O zi din viata lui Ivan Denisov

O zi din viata lui Ivan Denisov de Alexandr Soljenitin

Ca de obicei, la cinci dimineața se sună deșteptarea cu ciocanul în bucata de fier de lângă baraca ascunsă a comandamentului. Intermitent, sunetul pătrunse fără vlagă prin geamurile căptușite cu un strat de gheață de două degete și amuți curând: era frig și gardianul de serviciu nu avea chef să sune mai mult. Sunetul se stinse, iar dincolo de geam era întuneric ca în toiul nopții, când Șuhov se sculase să-și facă nevoile. Întuneric și atât. Doar în geam stăruia lumina gălbuie a celor trei proiectoare: două din zonă și unul din interiorul lagărului. Era liniște, nimeni nu venea să descuie baraca și nu se auzeau nici plantoanele care la ora aceea ar fi trebuit să scoată afară, pe drugi, hârdăul cu excremente. Șuhov nu zăbovea niciodată în pat, nici măcar o clipă, după ce se suna deșteptarea. Până la adunare mai era vreo oră și jumătate, un timp numai al tău, neoficial și cine cunoaște bine viața de lagăr poate întotdeauna să câștige, în acest timp, ceva în plus: să coase cuiva, dintr-o bucată de căptușeală veche, învelitori pentru mănuși, să ducă pâslarii la pat unuia mai chivernisit din brigadă, pentru ca acesta să nu mai tropăiască desculț în jurul grămezii căutându-l, să treacă în fugă prin magazii și să facă un serviciu cui se cuvine, să măture, să care ceva sau, în sfârșit, să meargă la sala de mese, să strângă străchinile și să le ducă, una peste alta, teanc, la spălător. Aici se poate căpăta chiar un supliment, însă doritorii sunt mulți, câtă frunză și iarbă, și așa stând lucrurile nu-ți rămâne altceva de făcut decât să lingi străchinile în care a mai rămas câte ceva. Lui Șuhov i se întipăriseră în memorie cuvintele pe care le spusese odată Kuziomin, primul lui șef de brigadă. (Era un bătrân lup de lagăr care încă în '943 avea doisprezece ani "vechime"). Celor aduși recent de pe front, pentru completarea efectivului, el le spusese într-o bună zi, pe o cărăruie pustie, în preajma unui foc:

— Băieți, aici există o singură lege — legea taigalei! Dar și aici se poate trăi. În lagăr crapă cei care ling străchinile, cei care își pun nădejdea în infirmerie și cei care bat la ușa "cumătrului".

În privința "cumătrului", desigur, exagerase. Cine ajungea să-i bată la ușă era salvat. Numai că-și salva pielea pe pielea altora.

Șuhov se scula întotdeauna la deșteptare. De data asta, însă, el nu se sculă. Încă de ieri nu se simțea în apele lui, avea frisoane și îl durea tot corpul. În cursul nopții nu izbuti să se încălzească, visă mai întâi că e grav bolnav, iar apoi că se însănătoșise puțin. Ar fi vrut ca dimineața să nu mai vină. Ea veni totuși la timpul ei. Îi era frig, voia să se încălzească și nu avea unde. Geamul era înghețat bocnă, iar sus, pe pereți, de-a lungul încheieturilor cu tavanul, în toată baraca, se așternuse, ca o pânză albă, promoroaca.

Șuhov zăcea nemișcat în patul vagon. Își trăsese peste cap pătura și pieptarul și își băgase picioarele în mâneca întoarsă a unei flanele. Nu vedea nimic, dar după zgomote înțelegea tot ce se petrecerea în ungherul unde se afla brigada lui și în întreaga baracă. Iată, pe culoar trec cu pași apăsați plantoanele care duc afară unul dintre hârdaiele de vreo sută de litri.

Se consideră, în general, că asta este o muncă ușoară, pentru invalizi, dar ia încearcă să scoți un hârdău plin fără să se verse deloc! ...La brigada 75 au fost trântiți pa podea pâslarii aduși de la uscătorie. Același lucru se întâmplă și la brigada noastră. (Astăzi ne-a venit și nouă rândul să încălțăm pâslari uscați). Șeful de brigadă și ajutorul său se încalță în tăcere. Patul suprapus scârțâie. Ajutorul va pleca imediat la centrul de distribuire a pâinii, iar șeful la P.P.G.'7b1'7d De data asta, însă, lucrurile nu sunt deloc simple și el nu poate merge acolo așa cum mergea în fiecare zi. Șuhov își aminti: astăzi li se hotărăște soarta. Se auzise că brigada lor va fi transferată de la construcția atelierului, la noul obiectiv "Orășelul socialist", care, deocamdată, nu era decât un câmp pustiu, acoperit cu munți de zăpadă. Înainte de a construi acolo ceva trebuia să sapi gropi, să plantezi stâlpi și să întinzi tu însuți sârmă ghimpată pentru ca nu cumva să evadezi. Abia după aceea urma să se înceapă construcția propriu-zisă. Cel puțin o lună — lucrul este absolut sigur — acolo nu vei avea unde să te încălzești. Nu sunt nici cuști pentru câini. Și nici foc nu poți face. Ce să arzi? Unica salvare-i să muncești până nu mai poți. Se înțelege, șeful e îngrijorat și va merge să aranjeze ce s-o putea. Va propune ca în locul brigăzii sale să fie împinsă acolo o altă brigadă mai puțin descurcăreață.

Firește, dacă se duce cu mâinile goale, tratativele sunt zadarnice. De aceea el va duce șefului de birou o jumătate de kilogram de slănină sau, poate, chiar un kilogram.

Îl durea tot trupul și o clipă i se păru că se desface în bucăți. Ce-ar fi dacă s-ar duce la infirmerie și ar încerca să scape măcar o zi de la lucru? La urma urmei încercarea moarte n-are. Care gardian o fi astăzi de serviciu? Poltura Ivan — își aminti el — sergentul acela deșirat și cu ochii negri. Când îl privește prima dată ți se pare de-a dreptul înfiorător, dar după ce îl cunoști mai bine îți dai seama că dintre toți gardienii el este cel mai de treabă, nu te bagă la carceră și nici la comandantul cu disciplina nu te duce. Așadar se mai poate sta întins, măcar până va merge la sala de mese baraca a noua. Patul suprapus începu dintr-o dată să scârțâie și să se clatine și Șuhov pricepu că s-au sculat cei doi vecini ai săi: sus baptistul Aleoșka, iar jos Buinovski, fost căpitan de rangul doi. După ce au cărat ambele hârdaie, cei doi bătrâni care făcuseră de platon începură să se certe. Cine se duce după apă fierbinte? Se certau sâcâitori ca muierile.

— Gura feștilelor, răcni un sudor din brigada 20 și aruncă în ei cu un pâslar. Vă împac eu!

Pâslarul se lovi cu zgomot de un stâlp. Cei doi tăcură.

Ajutorul de la brigada vecină mormăia: Vasili Fedorâci, m-au furat la pâine nemernicii, în loc de nouăzeci și patru mi-au dat nouăzeci și trei. Cui să-i dăm mai puțin?

Vorbise încet, dar oamenii din brigadă auziseră totul și așteptau cu încordare, ținându-și răsuflarea. Diseară, cuiva i se tăia rația.

Șuhov zăcea în continuare pe rumegușul presat al saltelei. Ar fi fost bucuros dacă ar fi scăpat măcar de una — ori de frisoane, ori de dureri.

În timp ce baptistul își mormăia rugăciunile, Buinovski se întoarse de afară și anunță cu vocea radioasă, de parcă ar fi fost vorba de o noutate fericită.: (De fapt nu se adresa nimănui).

— Ei, flotă roșie, ține-te bine. Sunt treizeci de grade ca popa.

Șuhov se hotărî să se ducă la infirmerie. În aceeași clipă, o mână puternică trase de pe el pătura și vesta. Șuhov dădu pieptarul la o parte și se ridică. Lângă el, cu capul până la stinghia de sus a patului de scânduri, se afla Tatarin.

Înseamnă că face de serviciu peste rând — gândi — și s-a strecurat hoțește până aici.

— Numărul Sce-opt sute cinzeci și patru — citi Tatarin pe petecul alb cusut pe spatele pieptarului — trei zile și trei nopți carceră cu scoatere.

Abia se stinse vorba lui răgușită și în baraca întunecoasă, în care pe cincizeci de paturi etajate, pline de ploșnițe, dormeau două sute de oameni, cei ce nu se sculaseră încă începură să se agite și să se îmbrace în mare grabă.

— Pentru ce cetățene șef? întrebă Șuhov punând în glas o durere mai mare decât aceea pe care o simțea în realitate.

Trei zile și trei nopți cu scoatere la lucru înseamnă de fapt un fel de semicarceră pentru că ți se dă mâncare caldă și nu ai timp să-ți faci gânduri. Adevărata carceră e fără scoatere.

— Nu te-ai sculat la deșteptare — explică Tatarin fără să se grăbească. Urmează-mă!

Toți știau ce este carcera și înțelegeau pentru ce fusese pedepsit Șuhov.

Pe fața spână și uscată a lui Tatarin nu-și făcu loc nici o expresie. El se întoarse în căutarea altui iepure, dar toți ceilalți, în semiîntuneric sau la lumina slabă a unui becușor, la parterul paturilor sau la etaj, își îndesau picioarele în pantalonii negri, vătuiți, cu numere pe genunchiul stâng. Cei care terminaseră cu îmbrăcatul se încheiau din mers și se grăbeau spre ieșire, să-l aștepte pe Tatarin afară.

Dacă i s-ar fi dat carceră pentru altceva, dacă ar fi meritat pedeapsa, lui Șuhov nu i-ar fi părut rău. Acum însă era mâhnit pentru că întotdeauna se scula printre cei dintâi, iar astăzi întârziase pentru prima oară.

Să capete îndurare de la Tatarin era imposibil, știa asta bine. Trăgându-și pantalonii vătuiți (mai sus de genunchiul stâng era cusut un petic murdar și jerpelit cu numărul, Sce-854), Șuhov continua să se apere fără convingere, mai mult de ochii lumii. Își îmbrăcă apoi bluza (pe piept și pe spate era cusut același număr), își alese pâslarii din grămada de pe dușumea, își trase căciula pe cap (în față, căciula avea aceeași cârpă cu număr) și ieși după Tatarin. Toată brigada 104 vedea cum este dus Șuhov, însă nimeni nu scoase o vorbă: nu aveau de ce să vorbească și nici nu știau ce să spună. Singurul care se putea amesteca oarecum era brigadierul, dar el nu se afla acolo. Ca să nu-l întărâte pe gardian, Șuhov nu spuse nimănui nici o vorbă. Îi vor pune mâncarea de-o parte, vor găsi ei o soluție. Plecă împreună cu Tatarin. Era ger și o pâclă deasă care-ți tăia respirația. În zonă băteau două proiectoare mari, aflate în foișoarele îndepărtate din colțurile lagărului.

Străluceau, de asemenea, reflectoarele din zonă și din interior. Erau atât de multe și atât de puternice, încât părea că stelele își împrumută lumina din lumina lor.

Scârțâind cu pâslarii pe zăpadă, deținuții alergau cât îi țineau picioarele după treburi: unii la closet, alții la magazie, iar alții la depozitul de pachete sau își duceau crupele la bucătăria individuală. Toți umblau cu capetele trase între umeri, strânși în bluze și tuturor le era frig nu atât din cauza gerului cât mai ales când se gândeau că o zi întreagă vor sta într-un asemenea ger.

Îmbrăcat în mantaua lui veche, cu petlițe albastre și jegoase, Tatarin mergea cu pași egali și gerul parcă trecea pe lângă el fără să-l atingă.

Trecură pe lângă îngrăditura înaltă de scânduri care împrejmuia închisoarea de piatră din interiorul lagărului, pe lângă sârma ghimpată care împrejmuia brutăria, apoi pe lângă baraca întunecoasă a comandamentului, în colțul căreia, pe un stâlp, atârna o bucată de șină învelită într-un strat gros de promoroacă și, în sfârșit, pe lângă un alt stâlp, pe care, așezat la un loc ferit, ca să nu indice o temperatură prea scăzută, se afla un termometru acoperit și el, în întregime, de promoroacă.

Șuhov aruncă în treacăt o privire plină de speranțe spre micul tub alb- lăptos: dacă ar arăta patruzeci și unu de grade n-ar trebui să-i mâne la lucru.

Astăzi, însă, termometrul nu avea de gând să coboare spre patruzeci.

Intrară în comandament și apoi, fără să mai zăbovească, în camera de gardă. Acolo Șuhov se dumiri pe deplin (de altfel bănuise asta și pe drum): nu era vorba de nici un fel de carceră, ci pur și simplu, dușumeaua camerei de gardă nu era spălată. Fără să lungească vorba, Tatarin declară că îl iartă și-i porunci să spele dușumeaua. Spălatul dușumelei în camera de gardă era sarcina directă a plantonului de la comandament — un deținut cu regim special, pe care nu-l scoteau din lagăr.

Trăind vreme îndelungată aici, el avea acces în biroul comandantului de lagăr, al comandantului cu disciplina și "cumătrului", îi servea pe toți și afla uneori ceea ce nu știau nici gardienii. Drept urmare, de la un timp i se păru că nu este de demnitatea lui să mai spele dușumelele. Gardienii l-au chemat odată, l-au chemat de două ori și înțelegând despre ce este vorba începură să vâneze pentru dușumele pe câte unul dintre cei care muncesc din greu

În camera de gardă focul ardea cu înverșunare. Dezbrăcați, în maieurile lor murdare, doi gardieni jucau dame, în timp ce al treilea dormea pe o laviță îngustă, înfășurat în cojoc și încălțat cu pâslari. Într-un colț se afla o găleată și o cârpă. Șuhov încercă un sentiment vag de bucurie și mulțumind într-un fel pentru iertarea primită spuse:

— Mulțumesc, cetățene șef! De azi încolo n-am să mai trândăvesc niciodată.

Regula era aici cât se poate de simplă; ai terminat — valea. Acum, când i se dăduse o muncă și știa exact ce are de făcut, lui Șuhov i se păru că durerile îl slăbesc. Luă găleata și fără mănușile cu un singur deget (din grabă la uitase sub pernă) porni spre fântână. În drum spre P.P.G. șefii de brigadă se strânseră ciorchine în jurul stâlpului pe care era fixat termometrul, iar unul mai tânăr, fost erou al Uniunii Sovietice, se cățărase până sus și îl curăța de promoroacă.

Cei de jos îl sfătuiau:

— Nu sufla asupra lui, se ridică!

— N-are decât, tot una-i...

Tiurin, șeful brigăzii 104 nu era printre ei. Șuhov lăsă găleata jos și împreunând-și mâinile băgate în mâneci îl privi cu interes.

Cel de pe stâlp spuse răgușit:

— Douăzeci și șapte și jumătate, afurisitul!

Și, după ce mai privi odată termometrul, pentru mai multă siguranță, sări jos.

— Nu-i bun, minte întotdeauna — zise cineva. Au vreun interes să atârne un termometru bun în zonă?

Șefii brigăzilor se împrăștiară. Șuhov alergă spre fântână. Sub clapele coborâte, dar nelegate, urechile îi plesneau de ger. Ghizdul fântânii era îmbrăcat într-un strat gros de gheață, prin care abia se mai putea strecura găleata. Funia sătea dreaptă ca un țâruș. Se întoarse la camera de gardă fără să-și mai simtă mâinile. Din găleată ieșeau aburi. Își băgă ambele mâini în apa rece. Se mai încălzi. Tatarin plecase, în încăpere erau acum patru gardieni. Părăsiseră damele și somnul și discutau despre rația de mei pe care o vor primi pe ianuarie, (în lagăr stăteau prost cu alimentele, dar gardienilor, cu toate că tichetele fuseseră demult desființate, li se vindeau alimente cu reducere. Deținuții nu aveau acest drept).

— Închide ușa scârnăvie! Trage frigul — strigă, deviind de la subiect, unul dintre gardieni.

Știa că nu era bine să-și mureze în apă încă de dimineață pâslarii. Dar nici să se încalțe cu altceva nu avea, chiar dacă ar fi putut să tragă o fugă până la baracă. În privința încălțămintei, Șuhov văzuse multe, prea multe, în cei opt ani de ședere în lagăr: se întâmplase să treacă prin iarnă fără să aibă pâslari, și se mai întâmplase ca primăvara să nu primească bocanci, ci opinci dintr-un fel de rămășițe de cauciuc G.T.Z.'7b2'7d Acum i se întâmplase cu încălțămintea cam în felul următor: în octombrie primise bocanci zdraveni, trainici la purtat, în care încăpeau două rânduri de obiele călduroase. Prin ce minune îi primise? Simplu. Se lipise de ajutorul șefului de brigadă de la magazie. Vreo săptămână a umblat ca un mire bătând din tocurile noi. În decembrie, când în afară de bocanci căpătă pâslari, viața deveni cu adevărat viață. Nu-ți mai venea să mori. Bucuria ținu până ce un codoș șopti ceva la contabilitate. Pâslarii — i s-a spus — poate să-i păstreze, dar bocancii trebuie să-i dea îndărăt, pentru că e ilegal ca un deținut să aibă în același timp două rânduri de încălțări. Și astfel Șuhov fu nevoit să aleagă: ori înfruntă iarna întreagă în bocanci și înapoiază pâslarii — ori încalță pâslarii chiar când va începe dezghețul. Renunță la bocanci. Cu câtă afecțiune îngrijea el bocancii, cum îi ocrotea și-i dădea cu unsoare, să fie noi și să-l țină mult, ah! După nimic n-a regretat Șuhov atât de mult în cei opt ani de lagăr ca după bocancii aceia. I-au luat, i-au aruncat în grămadă, iar în primăvară nu vor mai fi ai tăi. Pentru situația în care se află acum găsi următoarea soluție: își scoase pâslarii, îi puse într-un colț, aruncă acolo obielele (lingura zăngăni lovindu-se de dușumea; oricât de iute se pregătise pentru carceră, nu-și uitase lingura) și, desculț, împrăștiind din belșug apa cu cârpa, se năpusti spre picioarele gardienilor.

— Eî ticălosule! Mai încet! răcni unul trăgându-sî picioarele pe un scaun.

— Orezul se cultivă după altă normă, nu confunda spălatul cu orezul...

— Ce-i apăria asta, tâmpitule? Pe cine ai văzut spălând așa?

— Nu se poate altfel cetățene șef! E toată plină de murdărie...

— N-ai văzut niciodată cum spală dușumelele muierea ta, porcule?

Șuhov se îndreptă din șale. În mână ținea cârpa din care șiroia apa. Zâmbi cu naivitate arătându-și golurile negre ale dinților mâncați de scorbut la Ust-Ijma în patruzeci și trei, când era să se ducă pe copcă. Diareia cu sânge îl slăbise într-un asemenea hal, încât stomacul nu mai primea nimic. Din vremea aceea căpătase o sâsâială.

— De muiere, cetățene șef, m-am despărțit în patruzeci și unu. Acum nici nu-mi pot aminti cum arată o muiere.

— Ai grijă cum speli... La nimic nu se pricep și nimic nu vor să facă scârnăviile. Nu merită pâinea care li se dă! Ar trebui hrăniți la hârdăul cu nevoi!

— Să spele în fiecare zi, lua-l-ar dracu'!

— Cască-ți urechile Sce-optsute cincizeci și patru. Spală ușurel, cu cârpa jilavă și cară-te de-aici!

Până la urmă Șuhov se descurcă bine. Asemenea unul ciomag munca are două capete: dacă muncești cu tragere de inimă și ai pentru ce, o faci bine. Dacă nu, o faci de mântuială. Altfel ar fi plesnit cu toții de mult, e cert. Șuhov șterse scândurile dușumelei ca să nu rămână pete uscate, aruncă cârpa nestoarsă după sobă, își trase lângă prag pâslarii, aruncă apa rămasă pe cărarea rezervată șefilor și plecă cu pași mari spre sala de mese.

Trebuia să se grăbească, să ajungă și la infirmerie, pentru că îl cuprinseră, iarăși, durerile. Pe deasupra, trebuia să aibă grijă să nu cadă în mâna gardienilor: ordinul comandantului de lagăr era aspru: cei care umblă singuri să fie prinși și duși la carceră.

Astăzi avu un noroc dumnezeiesc, în fața sălii de mese nu era coadă. Nu-ți rămânea altceva de făcut decât să intri. Înăuntru era ca în baie; aburi groși de la ciorbă și valuri de ger care pătrundeau de afară. Unele brigăzi stăteau la mese iar altele se îmbrânceau pe intervaluri, așteptând să se elibereze locuri. Strigându-se prin înghesuială, câte doi-trei de la fiecare brigadă cărau, pe funduri de lemn, străchinile cu ciorbă și terci; ceilalți își căutau locuri.

Era o buimăceală de iad, nu se înțelegea nimic. "Tontule!" "Ține-ți labele acasă". "Ești surd sau nu auzi?" "Mi-ai lovit strachina" "Dă-i la ceafă"! "Nu te chiorî și nu sta în drum"!

Mai încolo, la o masă, fără să-și ude lingura un flăcău își făcea cruce. Asta înseamnă că-i ucrainean din ținuturile de apus și-i încă novice. Rușii uitaseră și cu ce mână se face semnul crucii. În sala de mese e frig. De aceea se mănâncă mai mult cu căciulele pe cap, fără grabă. Se scot bucățile de plevușcă măruntă dintre frunzele de varză neagră și se scuipă oscioarele pe masă. Când se strâng cât un munte și o altă brigadă se așează la masă, cineva le dă brânci pe podea și imediat se aud trosnind sub picioare. Să scuipi oscioarele direct pe podea se socotește că n-ar fi tocmai cuviincios.

Prin mijlocul barăcii se aflau două rânduri de stâlpi. Erau mai curând proptele decât stâlpi. Lângă un astfel de stâlp stătea Fetiukov din brigada lui Șuhov. Îi păzea mâncarea. În brigadă nu era prea bine cotat; era considerat mai amărât decât Șuhov. Pe dinafară, toată brigada purta aceleași bluze negre cu numere, dar pe dinăuntru era foarte pestriță. Depindea de treapta pe care se află fiecare. Exista și aici o ierarhie în toată puterea cuvântului. Pe Buinovski nu-l puteai pune de gardă lângă o strachină. Nici Șuhov nu accepta orice fel de muncă. că. Erau oameni și mai prăpădiți decât el.

Fetiukov îl observă pe Șuhov și oftând îi cedă locul:

— Am înțepenit de tot. Era cât pe ce să-ți halesc mâncarea. Te credeam la carceră.

Plecă. Știa că Șuhov nu-i va lăsa nimic, ba chiar va linge ambele străchini până le va face curate.

Șuhov își scoase lingura din pâslar. Era o lingură scumpă lui, nu-l părăsise niciodată prin tot nordul. O turnase el însuși din cablu de aluminiu. Avea și o inscripție: "Ust-Ijma — 1944". Își trase apoi căciula de pe capul bărbierit — oricât ar fi fost de frig nu-și îngăduia să mănânce cu căciula pe cap. Începu să răscolească ciorba și să verifice cu repeziciune ceea ce se nimerise în strachină. Se nimerise ceva cam de mijloc. Nici apă chioară, dar nici de la fund. Păzindu-i strachina, Fetiukov pescuise din ea un cartof. Ciorba are o singură calitate — e fierbinte. Dar Șuhov întârziase și acum era rece. Începu, totuși, s-o mănânce, ca de obicei, încet și atent. Chiar dacă ar arde acoperișul, nu trebuie să te grăbești când mănânci. Dacă nu socotim somnul, deținutul din lagăr trăiește pentru sine doar zece minute la micul dejun, cinci la prânz și cinci la cină. Corba era aceeași în fiecare zi. Depindea numai de legumele pregătite pentru iarnă. Anul trecut pregătiseră morcov sărat și din septembrie până în iunie dă-i și dă-i cu ciorbă de morcov. Anul acesta pregătiseră varză neagră. Vremea cea mai fericită pentru burta deținutului e luna iunie: se termină cu legumele și se dau în loc crupe. Vremea cea mai rea este iulie: în cazan se toarnă urzici.

Din plevușca măruntă rămăseseră numai oasele, carnea se fiersese și se pulverizase. Mai rămăsese puțină doar pe cap și coadă. Șuhov frământă cu răbdare oasele în gură, le sugea până la refuz, fără să lase pe ele nici o bucățică de carne, nimic din ceea ce putea fi mâncat și scuipa rămășițele pe masă. Orice fel de pește ar fi fost, el mânca totul — branhiile, coada și chiar ochii dacă se nimereau la locul lor. Numai când ciorba fierbea prea mult și ochii mari de peste pluteau prin strachină, el nu-i mânca. De aceea era luat în râs.

Șuhov făcea astăzi economii: nu mai trecuse pe la baracă să-și primească rația de pâine și acum mânca ciorba goală. Pâinea poate fi mâncată mai târziu. Îi va fi mai cu saț. Felul doi era un terci de sorg. Se întărise ca o cărămidă și Șuhov îl spărgea bucățele. Chiar când e fierbinte, sorgul nu are nici un gust și nici nu te satură. Gustul e de iarbă iar culoarea ca păsatul. Se spune că chinezilor le-a venit mai întâi ideea să dea sorg în loc de crupe.

Fiertura cântărește trei sute de grame și cu toate că terciul nu-i terci, trece drept terci. După ce linse lingura și o băgă la locul ei în pâslar, Șuhov își îndesă căciula pe cap și porni spre infirmerie. Cerul, de pe care farurile puternice ale lagărului alungau stelele, era la fel de întunecat ca înainte. Și tot ca mai înainte, cele două proiectoare tăiau zona în fâșii largi. Când a fost înființat lagărul acesta special, paza avea enorm de multe rachete luminoase, de front. Aproape că nu se mai stingea lumina. Risipeau deasupra zonei rachete albe, verzi, roșii. Ca într-un adevărat război. Apoi au început să nu mai folosească rachete. Li s-or fi părut prea scumpe, cine știe?

Era noapte ca și la deșteptare, dar un ochi atent și experimentat putea înțelege lesne, după diverse semne, în aparență mărunte, că în curând se va suna adunarea. Ajutorul lui Hromoi se ducea să cheme la masă brigada a șasea de invalizi. Aceștia nu sunt scoși din lagăr. Hromoi, responsabilul sălii de mese, ținea pe lângă el un ajutor căruia îi dădea de mâncare.

Un pictor bătrân, cu bărbuță, se târa agale spre secția cultural-educativă. După vopsea și pensulă — să scrie numere. Cu pași mari, grăbindu-se, Tatarin trecu spre comandament. Afară părea că totul amorțise, semn că deținuții se cuibăriseră la căldură. Erau ultimele clipe dulci din ziua aceea. Șuhov se ascunse cu iuțeală după colțul barăcii să nu cadă a doua oară în mâna lui Tatarin și să fie din nou pieptănat.

Mai ales că nu ai voie să umbli pe unde te duce capul. Nici un gardian nu trebuie să te zărească de unul singur. Numai în tovărășia altora. Dacă cumva el umblă după vreun om, să-l trimită la o treabă și n-are pe cine să-și vierse fierea? Toți citiseră prin barăci ordinul potrivit căruia în fața gardienilor trebuie să te opersti la cinci pași, să-ți scoți respectuos căciula și să ți-o așezi la loc numai după ce ai trecut de ei doi pași. Câte un gardian merge agale, parcă nu vede nimic și totul îi este indiferent. Pentru unii e o plăcere să-i țină pe deținuți descoperiți. Nu, acum mai bine așteaptă după colț. Tatarin trecu și Șuhov alergă, întrecându-se pe sine, la infirmerie. Pe neașteptate își aminti că în dimineața asta, înainte de adunare, își dăduse întâlnire cu un leton deșirat de la care voia să cumpere două pahare de tutun. Se luase cu treburile și uitase. Lunganul primise aseară un pachet și mâine probabil nu va mai avea nici un fir de tutun. Și așteaptă atunci, o lună încheiată, alt pachet. Tutunu-i bun, intră bine la măsură și miroase frumos.

Șuhov se mohorî și începu să bată pasul pe loc gândindu-se dacă n-ar fi cumva mai bine să cotească spre brigada a șaptea. Infirmeria era însă mai aproape și porni în trap mărunt într-acolo. Zăpada scârțâia sub picioare.

Ca întotdeauna, coridorul infirmeriei era curat, atât de curat, încât îți era teamă să pășești pe podea. Pereții erau albi, alb de email. Alb era și mobilierul.

Ușile cabinetelor erau însă toate închise. Te pomenești ca medicii nu s-au ridicat încă din paturi! În camera de gardă se afla felcerul Kolia Vdovușkin, un tânăr îmbrăcat într-un halat alb. Scria ceva la o măsuță curată.

În afară de el nu mai era nimeni.

Șuhov își scoase căciula ca în fața unui șef, își aruncă, după obiceiul lagărului, privirile iscoditoare peste tot și nu putu să nu observe că Nicolai scrie rânduri drepte, egale, pe care le începea cu o literă mare și le așeza ordonat unul sub altul. Înțelese pe loc că asta nu-i o muncă, ci o "abatere" care de fapt nu-l putea interesa.

— Iată... despre ce este vorba, Nikolai Semionici... sunt cam bolnav... — spuse Șuhov apatic, de parcă ar fi fost vorba de altul.

Vdovușkin se opri din scris și ridică spre el ochii mari și blajini. Pe cap o bonetă albă, halatul era la fel de alb și nu avea număr.

— De ce așa târziu? De ce n-ai venit aseară? Nu știi că dimineața nu sunt ore de primire? Lista celor bolnavi se află la P.P.G.

Șuhov știa toate acestea. Știa că nici seara nu era mai ușor...

— Din pricină... să vezi... Kolea... Seara, când trebuie, nu mă doare așa...

— Ce anume te doare?

— Se întâmplă uneori să mai treacă și nu mă mai doare nimic. Însă mă simt cu totul și cu totul bolnav.

Șuhov nu era dintre cei care se țin scai de infirmerie și Vdovușkin știa asta. El avea, însă, dreptul să rețină dimineața doar doi oameni și cei doi fuseseră deja reținuți. Numele lor erau scrise sub sticla verzuie de pe masă și linia era trasă.

— Trebuia să te deranjezi mai devreme. Ce-i cu tine? Acuși va fi adunarea

Vdovușkin scoase un termometru dintr-o cutie, îl șterse și-l dădu lui Șuhov să și-l pună

Șuhov se așeză pe marginea unei băncuțe de lângă perete și fu cât pe ce să se răstoarne odată cu ea. Nu-și alesese premeditat locul acesta incomod, iar faptul în sine demonstra că infirmeria îi era străină și că venise aici de puține ori!

Vdovușkin continua să scrie.

Infirmeria era amplasată în colțul cel mai îndepărtat și mai dosnic al zonei și nici un fel de zgomot nu răzbătea până aici. Nu se auzea nici tic-tacul vreunui ceas. Deținuții n-aveau voie să poarte ceasuri. De timpul lor aveau grijă șefii. Nici șoarecii nu ronțăiau aici. Îi vânase motanul infirmeriei, adus special pentru asta.

Cele cinci minute petrecute în camera aceasta atât de curată și liniștită, în care plutea o lumină clară și odihnitoare și în care n-avea nimic de făcut îi creară lui Șuhov iluzia unui adevărat rai. Cercetă pereții — nu găsi nimic pe ei își cercetă pieptarul — numărul din față aproape că nu se mai cunoaște. Trebuie neapărat să și-l înnoiască. Numai să nu-l înhațe. Cu mâna liberă își pipăia barba. Crescuse zdravăn. De la ultima baie trecuseră mai mult de zece zile și de atunci creștea mereu! N-are decât să crească, nu-i nici o nenorocire în asta. Peste vreo trei zile vor merge din nou la baie. Atunci își va rade barba. Ce rost are să stea la coadă, la frizerie? Pentru cine să se facă frumos?

Apoi, privind boneta albă a lui Vdovușkin, Șuhov își aminti batalionul medico-sanitor de pe râul Lovait. Retrăi aievea clipa în care sosise acolo cu falca zdrobită și, idiot ca un buștean, se întorsese de bună voie pe front, când putea să zacă cinci zile.

Acum ar vrea să fie bolnav, nu pe moarte, firește și fără operație, dar în orice caz bolnav, numai să-l țină în spital două sau chiar trei săptămâni. Ar sta — își închipuie — trei săptămâni fără să miște un deget, și chiar de ar mânca numai supă goală, ar fi bine. Își aminti, însă, că acum nici la infirmerie nu mai e rost de odihnă, în special din ziua în care a apărut un doctor nou — Stepan Grigorievici. Repezit și zgomotos, acesta le încurcă pe toate și bolnavii n-au liniște. I-a venit idea să scoată bolnavii care se țin pe picioare la muncă pe lângă spital: să amenajeze cărărui, să care pământ pentru straturile de flori, iar în timpul iernii să curețe zăpada. Îi place să spună că pentru bolnavi, munca este primul medicament.

De prea multă muncă până și caii crapă, iar dacă nu înțelegi asta, încearcă să urnești din loc un munte de piatră și ai să te liniștești.

...Vdovușkin continua să scrie. Comitea într-adevăr o "abatere", care pentru Șuhov rămânea de nepătruns. Transcria o poezie nouă și lungă pe care o finisase ieri și făgăduise s-o arate astăzi lui Stepan Grigorici, (unul și același cu medicul — partizan al terapiei prin muncă).

Potrivit unei practici specifice numai lagărelor, Stepan Grigorici îl sfătuise pe Vdovușkin să se dea drept felcer și îl instalase în muncă. Vdovușkin învăță să facă injecții intravenoase pe deținuții de rând, care n-ar fi putut să conceapă în ruptul capului că un felcer poate să nu fie câtuși de puțin felcer. Kolia fusese arestat pe când era student în anul doi al facultății de literatură, iar Stepan Grigorici dorea ca el să scrie în închisoare ceea ce îi fusese interzis să scrie în libertate.

...Prin geamurile duble, mate din cauza gheții, pătrunse abia perceptibil semnalul de adunare. Șuhov oftă și se sculă. Avea, ca și mai înainte, febră și frisone, însă totul era în zadar. Vdovușkin întinse mâna după termometru și după ce îl privi, spuse:

— Vezi, nici una, nici alta, treizeci și șapte cu două linii. Dacă-ai fi avut treizeci și opt, totul ar fi fost limpede. Nu-ți pot face nimic. Dacă vrei, rămâi, dar pe răspunderea ta. Doctorul verifică și pedepsește. Pe bolnavi îi scutește, iar pe cei sănătoși îi trimite la carceră. Mai bine pleacă pe zonă!

Șuhov nu răspunse nimic și nici măcar nu dădu din cap. Își îndesă căciula și ieși.

Oare când îl va înțelege sătulul pe cel flămând?

Frigul îl cuprindea ca o pâslă mușcătoare și îl sili să tușească. Gerul avea douăzeci și șapte de grade. Șuhov — treizeci și șapte. Ei, acum să vedem care pe care!

În trap mărunt, Șuhov alergă spre baracă. De la un capăt la altul zona părea pustie, după cum pustiu părea tot lagărul. Stăpânea clipa acea scurtă, când, deși totul este pierdut, cei mai mulți se prefac că nu înțeleg, își spun mințindu-se, că nu poate să fie așa și se străduiesc din răsputeri să creadă că nu va suna în curând adunarea. Cei din escortă așteaptă în camere încălzite și își sprijină capetele somnoroase de puști. Nici lor nu le convine să se învârtă prin turlele foișoarelor pe o astfel de vreme. Paznicii de la garda principală aruncă pe foc cărbuni, în camera lor gardienii fumează ultima țigară înaintea percheziției. Iar deținuții, îmbrăcați cu toate flendurile lor, încinși cu tot felul de sforicele și înfășurați de la bărbie până la ochi cu cârpe ca să se apere de ger, zac deasupra așternutului pe paturile lor de scânduri, până când brigadierul strigă cu glas tunător: "Deștepta-rea!"

Brigada 104 pirotește laolaltă cu toată baraca. Numai Pavlov, ajutorul șefului de brigadă, socotește ceva cu un creionaș și șoșotește neînțeles, iar sus, în patul său, baptistul Alioșka, vecinul lui Șuhov, spălat și curățel, își citește carnetul în care și-a transcris jumătate din evanghelie.

Șuhov intră în fugă și fără să facă nici cel mai mic zgomot se îndreaptă spre patul ajutorului.

Pavlo înălță capul.

— No ti-au bogat la carciră? Iești viu? (Pe ucrainenii din ținuturile apusene nu-i poți dezvăța nici în lagăr de felul lor de a vorbi).

Luă de pe masă rația de pâine și i-o întinse

Pe rație se afla puțin zahăr. Cu toate că era grăbit, Șuhov mulțumi cuviincios. (Ajutorul șefului de brigadă este și el șef și de el depinde soarta lui mai mult chiar decât de comandantul lagărului). În timp ce își căuta cu piciorul un punct de sprijin pentru a se urca în pat, înfulecă în grabă zahărul de pe bucata de pâine și linse apoi ceea ce mai rămăsese. Privi pâinea pe o parte și pe cealaltă și cu o mână o cântări: sunt oare cele cinei sute cincizeci de grame cuvenite? De nenumătate ori primise Șuhov astfel de rații în închisori și lagăre. Niciodată n-a avut însă prilejul să cântărească măcar una, pentru ca apoi să facă scandal cerându-și dreptul. Nu îndrăznea. Știa bine, ca orice deținut, că chiar cinstit fiind, la tăierea pâinii tot nu te poți abține să nu furi. În fiecare rație lipsește ceva. Mai mult sau mai puțin. Și în fiecare zi o privești și ca să-ți liniștești sufletul spui: poate astăzi nu m-au înșelat prea tare, poate a mea-i întreagă.

"Lipsesc aproape douăzeci de grame" — gândi Șuhov și rupse rația în două. Băgă o jumătate în sân, sub pieptar. Avea acolo un buzunărel alb. Îl cususe anume. (Când vin din fabrică, pieptarele pentru deținuți n-au buzunare). Jumătatea cealaltă, pe care ar fi trebuit s-o mănânce la micul dejun, hotărî s-o înfulece pe loc, dar se răzgândi subit, spunându-și că mâncarea în pripă n-are nici un dumnezeu și pe deasupra e și fără saț. Se întinse s-o bage într-un sertăraș, dar se răzgândi iarăși; își aminti că de două ori plantoanele au fost bătute pentru hoție. Baraca-i mare. Parcă ar fi o moară prin care trece cine vrea.

De aceea, fără să lase pâinea din mână, Ivan Denisovici își scoase cu îndemânare picioarele din pâslari, lăsându-și în ei obielele și lingura, se cățără desculț în pat, lărgi gaura din rumegușul saltelei, își ascunsese acolo jumătatea de rație, își scoase apoi căciula și trase din ea un ac cu un fir de ață. Acul era ascuns cu dibăcie. La percheziție sunt pipăite și căciulile. Un gardian se înțepase odată în ac și puțin a lipsit să nu-i zdrobească lui Șuhov capul de furie. Astupă gaura la repezeală, din câteva împunsături. În gură, zahărul se topise... Nervii îi erau încordați la maximum, în orice clipă se aștepta să audă în ușa urletul unuia dintre responsabilii cu repartizarea. Degetele i se mișcau ca și cum ar fi fost acționate de niște arcuri, iar capul, luând-o înaintea lor, hotăra ce au de făcut mai departe.

Baptistul citea, cu voce tare, evanghelia. Ascultându-l aveai impresia că accentuează înadins cuvintele. (Poate face asta special pentru Șuhov, pentru că baptiștilor le place grozav să facă propagandă:

— "Numai de n-ar suferi nimeni dintre voi ca ucigaș sau ca hoț sau ca răufăcător sau pentru că a râvnit la bunul altuia. Iar dacă vei suferi ca creștin, nu te rușina, ci slăvește-l pe dumnezeu pentru o astfel de soartă".

Mare figură, Alioșka ăsta! Își ascunde carnețelul într-o gaură din perete cu atâta dibăcie încât nu l-au găsit la nici o percheziție.

Cu aceleași mișcări repezi, Șuhov își atârnă bluza într-o stinghie a patului, își trase de sub saltea, mănușile cu un singur deget, o pereche de obiele rupte și o cârpă cu două panglici, după care nivelă rumegușul. Acesta era greu, bătut. Băgă apoi marginile păturii sub saltea, așeză perna la locul ei, sări desculț jos și începu să se încalțe. Își puse mai întâi obielele noi, bune, iar pe deasupra pe cele rupte.

Chiar în clipa aceea șeful de brigadă se sculă, mormăi ceva și în cele din urmă anunță:

— Brigada o sută patru, gata cu somnul! Toată lumea afară!

Cât ai clipi, toată brigada, fie că moțăia sau nu, se sculă, căscă și porni spre ieșire. Șeful de brigadă stă în lagăr de nouăsprezece ani. Nu-i scoate pe oameni niciodată afară nici cu un minut mai devreme, dar dacă a spus "Toată lumea afară"!, înseamnă că e obligatoriu să fie așa.

În timp ce ieșeau unul după altul, pășind greu și fără să scoată o vorbă, șeful brigăzii 20 anunță ca și Tiurin: "Toată lumea afară". Șuhov își încălță în grabă pâslarii, își trase bluza pe deasupra pieptarului și se încinse strâns cu o sfoară (curelele de piele fuseseră confiscate — erau interzise în lagărul special).

El făcu toate acestea și pe coridor îi ajunse din urmă pe cei din brigadă. Spinările lor numerotate înaintau spre ieșire. Toți erau înfășurați grosolan în cârpe și mergeau în flanc, fără să se împingă unul pe altul, spre platoul de adunare. Zăpada scârția sub pași. Era încă întuneric, cu toate că cerul se primenea la răsărit cu o lumină verzuie. Un vânt turbat pătrundea până la oase. O clipă mai amară decât ieșirea la adunarea de dimineață nu există, întunecime și ger și burta flămândă și o zi întreagă înainte. Limba amorțește. Nu-ți vine să schimbi o vorbă cu cineva.

Un șef mărunțel de la repartizarea forțelor de muncă nu-și găsește locul pe platoul de adunare.

— Hei, Tiurin, cât să mai aștept? Iar tragi de timp? Lui Șuhov îi poate fi teamă de șefulețul acesta. Lui Tiurin, însă, nu. El nu slobozește nici un oftat de pomană pe gerul ăsta. Tropăia fără să spună nimic. Și după el toate brigada trop-trop, scâr-scârț prin zăpadă.

Kilogramul de slănină a fost, cu siguranță, dus. Se vede după faptul că brigada 104, și-a ocupat locul în coloana obișnuită. Se vede, de altfel, și după brigăzile vecine. La construcția "Orășelului socialist" va fi trimisă o brigadă mai săracă și mai neajutorată. Vai, groaznic va fi astăzi acolo: douăzeci și șapte de grade și vânt sălbatec și nici un adăpost, nici un chip să te încălzești!

Șefului de brigadă îi trebuie multă slănină.

Să ducă la P.P.G. și să-și umple și el pântecele.

Cu toate că nu primește pachete, el are întotdeauna slănină. Dacă cuiva din brigadă îi sosește un pachet, șeful își primește fără întârziere ploconul. Altfel nu se poate trăi. Șeful de la repartizare cercetează lista:

— Tiurin, ai un bolnav? Astăzi ați ieșit numai douăzeci și trei.

— Douăzeci și trei — spune Tiurin dând din cap.

Cine lipsește? Aha, Panteleev. O fi oare bolnav? Imediat brigada începe să șoșotească, Panteleev, câinele, a rămas iarăși în zonă. Nu-i bolnav. L-a oprit ofițerul de la informații. Va fi din nou bătut cineva.

Îl cheamă și ziua, fără nici o sfială și chiar dacă-l ține trei ore, nimeni nu vede și nu aude nimic. Se preface că-i bolnav și pleacă.

Întregul platou de adunare e negru de bluze. În lungul lui se târăsc încet brigăzile pentru percheziție. Șuhov își aminti că trebuie să-și înnoiască numărul de pe pieptar.

Își croi drum prin viermuiala platoului și se apropie de pictor. Doi-trei deținuți i-o luaseră înainte. Se așeză Ia rând. Pentru deținut, numărul este o adevărată nenorocire. Gardianul te vede de la distanță, iar escorta te notează. Dacă nu-ți înnoiești la timp numărul, te așteaptă carcera. De ce nu ai grijă de număr?

În lagăr sunt trei pictori. Pictează pentru șefi tablouri pe gratis. La adunare ies pe rând să scrie numere. Astăzi e rândul bătrânului cu bărbuța căruntă.

Când îți scrie numărul pe căciulă pare un preot care te miruiește. Vopsește, vopsește și suflă în mănuși. Mănuși împletite de oraș. Mâna înțepenește curând. Nici numere nu mai poate desena.

Pictorul îi înnoi numărul "Sce-854" pe pieptar. Cu sfoara în mână, fără să-și mai încheie bluza, Șuhov alergă să-și ajungă brigada, care se apropia de locul unde se făcea percheziția. Brusc observă că Cezar, din aceeași brigadă, fumează. Nu fuma pipă. Fuma o țigară. Asta înseamnă că poate să vâneze ceva. Nu ceru direct. Se așeză cât putu mai aproape de Cezar și-i aruncă, din când în când peste umăr, priviri care se voiau indiferente. După fiecare inhalație (Cezar trăgea rar, parcă cuprins de beatitudine), cercul roșu de scrum urca pe țigară micșorând-o și apropiinduse de capăt.

Dar Fetiukov, șacalul, se așezase în fața lui Cezar și i se uita cu nerușinare în gură. Ochii îi ardeau.

Șuhov știa că n-o să-i rămână nici un capăt de țigară și nici nu vedea posibilitatea de a face rost până diseară. Aștepta cu încordare. Dorea acum acest căpețel mai mult decât libertatea însăși. N-ar fi putut coborî totuși pentru el până unde coborâse Fetiukov. În Cezar sunt amestecate toate națiile. E și grec și evreu și țigan. Nu mai înțelegi nimic. E încă tânăr și a jucat într-un film pe care nu l-a isprăvit din cauza arestării. Are mustăți negre și dese. Nu i le-au dat jos. Așa arată în fotografia de la dosar.

— Cezar Markovici — scăpă un scuipat, nemaiputându-se stăpâni, Fetiukov. Dă-mi să trag o dată!

Obrazul i se înfioară de lăcomie și dorință.

Cezar ridică ploapele de pe ochii negri și se uită la Fetiukov. Într-o vreme fumase pipă tocmai ca să nu fie întrerupt, ca să nu-i ceară nimeni să tragă un fum. Nu-i părea rău de tutun, ci de gândul rupt în două. Fuma ca să trezească în el un gând frumos și puternic și în felul acesta să evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-și aprindea țigara și vedea într-o mulțime de ochi aprinzându-se deodată aceeași dorință: "Las-o s-o termin eu"! Cezar se întoarse spre Șuhov și spuse:

— Ia, Ivan Denisâci! Și scoase cu degetul cel mare chiștocul care ardea țigareta de chihlimbar.

Șuhov tresări (așteptase de fapt ca Cezar însuși să-l îmbie). Schiță un gest de recunoștință și luă cu o mână chiștocul, iar cu cealaltă se ajută, să nu-l scape jos.

Nu se simți câtuși de puțin jignit că lui Cezar îi fusese scârbă să i-l dea în țigareta de chihlimbar. Unul are gura curată, altul putredă. Degetele lui bătătorite nu se arseră. Șuhov putea ține în ele chiar cărbuni aprinși. Important era că îl învinsese pe șacalul de Fetiukov și acum fuma. Curând începu să se frigă la buze. M-m-m-m! Fumul se răspândi în trupul flămând și se cuibări în picioare și în cap, provocându-i o stare de adevărată euforie. Abia se cufundă în apele ei liniștitoare că în jurul său se și auziră strigăte:

— Se confiscă rufele de corp!

Așa se scurge toată viața deținutului. Șuhov se obișnuise. Trebuie să fii cu ochii în patru ca să nu te apuce cineva de gât. De ce să fie luate rufele de corp? Chiar comandantul lagărului dăduse ordin? Nu, nu poate fi așa...

Până la percheziție mai rămăseseră două brigăzi și cei de la 104 văzuseră că dinspre baraca administrației venea locotenentul Volkovoi — ofițerul cu disciplina. În treacăt el strigă ceva gardienilor. Gardienii, care până atunci percheziționaseră oarecum de mântuială, se înflăcărară pe loc și se aruncară asupra deținuților ca niște fiare. Gardianul șef strigă:

— Descheiați-vă cămășile!

Nu numai deținuții se tem de Volkovoi, ci și gardienii. Se spune că însuși comandantul lagărului se teme. Șmecherul de dumnezeu îl însemnase, îi dăduse, un nume de familie pe cinste'7b3'7d. Altfel Volkovoi nu aduce a lup. E înalt, neguros, mereu încruntat și iute ca o zvârlugă. Apare de după o baracă și zbiară: "De ce v-ați adunat aici?" Nu te poți ascunde nicăieri. La început avea și o biciușcă din piele răsucită, lungă de-un cot. Bătea cu ea la carceră la apelul de seară, când deținuții se îngrămădeau lângă baracă. Se furișa pe la spate și te plesnea peste gât: "De ce nu ești în rând, hoitule?" Ca un val în reflex, mulțimea se retrăgea brusc din calea lui iar cel lovit se apuca de gât, își ștergea sângele și tăcea. Să nu ajungă la carceră. Acum, nu se știe de ce, nu mai purta biciușca.

Întotdeauna când era ger, la perchezețiile obișnuite, fie că erau seara sau dimineața, regula era blândă: deținutul își desfăcea vesta și trăgea în părți marginile ei de jos. Înaintau câte cinci și cinci gardieni stăteau în fața lor. Pipăiau deținutul în jurul pieptarului încheiat la toți nasturii și cercetau cu atenție unicul buzunar admis. Acesta se găsea la genunchiul drept. Dacă simțeau un obiect suspect nu-l scoteau imediat, ci întrebau alene: "Asta ce-i"?

Ce trebuie să cauți dimineața la un deținut? Cuțite? Nu le scoate din lagăr. Dimineața trebuie să verifici dacă cineva nu are asupra lui două-trei kilograme de mâncare ca să evadeze.

A fost o vreme când s-au temut atât de mult de pâine, chiar de bucățelele de două sute de grame, încât au dat ordin ca fiecare brigadă să-și confecționeze o ladă de lemn în care deținuții să-și păstreze pâinea.

E greu de presupus că au făcut asta pentru că aveau ceva de câștigat. Au făcut-o mai mult pentru a chinui oamenii, pentru a le da o grijă în plus. Mușcă puțin din rația ta, să aibă un semn și pe urmă pune-o în ladă. Numai că rațiile sunt oarecum la fel, toate-s din aceeași pâine și tot drumul te gândești și te chinui să nu ți-o schimbe. Din pricina asta te poți certa cu oricare și poți ajunge chiar la bătaie. Însă într-o bună zi trei deținuți fugiră din zonă, cu un camion și șterpeliră o ladă.

Șefii luară atunci aminte; toate lăzile au fost sparte la corpul de gardă și fiecare a început să-și poarte iarăși rația. Dimineața trebuie să mai controlezi dacă sub uniforma de deținut cineva n-a îmbrăcat un costum civil. Hainele civile au fost luate însă demult sub cuvânt că vor fi înapoiate la expirarea termenului. Dar termenul n-a expirat încă pentru nimeni în acest lagăr.

Trebuie de asemenea să se controleze dacă cineva nu are vreo scrisoare, pe care intenționează s-o expedieze printr-un om din afară. A căuta, însă, scrisori la fiecare, înseamnă să nu termini percheziția nici până la prânz. Volkovoi poruncise să se caute ceva și gardienii își scoaseră repede mănușile și ordonaseră să se desfacă pieptarele (în care fiecare ascunsese căldură din baracă) și să se descheie cămășile.

Începură apoi să verifice dacă cineva nu este îmbrăcat contrar dispozițiilor regulamentului. Deținutul are voie să îmbrace numai două cămăși. Restul — jos. Așa suna ordinul lui Volkovoi și deținuții îl transmiseră din rând în rând. Brigăzile care scăpaseră mai înainte — ferice de ele — se aflau lângă poartă. Câteva trecuseră deja dincolo. Cele care rămăseseră trebuiau să se dezbrace fără întârziere.

La brigada 104 Volkovoi schimbă furia în mărinimie.

Să se noteze — zise — ceea ce este de prisos iar seara cei în cauză să se prezinte la magazie cu o notă în care să arate cum și de ce au ascuns.

Șuhov era îmbrăcat conform regulamentului și dacă îl pipăiau bine, sub hainele de deținut îi găseau numai oasele și sufletul.

La Cezar notară o cămașă de molton, iar la Buinovski o jiletcă sau cam așa ceva. Obișnuit cu torpiloarele sale, Buinovski striga cât îl ținea gura:

— Nu aveți dreptul să-i dezbrăcați pe oameni în ger. Nu cunoașteți articolul nouă din codul penal!

(Buinovski n-are nici trei luni de lagăr). Au dreptul. Tu, frățioare, încă nu știi.

— Nu sunteți oameni sovietici! — strigă căpitanul. Nu sunteți comuniști!

Volkovoi se abținuse când Buinovski pomenise articolul nouă din codul penal. Acum însă se cutremură ca un fulger negru:

— Zece zile și zece nopți de carceră aspră!

Și încet către șeful de la repartizare:

— Diseară vei face ceea ce trebuie.

Nu le convine să te ia la carceră dimineața. Se pierde un om la muncă. Ziua să-și rupă șalele iar seara la carceră.

Carcera se află în partea stângă a platoului de adunare. E din piatră. Are două aripi. A doua a fost terminată în toamna asta. Una singură devenise neîncăpătoare. Închisoarea are optusprezece celule. Pentru celulele individuale folosesc pereții despărțitori. Întregul lagăr este construit din lemn. Numai închisoarea — din piatră.

Frigul se furișează hoțește sub cămașă și nu mai poate fi alungat. Zadarnic s-au înfofolit deținuții. Șuhov simte că a ajuns la capătul puterilor. Oh, dacă ar fi acum într-un pat de infirmerie să doarmă, să doarmă, să doarmă! Nu-și dorește nimic altceva decât să doarmă și pătura să fie grea, cât mai grea.

Deținuții pornesc spre poartă încheindu-se și legându-se din mers. Escorta de afară strigă:

— Hai! Hai!

Șeful de la repartizare îi ghiontește din spate:

— Hai! Hai!

Prima poartă. Apoi rondul. Poarta a doua. Corpul de gardă și parapetele de-o parte și de alta.

— Stai! strigă un gardian. Mergeți ca o turmă de oi. Aliniați-vă câte cinci.

Se face ziuă. Dincolo de corpul de gardă arde focul escortei. Înainte de adunare ei aprind întotdeauna focul. Să se încălzească și să numere mai bine.

Unul dintre gardieni numără cu glas puternic și aspru:

— Întâia! A doua! A treia!

Aliniați câte cinci, merg în rânduri separate unele de altele și fie că te uiți înainte sau în urmă vezi același lucru: cinci spinări, cinci capete, zece picioare.

Un alt gardian, un fel de controlor, stă și tace lângă un parapet. Verifică dacă numărătoarea e bună. Aceeași îndeletnicire o are un locotenent. El e din partea lagărului. Omul este aici mai prețios decât aurul. Dacă dispare un cap pui în loc capul tău ca să acoperi golul. Brigada se strânge iarăși la un loc. Acum numără sergentul escortei:

— Întâia! A doua! A treia!

Se formează din nou rânduri de câte cinci, distanțate unul de altul.

Verifică locțiitorul șefului de gardă. Apoi un alt locotenent. Acesta e de la escortă. După cum se vede, greșeala este exclusă. Cine greșește, totuși, ia loc în brigadă.

Escorta e foarte numeroasă. Au înconjurat în semicercuri coloana care se deplasează spre centrala termoelectrică, și-au ridicat automatele și ți le bagă în mutră. Au și câini cenușii. Un câine își arată dinții. Parcă râde de deținuți. Escorta e îmbrăcată în scurte îmblănite. Șase din ei au cojoace. Cojoacele sunt purtate cu rândul. Se îmbracă cei care merg la posturile de observație. Escorta numără din nou toată coloana termocentralei.

— La răsăritul soarelui e gerul cel mai mare — anunță căpitanul de rangul doi. Pentru că atunci e punctul culminant al gerului din timpul nopții.

Căpitanului îi place grozav să explice. Ce fel de lună este, dacă-i nouă, dacă-i veche; îți calculează asta, dacă vrei, pentru oricare zi și pentru oricare an.

Merge cu ochii deschiși, obrajii îi sunt scofâlciți, dar îndârjirea nu-i scade. Aici, în afara lagărului, vântul bate în rafale, iar gerul crește și mușcă adânc, cu sălbăticie, obrazul tăbăcit al lui Șuhov.

Curând, el își dădu seama că vântul va bate din aceeași direcție tot timpul — până la centrala termoelectrică — și hotărî să-și pună cârpa de față. Cârpa asta se fixează cu două panglici lungi.

Deținuții știu cât de folositoare este ea la nevoie și de aceea o poartă întotdeauna asupra lor. Șuhov își acoperi fața până la ochi, apoi își petrecu panglicile pe sub urechi și le legă la ceafă. Coborî după aceea clapa din spate a căciulii acoperindu-și ceafa, trase pe frunte clapa din față, își ridică gulerul și își strânse bine, pe mijloc, bluza cu sfoara.

Numai ochii rămăseseră neacoperiți. Acum totul e în regulă. Păcat că mănușile sunt proaste și din pricina asta i-au înghețat mâinile. Le scutură și le lovi una de alta. Știa că în curând va trebui să le pună la spate și să le țină așa tot drumul.

Comandantul escortei citi "molitva" zilnică de care toți se săturaseră.

— Atențiune, deținuți! În timpul deplasării să se respecte cu strictețe ordinea coloanei. Nu vă depărtați, nu fugiți, nu treceți dintr-un rând în altul, nu discutați, țineți mâinile numai la spate! Un pas la dreapta sau la stânga se socotește tentativă de evadare. Escorta deschide foc fără avertisment. Cap de coloană, înainte, marș!

Conform regulamentului, în față mergeau doi din escortă. Coloana se înclină în față, umerii începură să se clatine. De o parte și de alta, la douăzeci de pași, se află escorta. Cei din escortă erau așezați în linie, la zece pași depărtare unul de altul.

Coloana se urni. Porni și escorta cu automatele pregătite pentru tragere.

Nu mai ninsese de vreo săptămână și drumul se bătătorise. Parcă era asfaltat. Trecură pe lângă lagăr. Vântul începu să bată pieziș. Cu mâinile la spate și capetele aplecate, coloana mergea ca la o înmormântare.

Vedeai doar picioarele celor din față și petecul de pământ pe care urma să calci. Din când în când cineva din escortă striga: "Iu-43! Mâinile la spate!", "Be-502! Grăbește pasul"! Apoi strigătele se răresc. Vântul arde și spulberă zăpada împiedicându-i să vadă. Ei nu au voie să se lege cu cârpe. Nu-i prea grozavă slujba lor. Când afară e cald, cei din coloană discută. Poți să strigi sau să nu strigi la ei. Astăzi, însă, toți sunt înconvoiați, se ascund în spatele celor din față și se lasă furați de gânduri. Gândul deținutului! Niciodată nu-i liber și se întoarce mereu și mereu la unul și același lucru. Totul este din nou răscolit.

Oare nu vor dibui rația din saltea?

Îl vor primi diseară la infirmerie?

Îl vor încarcera sau nu pe căpitan?

De unde făcuse rost de cămașa lui călduroasă? De bună seamă, unsese pe careva de la magazie și primise hainele civile. Altfel de unde?

Dimineață Șuhov mâncase totul rece, fără pâine și acum îi era foame. Ca să nu-l mai doară burta și să nu-i mai ceară de mâncare, încercă să uite lagărul și începu să se gândească cum va scrie el, în curând, o scrisoare acasă.

Coloana trecu pe lângă o întreprindere de prelucrare a lemnului construită de deținuți, pe lângă un cartier de locuințe (barăcile fuseseră construite tot de deținuți, dar erau locuite de oameni liberi) și pe lângă clubul nou (îl construiseră tot deținuții, însă la filme mergeau numai cel aflați în libertate). Apoi ieșiră în stepa fără capăt, în întâmpinarea vântului și a răsăritului care înroșea cerul. O zăpadă curată și subțire se întindea cât vedeai cu ochii la stânga și la dreapa. Stepa era pustie și nicăieri nu se zărea nici un copăcel.

Începuse un an nou — anul '51. Șuhov avea dreptul să scrie în acest an două scrisori. Ultima o trimisese în iulie, iar răspunsul îl primise în octombrie. La Ust-Ijma era o altă rânduială. Puteai să scrii în fiecare lună. Dar ca puteai să scrii în scrisoare? Nici atunci nu scria mai des decât acum.

Șuhov plecase de acasă la 23 iunie 1941. Era duminică, oamenii se întorceau din Poloninia, de la liturghie și vorbeau că s-a pornit războiul. Știrea fusese aflată de poșta din Poloninia. Pe vremea aceea, la Temgheniov nimeni nu avea radio. Acum se scrie că în fiecare casă răsună radioul cu cablu. Să scrii acasă înseamnă, de fapt, să faci doau aluzii. Nu poți scrie nici în ce brigadă lucrezi și nici ce fel de șef de brigadă e Andrei Prokofievici Tiurin. Acum ai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu cei de acasă.

Ei îți scriu tot de două ori pe an și nici tu nu poți afla nimic despre viața lor. Cică a fost numit un nou președinte de colhoz. În fiecare an e ales un președinte nou. Colhozul s-a mărit. Și mai înainte îl măreau și pe urmă iarăși îl fărâmițau. Celor care nu-și îndeplinesc norma la zile muncă li se micșorează lotul în folosință până la cinsprezece la sută. Unora li se taie parcela chiar până sub casă. Nevasta îi scria un lucru pe care Șuhov nu-l putea înțelege în ruptul capului: de la război încoace populația colhozului n-a sporit cu nici un suflet. Toți băieții și toate fetele se pricep să găsească, într-un fel sau altul, o portiță de scăpare și pleacă pe capete la oraș, în fabrici sau la exploatările de turbă. Jumătate din bărbați nu s-au mai întors din război, iar pe cei care s-au întors nu-i interesează colhozul. Trăiesc acasă și lucrează prin alte părți.

Singurii bărbați din colhoz sunt brigadierul Zahar Vasilici și dulgherul Tihron de 84 de ani, care s-a însurat nu de mult și are deja copii. Femeile duc colhozul. Aceleași din 1930. Șuhov nu înțelege în nici un chip: trăiesc acasă și lucrează în altă parte. Văzuse multe în viața lui, fusese și țăran individual și colhoznic, dar țărani care să nu muncească în satul lor nu văzuse încă și nici nu putea să admită una ca asta. O fi vorba de ocupații sezoniere? Dar cu secerișul cum stau lucrurile?

Nevasta i-a scris că s-au lăsat de mult de ocupațiile sezoniere. Nu se mai ocupă nimeni nici cu dulgheritul. În dulgherit locurile lor erau vestite. Nici coșuri de nuiele nu mai împletesc. Nimeni nu mai are nevoie, acum, de asta. Există, totuși, o îndeletnicire nouă și ușoară — pictarea covoarelor. Cineva a adus din război modele și cu timpul s-au ivit o mulțime de meșteri vopsitori. Ei nu lucrează nicăieri, ajută colhozul o singură lună pe an, la seceriș și la cules, iar pentru celelalte unsprezece luni capătă adeverințe că sunt învoiți pentru treburile lor și nu au obligații neîndeplinite. Umblă prin toată țara și zboară chiar cu avioanele căci își prețuiesc timpul, așa adună bani, nu glumă. Multe mii. Pretutindeni vopsesc covoare. Costă cinzeci de ruble de vopsit un covor pe orice pânză veche de cearceaf care li se dă. Ca să pictezi un covor din acesta își trebuie cam un ceas, nu mai mult.

Nevasta trăiește cu nădejdea că după întoarcere, Ivan va deveni vopsitor. Atunci se vor ridica din sărăcia în care ea se zbate vor da copiii la o școală tehnică, iar în locul casei vechi și putrede vor clădi alta nouă. Toți pictorii-vopsitori își durează case noi. Lângă calea ferată nu mai sunt acum cinci mii de case, ci douăzeci și cinci de mii.

Șuhov o rugase pe nevastă-sa să-i explice cum ar putea fi el pictor-vopsitor, dacă în viața lui n-a desenat niciodată nimic? O mai rugase să-i spună lămurit cum devine cazul cu covoarele astea atât de minunate și ce anume se desenează pe ele?

Nevastă-sa îi răspunsese că numai nu prost nu le-ar putea picta: așezi modelul și vopsești cu penelul prin găurele.

Covoarele sunt de trei feluri. Covoare "Troica" — trei cai focoși la o troică în care se află un ofițer de husari, apoi covorul numit "Renul" și, în sfârșit, o imitație după covoarele persane. Alte modele nu mai sunt, dar și pentru acestea oamenii îți mulțumesc și ți le smulg din mâini.