișoara lui, Diana, îl convinsese prin lingușiri să-i cedeze ei onoarea.

Nu fu nevoie de un efort prea mare pentru imaginația bogată a lui Lottie să și-i închipuie pe oaspeții mătușii sale adunați în jurul trupului ei inert, întins pe lespezi. Femeile și-ar apăsa batistele parfumate peste buze pentru a-și înăbuși suspinele, în timp ce bărbații ar fi „țățâit” a dezaprobare, murmurând ce păcat groaznic era că aveau să fie lipsiți pentru totdeauna de compania ei plină de vioiciune. Aruncă o privire tristă către poplinul violet al fustei sale. Dacă rochia nu ar suferi prea mult în drumul său spre pământ, poate că familia ei ar putea să o îngroape în ea.

Era ușor să-și imagineze și reacția rudelor. Sora ei, Laura, și-ar ascunde fața scăldată în lacrimi în reverele soțului ei, cu inima frântă pentru ultima dată de nesăbuința lui Lottie. Dar cea mai condamnabilă dintre toate ar fi dezamăgirea amară întipărită pe chipul cu trăsături frumoase ale cumnatului ei. Sterling petrecuse o grămadă de timp, grijă, răbdare și bani pentru a o transforma într-o adevărată doamnă din înalta societate. Seara aceea fusese ultima ei șansă de a dovedi că eforturile lui nu fuseseră în zadar.

Daca prietena ei cea mai bună, Harriet, nu ar fi venit alergând în încăpere, pe când slujitoarea mătușii sale Abigail îi făcea ultimele retușuri la coafură, Lottie s-ar fi aflat încă în fața mesei de toaletă din salon.

Recunoscând petele de roșeață ce colorau obrajii lui Harriet, Lottie se ridicase rapid de pe scaun.

— Mulțumesc, Celeste. Asta este tot.

De îndată ce servitoarea ieși, Lottie se duse iute lângă prietena ei.

— Ce s-a întâmplat, Harriet? Arăți de parcă ai fi înghițit o piaică.

Deși Harriet Dimwinkle nu era prea grăsuță, totul la ea dădea impresia de rotunjime – obrajii cu gropițe, ochelarii cu ramă de oțel ce îi acopereau ochii căprui, umerii care îi rămâneau ușor aplecați în ciuda orelor nesfârșite în care fusese forțată să mărșăluiască în jurul salonului de la Școala de Conduită pentru Tinere Educate a Doamnei Lyttelton cu un atlas greu pe cap. Numai numele fusese suficient să-i atragă tachinarea fără milă a colegelor ei. Nu ajutase nici faptul că fata era un pic cam… ei bine, prostuță.

Fiind o persoană care nu tolera nedreptatea, Lottie se proclamase apărătoarea lui Harriet. Îi era rușine să recunoască, chiar și în sinea ei, că însăși lipsa de inteligență a lui Harriet îi permisese acestei fete blajine să accepte cele mai multe dintre planurile lui Lottie fără a se îngrijora în legătură cu consecințele.

Harriet se agăță strâns de brațul lui Lottie.

— Tocmai le-am auzit pe două dintre servitoare șoptind. N-o să ghicești niciodată cine a locuit alături de noi în ultimele două săptămâni, practic sub nasul mătușii tale.

Lottie aruncă un ochi pe fereastră. Casa întunecată de alături abia se zărea printre umbrele amurgului.

— Nimeni, mă gândesc eu. Locul e pustiu. Suntem aici de marți și încă nu am văzut nici măcar un suflet acolo.

Harriet deschise gura.

— Stai! Lottie se îndepărtă de prietena ei, ridicând o mână în semn de avertizare. Nu contează. Nu vreau să știu. Ultimul lucru de care am nevoie în seara aceasta este ca Laura să mă dojenească pentru că sunt o curioasă incorigibilă.

— Dar tu nu ești o curioasă, spuse Harriet, clipind ca o bufniță în spatele ochelarilor ei. Ești o scriitoare. Mereu ai spus că surorii tale îi lipsește imaginația pentru a face distincția între ele. Motiv pentru care pur și simplu trebuie să-ți spun că…

Lottie o întrerupse din nou.

— Știi pe cine i-a cerut Sterling mătușii mele să o invite în seara asta? Pe domnișoara Agatha Terwilliger.

Harriet păli.

— Pe însăși Teribila Terwilliger?

Lottie dădu din cap.

— Chiar pe ea.

Agatha Terwilliger fusese singurul profesor de la școala doamnei Lyttelton care refuzase să strângă din dinți și să atribuie predilecția lui Lottie pentru nebunii „optimismului său” sau „pasiunii pentru viață”. Fusese mult mai interesată de formarea caracterului elevei sale decât să-l împace pe puternicul tutore al lui Lottie, ducele de Devonbrooke care o adora pe cumnata sa. Morocănoasa fată bătrână luptase de fiecare dată cu voința lui Lottie, câștigând ostilitatea ei nemuritoare, precum și respectul ei șovăitor.

— Sterling vrea să-i demonstrez domnișoarei Terwilliger că nu mai simt băiețoiul neascultător care i-a cusut degetele de la mănuși și și-a adus poneiul în dormitor. Când voi coborî scările în seara asta, bătrâna zgripțuroaică – Lottie tresări dându-și seama de greșeală – această femeie dragă și blândă nu va vedea decât o adevărată lady, gata să-și facă debutul în înalta societate. O tânără care a acceptat în sfârșit ideea nobilă că virtutea este propria recompensă.

Harriet afișă o expresie imploratoare.

— Dar chiar și cea mai virtuoasă dintre doamne se bucură să mai guste câte un scandal savuros din când în când. Motiv pentru care pur și simplu trebuie să știi cine locuiește în acea casă. Este…

Lottie își astupă urechile cu palmele și începu să fredoneze partea a doua din Simfonia a cincea a lui Beethoven. Din păcate, anii în care trăsese cu urechea îi perfecționaseră abilitățile de citire pe buze până la nivelul unei arte.

— Nu! Coborî încet mâinile. Nu se poate! Însuși Marchizul Criminal?

Harriet dădu din cap, buclele ei moi fluturând asemenea urechilor maro și mătăsoase ale unui spaniel.

— Chiar el. Și slujnicele jură că aceasta este ultima lui noapte în Londra. Mâine pleacă în Cornwall.

Lottie începu să se plimbe încoace și-ncolo de-a lungul covorului Aubusson decolorat, devenind din ce în ce mai agitată.

— Mâine? Deci asta ar putea fi ultima mea șansă de a da ochii cu el. Oh, de-aș fi știut mai devreme! M-aș fi putut cățăra chiar în copacul ăsta de la fereastră și m-aș fi strecurat în curtea lui fără să afle cineva.

Harriet se cutremură.

— Și dacă te ar prinde spionându-l?

— N-aș avea de ce să mă tem, spuse Lottie, cu mai multă convingere decât simțea. Din câte am auzit, ucide doar persoanele pe care le iubește.

Într-un moment de inspirație, se grăbi spre cufărul ei și începu să răscolească obiectele din el, aruncând în stânga și-n dreapta mănuși, ciorapi de mătase și evantaie pictate manual până când găsi binoclul de teatru pe care îl căuta.

— Nu cred că ar strica să tragem un pic cu ochiul, nu-i așa?

Cu Harriet aproape călcând pe tivul festonat al rochiei sale, Lottie traversă camera și deschise fereastra. Se aplecă afară și îndreptă binoclul mic aurit spre casa alăturată, recunoscătoare că mugurii verzi și delicați ai teiului încă nu înfrunziseră. Chiar dacă le separa numai un zid de piatră, cele două case ar fi putut la fel de bine să existe în lumi diferite. Spre deosebire de casa mătușii sale, din clădirea de alături nu se revărsa niciun fel de lumină de la ferestre, nu se vedea forfotă de servitori, nu se auzea niciun râs zgomotos în timp ce copiii și spanielul alergau pe scări și se zbenguiau pe podele.

Harriet își lăsă bărbia mică și rotundă pe umărul lui Lottie, făcând-o să tresară.

— Crezi că este posibil ca unchiul tău să-l fi invitat la bal?

— Chiar dacă unchiul Thane l-ar invita, nu ar veni. E un pustnic notoriu, explică Lottie răbdătoare. Și pustnicii sunt renumiți pentru că refuză invitații chiar și la cele mai bune serate.

Harriet lăsă să-i scape un oftat visător.

— Nu crezi că e nevinovat, nu? E drept că ziarele de scandal l-au condamnat deja, dar nu a fost niciodată judecat în vreun tribunal.

Lottie goni un măcăleandru curios care coborâse pe ramura de deasupra capului ei și încerca să-i ciugulească smocul de bucle aurii din vârful capului. Chiar dacă era la modă să-ți decorezi coafura cu pene, se îndoia că o pasăre întreagă ar trece neobservată.

— De ce alte dovezi mai ai nevoie? S-a întors într-o noapte în casa din Londra și și-a găsit soția cea tânără și frumoasă în brațele celui mai bun prieten al său, unde a fost împinsă, fără îndoială, de indiferența sa crudă. I-a chemat amantul afară, l-a împușcat mortal, apoi a dus-o înapoi în sălbăticia din Cornwall, unde a murit doar câteva luni mai târziu, după ce a alunecat în modul cel mai suspect posibil de pe o stâncă în mare.

— Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi împușcat-o pe ea în locul amantului, spuse Harriet.

— Harriet, cât de fermecător de brutal! exclamă Lottie, răsucindu-se ca să-și privească prietena într-o lumină nouă. Chiar săptămâna trecută, The Tatler a publicat o bârfă obscură ce insinua că fantoma soției sale încă mai colindă pe holurile conacului Oakwylde, jelindu-și amantul mort. Se spune că nu-și va găsi liniștea până când nu se va face dreptate.

— Aș crede că acesta este lucrul cel mai potrivit pentru a-ți strica digestia. Poate că de asta a ales să-și petreacă două săptămâni ocupându-se de afaceri în Londra.

— Să-l ia naiba oricum! Creatura îndărătnică a tras toate draperiile. Lottie coborî binoclul. Intenționam să-mi creez personajul negativ din primul roman inspirându-mă din imaginea lui mișelească. Oftând, închise fereastra. Dar presupun că nimic nu mai contează acum. Începând din această seară, voi intra oficial în tagma aspirantelor la căsătorie, ceea ce înseamnă că toată Londra va fi animată de bârfe de fiecare dată când voi folosi furculița greșită sau voi strănuta fără să folosesc batista. Și până să mă dezmeticesc bine, o să mă trezesc izolată într-o casă de la țară, cu un moșier plictisitor pe post de soț și o droaie de copii.

Harriet se lăsă să cadă într-o canapea îndesată, întinzând mâna să mângâie pisica ce dormea pe cămin.

— Dar nu asta vrea orice femeie? Să se căsătorească cu un bărbat bogat și să ducă viața plină de plăceri a unei doamne?

Lottie ezită, trezindu-se într-una dintre rarele ocazii în care nu își găsea cuvintele. Cum putea explica neliniștea care i se strecurase în inimă? Pe măsură ce debutul ei în societate se apropia, avea sentimentul sufocant că viața ei era pe cale să se sfârșească chiar înainte de a fi început.

— Desigur că asta e ceea ce-și dorește orice femeie, spuse ea, în egală măsură ca să se convingă pe sine însăși, dar și pe Harriet. Doar o fată prostuță ar visa să devină un romancier gotic celebru ca doamna Radcliffe sau Mary Shelley. Alunecă pe scaunul din fața mesei de toaletă, vârî niște hârtie de orez într-un borcan cu pudră și își tamponă nasul ușor cârn și elegant. Nu pot să-l dezamăgesc din nou pe Sterling. El și Laura m-au primit în casa lor, s-au îngrijit de educația mea și m-au scos din toate belelele. A fost pentru mine mai mult un tată decât un cumnat. Când voi coborî scările în această seară, vreau să-i văd fața strălucind de mândrie. Vreau să fiu doamna care a visat el că voi deveni.

Oftă, dorindu-și ca tânăra cu aspect regal din oglindă să nu arate chiar atât de mult ca o străină. Îndoiala ce-i umbrea trăsăturile făcea ca ochii ei mari albaștri să pară mult prea mari pentru chipul ei.

— Ar trebui să ne acceptăm soarta cu resemnare, dragă Harriet. Zilele noastre de zgâtii neastâmpărate au rămas în urmă. După seara aceasta, nu vor mai fi aventuri mărețe pentru niciuna dintre noi.

Ochii lui Lottie îi întâlniră pe cei ai lui Harriet în oglindă.

— După seara aceasta, șopti ea.

Următorul lucru pe care îl făcu Lottie fu să-și ridice fusta și să scoată un picior peste pervaz.

— Unde te duci? strigă Harriet.

— Vreau să arunc o privire la vecinul nostru notoriu, răspunse Lottie, trecându-și și celălalt picior peste pervaz. Cum aș putea spera vreodată să scriu cu convingere despre un personaj negativ, dacă nu am văzut niciodată unul?

— Ești sigură că este un gest prudent?

Îngrijorarea prietenei sale o făcu pe Lottie să se oprească. Nu era genul lui Harriet să aibă rezerve în privința oricărui lucru sugerat de Lottie, indiferent de cât de bizar ar fi fost.

— Am tot restul vieții în față ca să îmi fac probleme pentru prudență. Dar mi-au mai rămas doar câteva momente prețioase în care pot să fiu eu însămi.

Se lăsă în jos pe fereastră. Întinzându-se, putea atinge doar cu degetele de la picioare ramura de dedesubt. În timpul anilor de școală, dobândise o experiență vastă urcând și coborând din copaci pentru a eluda orele nerezonabile de întors acasă și pe directoarele de școală vigilente.

— Dar ce voi face dacă sora și mătușa ta vor veni să te ia? strigă Harriet după ea.

— Nu-ți face griji. Cu puțin noroc, mă voi întoarce înainte ca muzicienii să cânte notele primului vals.

Și așa s-ar fi întâmplat, dacă acel cui încăpățânat nu s-ar fi agățat de volanele ei, iar Harriet nu ar fi dispărut brusc. Încă legănându-se între fereastră și copac, Lottie smuci fără speranță de material. Fără avertisment, volanul se rupse. Ea se clătină, fiindu-i greu să aleagă dacă să se agațe de copac sau să prindă mătasea care fâlfâia. Această ezitare o făcu să-și piardă echilibrul de tot. Plonjă pe spate printre ramuri, cu un țipăt oprit în gât.

Din fericire, nu căzu prea departe.

Ateriză într-un leagăn țepos, format din trei ramuri presărate cu verdeață delicată de primăvară. Încă încerca amețită să accepte faptul că domnii din Londra vor trebui să-i jelească pierderea în altă zi, când umerii și capul lui Harriet apărură la fereastra de deasupra ei.

— O, acolo erai! spuse Harriet cu voioșie.

Lottie se încruntă la ea.

— Ce-ai făcut? Te-ai strecurat să bei un strop de ceai?

Fără să remarce sarcasmul lui Lottie, Harriet ținea în sus o haină de culoare închisă.

— M-am dus să-ți aduc pelerina. Este luna mai, știi. Încă este răcoare. Nu ai vrea să răcești. Ar putea fi fatal.

— La fel ca și căzătura de la nouă metri înălțime, o informă Lottie posomorâtă. Își privi cu tristețe corsetul zdrențuit. Poți să o arunci jos. Se pare că voi avea nevoie de ea.

Mantaua căzu umflându-se deasupra capului ei, orbind-o pe moment. Lottie îndepărtă faldurile din lână moale de pe față, apoi apucă veșmântul și îl aruncă peste zidul de piatră.

Harriet se uită agitată peste umăr.