Pavilionul cancerosilor

Pavilionul cancerosilor de Alexandr Soljenitin

Partea întîi

Nu-i cîtuși de puțin cancer

PAVILIONUL CANCEROȘILOR PURTA chiar numărul trei-sprezece. Pavel Nikolaevici Rusanov n-a fost niciodată și nici n-ar fi avut cum să fie superstițios, dar ceva s-a prăbușit în el cînd me-dicul i-a scris pe trimitere: „pavilionul treisprezece". De ce nu s-or fi gîndit să boteze cu treisprezece altă secție, cea de ortope-die, de exemplu, sau de afecțiuni gastrice?

Cum-necum, în toată republica numai la această clinică putea găsi ajutor.

- Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i așa? Nu-i așa că n-am can-cer? întreba cu speranță în glas Pavel Nikolaevici, pipăind ușurel, pe partea dreaptă a gîtului, umflătura urîtă, care creștea văzînd cu ochii sub stratul nevinovat de piele albă care încă o mai acoperea pe dinafară.

- Nu, bineînțeles că nu, îl liniștea pentru a zecea oară doctorița Donțova, în timp ce-i umplea paginile fișei cu scrisul ei avîntat. Cînd scria își punea ochelarii pătrățoși-rotunjiți, de cum înceta să scrie – îi scotea. Nu mai era tînără și arăta palidă, foarte obosită.

Această discuție avusese loc cu cîteva zile în urmă, în perioada cînd venea la clinică pentru tratament. Bolnavii de la oncologie, chiar și cei care nu rămîneau la spital, ci se aflau în tratament ambulatoriu, nu mai aveau somn noaptea. Lui Pavel Nikolaevici însă, Donțova îi recomandase să se interneze, și asta cît se poate de repede.

În aceeași măsură ca și boala în sine - neprevăzută, surprinză-toare, ce dăduse buzna în două săptămîni peste un om fericit, lip-sit de griji - pe Pavel Nikolaevici îl deprima și faptul că urma să se interneze în această clinică la comun – lucru ce nu i se mai în-tâmplase de foarte multă vreme, nici nu mai ținea minte de cînd.

Îi căutase la telefon pe toți - pe Evghenii Semionovici, pe Șendi-apin și pe Ulmasbaev, iar aceștia sunaseră, la rîndul lor, pentru a se interesa ce posibilități exista, dacă n-au cumva, la această clini-că, vreo rezervă sau dacă nu s-ar putea transforma, măcar pentru o vreme, una din camerele mai mici într-o rezervă. Dar nu izbutise-ră să facă nimic din pricina înghesuielii cumplite de aici. Singurul lucru pe care reușiseră să-l obțină de la medicul șef a fost promisi-unea că va fi scutit de formalitățile obligatorii, cum ar fi trecerea pe la camera de gardă, pe la baia comună și garderobă.

Astfel, Iura îi aduse pe tatăl și pe mama sa, în Moskviciul lor al-bastru pal, direct la scările pavilionului treisprezece.

În pofida gerului ce începuse să piște, două femei în halate de dif-tină, decolorate, stăteau în cerdacul de piatră – erau vinete de frig, dar, de plecat, tot nu plecau.

Începînd cu aceste halate ca vai de capul lor, totul i se părea aici neplăcut lui Pavel Nikolaevici: cimentul cerdacului, tocit rău de tot sub picioare, clanțele ușilor, al căror luciu se dusese sub mîi-nile bolnavilor, sala de așteptare, cu dușumelele sale de pe care vopseaua în ulei se cojise, panourile măslinii, înalte, ale pereților (culoarea aceasta măslinie părea ea însăși murdară) și băncile din stinghii, mari, dar neîncăpătoare totuși pentru mulțimea de bol-navi veniți de departe - uzbeci în halate matlasate însoțiți de feme-ile lor: cele bătrîne cu basmale albe, iar cele tinere purtînd unele cu liliachiu sau roșu și verde, toți în cizme și gumari - ce umplu-seră încăperea stînd, unii, și pe jos. Culcat pe o bancă și ocupînd-o în întregime, îmbrăcat într-un palton descheiat ce atîrna pînă la pămînt, un rus tînăr, numai piele și os, cu burta umflată, nu se mai oprea din urlat, de durere. Aceste răcnete îl asurziră pe Pavel Nikolaevici și îl atinseră atît de puternic de parcă bolnavul urla nu din propria-i durere, ci din a sa.

Pavel Nikolaevici păli brusc, se opri și șopti cu buzele albe:

- Kapa! Eu am să mor aici. Mai bine renunțăm. Hai să ne în-toarcem.

Kapitolina Matveevna îi luă mîna și i-o strînse cu hotărîre:

- Pașenka! Unde vrei să ne întoarcem? Și ce să facem pe urmă?

- Știu eu, poate se aranjează ceva la Moscova...
Kapitolina Matveevna își întoarse către soț capul masiv, lățit încă și mai mult de cîrlionții arămii și înfoiați, tunși scurt:

- Pașenka! Povestea cu Moscova mai poate dura și două săptă-mîni, și nici nu e sigur că o să reușim. Putem noi să așteptăm atît? Nu vezi că în fiecare dimineață e tot mai mare!

Soția îi strîngea tare încheietura mîinii, dîndu-i curaj. În treburile obștești și legate de slujbă, Pavel Nikolaevici știa prea bine și singur ce-i de făcut - de aceea, cu atît mai plăcut și mai liniștit se simțea bizuindu-se, cînd era vorba de treburile familiei, numai pe soție: toate problemele importante ea le rezolva rapid și corect.

Numai că băiatul de pe bancă urla să se rupă!

- Pasik, îl lămurea soția, suferind alături de el, știi și tu că eu sunt întotdeauna prima de părere să chemi omul acasă și să-l plătești. Dar dacă ni s-a spus că medicii ăștia nu vin acasă și nu iau bani! Pe urmă, aici au și aparate speciale. Nu se poate altfel.

Pavel Nikolaevici înțelegea și el că nu se poate. N-o spusese decît așa, pentru orice eventualitate.

Stabiliseră cu medicul-șef al dispensarului oncologic ca sora șefă să-i aștepte la ora două după-amiază aici, la picioarele scării pe care cobora acum, pășind cu grijă, un bolnav în cîrje. Dar bine-înțeles că sora-șefă nu era acolo, iar cămăruța ei de sub scară era închisă cu un lacăt mic.

- Nu poți avea încredere în nimeni! explodă Kapitolina Matve-evna. Pentru ce li s-o mai fi plătind salariul!

Așa cum era, învăluită peste umeri de două vulpi negre, Kapitolina Matveevna porni pe coridorul unde stătea scris: „Intrarea în haine de stradă interzisă".

Pavel Nikolaevici rămase să aștepte în hol. Temător, își pipăi, printr-o ușoară aplecare a capului spre dreapta, umflătura dintre claviculă și maxilar. Avea impresia că, în jumătatea de oră ce se scursese de cînd se uitase la ea ultima dată, acasă, în oglindă, acoperind-o cu fularul - în această jumătate de oră, parcă mai crescuse. Pavel Nikolaevici simțea o slăbiciune în tot corpul și ar fi vrut să stea jos. Insă băncile păreau murdare și, în afară de asta, ar fi fost nevoit s-o roage pe bătrîna așezată pe dușumea, pe cea cu basma în cap și cu un sac unsuros proptit între picioare, să se dea mai încolo. Pavel Nikolaevici avea senzația că mirosul împuțit al sacului ar fi răzbătut pînă la el, oriunde s-ar fi aflat.

Cînd o să învețe odată populația noastră să călătorească cu geamantane curate, puse la punct! (De altfel, acum, de cînd cu tumoarea, lucrurile astea nici nu mai contau.)

Suferind din pricina urletelor băiatului, din cauza a tot ce-i vedeau ochii și-a tot ce-i pătrundea prin nări, Rusanov stătea în picioare, sprijinit ușor de perete. Dinspre curte intră un țăran, ținînd în mînă un borcan de-o jumătate de litru, cu etichetă, aproape plin cu un lichid galben. Ducea borcanul fără să-l ascundă, ba chiar ridicîndu-l mîndru, ca pe o halbă de bere cucerită prin luptă la vreo coadă. Chiar în fața lui Pavel Nikolaevici, de parcă ar fi fost gata să-i întindă borcanul, bărbatul, se opri, vru să-l întrebe ceva, dar, văzîndu-i căciula de blană scumpă, se întoarse în căutarea altcuiva și îl întrebă pe bolnavul în cîrje:

- Drăguță! Aiasta încotrova zici s-o duc?
Ologul îi arătă ușa laboratorului.

Lui Pavel Nikolaevici îi veni să vomite.

Se deschise din nou ușa de afară și, îmbrăcată doar într-un halat alb, intră sora, deloc drăguță, cu fața prea lungă. II zări imediat pe Pavel Nikolaevici, își dădu seama cine e și se apropie de el.

- Iertați-mă, spuse ea respirînd greu și cu obrajii aproape la fel de roșii ca buzele rujate, din pricina grabei în care venise, iertați-mă, vă rog! Mă așteptați de mult? Ni s-au adus medicamentele și-a trebuit să le fac hîrtiile de primire.

Pavel Nikolaevici vru să-i răspundă caustic, dar se abținu. Era bucuros că așteptarea luase sfîrșit. Cu geamantanul și sacoșa cu alimente, se-apropie Iura - doar în costum, fără căciulă, așa cum condusese mașina - foarte liniștit, cu un smoc înalt de păr blond clătinîndu-i-se în vîrful capului.

- Să mergem! sora-șefă le arătă cămăruța ei de sub scară.
Nizamutdin Bahramovici mi-a spus că vreți să vă păstrați lenjeria și că v-ați adus de acasă și pijamaua, dar una nepurtată, da?

- Direct din magazin.

- Asta-i obligatoriu, fiindcă altfel trebuie dezinfectată, înțelegeți? Uite, aici puteți să vă schimbați.

Deschise ușa de furnir și aprinse lumina. Odaia cu tavanul în pantă n-avea fereastră, iar pe pereți erau atîrnate o mulțime de grafice trasate cu creioane colorate.

Iura duse înăuntru, fără să scoată o vorbă, geamantanul, apoi ieși, iar Pavel Nikolaevici intră să se schimbe. Sora-șefă voia să se mai repeadă, între timp, pînă undeva, dar tocmai atunci se apropie Kapitolina Matveevna:

- Domnișoară, sunteți chiar atît de grăbită?

- D-da, cam sunt...

- Cum vă cheamă?

- Mita.

- Ce nume ciudat. Nu sunteți rusoaică?

- Nemțoaică...

- Ne-ați făcut să așteptăm.

- Vă rog să mă iertați. Tocmai primeam niște...

- Ei, uite ce-i, Mita, vreau să știți un lucru. Soțul meu... e un om cu mari merite, un cadru prețios. II cheamă Pavel Nikolaevici.

- Pavel Nikolaevici, bine, am să rețin.

- Înțelegeți, el era oricum obișnuit cu o îngrijire atentă, iar acum mai are și boala asta atît de gravă. Nu s-ar putea aranja să-l asiste în permanență o infirmieră?

Fața preocupată, neliniștită a Mitei deveni și mai îngrijorată. Clătină din cap:

- În afară de infirmierele care asistă la operații, n-avem decît trei surori de serviciu la șaizeci de oameni, asta ziua, iar noaptea - două.

- Păi, vedeți! Aici și dacă mori, poți să țipi cît te ține gura că tot nu vine nimeni să te ajute.

- De ce credeți așa ceva? Noi ne ocupăm de toți.

De „toți"!... Ce să-i mai explici, dacă ea vorbește de „toți"?

- Pe deasupra, infirmierele dumneavoastră se mai și schimbă mereu, nu-i așa?

- Da, o dată la douăsprezece ore.

- Cumplit e acest stil de îngrijire depersonalizat! Am fi putut face eu și fiica mea cu schimbul lîngă el! Sau aș fi putut angaja o soră permanentă pe banii mei - mi s-a spus însă că nici asta nu e voie ?

- Cred că-i imposibil. N-am auzit să se fi procedat vreodată așa. De altfel, acolo, în salon, nici n-ai unde pune un scaun.

- Doamne-dumnezeule, îmi imaginez cum trebuie să arate. Stai să vedem mai întîi dacă se poate sta în salonul ăla!
Dar cîte paturi sunt acolo?

- Nouă. Și încă e bine că are loc direct în salon. La noi, cei proaspăt sosiți rămîn o vreme pe scară, pe coridoare.

- Domnișoară, o să vă rog totuși pe dumneavoastră, fiindcă vă cunoașteți mai bine oamenii și o să vă vină mai ușor să aranjați totul... înțelegeți-vă cu o soră sau cu o infirmieră ca lui Pavel Nikolaevici să i se acorde o atenție specială... încuietoarea poșetei plic pocnise deja și trei hîrtii de cincizeci își făcură apariția din ea.

Fiul, tăcut, aflat prin apropiere, se întoarse cu spatele.

Mita își ascunse ambele mîini la spate.

- Nu, nu! Asemenea sarcini...

- Doar nu ți-i dau dumitale! îi vîrî Kapitolina Matveevna șomoiogul de bani în piept. Dacă n-o pot face în mod legal...
Vreau să plătesc munca! Iar pe dumneavoastră nu vă rog decît să aveți amabilitatea de a transmite un mesaj.

- Nu, nu, sora înghețase. La noi nu se face așa ceva.

Ușa scîrțîi și din cămăruță ieși Pavel Nikolaevici, într-o pijama verde cu maro, nou-nouță, și în papuci călduroși, căptușiți cu blană. Pe creștetul aproape chel purta o tiubiteikă, o tichie uzbekă, zmeurie. Acum, fără gulerul paltonului de iarnă și fără fular, umflătura de pe gîtul lui arăta deosebit de amenințătoare. Nici capul nu-l mai ținea drept, ci ușor înclinat într-o parte.

Fiul se duse să pună în geamantan hainele pe care și le scosese. După ce ascunse banii în gentuță, soția își privi neliniștită soțul:

- N-ai să îngheți?... Ar fi trebuit să-ți iau și un halat călduros. Am să ți-l aduc. Dar, ia stai, ai aici un fulăraș și i-l scoase din buzu-nar. Infășoară-te, să nu răcești! Cu vulpile acelea negre și în paltonul de iarnă părea de trei ori mai masivă decît soțul ei.

-Acum du-te în salon și aranjează-ți lucrurile. Pune alimentele la locul lor, vezi dacă totu-i în ordine, gîndeșle-te de ce ai mai putea avea nevoie - eu stau să te aștept. Pe urmă, dacă vii jos și-mi spui, pînă seara aduc tot ce trebuie.

Nu-și pierdea ea capul cu una cu două; anticipa întotdeauna totul. Era o adevărată tovarășă de viață. Pavel Nikolaevici o privi recunoscător și suferind, mai întîi pe ea, apoi pe fiul lor.

- Și zici că pleci, Iura?

- Am tren diseară, tată, spuse, apropiindu-se, Iura. Vorbea respec-tuos cu tatăl său, dar, ca întotdeauna, fără nici un fel de avînt; iată, și acum, nimeni n-ar fi zis că se desparte de un tată bolnav pe care îl lasă la spital. Percepea totul stins.

- Așa deci, fiule. E prima delegație serioasă. Să adopți, de la început, tonul potrivit. Și mai lasă duhul blîndeții. Blîndețea te omoară pe tine! Tu trebuie să ții minte, clipă de clipă, că nu ești Iura Rusanov, nu ești o persoană particulară – ești reprezentantul legii, înțelegi?

Că o fi înțeles Iura sau ba, oricum lui Pavel Nikolaevici îi venea greu acum să găsească cuvinte mai potrivite. Mita se foia, căutînd să plece.

- Păi, stai că aștept și eu cu mama, zîmbi Iura. Nu-ți lua rămas-bun, du-te, deocamdată, tată.

- Puteți să ajungeți singur? întrebă Mita.

- Doamne-dumnezeule, omul abia se ține pe picioare și dumnea-voastră nu puteți nici măcar să-l însoțiți pînă la pat? Să-i duceți geanta măcar!

Pavel Nikolaevici îi privi nefericit pe ai lui, refuză brațul Mitei, care voise să-l sprijine și, agățîndu-se cu putere de balustradă, începu să urce. Inima se porni să-i bată puternic, dar nu din pricina scărilor. Urca treptele de parcă s-ar sui pe ăla... cum îi zice, la tribunal aia... pentru a-și pierde acolo, sus, capul.

Sora-șefă urcă în fugă scările, luîndu-i-o înainte, îi strigă ceva Măriei și, încă înainte ca Pavel Nikolaevici să fi parcurs primul rînd de trepte, coborî în fugă scara, de cealaltă parte, și ieși din clădire ca din pușcă, demonstrîndu-i Kapitolinei Matveevna de cîtă grijă și sensibilitate va avea parte, aici, soțul ei.

Iar Pavel Nikolaevici urcă încet pînă la prima platformă - largă și adîncă, cum numai în clădirile vechi se întîlnesc. Pe această plat-formă intermediară, fără a stînjeni cîtuși de puțin circulația, fuse-seră așezate două paturi pentru bolnavi, ba încăpuseră chiar și noptierele lor alături. Unul dintre bolnavi era în stare gravă, părea epuizat și sugea o pungă de oxigen.

Încercînd să nu se uite la fața lui disperată, Rusanov o coti și continuă să urce, privind în sus. Dar nici la capătul celui de-al doilea rînd de scări nu-l aștepta o priveliște mai încurajatoare. Acolo se afla sora Măria. Nici o urmă de zîmbet, nici o rază de bunăvoință nu se desprindeau de pe fața ei întunecată de icoană. Înaltă, slabă și plată, îl aștepta ca un soldat și o porni imediat pe holul de sus, arătîndu-i încotro s-o ia. În hol dădeau cîteva uși și doar în dreptul lor nu erau paturi cu bolnavi. Într-un colț fără ferestre, luminat de o lampă de birou veșnic aprinsă, se aflau măsuța de scris a infirmierei, încă o măsuță, pentru tratamente, iar alături - un dulap suspendat, cu sticlă mată și cruce roșie. Trecură pe lîngă cele două măsuțe, pe lîngă încă un pat, apoi mîna lungă și uscată a Măriei îi indică:

- Cel de-aî doilea dinspre fereastră.

Se și grăbea să plece - neplăcută trăsătură a celor din spitalele comune, n-ar sta o clipă să schimbe și ei o vorbă.

Canaturile ușii de la salon erau mereu deschise și totuși, de cum trecu pragul, Pavel Nikolaevici simți un miros jilav-închis, ames-tecat cu ceva medicamentos, chinuitor pentru el, care era atît de sensibil la mirosuri.

Paturile erau așezate perpendicular pe pereți, cu intervale înguste, cît lățimea noptierelor, între ele, dar nici pe coridorul format înire cele două rînduri, de-a lungul camerei, nu încăpeau mai mult de doi oameni odată.

Pe acest coridor stătea un bolnav îndesat, cu umeri lați, într-o pijama dungată alb cu roz. Gîtul îi era strîns în întregime, pînă sus de tot, aproape de lobii urechilor, într-un bandaj gros. Inelul alb, sufocant al bandajelor nu-i lăsa libertatea să-și miște capul turtit, năpădit de păr sur.

Acest bolnav le vorbea răgușit celorlalți, care-l ascultau din pa-turi. La intrarea lui Rusanov, își întoarse către el tot trunchiul, odată cu capul sudat de el, și spuse:

- Ia te uită, încă un canceros.

Pavel Nikolaevici nu se simți obligat să răspundă la o asemenea familiaritate. Simțea, ce-i drept, că toți cei din cameră se uită acum la el, dar n-avea chef să-i privească la rîndul său și nici măcar să-i salute pe acești oameni adunați la întîmplare. Nu făcu decît să măture cu mîna prin aer, făcîndu-i semn bolnavului sur să se dea la o parte. Acela îl lăsă pe Pavel Nikolaevici să treacă și se întoarse din nou, cu întregul trunchi contopit cu capul, în urma lui:

- Auzi, frățioare, tu la ce ai cancer? întrebă cu un glas hîrîit.

Pavel Nikolaevici, care tocmai ajunsese la patul său, fu zguduit de această întrebare. Își ridică ochii spre nesimțit și, încercînd să nu-și iasă din fire (umerii îi zvîcniră totuși), spuse cu demnitate:

- La nimic. Eu n-am cancer.

Căruntul gîfîi, apoi dădu verdictul, astfel încît să-l audă toată camera:

- Ce tîmpit! Păi, dacă nu era cancer, te-ar mai fi internat cineva aici?

*2*

Studiile nu te fac mai deștept

CHIAR în această primă seară petrecută în salon, doar în cîteva ore, Pavel Nikolaevici fu cuprins de groază.

Ghemul tare al tumorii - neașteptat, lipsit de orice sens și de orice rost, îl tîrîse aici ca pe un pește prins în cîrlig și îl zvîrlise pe patul ăsta de fier, îngust, meschin, cu plasă scîrțîietoare, cu o saltea anemică. A fost suficient să-și schimbe hainele, acolo, sub scară, să-și ia rămas bun de la cei dragi și să urce în acest salon - că ușa vieții de pînă atunci s-a și trîntit, iar aici a dat peste o existență nouă, atît de grețoasă încît îl îngrozea încă și mai tare decît tumoarea însăși. Aici, nu-ți mai puteai alege ceva plăcut, liniștitor, la care să privești; nu-ți rămânea decît să te uiți la cele opt ființe nenorocite, egale acum, pasămite, cu el - opt bolnavi în pijamale alb cu roz, decolorate și tocite de atîta purtat, pe alocuri peticite, pe alocuri rupte, nepotrivindu-se mai nimănui pe măsură. Și nu mai puteai alege nici ce să auzi, erai nevoit să asculți discuțiile plicticoase, total neinteresante pentru Pavel Nikolaevici, ale aces-tei adunături de oameni. Le-ar fi poruncit cu mare plăcere să-și țină gura, mai ales pisălogului ăluia cu părul sur și cu gîtul prins în chingile bandajelor ce-i cuprindeau și capul - i se spunea, pur și simplu, Efrem, deși nu mai era tînăr.

Însă Efrem nu se mai domolea odată, nici nu se culca și nici din salon nu pleca, tot umblînd neliniștit pe coridorul din mijlocul camerei.

Cîteodată fața i se încrețea, i se strîmba toată, de parcă l-ar fi înțepat ceva, și atunci se apuca cu mîinile de cap. Apoi, începea din nou să umble. Iar după o vreme de umblat din ăsta, se oprea exact lîngă Rusanov, își apleca pînă la el, peste tăblia patului, tot trunchiul rigid, își arăta fața lată, sumbră, lățoasă și îl lămurea:

- Acuma, gata, profesore. Acasă nu te mai întorci, ai înțeles?

În salon era foarte cald. Pavel Nikolaevici stătea culcat peste plapumă, în pijama și tiubiteikă. Își potrivi ochelarii cu ramă aurie, subțire, îl privi pe Efrem cu severitate, cum știa el să se uite, și-i răspunse:

- Nu înțeleg, tovarășe, ce doriți de la mine? Și de ce vreți să mă speriați? Eu, unul, nu v-am întrebat nimic.

Efrem nu făcu decît să pufnească, plin de ură:

- Asta nici că mai contează acum, dacă pui au ba întrebări, acasă tot nu te mai întorci. Poți, în schimb, să-ți trimiți ochelarii înapoi. Și pijamaua asta nouă.

După ce spuse o asemenea grosolănie, își îndreptă trunchiul țeapăn și începu să pășească din nou pe coridor, de parcă-l avea pe necuratul în el.

Pavel Nikolaevici ar fi putut, desigur, să-l întrerupă și să-l pună la punct, dar nu-și mai regăsea voința de altădată; era total descu-rajat și, în urma celor spuse de dracul bandajat, tonusul nu făcuse decît să-i scadă și mai mult. Acum, cînd avea nevoie de susținere, era împins în groapă. În cîteva ore, Rusanov părea să-și fi pierdut poziția socială, situația meritorie, planurile de viitor - se transfor-mase în șaptezeci de kilograme de corp alb, cald, care nu-și cunoștea viitorul.

Probabil că deprimarea i se oglindea pe față, fiindcă, într-una din trecerile sale pe acolo, Efrem, așezîndu-se în dreptul lui, spuse, de data asta mai pașnic:

- Și chiar de-ar fi s-ajungi pe acasă, n-o să fie pentru multă vreme: iar ajungi aici. Cancerul e iubitor de oameni.
Pe care-l apucă racul în clești - ăluia nu-i mai dă drumul pîn'la moarte.

Pavel Nikolaevici n-avea putere să-l contrazică și Efrem se apucă din nou să umble. De altfel, nici nu mai avea de cine să se lege în cameră; toți cei de prin paturi erau sau șubreziți de tot, sau nu erau ruși. Pe rîndul de la celălalt perete, unde, din pricina sobei, nu încăpuseră decît patru paturi, unul – chiar vizavi de cel al lui Rusanov, tăblie în tăblie peste coridorul din mijloc - era al lui Efrem, iar pe celelalte trei zăceau băieți tineri de tot, cu caș la gură: un țărănuș oacheș, mai din topor, un uzbek tînăr cu cîrje, iar la fereastră - slab ca un vierme și încolăcit pe patul său - un băiat gălbejit, care gemea mereu.
În rîndul lui Pavel Nikolaevici, la stînga sa, zăceau doi națconi, adică reprezentanți ai naționalităților conlocuitoare, apoi, lîngă ușă, un rusnac tinerel, înalt, tuns cu aparatul electric, care citea, iar de partea cealaltă, pe ultimul pat de lîngă fereastră, era unul care părea și el rus, dar nu prea aveai motive să te bucuri de asemenea vecinătate: avea o față tipică de bandit.

Probabil, arăta așa din pricina cicatricei (semnul începea la coltul gurii și cobora, traversînd partea de jos a obrazului stîng, pînă aproape de gît) sau a părului negru, țepos și nețesălat, care se zburlea în toate părțile; sau, poate, pur și simplu, din pricina expresiei feței sale grosolane și aspre. Pe deasupra, banditul părea să mai aibă și pretenții culturale - tocmai termina de citit o carte.

Lumina era deja aprinsă - două becuri puternice atîrnau din tavan. Afară se întunecase. Se apropia ora cinei.

- Uite, a stat aici un bătrîn, nu se lăsa Efrem, e jos, mîine îl ope-rează. Încă în patruzeci și doi i-au scos un canceraș și i-au zis - fleacuri, nu mai ai probleme. Pricepi? Efrem părea să vorbească cu vioiciune, dar vocea îi suna de parcă pe el urmau să-l taie. Au trecut treisprezece ani, el a apucat să și uite de dispensarul ăsta, a băut vodkă, a smotocit la muieri - e un bătrîn pe cinste, o să vezi. Iar acum i-a crescut un ditamai canceroiul! Efrem își țuguiase buzele de plăcere, acu' numai să n-ajungă de pe masa de operații direct la morgă.

- Bine, păstrează pentru dumneata aceste previziuni sumbre! Pavel Nikolaevici flutură din mînă și-i întoarse spatele, însă nu-și recunoscu glasul: atît de lipsit de autoritate, atît de jalnic răsunase.

Iar ceilalți tăceau.

Deprimarea îi sporea și din pricina băiatului ăla epuizat, care se tot foia pe patul de la fereastră, pe celălalt rînd. Nici în fund nu se putea spune că stă, nici culcat nu era, se încovoiase, adunîndu-și genunchii la piept, și, nereușind să-și găsească o poziție mai comodă, se răstumase cu capul nu spre pernă, ci spre picioarele patului. Gemea încetișor, lăsînd să se vadă numai prin grimase și zvîcnituri ce dureri cumplite are.

Pavel Nikolaevici îi întoarse și lui spatele, își coborî picioarele în papuci și începu să-și inspecteze, fără nici un rost, noptiera, deschizînd și închizînd ba ușița, în dosul căreia erau stivuite o mulțime de alimente, ba sertărașul de sus, unde se aflau obiectele de toaletă și aparatul electric de ras.

Iar Efrem tot patrula, cu mîinile încleștate în dreptul pieptului, tresărind cîteodată din pricina înțepăturilor și tot bălmăjind ceva ca un soi de refren, de parcă-ar fi descîntat un mort:

- Așa că - prea grozaff nu stăm... nu stăm deloc grozaff...A

În spatele lui Pavel Nikoîaevici se auzi un pocnet ușor. Se întoarse cu grijă, fiindcă orice mișcare a gîtului îi provoca dureri și văzu că vecinul său, semibanditul, închisese cu zgomot cartea pe care tocmai o terminase de citit, și o răsucea acum în mîinile lui mari, aspre. Coperta de un albastru întunecat și cotorul erau traversate de semnătura gravată în aur a autorului. A cui era semnătura aceea Pavel Nikoîaevici nu reuși să descifreze, iar să i se adreseze unui tip de teapa vecinului său nu-i venea. Ii inventase și o poreclă - Roadeoase. I se potrivea foarte bine.

Roadeoase privi cu ochii lui sumbri cartea și anunță tare, fără pic de jenă, astfel încît să-l audă toată camera:

- Dacă nu Diomka ar fi ales cartea asta din dulap, nimeni nu m-ar fi convins că nu ne-au plasat-o special.

- Ce-i cu Diomka? Ce carte? se trezi puștiul de lîngă ușă, fără să-și întrerupă lectura.

- Cred că dac-ai fi căutat-o special, să fi scotocit în tot orașul și tot n-ai fi găsit-o. Roadeoase se uita în ceafa lată și boantă a lui Efrem (părul ce nu mai putuse fi tuns i se ițea, incomod, de sub bandaj), apoi îi văzu fața crispată. Efrem!
- Hai, nu te mai smiorcăi. Mai bine, ia cartea asta și citește-o.

Efrem se opri ca un taur și îl privi cu ochi împăienjeniți.

- Asta la ce bun, mă rog? De ce m-aș apuca să citesc, dacă tot o s-o mierlim cu toții în curînd?

Cicatricea lui Roadeoase șerpui:

- Păi, tocmai de aia zic să te grăbești, fiindcă o s-o mierlim în curînd. Na, ia-o. Întinsese cartea spre Efrem, dar acesta nu se apropie:

- E mult de citit. Nu vreau.

- Da' ce ai, te pomenești c-oi fi analfabet? Nici nu prea se mai străduia să-l convingă Roadeoase.

- Ba, sunt chiar foarte alfabetizat. Cînd am eu nevoie - sunt alfabetizat foc.

Roadeoase pipăi pervazul în căutarea unui creion, deschise cartea la sftrșit și, cercetînd cuprinsul cu privirea, puse, din loc în loc, cîte un punct.

- Să n-ai teamă, mormăia el, sunt niște povestiri scurtuțe. Uite, astea cîteva - încearcă. Tare plicticos ai mai devenit de cînd te tot smiorcăi. Citește.

- Parcă mi se teme Efrem de ceva! Luă cartea și o zvîrli pe patul său.

Într-o cîrjă, șontîcăind, intră pe ușă uzbekul cel tînăr, Ahmadjan - singurul om vesel din toată camera. Anunță cu glas tare:

- Lingura și strachina!

Oacheșul de lîngă sobă se învioră și el:

- Vini șina, băieți!

Ducînd tava mai sus de umăr, apăru fata de la bucătărie, în halat alb. Coborî mîncarea în fața sa și începu s-o împartă, trecînd pe la fiecare pat. Toți, în afara băiatului epuizat de lîngă fereastră, începură să se foiască și să se întindă după farfurii. Fiecare își avea noptiera lui, doar puștiul Diomka împărțea una pe din două cu kazahul lătăreț căruia îi crescuse, deasupra buzei, o bășică oribilă, nebandajată, acoperită de o coajă întunecată la culoare.

Dincolo de faptul că lui Pavel Nikolaevici oricum nu-i ardea acum de mîncare, nici măcar de cea adusă de acasă, simpla priveliște a acestei cine - o budincă de gris dreptunghiulară, ca de cauciuc, cu un sos galben, gelatinos - și-a lingurii soioase, din aluminiu cenușiu, cu coada de două ori răsucită - nu făcu decît să-i amintească încă o dată unde nimerise și ce greșeală s-ar putea să fi făcut acceptînd internarea în această clinică.

Toți ceilalți, în afara băiatului care gemea, începură să mănînce cu poftă. Pavel Nikolacvici, fără să ia farfuria în mîini, ciocăni cu unghia în muchia ci, uitîndu-se în jur cui să i-o dea. Unii stăteau întorși spre el în profil sau cu spatele, băiatul de la ușă, în schimb, privea tocmai spre el.

- Pe tine cum te cheamă? întrebă Pavel Nikolaevici fără a-și forța glasul (oricum trebuia să-l audă).

Zăngăneau lingurile, dar tînărul pricepu că lui i se adresează și răspunse săritor:

- Proșka... adicătelea, ă-ă-ă... Prokofii Semionîci.

- Ține.

- Aiasta sî poati... Proșka se apropie, luă farfuria și dădu din cap în semn de recunoștință.

Iar Pavel Nikolaevici, simțind ghemul aspru al tumorii sub maxi-lar, pricepu deodată că boala lui nu face parte, aici, dintre cazurile ușoare. Dintre cei nouă, doar unul era bandajat - Efrem, și asta chiar în locul unde s-ar putea să-l taie și pe el. Și numai unul avea dureri mari. Mai putea fi pus la socoteală și kazahul acela mare, care stătea cu două paturi mai încolo - cu scoarța buboiului său stacojiu. Și uzbecul ăla tînăr cu cîrje, în care însă abia se mai sprijinea. La ceilalți nu se observa, din afară, nici un fel de tumoare, nici un fel de poleire, arătau ca niște oameni sănătoși. Mai ales Proșka era rumen de parcă se afla la o casă de odihnă și nu în spital, și lingea acum cu mare poftă farfuria. Roadeoase era, ce-i drept, cam cenușiu la față, dar de mișcat se mișca liber, discuta dezinvolt, iar asupra budincii se aruncase cu o asemenea poftă, îneît lui Pavel Nikolaevici îi trecu o clipă prin minte că s-ar putea să simuleze boala și că se aranjase aici să mănînce pîinea statului, dacă tot îi hrănim gratis pe bolnavi.

Pe Pavel Nikolaevici, în schimb, cheagul tumorii îl apăsa sub falcă, îl împiedica să se miște, creștea ceas de ceas – dar medicii de aici nu țineau socoteala orelor: de la prînz și pînă la cină nimeni nu-l consultase pe Rusanov și nu-i aplicase nici un fel de tratament. Și cînd te gîndești că doctorița Donțova îl momise aici tocmai promițîndu-i un tratament de urgență! Asta dovedește că e total iresponsabilă și se face vinovată de o neglijență criminală. Iar Rusanov, care o crezuse, pierdea acum timpul în acest salon aglomerat, stătut și murdar, în loc să încerce să ia legătura prin telefon cu Moscova și să plece acolo cu avionul.

Și acest sentiment - că s-ar putea să fi comis o greșeală, că pierde un timp prețios - adăugîndu-se deprimării pricinuite de tumoare, făcu să i se strîngă atît de chinuitor inima, încît orice zgomot, începînd chiar cu clinchetul lingurilor și al farfuriilor, deveni insuportabil, cum insuportabilă i se părea și priveliștea paturilor de fier, a pledurilor grosolane, a pereților, a lămpilor și a oamenilor. Avea sentimentul că a căzut într-o capcană și pînă dimineața n-are cum să facă nici un pas decisiv.

Profund nefericit, se culcă și-și acoperi ochii cu prosopul lui de acasă, să nu mai vadă nici lumină, nici nimic. Pentru a-și schimba mersul gîndurilor, începu să-i ia la rînd pe-ai lui, închipuindu-și cam ce-ar putea face ei acum. Iura e deja în tren. Prima lui inspecție practică. E foarte important să se prezinte cum trebuie. Dar Iura n-are zvîc, e un căscat, numai de nu s-ar face de rușine. Avieta e la Moscova, în vacanță. Vrea să se mai deconecteze și ea, să dea o raită pe la teatre, dar avea și un scop serios: să vadă ce și cum, să-și facă eventual niște relații - doar e în anul cinci, trebuie să se orienteze corect în viață, e important. Avieta va fi o ziaristă pricepută, e foarte activă și adevărul e că trebuie să se mute la Moscova, aici s-ar sufoca. E deșteaptă și talentată ca nimeni altul din familie – îi mai lipsește doar ceva experiență, dar, oricum, prinde totul din zbor! Lavrik e cam răsfățat, nu învață prea grozav, dar la sport e de-a dreptul un talent, a fost deja la niște campionate la Riga și a stat la hotel, ca un om mare. Știe și să șofeze. Acum face cursurile organizate de DOSAF pentru obținerea permisului. În al doilea semestru, s-a căptușit cu două medii de doi - va trebui să le îndrepte. Maika o fi ajuns deja acasă la ora asta și studiază (e prima din familie care cîntă la pian), iar Djulbars zace pe covoraș, în coridor. Anul acesta Pavel Nikolae-vici își făcuse o plăcere din a-l scoate dimineața la plimbare, de altfel, era sănătos și pentru el. Acum o să-l scoată Lavrik, care are obiceiul să facă o figură amuzantă - îl asmute un picuț asupra cîte unui trecător, iar pe urmă zice: nu vă temeți, vedeți doar că-l țin!

Dar familia unită, exemplară a Rusanovilor, viața lor organizată ca pe roate, apartamentul pus la punct, fără cusur - toate acestea se desprinseră în cîteva zile de el și se pomeniră de partea cealaltă a tumorii. Ei trăiesc și vor trăi în continuare, orice s-ar întîmpla cu tatăl lor. Oricît și-ar face ei acum griji, oricît ar fi de tulburați și oricît ar plînge – tumoarea îl acoperea ca un zid și el rămînca singur, de partea aceasta.

Gîndurile despre cei de acasă nu-i produseră nici o ușurare și Pavel Nikolaevici încercă să se deconecteze gîndindu-se la treburile statului. Sîmbătă urma să se deschidă sesiunea Sovietului Suprem al Uniunii. Nu părea să se prevadă nimic prea important, se va aproba bugetul. Azi- dimineață, cînd pleca de acasă spre spital, la radio tocmai se transmitea un mare raport despre industria grea... Iar aici, în salon, n-au nici măcar un radio, și nici în coridor nu e, frumoasă treabă. Cel puțin cu „Pravda" trebuie să se asigure că o să-i vină regulat. Astăzi s-a discutat despre indus-tria grea, iar ieri s-a luat o decizie privind majorarea producției de mărfuri în zootehnie. Da! Viața economică se dezvoltă foarte energic și urmează, cu siguranță, mari reorganizări ale întreprin-derilor de stat și cooperatiste.

Pavel Nikolaevici începu să-și imagineze cam ce schimbări s-ar putea produce la nivel de republică și regiune. Aceste reorganizări provocau întotdeauna un soi de tensiune sărbătorească, te rupeau pentru un timp din monotonia muncii de zi cu zi. Cadrele se căutau la telefon, se întîlneau, discutau posibilitățile. Orice direc-ție ar fi luat reorganizările, cîteodată direcții opuse celor prece-dente, nimeni, respectiv nici Pavel Nikolaevici, nu a fost vreodată coborît în grad, ci numai și numai înaintat.

Dar nici aceste gînduri nu-l remontară și nu-l înviorară.
Simți o înțepătură sub gît și tumoarea surdă, indiferentă, își făcu intrarea, acoperind lumea întreagă. Și, din nou: bugetul, industria grea, zootehnia și rotația cadrelor - toate acestea rămăseseră dincolo -de partea cealaltă -a tumorii. Iar dincoace, de partea aceasta, se afla Pavel Nikolaevici Rusanov. Singur.

In salon răsună o voce plăcută de femeie. Cu toate că azi nimic nu-i putea face plăcere lui Pavel Nikolaevici, vocea aceasta era de-a dreptul ispititoare.

- Ia să luăm noi un picuț temperatura! spuse ea, cu aerul că urma să împartă bomboane.

Rusanov își trase prosopul de pe față, se ridică puțin și-și puse ochelarii. Ce noroc! Asta nu mai era Măria cea neagră și mohorî-tă, ci o fătucă plinuță și curățică, ordonată și fără basma triunghiu-lară, ci cu o bonetă pe părul auriu, cum purtau doctorii.

- Azovkin! Hei, Azovkin! îl chemă ea veselă pe tînărul de lîngă fereastră, oprindu-se lîngă patul lui. Era culcat într-un mod încă și mai ciudat decît pînă atunci - de-a curmezișul patului, cu fața-n jos, cu perna sub burtă și bărbia opintită în saltea, cum își pun cîinii capul - și privea la barele patului de parcă-ar fi fost într-o cușcă. Peste fața lui cu pielea întinsă pe os treceau umbrele sufe-rinței. Mîna îi atîrna pînă la dușumea.

- Haideți, nu vă lăsați, îl dojeni infirmiera. Hai, că mai aveți putere. Luați-vă singur termometrul.

Își ridică cu greu mîna de jos și luă termometrul de parcă ar fi scos o găleată din fînlînă. Era atîl de epuizat și de cufundat în durere, încît nu-ți venea să crezi că n-are mai mult de șaptespre-zece ani.

- Zoia! o rugă el, gemînd. Dați-mi o buiotă.

- Vă sunteți cel mai mare dușman, spuse cu severitate Zoia. Vi s-a dat buiotă, dar n-ați pus-o pe injecție, ci pe burtă.

- Dar dacă mi-e mai bine așa, insistă el cu o voce suferindă.

- Nu faceți decît să vă iritați tumoarea, doar vi s-a explicat. La secția de oncologie nici nu există buiote, făcusem rost special de una pentru dumneavoastră.

- Atunci, nu vă mai las să-mi faceți injecție.

Dar Zoia nu-l mai asculta și, ciocănind cu degetul în patul gol al lui Roadcoase, întrebă:

- Dar Kostoglotov unde e?

(Ei poftim! Ce bine intuise Paveî Nikolaevici! Exact - Roadeoase!)

- S-a dus să fumeze, îi răspunse Diomka de lîngă ușă, fără să-și întrerupă nici acum lectura.

- Îi arăt eu fumat! boscorodi Zoia,

Ce fete drăguțe există pe lumea asta! Pavel Nikolaevici se uita cu plăcere la rotunjimea ei elastică, strînsă îngrijit în haine și la ochii ușor proeminenți în orbite - o privea cu admirație dezinteresată și simțea că se înmoaie. Ea îi întinse, zîmbind, termometrul. Stătea chiar de partea tumorii, dar nu lăsă, nici prin cel mai mic gest, să se înțeleagă car fi îngrozită sau că n-ar mai fi văzut așa ceva în viața ei.

- Dar mie nu mi s-a dat încă nici un tratament? întrebă Rusanov.

- Deocamdată, nu, se scuză ea printr-un zîmbet.

- Păi, de ce? Unde sunt doctorii?

- Ziua lor de lucru s-a terminat.

Pe Zoia nu te puteai supăra, cineva totuși era vinovat de faptul că Rusanov nu-i tratat! Trebuia să acționeze! Rusanov disprețuia pasivitatea și caracterele molîi. Și, cînd Zoia veni să-i ia termo-metrul, o întrebă:

- Dar telefon public unde aveți? Cum pot ajunge la el?
La urma urmelor, de ce nu s-ar hotărî chiar acum să sune la tova-rășul Ostapenko! Simplul gînd c-ar putea da un telefon îi și resti-tui lui Pavel Nikolaevici lumea lui dintotdeauna. Și curajul. Se simți din nou un luptător.

- Treizeci și șapte, spuse Zoia cu un zîmbet și trecu primul punct pe tăblița graficului de temperatură, încă neîncepută, atîrnată la picioarele patului. Telefonul e la camera de gardă.
Dar acum n-aveți cum să ajungeți acolo. Ar trebui să ocoliți
clădirea pînă la cealaltă intrare principală.

- Dar, duduie! Cum e posibil așa ceva?! Pavel Nikolaevici se ridică într-o rînă și arboră un aer mai sever. Cum e posibil ca într-o clinică să nu existe telefon? Și dacă se întîmplă ceva? Uite, chiar acuma, cu mine de exemplu.

- Dăm noi fuga și sunăm, nu se sperie Zoia.

- Și dacă e furtună, dacă toarnă cu găleata?

Zoia însă se ocupa deja de vecinul lui, uzbekul cel bătrîn, îi completa graficul.

- Ziua se poate trece și direct, dar acum e încuiat.
Plăcută-plăcută, dar obraznică; a trecut la kazah fără să mai asculte ce-i spunea el. Ridicînd, fără să vrea, vocea în urma ei, Pavel Nikolaevici exclamă:

- Păi, atunci trebuie să mai existe un telefon! E imposibil să nu existe!

- Așa e, există, răspunse Zoia de unde era, așezată pe patul kazahului. Doar că-i în cabinetul medicului-șef.

- Și atunci, care-i problema?

- Dioma... Treizeci și șase cu opt... Păi, cabinetul e încuiat. Lui Nizamutdin Bahramovici nu-i place cînd...

Și plecă.

Asta nu era lipsit de logică. Bineînțeles că-i neplăcut să se intre în lipsa ta în cabinet. Dar într-un spital trebuia totuși găsită...

Pentru o clipă se arătase firicelul spre lumea din afară - și uite că se rupsese. Lumea întreagă fu din nou acoperită de tumoarea lui mare cît un pumn, vîrîtă sub bărbie.

Pavel Nikolaevici scoase o oglinjoară și se privi. Doamne, cum se mai umfla! Era destul de înfricoșătoare și pentru un ochi străin, darămite pentru tine însuți! Așa ceva nici nu există! Uite, nimeni în jur n-are așa ceva! Păi, în patruzeci și cinci de ani de viață, Pavel Nikolaevici nu mai văzuse la nimeni așa monstruozitate!....

Nu mai stătu să constate dacă mai crescuse sau nu, ascunse oglinda și scoase din noptieră ceva de ronțăit.

Cei doi bădărani, Efrem și Roadeoase, nu erau în salon, plecaseră. Lîngă fereastră, Azovkin își găsise o poziție încă și mai contorsionată, dar nu gemea. Ceilalți stăteau liniștiți, nu se auzea decît foșnetul paginilor întoarse, unii se culcaseră. Nici lui Rusa-nov nu-i rămînea altceva de făcut decît să doarmă. Numai să treacă noaptea asta, să nu se mai gîndească - iar dimineața o să le arate el medicilor.

Se dezbrăcă deci, se înveli cu pledul, își acoperi capul cu prosopul și încercă să adoarmă. Insă, în liniștea care se instalase, se auzeau cu o deosebită pregnanță, și asta era nemaipomenit de enervant, șoaptele interminabile ce veneau de undeva din apropiere, chiar de lîngă urechea lui Pavel Nikolaevici. Pînă la urmă, nu mai rezistă, își smulse prosopul de pe față, se ridică un pic, încercînd să facă în așa fel încît să nu-l doară gîtul, și descoperi că vecinul său uzbek e cel care șoptește - un bătrîn uscat, subțirel, aproape cafeniu, cu un smoc de barbă și cu o tiubiteikă tot cafenie și tocită pe creștet. Stătea culcat pe spate, cu mîinile strînse sub cap, privea în tavan și șoptea - rugăciuni, te pomenești - tîmpitul de bătrîn?

- Hei! Aksakale! îl amenință cu degetul Rusanov. Încetează! Mă deranjezi!

„Aksakalul" tăcu. Rusanov se culcă din nou și se acoperi cu pro-sopul. Dar tot nu reuși să adoarmă. Abia acum înțelese că-l împiedica să adoarmă lumina celor două becuri din tavan - nu erau nici mate și nici bine acoperite de abajururi. Chiar și prin prosop se întrezărea lumina lor. Pavel Nikolaevici se opinti, se ridică din nou pe brînci, mișeîndu-se în așa fel încît să nu-l doară umflătura. Proșka se afla lîngă patul său, în apropierea comutato-rului, și începuse să se dezbrace.

- Tinere! Stinge, te rog, lumina! ordonă Pavel Nikolaevici.

- D'apăi încă n-aduseră medicamentili... se fîstîci Proșka, dar ridi-că totuși mîna spre comutator.

- Cum adică „stinge"? mîrîi, în spatele lui Rusanov, Roadeoase. Vedeți-vă de lungul nasului, nu sunteți singur aici.

Pavel Nikolaevici se așeză ca lumea, își puse ochelarii și, cu grija tumorii, făcînd să scîrțîie plasa, se întoarse:

- Dar dumneavoastră mai politicos nu știți să vorbiți?

Fața mitocanului se strîmftă și acesta răspunse cu o voce joasă:

- Mie să nu-mi faceți morală, eu nu fac parte din cadrele dumnea-voastră.

Pavel Nikolaevici îi zvîrli o privire distrugătoare, dar Roadeoase nu păru impresionat cîtuși de puțin.

- Bine, dar la ce-i nevoie de lumină? începu Rusanov tratativele de pace.

- Ca să te scarpini în fund, îi răspunse grosolan Kostoglotov.

Pavel Nikolaevici simți că se sufocă, deși crezuse că s-a obișnuit cu atmosfera din salon. În douăzeci de minute, acest mitocan ar fi trebuit externat din spital și trimis la muncă! Din păcate, n-avea la dispoziție nici un fel de mijloace concrete de acțiune.

- Păi, dacă vreți să citiți sau mai știu eu ce, se poate ieși pe cori-dor, spuse, pe bună dreptate, Pavel Nikolaevici. De ce vă asumați dreptul de a hotărî în numele tuturor? Aici sunt diferiți bolnavi și trebuie făcute diferențe...

- Se vor face, se burzului celălalt. Dumneavoastră o să vi se scrie un necrolog, cum că sunteți membru din anul cutare, iar pe noi o să ne scoată tovărășește, cu picioarele înainte.

O asemenea nesupunere crasă, o asemenea samavolnicie depășind orice limite, Pavel Nikolaevici nu-și amintea să mai fi întîlnit vreodată. Se simțea, de-a dreptul, pierdut - ce-i de făcut în aseme-nea cazuri? Doar nu era să i se plîngă fetișcanei ăleia. Deocamdată, era nevoit să încheie discuția, păstrându-și demni-tatea. Pavel Nikolaevici își scoase ochelarii, se culcă cu grijă și se acoperi cu prosopul.