Oras patriarhal

Capitolul I

TRECEA O ÎNMORMÎNTARE

CU DRICUL ALB

— Tudore!

— Sandule!

S-au îmbrățișat înțepîndu-și obrajii cu ghimpii mustă­ților. Îmbrățișare stîngace și scurtă, de bărbați, stînjenită că se dă în spectacol pe un peron de gară.

Pe urmă, s-au depărtat un pas, să se privească și să se măsoare cît s-au schimbat în șapte ani.

Tudor Stoenescu-Stoian își mărturisi că nu și-ar fi recunoscut prietenul, dacă l-ar fi întîlnit, pe neaștep­- tate, în mijlocul străzii. Se îngrășase. Prinsese o gușă gelatinoasă, care-i căptușea bărbia și-i ascundea linia gî­tului. Ochii rotunzi, măslinii, fără gene; mustățile rare și lungi, pleoștite pe buze; capul sferic, unsuros și tuns — toate îi dădeau o înfățișare, pentru el, nouă și comică, de focă. Mai răsufla și astmatic, ca impresia să fie desăvîrșită. Îmbrăcămintea nu era după ultimul jurnal. Nu era după nici un jurnal. Croitorul s-ar fi zis că fusese preocupat de-o singură grijă: să preîntîmpine adaosul progresiv la cîntar. Izbutise pe deplin. Prietenul lui Tudor Stoenescu- Stoian purta un costum la fel cu acel pe care-l comandă părinții economi copiilor în vîrsta creșterii, cu mînecile spînzurînd peste degete și cu pantalonii răsuciți în tir­bușon.

Sandu Buhuș suportă examenul cu voioșie. Își așeză pălăria pe bila tunsă cu mașina și rîse într-un gîlgiit transmis pînă-n valurile gușii:

— Am luat proporții, nu e așa? Am scăpat căciula pe baltă!... Dar ce vrei? Aici, în lipsă de altceva mai inteligent, mîncăm zdravăn și facem osînză...

Era o explicație, o scuză și întrucîtva o senină împă-care cu un destin irevocabil.

Tudor Stoenescu-Stoian îngăimă cîteva cuvinte ne­înțelese. Nu-și putea lua ochii de la pălăria prietenului, prea mică și prea pe vîrful tidvei, cu panglica pătată de praf și sudoare. Îi părea un stigmat al indolenței pro­vinciale. Poate o nepăsare voită și orgolioasă față de deșertăciunile modei.

Dar celălalt continuă jovial:

— Tu ai rămas tot uscat ca un țîr... Nu-mi place. Trebuie să pui ceva carne! Să facem ceva rezerve!

Spunînd, apăsă palma grasă pe umărul lui Tudor Stoenescu-Stoian, pipăindu-i în cunoscător osul claviculei sub stofă.

— Poftim! pufni pe nări, în chip de concluzie. Toacă, nu altceva!...

Călătorii cu geamantane și legături se îmbulzeau spre ieșire, în forfota barbară a tuturor gărilor, cînd toți se reped în asalt să cucerească un vehicul. Toți, însă, își uitau o clipă graba, să salute:

— Să trăiți, coane Săndel!... Ura, Sănducule!... Vă găsesc la birău, coane Sandule?... Salve, Sandi!... O mie de ani paci, Didi!...

Sandu Buhuș răspundea fiecăruia pe nume, familiar, politicos sau de mîntuială, după cum arăta cunoscutul la chip și la port: marchidanul cu boccea, domnul cu servietă și cu trusă de piele, baciul cu desagi și cu min- teanul pe umeri, ofițerul verificîndu-și mașinal nasturii tunicii.

— Aveți trăsură, coane Săndel? întrebă hamalul cînd sfîrși de coborît valizele.

— Le pui în caleașca de gală a lui Avram!... Ia-o înainte, Gheorghe... Și spune-i să le așeze cu băgare de seamă, nu ca lăzile în haraba. Hai! Trap, Gheorghiță, că ne-apucă noaptea...

Tudor Stoenescu-Stoian recunoscu și admiră, pizmu- ind, siguranța cu care prietenul păstra un adevărat in-ventar al populației din urbea natală: birjari și negus­- tori, hamali și căpitani, preoți și băiețandri. Toți erau: Avram, Gheorghe, Nicule, Țîlică, Tavi, părintele Toma, Vichi sau Ionel. Scrisoarea nu exagerase. Aici, toți al-­

cătuiesc o mare și strînsă familie. Aici e necunoscută deznădăjduita solitudine din mijlocul mulțimilor.

— O săptămînă...

Sandu Buhuș se întrerupse să facă loc unei doamne în vîrstă, înaltă, scheletică și solemnă, înfășurată în man­tilă neagră de dantelă și de mărgele.

— Toate omagiile, coană Cristino!

Doamna clătină sacadat capela cu voaletă. În fața ei, toți se dădeau la o parte, cu un amestec vizibil de respect și de complice derîdere. Bătrîna părea că nu observă intențiile ofensatoare. Răspundea numai la ple­căciunile îndoite de șale, trecînd țapănă și gravă, cu pași automați.

Un moșneag cu livrea decolorată, cîrpită și cu fire­-turile coclite, călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un gea­-mantan jerpelit, strîns armonică în curele. Tudor Stoe­nescu-Stoian vru să întrebe ce este cu această pereche de strigoi, dar prietenul îi luă vorba, înnodînd firul întrerupt:

— ...o săptămînă ai să accepți tot ce-am aranjat eu. Să nu crîcnești nici mîlc. Să te supui! Pe urmă, ai să vezi, ai să cîntărești, ai să-ți faci socotelile tale și ai să alegi. Deocamdată, ești prizonierul meu. Te-ai predat?

— Kaputt![i] capitulă Tudor Stoenescu-Stoian, ridi- cînd mîinile cu precipitare într-o parodie de panică exa­gerată, cum îl impresionase un comic răsfățat al Bucu­reștilor, în ultima revistă de la „Cărăbuș”.

— Așa te vreau, Tudore dragă. Iar pentru început, trebuie să știi că această primă săptămînă ești musafirul meu, al nostru...

— Dară deranjul? N-aș vrea... Încercă Tudor Sto- enescu-Stoian o rezistență moale și protocolară.

— La noi nu există deranj! afirmă cu energie prie- tenul. E cuvînt scos din dicționarul nostru. Sîntem doar în țara Moldovei, nu uita, unde a fost tradiția să des- hami de trei ori caii oaspeților înainte de a te îndura să-i slobozi pe poartă, afară... Acuma, dă-mi recipisele de la bagajele mari.

Tudor Stoenescu-Stoian se execută, renunțînd la orice împotrivire. Prietenul le trecu hamalului, împreună cu o hîrtie de o sută de lei.

— Gheorghe, le scoți imediat de la magazie. Toc­- mești un cotiugar și te prezinți cu ele... La mine acasă, și cît mai repede.

— ’nțeles, coane Săndel.

— Acuma, mînă Avrame!

Birjarul dădu bici și „caleașca de gală” — birjă ceva mai puțin hodorogită decît celelalte — se puse în mișcare cu oarecare avînt. Lăsară în urmă un cupeu înalt și îngust, cocoțat pe arcuri, tîrît cu icnituri de o gloabă albă, de saca. Înăuntrul cutiei, prin geam, se vedea, rigidă și îmbălsămată, doamna de pe peronul gării. Sandu Buhuș mai salută o dată, apoi se răsuci pe jumă- tate în trăsură să-și cerceteze mai amănunțit prietenul. Îl bătu pe genunchi, cu nestăpînită satisfacție:

— Iată-te, așadar, și la noi! Îți spun drept, nu-mi venea să-mi cred ochilor cînd am primit telegrama. Te asigur că n-ai să regreți de fel! Cel mult ai să regreți că nu ți-a dat ideea de acum cinci-șase ani. Cinci-șase ani pierduți...

Își curmă vorba, să salute două doamne vaporoase sub umbrelele străvezii, într-un echipaj de casă cu ha­- muri lăcuite. Pe urmă, un domn cu ochelari de scafandru și cu pardesiu de doc, îngropat între coșuri, damigene, legături și pleduri, în automobilul otova de praf, sosit, fără îndoială, de la drum lung pe șosele și ponoare de țară. În sfîrșit, strigă unui trecător de pe trotuar, întor- cîndu-se peste coșul trăsurii și rotunjind palma pîlnie la gură:

— Astăzi nu pot, coane Iordăchel! Imposibil... Im- po-si-bil! Contramandăm... Con-tra-man-dăm! Am mu­safir... Mu-sa-fir!

Cu degetul arătă spre Tudor Stoenescu-Stoian. Ar­gument viu și prezinte, care nu mai admitea nici o discuție.

Trecătorul făcu semn din cap că a înțeles și că nu are nimic de spus.

— E cam fudul de urechi conu Iordăchel al nostru. De asta am zbierat așa! dădu lămurire suplimentară Sandu Buhuș. Altfel, cercetător și cunoscător de docu­-

mente istorice, de urice și zapise. De la el ai să afli viața oamenilor care-au fost odată pe-aice...

Întoarse ochii spre fața prietenului, să citească un semn de înveselire zeflemistă.

— Mă gîndeam că am să te văd zîmbind... mărturisi cu ușurare. Mă gîndeam și mă temeam. M-am pomenit vorbind ca eroii lui Sadoveanu: „De la el ai să afli viața oamenilor care-au fost odată pe-aice”. Dar văd că nu gă­sești nimic de rîs.

— De ce-aș găsi? E foarte natural. Te înțeleg. Nu ești născut ca mine, într-un apartament cu chirie, la etaj, cu necunoscuți deasupra capului și cu alți necu­-noscuți sub picioare. Ești legat de pămînt. Ești o verigă într-un lanț.

Tudor Stoenescu-Stoian se asculta vorbind. Se aproba. Se plăcea. Se admira. Cuvintele rostite exprimau un sim­țămînt sincer, absolut, total.

Stînjenirea penibilă de la început se risipise. Se ri-sipise și luciditatea corosivă, cu care înregistrase atît de amănunțit înfățișarea și portul vulgar al prietenu- lui: pălăria prea mică, petele panglicii, capul sferic de focă. Îl învăluia acum într-o înduioșată și recunoscătoare simpatie. Se simțea iarăși lîngă prietenul lui generos, simplu, fără ascunzișuri, sentimental și brav, de altădată. Prietenul de atunci și, poate, salvatorul providențial de astăzi. Așa cum i-a presimțit semnalul de naufragiu cu antenele lui fine, în ciuda aspectului grotesc; așa cum i-a întins mîna să-l smulgă din mediocritatea și neantul Capitalei. Se știa iarăși la adăpost, în siguranță, cules ca un cățel al nimănui, de pe drumuri.

Acestea nu-l împiedicau, însă, să se asculte cu plăcere, repetînd și admirîndu-se:

— Da, Sandule dragă. Tu ești o verigă dintr-un lanț.

— Bine spus! încuviință Sandu Buhuș. Orice om trebuie să fie, să se socotească o verigă dintr-un lanț. Numai Adina e de altă părere. Adina, nevastă-mea...

O umbră trecu pe obrazul rotund, lucios și prosper, de focă. Neprevăzut, posomorîndu-i voioșia de pînă atunci.

Tăcu, privind fără să vadă șiragul prăvăliilor scunde de pe StradaMare. Tudor Stoenescu-Stoian pricepu că

45

a apăsat, fără voie, pe-o rană veche, dar vie. Tăcu și el, vinovat, cu ochii la strada necunoscută, cu trecători necunoscuți.

Se rînduiau firmele prăfuite, cu vopseaua mîncată de rugină, cu litere de-o fantezie demodată: La ghemul de aur; La Țicu; La Moise Șepcaru; La Potemkin; La Segal, șicul parizian; La mielul alb; La David Ieșanu; Librăria „Miron Costin”...Negustorii necunoscuți salu­-tau din prag, printre pălăriile țărănești cu găitan, pieile de opinci, fiarele de plug, sacii cu bulgări de sare și roțile de caș scoase la vedere.

Tudor Stoenescu-Stoian răspundea el pentru priete­nul cu privirea absentă.

— E o ființă bizară Adina... vorbi, într-un tîrziu, Sandu Buhuș. Poate prea complicată pentru mine... Îmi face vină că mă îngraș. Îmi face vină că nu port straie ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un mu- țunache... Închipuiește-ți mutra mea într-un asemenea rol!... Nu-i place casa noastră bătrînească. Spune că mi­roase a mucegai, a zămnic, a cavou. N-a vrut să audă de copil... Se simte exilată aici... Acum a trebuit să insta-lez și un radio.

— Toată lumea își instalează un aparat de radio! observă Tudor Stoenescu-Stoian, luînd, din oficiu, apă­rarea necunoscutei Adina.

— Știu. Nu mă socoti atît de absurd și de retrograd. Poate te-a înșelat intonația mea. Am anunțat instala­- rea unui aparat de radio, parcă aș fi spus că am introdus în casă o mașină infernală, o ispită de pierzanie a dia­volului. Așa cum bunica, acum treizeci de ani, privea cu neliniște pîlnia telefonului... Dar ai să vezi, ai să înțelegi și ai să-mi dai dreptate. Am ținut să te previn... Altfel, nu m-aș spovedi pe drum. Contez foarte, foarte mult pe tine... Sper că ai să-i devii prieten, confident... Și așa, ai să mă ajuți să-i scot unele idei din cap... Îți spun pe nepregătite, ceea ce n-am spus niciodată, nimănui. Vezi tu? Pentru oricine, pentru tine, pentru mine, instalarea unui aparat de radio e tot ce poate fi mai simplu și mai natural. Pentru Adina însă, înseamnă cu totul altceva... Ascultă glasurile lumii — cum spune ea. Chemările

lumii — cum spun eu. Își întreține o nostalgie. O sufe­-rință. Înainte, era neprecisă. Acum e concretizată. Există asemenea ființe bizare, care se simt în exil oriunde se află...

Birjarul opri.

Venea, dimpotrivă, un convoi mortuar.

O înmormîntare de fată, cu dricul alb, cu îngeri vopsiți alb, cu cai albi în strai alb.

— Asta-i fata lui domnu’Trifan! crezu de cuviință să lămurească Avram, întorcîndu-se jumătate, pe capră. A doua, în trei ani.

Tudor Stoenescu-Stoian se descoperi, lăsînd să treacă moarta asta necunoscută, care l-a întîmpinat în orașul necunoscut.

În lumina lină a după-amiezii, cu soarele filtrat prin perdeluirea subțire de nori ca pînza de in, trecea lin dricul alb, cu sicriul alb, sub coroanele albe.

Un om gîrbov, între două fete cernite. Îl susțineau ele? Le susținea el? Tustrei înaintau strînși unul în celălalt, cu mersul împleticit. După dînșii, alți necunoscuți și alte necunoscute. O școală înșiruită în pas neregulat și mărunt, așa cum se silește, cu stinghereală, să-și înăbușe neastîmpărul, tinerețea colcăind de viață. O școală de fete cu uniformele negre-lucioase, de satin. Nu se ghion­tesc și n-au glas. Și-au pus ciorapi și pantofi negri. Au renunțat la o după-amiază de vacanță, ca să-și conducă o colegă la cimitir. Una de-a lor, cu care au rîs, s-au alun-gat, s-au certat, au citit cărți și au luat pedepse îm­- preună — iar acuma e întinsă în sicriul alb, în rochia albă, cu mîinile albe neclintite pe piept, cu fruntea albă legănată pe perna de atlas alb.

Nu e nici o mirare că nu se ghiontesc și că nu rîd, deși sîngele tînăr și animal le svîcnește în obraz, pulsează fierbinte-n artere, le-a îngarofit gura.

Privesc în pămînt.

E o înmormîntare modestă și tristă.

O fată a murit într-un oraș și e dusă la groapă într-o zi de vară, cu cerul alb. Dricul se balansează și scîrțîie în roți. În fruntea convoiului sînt prapuri și cruci cu batiste legate, colaci și colive cu flori de bomboane și de cafea,

un preot în birjă cu-n cal, calici care așteaptă o pîine și-un leu la împărțeala pomenilor.

Un clopot de biserică sună dogit și ciudat, fără tris- tețe, ca o chemare voioasă de recreație școlară. E însă mai sfîșietoare lipsa absurdă a acestui mister la un clopot sunînd pentru înmormîntare. Pe urmă, glasul dogit și lim­but îl acoperea alt clopot, de-aiurea, grav și prelung.

Tudor Stoenescu-Stoian abia atunci și așa înțelese că nimic nu-i mai injust ca o moarte de fată, într-o asemenea vară, cu flori ce n-au crescut în grădini pen­- tru morminte. Abia atunci înțelese că nimic nu-i de-o mai pătrunzătoare jale pentru un străin ca o înmor­- mîntare cu dric alb, într-un oraș unde-a călcat întîia oară. Trece pe lîngă tine moartea. Moartea cea mare și anonimă a tuturor. Nu moartea cuiva pe care îl plîngi, fiindcă l-ai cunoscut, fiindcă ți-a rîs în viață, fiindcă duce cu el ceva din viața ta și mîine îți va lipsi.

Își aminti cimitirul rustic întrevăzut din tren.

Așadar, se află morți și pentru asemenea țintirime cu tufe de liliac și de trandafir?

Oriunde, grădina morților n-așteaptă, n-alege; la­comă, își cere în fiecare zi la poarta tîrgurilor zălogul, ca fiara cea neîndurată din basm.

Noul sosit în tîrgul necunoscut își simți ochii împă­ienjeniți de-o înduioșare blîndă și largă, venită să bată la inima lui, de departe, în numele tuturor durerilor din vasta lume. Își ascunse privirea de privirea prie-tenului. Se gîndi la un gest teatral și romantic. Are să întrebe de-o florărie. Are să cumpere un braț de crini albi. Are să meargă pînă la cimitir, el, necunoscutul, ca să presare flori pe mormîntul unei necunoscute, după ce groparii vor arunca ultima lopată de țărînă. Ascuns de toți. Să nu știe nimeni. Ca să-și dovedească, așa, că a intrat în orașul străin un Tudor Stoenescu altul, fără sufletul împuținat și invidios, fără egoismul lui avar, fără șovăielile lașe; un om în care răsună grav și vibrînd, ca în bronzul de clopot, durerile mari ale lumii și presim­- țirea marilor taine de la hotarele vieții de-aici și de din­colo. Dar gîndul nu stărui. Se topi acolo unde se destră-­

mau fumegoase toate intențiile celuilalt Tudor Stoenescu- Stoian, himeric.

— Era și domnul Magîlea! se întoarse a doua oara, pe capră, Avram. L-ai văzut și mata, coane Săndel?

— Hai, mînă!

Birja porni.

Numai după aceea, întrebarea păru că a atins urechea lui Sandu Buhuș și că a căpătat un înțeles.

Răspunse, dar pentru prieten, nu pentru birjarul bărbos:

— Fără îndoială că l-am văzut! Fără îndoială că era și Magîlea. Numele nu-ți spune nimic astăzi. Însă istoria acestui Magîlea ai s-o cunoști, cum ai să afli, în trei luni, tot ce este de aflat într-un asemenea tîrg.

— Depinde... N-am stofă de detectiv, nici curiozitate de fată bătrînă.

— Nu e nevoie nici de una, nici de alta, ca să le știi toate. Nu e nevoie să le iscodești tu poveștile... Vin ele la tine, îți bat în ușă, îți deschid geamul, pătrund în casă, în urechi, în memorie.

— Am să închid ușile și ferestrele, am să-mi astup urechile.

— De ce? Dimpotrivă, te-aș sfătui să asculți și să alegi. Să alegi ceea ce prezintă un interes, dincolo de in­discreția meschină și ticăloasă. Ai să descoperi, astfel, drame nebănuite. I-am spus-o de o sută de ori Adinei. Ea strînge din umeri și rîde. Ai să afli, astfel, povestea acestui Magîlea și a fetelor lui Trifan.

— Nu mă grăbesc s-o aflu. Îmi ajunge închipuirea mea... rosti Tudor Stoenescu-Stoian cu oarecare emfază.

— Ba nu! Dă-mi voie!... protestă prietenul cu cap și mustăți de focă. Te asigur că realitatea nu-i mai prejos de închipuire. Dă-mi voie să ți-o servesc eu. Cum vezi, nu rezist ispitei s-o iau înaintea altora. Să-ți prezint ver­siunea mea. Tudose Trifan a avut patru fete. Pe cea mai mare a îngropat-o acum trei ani. Pe a doua o îngroapă astăzi. Au mai rămas două. Au să urmeze pe rînd cîte una, peste doi ani, peste trei... Oftica nu iartă oamenilor să- raci! S-a cuibărit într-o casă. Nu pleacă pînă ce n-a ter­minat... Tudose Trifan își crește fetele cu priceperea lui

de văduv și cu puterile lui de mărunt slujbaș pe la pri­mărie. Le poartă la școală. Nu mănîncă el, ca să aibă ce mînca ele. Nu se îmbracă el, ca să aibă ce îmbrăca ele... Cînd ajung la șaptesprezece-optsprezece ani, le duce la cimitir cu dricul acesta alb, la care ar putea să capete un abonament cu reducere. E scris! Sentință fără drept de grațiere. Iar acest Magîlea, străin, venit numai el știe de unde, se îndrăgostește fără nădejde de fiecare, pe măsură ce le-ajunge ceasul morții. E a doua pe care o petrece la groapă. La anul, sau peste doi ani, are să fie a treia. După cîte-am auzit, aceasta de-a treia a și început să tușească și să scuipe sînge. Iată povestea lor și versiunea mea! Realitatea, care se dispensează de imaginație și o întrece. Sînt fel de fel de oameni și de destine. Aici poți urmări și oamenii și destinele mai de aproape. Te asigur că nu e întotdeauna un privilegiu reconfortant...

Sandu Buhuș își scoase pălăria și își șterse nădu- șeala de pe frunte.

Căută în ochii prietenului un indiciu de înveselire ironică, fiindcă atît de nerăbdător a început să-l inițieze în cronica urbei lui patriarhale.

Dar Tudor Stoenescu-Stoian nu surîdea zeflemist. Își regăsise vechiul camarad de școală și de facultate, cu darul lui de a înnobila tot ce este mărunt și trivial în viață, cu pasiunea lui aplicată de a descifra înțelesul, mobilul și scuza actelor omenești, încîlcite și în aparență inexpli­cabile. Se simțea bine lîngă el. Se simțea mai tare și mai crescut lîngă el. Se întreba numai, de ce natura l-a con­damnat pe Sandu Buhuș să traverseze viața cu povara unei înfățișări atît de ingrate? Cel puțin, figura lui era anonimă, insignifiantă. A prietenului devenise de-a drep­tul grotescă.

Iar această superioritate, oricît îi păru de mizeră, se oploși ca o scîrbavnică satisfacție într-un ascunziș obscur al sufletului, acolo unde se cuibăresc, ca larvele, toate simțămintele rele, bucuriile nemărturisite și răzvrătirile lașe. Își cunoștea bine cuibarul acesta Tudor Stoenescu- Stoian.

Adineaori credea că l-a golit. Acuma se popula din nou.

— E, firește, interpretarea mea, versiunea mea! stărui Sandu Buhuș. Alții văd toată povestea altfel, au să ți-o istorisească altfel. Fiecare transfigurează sau desfigurează realitatea, după optica lui. Viața nu-ți dă decît ceea ce-i dai. Îți restituie cu dobîndă numai ce i-ai împrumutat.

— Să ne consolăm cu această iluzie! rosti sceptic Tudor Stoenescu-Stoian, care în aforismele prietenului descoperea o irevocabilă condamnare a naturii lui șo­văielnice, egoiste, meschine și fără eroism.

— Uneori e o consolare, alteori, o sancțiune. Dar bine că am ajuns! Altfel, filozofînd în birja lui Avram, ne-am fi pomenit în grădina lui Akademos. Avrame, Avrame! Mai schimbă gloabele! Mai dă-le ovăz, jeratic, ceva; abia ne-au tîrît pînă aicea.

— Ovăz nu le dau eu, coane Săndel? se căină bir­- jarul. Apoi haramurile aiestea, dacă m-aș potrivi lor, îs în stare să-mi mănînce și sufletul și tot nu se mai sa-tură, mînca-le-ar dalacul!...

Tudor Stoenescu-Stoian sări din trăsură, cuprinzînd dintr-o singură privire fațada casei, scundă dar largă, peronul, grădina cu petunii, cu pansele și trandafiri; globurile poleite în care birja și caii lui Avram se oglin­deau, miniaturale și fantastice jucării deformate.

La o fereastră, se clătina perdeaua de broderie.

Numai o părere, desigur. Sau numai o adiere a vîntului.

Dar Tudor Stoenescu-Stoian își aminti deodată că e murdar de funingine, că e nebărbierit, cu pleoapele roșii de nesomn și cu gulerul neschimbat. Își aminti că soția prietenului e o făptură bizară, tînjind în exil.

Sandu Buhuș porunci slujnicei, răsărită în poartă:

— Duci toate în odaia pregătită pentru domnul, Li- saveto!... Întîi șterge praful. Ion de ce nu s-arată să-ți ajute?

— La ce să m-ajute Ion? se indignă Lisaveta, jignită în amorul propriu. Că doar mîncat-am azi destul și n-am de cărat saci la moară.

Scurtă, lată și cu mînecile suflecate, slujnica dădea zor, apucînd valizele cu mîini musculoase de luptătoare.

— Ia dă-l și pe cel măruț, moș Avrame!... Ce, nu merge? Se lasă greu? Se vede că dumneata ești acela care n-ai mîncat azi, moșulică!...

Pe peronul intrării, Tudor Stoenescu-Stoian își pipăi nodul cravatei, rectificîndu-l în reflexul geamului din ușă. Păși. Dar înaintă numai trei trepte, clipind orb înăutru, după lumina de-afară.

— Fiți binevenit în orașul nostru!... Îl întîmpină stă- pîna casei, din umbră. În orașul nostru patriarhal, ca să-i fac plăcere lui Sandi.

Glasul era moale, lasciv, cu o imperceptibilă nuanță de ironie, insinuant și complice.

Mîna înălțată sub buzele binevenitului era albă, elas­tică, de velur.

Cînd ochii s-au deprins cu semiobscuritatea încăperii și Adina Buhuș i-a apărut materializată din estomparea viorie, Tudor Stoenescu-Stoian înțelese, cum ar fi citit într-o carte deschisă, neliniștea prietenului și nostalgia de exilată a femeii.

Înaltă și fragilă, Adina Buhuș amintea plantele decolo­rate din pivnițe, lungind în întuneric și în umezeală luje- rul spre soare mereu absent.

Toată viața se afla adunată în ochi.

Ochi fosforici și verzi, genați, cu sclipet jucăuș ca fla­căra bolnavă, aprinsă și stinsă deasupra apelor putrede, cu imense cearcăne devorînd jumătate din obraz.