Originea extraterestra a vietii

Originea extraterestră a vieții pe Pământ

De ce poporul evreu este poporul ales al lui Dumnezeu

Prefață.

Conform cercetărilor lui Zacheria Sitchin, există o a 10-a planetă a sistemului nostru solar (știută de oamenii de știință ca Planeta X). Această planetă poartă numele de Nibiru și se află undeva dincolo de planeta Pluto. Ea este diferită de celelalte planete din sistemul nostru solar, are o orbită foarte eliptică și necesită 3600 de ani pământeni să facă o rotație completă în jurul Soarelui. Se crede că periheliul planetei este în apropierea centurii de asteroizi dintre Marte și Jupiter. O ipoteză este că asteroizii au fost creați de către Nibiru prin distrugerea unei alte planete, Tiamat (sau Maldek). Din rămășițele acestei planete s-a creat Pământul.

Nibiru nu este cunoscută astronomilor moderni din cauza orbitei sale foarte eliptice (afeliul planetei este la o distanță de până la opt ori mai mare decât cel al lui Pluto). Prin urmare, Nibiru este departe în cosmos și nu poate fi depistată (sau este în apropiere ceea ce ar dezvălui misterul Planetei X).

Așadar, planeta Nibiru trece prin sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani. Această teorie controversată se bazează pe descifrarea unor vechi texte sumeriene de către Zacheria Sitchin. Textele își au originea în primul capitol din Biblie, Geneza. Sitchin și-a petrecut zeci de ani ca arheolog și istoric în Orientul Mijlociu, căutând scrieri vechi ale civilizației sumeriene. El spune că această planetă este locuită de către Anunnaki (Nefilim, giganții din Biblie. Nefilim se traduce adesea ca gigant, o traducere care nu este tocmai justă. O definiție mai bună ar fi „acei care au coborât”, „acei care au venit jos”. Cuvântul anunnaki din textele sumeriene se traduce ca: „acei care au venit din cer pe pământ”). Sitchin i-a identificat pe Nefilimi ca fiind aceiași cu Anunnaki.

Deși nu oficial, toți istorii și teologii de seamă sunt de acord că o parte din Vechiul Testament, și anume Geneza, se inspiră din vechi texte sumeriene. Enuma Elish, cartea creației la sumerieni, și Geneza au o varietate de asemănări. Povestiri despre Marele Potop se găsesc și ele în amândouă religiile, ebraică și sumeră. O concluzie inevitabilă este că Anunnaki au fost la fel de reali ca Moise, Noe și Abraham.

Sitchin crede că Anunnaki au venit pe Pământ acum 485.000 de ani de pe planeta lor, Nibiru. Ei erau o rasă de extratereștri care aveau o viață foarte lungă, ce uneori ajungea până la 500.000 de ani. Laurence Gardner, un alt arheolog, reduce durata de viață a Anunnaki-lor la 50.000 de ani și specifică faptul că nu erau nemuritori.

Anunakki au venit pe Pământ, l-au colonizat, au minat după aur și alte minerale, au construit o bază pentru aeronavele lor în zona unde se situează astăzi țările Iran și Irak, și au trăit într-un fel de societate idealistă, o colonie mică pentru un timp scurt, apoi au plecat. S-au întors când Pământul era mai populat și au amestecat ADN-ul primatelor cu ADN-ul lor, creând astfel o rasă de sclavi care urma să lucreze în mine, ferme și alte întreprinderi în Sumeria. Ei au creat omul, Homo Sapiens, prin manipulare genetică cu ei înșiși și omul maimuță Homo Erectus.

Lucru deja amintit, normele justiției divine pedepsesc cu asprime progeniturile rezultate din acuplarea Fiilor lui Dumnezeu cu femei din carne și sânge – uriașii care s-au ivit pe Pământ, „vestiții viteji din vechime”. Acești uriași, față de care atitudinea scribului biblic este mai curând admirativă, sunt desemnați în textul biblic prin cuvântul nefilim, „cei căzuți”, care derivă din verbul nofal, „a cădea” (anaqim și refaim fac parte dintre nefilim). „Cei căzuți” echivalează semantic cu „cei morți”. (38) Sub aceste trei denumiri, uriașii sunt menționați de mai multe ori în Vechiul Testament, mai ales în calitate de forțe războinice înfrânte în cucerirea evreiască a Palestinei. (39) Este greu de stabilit (deși Hendel se situează pe această poziție) dacă aggadah-ul din Pentateuch despre benei ha'elohim – nefilim face corp comun cu istorisirea despre Potop, ipoteză ce ar permite construirea unei extensii speculative în conformitate cu care revărsarea apelor, distrugerea indistinctă a vietăților corupte și/sau hibride, fără a lua în considerație un eventual vetust pedigree angelic, constituie pedeapsa atotcuprinzătoare pentru căderea Fiilor lui Dumnezeu.

Soliditatea argumentației, în acest caz, depinde în mod esențial de analiza atentă a stratificării și întrepătrunderii dintre P și J-E în cuprinsul capitolelor 6-8 din Cartea Facerii. Mishnah, Sanhedrin, 10, 3, I, ne informează doar că „generația Potopului nu are parte în viața veacului ce va veni” și, ca atare, „nu va fi judecată”, după criteriul „nici judecată, nici spirit” (40), nephilim included or excluded. Ieșirea lor de pe scena lumească dezvăluie, după Hendel, diferitele momente ale încheierii unui Ciclu Primordial în Cartea Facerii (Potop, cucerirea Palestinei). Uriașii sunt, într-un fel, ultimele vestigii ale organizării precedente a cosmosului. Ei reprezintă inerția sau, mai curând, extincția cosmizării ante-diluviene a creației, devenită incompatibilă în noul sistem referențial al cosmizării prin civilizație, prin stăpânirea poporului ales asupra „țării în care curge lapte și miere”. Textul vetero-testamentar nu ne mai informează însă, în mod direct, asupra destinului post-diluvian al Fiilor lui Dumnezeu.

Mitul este deosebit de profund, fiindcă, după cum arată Mircea Eliade, modelul său este un act primordial. În diferite cosmogonii zeul suprem a creat cosmosul prin sacrificarea rituală a unei ființe vii. Omul nu poate crea decât repetând și actualizând gestul primordial. Trecerea sufletului ființei vii în corpul arhitectonic pune în lumină o înrudire cu străvechile mituri care vorbesc de cosmicizarea haosului primar prin sacrificarea unui gigant. În credința babiloniană, lumea a fost creată de Marduk prin uciderea monstrului marin Tiamat. Relatări similare sunt întâlnite în Rig-Veda, în mitologia persană sau în cea scandinavă. Ritul îngropării de viu se afla în legătură cu concepția pe care o aveau tracii în privința nemuririi: Zalmoxis este îngropat din timpul vieții într-o peșteră în muntele Kogainon și, odată la trei ani, răsare din munte. Prin urmare, doar moartea rituală este creatoare, întrucât ea întrerupe firul unei unei vieți care nu și-a îndestulat destinul și care, în acest mod, își va consuma posibilitățile într-un alt trup.

Dacă la Homer întâlnim prototipul ființei artificiale, alcătuită după chipul celei naturale, asemănarea având rolul și importanța ei, Cosmogonia lui Berossos, preot caldeean al lui Marduk pe la 270 î.e.n., conține o adevărată artă combinatorie ce îndepărtează de lumea reală și va sluji, chiar dacă nu direct, drept model pentru o bună parte a ființelor fantastice, a monștrilor (dar nu numai) ce populează literatura S. F.: „A fost un timp, așa spune el, în care „Totul„ era întuneric și apă atunci au luat ființă viețuitoarele diferite și de conformație ciudată. Căci atunci ar fi luat naștere oamenii cu două aripi, unii chiar cu patru aripi și cu fața dublă; de asemenea, unii care aveau un trup și două capete, unul bărbătesc și altul femeiesc. Alții aveau două sexe, masculin și feminin. O altă parte dintre oameni aveau picioare și coarne de capră, o altă parte aveau picioare de cal, în spate fiind cum sunt caii. Iar în față având chip de om, așadar de forma hipocentaurilor. Tot atunci ar fi luat naștere și faunii cu cap de om, precum și dinii cu patru trupuri, la spate cu cozi de pește. Ar mai fi fost cai cu capul de câine și de om.” (Gândirea asiro-babiloniană în texte, pp. 52-55).

Babilonienii, cultura predominantă din vremurile vechi testamentare, au crezut că zeii s-au luptat între ei pentru a crea lumea. Marduk, zeul care s-a dovedit cel mai puternic, a învins monstrul haosului Tiamat, lighioana apelor, pentru a crea, și a tăiat trupul ei în două ca să facă din cele două bucăți marea și cerul. Aici putem vedea cum autorul cărții Geneza răspunde credințelor contemporane, prin a-l prezenta pe singurul Dumnezeu adevărat, Yahweh, ca cel care creează fără să fie nevoie să se lupte, fără să aibă dușmani care să i se opună. El vorbește suveran, și facerea pământului se realizează. El desparte apele, sus și jos, fără luptă. Chiar și haosul este sub controlul său divin.

Cartea tratează nașterea și evoluția umanității din spațiul irakian și zonele adiacente. Autorul ne povestește despre două civilizații fără copilărie: cea mesopotamiană (începând cu Sumerul) și cea egipteană. Aflăm aici cum sumerienii sunt niște hibrizi între o specie de maimuțe din nordul Africii și extratereștrii de pe o planetă Nibiru din sistemul nostru solar, ce are o orbită eliptică, punctul cel mai apropiat al acestei orbite fiind între orbitele marțiană și jupiteriană, iar cel mai îndepărtat la 3600 de unități astronomice distanța (1 u.a. = distanța Soare-Terra). Autorul interpretează niște pictograme demonstrând prin intermediul lor că în scrierile sumeriene se vorbește de rachete, submarine, proiectoare laser și alte minuni.

Aceste dovezi au fost înregistrate – în cuvinte și ilustrații – de către Sumerieni, această civilizație s-a dezvoltat lângă Mesopotamia (acum mai precis în Irak) în urmă cu 6000 de ani.

Ei nu au confirmat vizitarea de către ei a planetei Marte. Totuși au scris pe plăcutele de lut despre Anunnaki („Acei care au venit din Rai pe Pământ”) care au venit pe Pământ de pe planeta lor Nibiru, a douăsprezecea planetă a sistemului nostru solar (numărând astfel Soarele, Luna și restul planetelor). Multe din textele antice, descoperite de către arheologi, descriu cunoștințele acestor Anunnaki, de a veni și pleca, despre cunoștințele astrologice, pe lângă alte cunoștințe.

Mai mult, aceste texte sunt urmate de ilustrații găsite pe tablele de lut sau pe cilindri. În texte sunt descrise călătoriile între planete, Pământul fiind numerotat drept a șaptea planetă – care chiar așa este dacă numărăm invers, unde Pluto este prima, Neptun a doua, Uranus și Saturn a treia și a patra, Jupiter a cincea, Marte a șasea și Pământul a șaptea. În aceste texte Marte este descrisă ca Stație Intermediară – o oprire amplasată între Nibiru și Pământ.

Și, incredibil dar adevărat, o tablă circulară care poate fi găsită la Muzeul Britanic din Londra, descrie în opt segmente aspecte diverse ale călătoriilor spațiale dintre Anunnaki, locuitorii planetei Nibiru și a „Șaptea Planetă” (Pământul). O secțiune particulară este descrisă separat, arată (și statele) traseul călătoriei lui Enlil („Stăpânul comenzii”) detaliind traseul către cele șapte planete; este descrisă, de asemenea, și o rută între planeta Dilgan (Jupiter) și Apin (Marte).

Mă voi plasa în urmă cu 400.000 de ani în istoria noastră. Aici voi încorpora câteva informații care vin din partea lui Thoth cât și din partea lui Zacheria Sitchin, în cărțile sale: The 12th Planet și Genesis Revisited. Sitchin crede că există o planetă în sistemul nostru solar, denumită de către sumerieni Nibiru, care are o orbită eliptică similară cu cea a unei comete. Această planetă efectuează un ciclu complet în jurul Soarelui în 3.600 de ani. Locuitorii acestei planete, numiți nefilimi, au venit pe Pământ în urmă cu 400.000 de ani. Thoth nu spune de ce au venit dar Sitchin susține că ei aveau nevoie de aur pentru atmosfera lor. În Genesis Revizited, el scrie: „Pe planeta lor, Nibiru, anunnakinii-nefilimii s-au confruntat cu o situație cu care este posibil să ne confruntăm și noi, pământenii, în viitorul apropiat: dezastrul ecologic a făcut viața aproape imposibilă pe această planetă. Era necesar să se protejeze atmosfera planetei lor și singura soluție care părea să remedieze situația a constat în suspendarea de particule de aur deasupra atmosferei, ca un scut protector.”

Așa că ei au venit pe Pământ să extragă aur. După 200.000 de ani de muncă silită, minerii s-au răsculat și au decis să creeze o rasă servilă – care suntem noi – pentru a fora aurul pentru ei. Este notabil că în Africa de Sud, în cele mai vechi mine de aur cunoscute, arheologii au găsit oase ale lui Homo Sapiens și artifacte care ne duc înapoi în timp în urmă cu 50.000 de ani. Ei cred că mineritul pentru aur în Africa este cu mult mai vechi de 50.000 de ani. Sitchin spune că nefilimii ne-au creat în urmă cu 300.000 de ani, dar Thoth este mult mai exact. Thoth spune că noi am fost creați în urmă cu exact 200.209 ani în urmă (din 1994).

Sitchin teoretizează că nefilimii ne-au creat prin experimente genetice, dar potrivit lui Thoth, nefilimii nu puteau realiza acest lucru fără ajutor. Ei au avut nevoie de ajutor din afara Sistemului Solar. Acest ajutor extern a venit dintr-o sursă familiară. Siriusienii s-au unit cu nefilimii pentru a ne crea. Ei au aterizat prima oară în ocean și au apărut ca jumătate de oameni – jumătate pești. Ei au intrat la început în apă pentru a lua contact cu delfinii, care sunt pe un nivel de conștiință similar cu al lor. La un moment dat, potrivit lui Thoth, siriusienii au decis să plece, dar au dorit să lase un anumit nivel de conștiință în urmă. Șapte dintre aceste ființe și-au părăsit corpurile și au format sfere de conștiință. Ei s-au unit cu sămânța vieții și au creat un ou. Când cele șapte ființe s-au unit în mod geometric în acest fel pentru a forma sămânța vieții, a apărut o flacără. Este o flacără rece, dar arată ca o flacără. Această flacără se află în „Halls of Amenti” (Sălile lui Amenti).

Sălile lui Amenti reprezintă o construcție veche, creată cu mai mult de 51/2 milioane de ani. Nimeni nu știe cât de vechi sunt Sălile lui Amenti din cauza acelui eveniment care a avut loc în urmă cu 51/2 milioane ani, care a întrerupt înregistrările akashice ale planetei. Amintiți-vă că, deși istoria planetei merge mai departe de 51/2 milioane de ani, noi nu putem accesa decât ultimii 51/2 milioane de ani. Sălile lui Amenti reprezintă actualmente o curbare dimensională în formă de uter. Există o singură direcție și sens în această curbură și odată ajuns acolo este ca și cum te-ai afla în spațiul infinit. Un asemenea loc curbat dimensional se află întotdeauna pe o frecvență dimensională mai înaltă decât Pământul cu o unitate. Acum se află la 1000 mile în interiorul Pământului. Lui Drunvalo i-a fost permis să intre în prima cameră. Acolo el a văzut o mare piramidă în interiorul unui dispozitiv rectangular. În interiorul piramidei de afla flacăra.

Pe Sirius B (mai precis pe cea de a treia planetă a acestei stele) au fost făcute pregătiri simultane pentru această creare și seminație. 16 bărbați și 16 femei au călătorit de pe Sirius B spre Pământ și s-au îndreptat direct spre flacăra din Sălile lui Amneti. Ei s-au unit cu flacăra. Perioada lor de concepție a fost de 2000 de ani. Aceste două rase au fost implicate în crearea noastră – una de pe Nibiru și cealaltă de pe Sirius.

Potrivit interpretărilor lui Sitchin asupra textelor sumeriene care fac referire la a douăsprezecea planetă, după ce nefilimii ne-au creat pentru a lucra în minele de aur din Africa, unii dintre noi au fost aduși în Mesopotamia pentru a fi de folos în Grădina Edenului. „Dumnezeii” ne-au iubit pentru că am fost făcuți după chipul lor. Dar în Grădina Edenului, nefilimii aveau propriile lor livezi și ni s-a spus să nu mâncăm fructul unui anumit copac numit copacul cunoașterii. Noi nu am ascultat. Mâncând acest fruct și câștigând „cunoașterea” lui, am căpătat abilitatea de a ne reproduce sexual. Până la acest punct noi eram hibrizi între diferite specii, și ca toți hibrizii, eram incapabili să ne reproducem. Sitchin interpretează textele sumeriene spunând că noi suntem o încrucișare între nefilimi și Homo Erectus, predecesorul lui Homo Sapiens. Prin intermediul lui Thoth noi am primit informații suplimentare despre rolul ființelor de pe Sirius.

Nu este surprinzător că nefilimii nu doreau ca noi să ne reproducem. Ei doreau să mențină controlul experimentului lor. Cunoașterea pe care noi am dobândit-o mâncând fructul nu a fost una științifică cum ar fi cea prin care s-ar ști cum să procreezi, cum să ne transformăm dintr-o specie de hibrizi sterili într-o nouă specie capabilă de reproducere. Nefilimii au fost mânioși când noi am căpătat abilitatea de a ne reproduce și ne-au izgonit din grădină. Potrivit învățaților din textele antice, înregistrările sumeriene le preced pe cele biblice, iar istorisirea biblică a creației pare să reprezinte un rezumat al vechilor texte sumeriene.

Deși a trebuit să părăsim grădina lor, nefilimii ne-au permis să cultivăm pentru a ne hrăni. Ne-au îndreptat către zona muntoasă de la est de grădinile din Mesopotamia. Potrivit lui Thoth, noi am rămas acolo pentru o lungă perioadă de timp. Dar apoi a avut loc o nouă transformare în conștiință și o altă schimbare de poli și acel continent s-a scufundat. Mulți supraviețuitori s-au îndreptat către Africa, dar cei mai mulți dintre cei evoluați au ajuns în Lemuria, un pământ care s-a ridicai deasupra apei când vechiul continent s-a scufundat.

Cum a apărut viața?

Conform teoriei evoluționiste a lui Darwin, prima celulă vie a apărut în mod spontan prin organizarea substanțelor ce o alcătuiesc. El consideră că la început Pământul a avut o atmosferă compusă din bioxid de carbon, metan, amoniac și apă. Sub influența energiei solare, descărcărilor electrice și erupțiilor vulcanice, acești compuși simpli s-au descompus, pentru ca apoi să se recombine pentru a forma primii aminoacizi. Acești aminoacizi s-au acumulat în mare și prin combinațiile dintre ei au apărut compuși organici, s-a format un ocean, o supă organică, dar încă fără viață apoi în mod accidental s-a format o moleculă cu proprietăți remarcabile, o moleculă care avea proprietatea de a se reproduce. Aceste molecule s-ar fi adunat și tot în mod accidental și-au format un înveliș protector, format din alte molecule proteice cu care s-au înconjurat, acestea servind drept membrană, astfel se consideră că s-a format prima celulă vie.

Teoria evoluționistă susține următoarele etape în evoluția vieții: atmosfera primitivă propice; concentrare în ocean de „supe organice” de molecule simple, necesare vieții; din această supă provin proteinele și nucleotidele, compuși chimici complecși; apariția membranei celulare; dezvoltarea unui cod genetic prin care primele ființe vii încep să se copieze.

În 1953 Stanley Miller a reușit printr-o descărcare electrică într-o atmosferă compusă din hidrogen, metan, amoniac și vapori de apă să producă câțiva din aminoacizi, adică numai cinci aminoacizi din totalul de 100 ce intră în alcătuirea celulei vii.

Sinteza de compuși organici are loc numai în condiții de reducere fără oxigen liber și atmosferă, dar fără oxigen orice formă de proteină s-ar fi format, ar fi fost distrusă de razele ultraviolete din cosmos.

Dar s-ar fi putut produce o supă organică? Energia care ar fi descompus în atmosferă compuși simpli ar fi descompus și mai repede orice aminoacid complex care s-ar fi format. Cei patru aminoacizi obținuți de Miller au putut fi obținuți pentru că s-au îndepărtat din raza descărcării electrice. Dacă ar scăpa de acțiunea distrugătoare a razelor ultraviolete și-ar fi ajuns în ocean, în apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în continuare reacțiile fizice, căci apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe, amino-acizii pentru a forma molecule mai mari ar fi trebuit să iasă din apă, dar atunci ar fi fost distruse imediat de razele ultraviolete.

Descompunerea spontană este mai probabilă decât sinteza spontană. În afară de aceasta există peste 100 de aminoacizi ce intră în alcătuirea substanțelor organice, iar 20 sunt indispensabili vieții. Ei sunt de două feluri: dexogiri și levogiri.

Dacă s-ar fi format din întâmplare într-o supă organică ar fi fost jumătate dexogiri și jumătate levogiri. Dar cei 20 de aminoacizi esențiali necesari vieții sunt toți levogiri, cum s-au putut uni aceștia în mod accidental în supa organică?

Șansele ca aminoacizii să se unească și să formeze o moleculă proteică este o șansă la 10 la puterea 113, dar orice eveniment ce s-ar produce cu o șansă de 1 la 10 la puterea 50 nu s-ar putea produce niciodată. Reacțiile chimice din celule se fac sub acțiunea unor proteine numite enzime, fiind necesare aproximativ 2000 de astfel de enzime unei celule. Șansa ca aceste enzime să se formeze este de 1 la 10 la puterea 40.000.

Celula mai trebuie să fie învelită într-o membrană cu canale și pori, care controlează strict circulația dintre mediul extracelular și intracelular, a substanțelor nutritive și produșii lor de uzură, a ionilor metalici și a altor substanțe.

Mai greu de obținut sunt nucleoproteinele ARN (acidul ribonucleic) și ADN (acidul dezoxiribonucleic) care formează codul genetic. ADN este format din 5 histone care sunt implicate în dirijarea activității genelor. Șansa de a se forma numai o singură histonă este de 1 la 20 la puterea 100, număr mai mare decât atomii din toate stelele și galaxiile vizibile.

Și mai greu este de explicat originea codului genetic necesar reproducerii celulare. În formarea lor proteinele depind de ADN, dar acestea nu s-ar fi putut forma fără proteine preexistente. Răspunsul este unul singur, ambele s-au format în paralel.

Nu există nici un laborator care să permită simularea evoluției mecanismului genetic.

Codul genetic este universal.

Dumnezeu a creat viața în tot Universul, folosindu-se de același cod genetic, indiferent pe ce planetă din Univers a creat viața așa cum va rezulta din lectura acestei cărți. Celula primitivă trebuia să mai inventeze un fenomen fără de care nu ar fi existat viața. Acesta este fenomenul de fotosinteză. În acest proces plantele cu ajutorul luminii solare absorb bioxidul de carbon și elimină oxigenul necesar animalelor și omului, acest fenomen nu a putut fi reprodus în nici un laborator.

Oxigenul format prin fotosinteză creează o pătură de ozon care protejează viața împotriva radiațiilor nocive ultraviolete. Ultimele cercetări au demonstrat că celula, cea mai mică unitate a vieții este o comunitate de indivizi, odinioară independen? I care s-au integrat perfect, pentru o funcționare cu un scop permanent. Această asociere și integrare a fost lot întâmplătoare?

Deși celula vie este formată din milioane de organite celulare, acestea toate funcționează ca un tot unitar ca și când ar fi conduse și controlate de o conștiință unitară a celulei, această conștiință inconștientă a celulei cum s-a format?

Inconștientul primar al celulei vii este cel ce dă memoria de funcționare a celulei, a metabolismului ei și a luptei împotrivă forțelor care tind s-o destabilizeze, tot acest inconștient conduce și diviziunea celulei care asigură perpetuarea vieții. Inconștientul este cel ce dă inteligență materiei pentru ca aceasta să funcționeze pentru o finalitate biologică precisă și pentru realizarea unui progres prestabilit. Nu materia în sine are acest progres prestabilit de funcționare. Această informație se află într-un „computer biologic” creat de Dumnezeu, chiar înainte de crearea materiei.

Memoria de funcționare a celulei, deși inconștientă nu are pauze, ea este activă toată Viața, orice pauză în funcționarea ei ar duce la instalarea morții.

Viața are un ansamblu coordonat de reacții comandat de un mecanism autoreglator iar aceste reacții chimice caracterizează viul.

Celula conține în lichidul intracelular potasiu și fosfor iar în lichidul extracelular, sodiu și clor. Aceste substanțe sunt într-un raport inegal, numai după instalarea morții aceste substanțe se găsesc în proporții egale în ambele lichide intracelulare și extracelulare. Această inegalitate caracteristică vieții o menține în mod conștient membrana celulară printr-un proces activ. Membrana introduce în celulă potasiu și scoate clorul și sodiul. Acest schimb nu este controlat de voința omului.

Ce anume există în substanța vie care să determine această compoziție diferită în cele moarte. Fiecare componentă a celulei formată din organele minuscule conlucrează perfect pentru buna ei funcționare, existând o comunicare între ele. Informația ce deține memoria inconștientă se află în nucleul celulei. În nucleu se află cromozomii, niște benzi lungi formate din acid dezoxiribonucleic care reprezintă zestrea ereditară. El este format ca o scară răsucită care în diviziunea celulară se clivează pe jumătate în lungimea ei. Cromozomii sunt formați din molecule și acestea din carbon, hidrogen, oxigen, azot, fosfor și sulf. Esența vieții se găsește în acești atomi, care formează și materie nevie iar aceste substanțe rămân când reparăm celulele corpului. Inteligența aflată în afara materiei care organizează celula se transmite țesuturilor și organelor ce alcătuiesc corpul omenesc. Fiecare țesut are informație de funcționare specifică organismului din care provine iar această funcție este independentă de conștiința noastră. Automatismul de funcționare al țesuturilor se desfășoară sub acțiunea unor impulsuri care iau naștere chiar în aceste țesuturi, apariția vieții pe Pământ este o problemă încă nerezolvată.

În nici un laborator din lume nu s-a reușit crearea unei celule vii.

Celula vie este un sistem deschis care comunică cu exteriorul, cu lichidul extracelular de unde își procură substanțele necesare funcționării ei, să-și fabrice substanțele necesare vieții și să lupte împotriva entropiei, care în permanență tinde s-o destabilizeze și să o distrugă. Pentru această milioane de molecule care o alcătuiesc funcționează după un program de lucru foarte exact.

Celula vie acționează ca o uzină.

În această uzină se află un centru de comandă reprezentat de nucleul celular, mai mulți transmițători de ordine reprezentați de acidul ribonucleic mesager, există lucrători ai uzinei care fabrică proteinele, respectiv ribozomii și generatorii de energie reprezentați de mitocondrii.

Produsele fabricate sunt transportate și depozitate în aparatul vacuolar al lui Golgi, un fel de saci de depozitare. Toate aceste organite celulare se mișcă într-un mediu intracelular care se menține în parametri stabili necesari bunei funcționări a celulei, menținuți printr-un mecanism activ de membrana celulară. Traseele pe care circulă ARN mesager și celelalte organite celulare nu sunt haotice, ele au un drum precis pe care îl urmează cu exactitate.

Membrana celulară este formată dintr-o varietate de molecule sintetizate în interiorul celulei prin procese active, operații foarte diversificate. Imediat ce sunt formate aceste blocuri moleculare sunt asamblate într-o textură regulată de rânduri orizontale și verticale ce vor forma învelișul celulei așa cum se întâmplă într-un ansamblu uzinal când mașina realizează în primul rând părțile componente din materia brută și apoi le asamblează printr-un proces final funcțional.

Un alt exemplu al complexității funcționale a celulei îl reprezintă formarea unui acid gras numit acid palmitic care pentru a fi format are nevoie de 14 subunități moleculare, celula creează o adevărată mașină moleculară circulară foarte complexă formată din molecule proteice. În cadrul acestei mașini există un braț format de asemenea din molecule care se rotește peste 7 stații de lucru, de fiecare dată când brațul se rotește, două subunități de acid gras sunt adăugate prin acțiunea enzimelor de la stația de lucru. După 7 rotații se realizează necesarul de 14 unități ce formează acidul gras eliberat.

În această mișcare a brațului la cele 7 stații, enzimele necesare în aceste stații trebuie să fie prezente într-o ordine precisă iar brațul trebuie să acționeze exact, această mașină moleculară nu putea să se formeze printr-o evoluție pas cu pas, în mod sigur ea a fost creată de o inteligență exterioară celulei.

Un alt exemplu îl reprezintă acțiunea enzimei numită ADN girator care acționează în reproducerea celulei. Molecula de ADN, având formă de arc, este alcătuită din două elicoidale care se clivează în timpul reproducerii celulare. Pe măsură ce porțiunea de sus a elicoidalei se desfășoară, aceasta determină natural ca porțiunea de fire să se răsucească în jurul ei sau să se supraînfășoare. În moment ce ADN-ul este deja înfășurat de sute de ori pentru a se potrivi cu partea care îi lipsește se produce o încâlcire a firelor. Aceasta ar întârzia reproducerea sau ar face-o nerealizabilă, dar celula acționează cu o enzimă numită ADN girator care desface nodul din firele ADN, după următoarea schemă: mai întâi taie una din firele de deasupra, apoi trage celălalt fir prin deschizătură iar în final unește cele două capete ale fibrei tăiate și astfel acest ADN girator ordonează încărcătura în cromozomi. Cum a putut să apară acest ADN girator prin combinații hazardate de molecule în supa primordială?

Dacă s-ar admite ideea că acesta a fost făcut pas cu pas, fără ADN girator nu s-ar fi putut produce diviziunea celulară, iar fără diviziunea celulară nu ar fi existat nici un proces evolutiv care să producă ADN-ul girator. Acesta este cel mai mare mister pe care biologii nu au putut să-l explice.

Aceasta este o dovadă că procesul a fost creat de o inteligență care acționează din exterior sau după un proiect preconceput.

Francis Crick, coautor la descoperirea ADN-ului, spunea că un om onest înarmat cu toate cunoștințele disponibile astăzi nu poate decât să afirme că viața apare pe moment ca un miracol așa de multe sunt condițiile care ar trebuie satisfăcute pentru a o crea.

Dar viața nu poate exista numai pe Pământ. În Univers există miliarde de stele de gaze și alte materii cosmice care se rotesc în jurul unui nucleu, centrul acesteia formează galaxiile. Galaxia noastră se numește Calea Lactee. Soarele și planetele sistemului solar fac parte din Calea Lactee.

Calea Lactee are peste 100 milioane de stele. Aceste galaxii au un diametru atât de mare că ne-ar trebui o sută de mii de ani pentru a o traversa cu viteza luminii de 300.000 de kilometri pe secundă.

Distanța medie dintre stele este de circa 6 ani lumină, adică 60.000 de miliarde de kilometri. Dar Galaxia noastră este numai o parte infimă a Universului și se consideră că există 10 miliarde de galaxii vizibile cu telescopul și multe altele în afară de acestea. Aproape de galaxia noastră se află Galaxia Andromeda care ca și galaxia noastră are o formă de spirală. Soarele este o stea de mărime mijlocie și alcătuiește nucleul în jurul căruia gravitează Pământul și celelalte planete ale sistemului solar ca și sateliții lor care merg pe orbite precise, ele își urmează orbitele lor de rotație cu o precizie matematică încât poate fi prevăzută cu precizie poziției lor în viitor. Întregul Univers, de la atomi la galaxii, este guvernat de legi foarte precise. Căldura, lumina, sunetul și gravitatea ascultă de legi precise.

Formarea Universului a fost o extraordinară transformare a materiei și energiei. Relația dintre materie și energie a fost verificată de Einstein prin formula E=mc2, energia este egală cu masa ori viteza luminii la pătrat.

Aceasta înseamnă că materia poate fi produsă de energie, așa cum materia poate elibera energie extraordinară, cum s-a dovedit prin explozia bombei atomice. Forța spirituală a transformat de-a lungul a milioane de ani energia în materie.

Dumnezeu a creat Universul și l-a creat pe om în tot Universul acolo unde există condiții de desfășurare a vieții omului.

Prima celulă vie a fost creată de Dumnezeu pe actualul Pământ sau în altă parte a Universului și viața a fost însămânțată pe Pământ de pe o altă planetă?

Tocmai această idee face subiectul acestei cărți, în care se descrie faptul că prima celulă vie a fost adusă pe Pământ de pe o altă planetă misterioasă denumită Nibiru care nu face parte din sistemul nostru solar, dar a fost atrasă de cele mai îndepărtate planete ale sistemului solar Saturn și Neptun, traversând sistemul nostru solar o dată la 3600 de ani la trecerea printre planetele Marte și Jupiter, acolo unde există cercul de asteroizi, meteoriți și comete astăzi. Dar cum a fost însămânțată viața pe Pământ dacă această planetă nu vine în contact cu planetă noastră?

Aici trebuie să ne referim la ideea iudeo-creștină a războiului dintre zeii cerului și la căderea luciferică.

În mitologie, planetele erau considerate a fi Zei. Pământul actual provine dintr-o altă planetă denumită Tiamat, sau „planeta de apă”. Aceasta se găsea exact între planetele Marte și Jupiter, și a fost lovită de planeta Nibiru și de sateliții ei și secționată în două. Partea de sus a planetei a fost trimisă pe o altă traiectorie și este actualul Pământ iar partea de jos a planetei a mai fost lovită de sateliții planetei Nibiru și zdrobită, formând actuala centură de meteoriți, asteroizi și comete. Atunci când Nibiru a tăiat în două planeta Tiamat, pe ea exista viața și aceasta a fost însămânțată și pe planeta Pământ.

Un desen antic descoperit în scrierile cuneiforme sumeriene, acadiene, asiriene și hitite, înfățișează planeta necunoscută nouă, mult mai mare decât Pământul, dar mai mică decât Saturn sau Jupiter.

Acest desen descrie toate planetele cunoscute astăzi, plasându-le în ordinea lor exactă, arătându-le și mărimea lor corectă. Pe acest desen se află și planeta Tiamat precum și planeta Nibiru. În Cartea Facerii Enuma-Eliș, care se traduce prin Epopeea Creației, se scria că planeta Nibiru a intrat în sistemul nostru solar din direcția opusă mișcării orbitale a planetelor sistemului solar. Epopeea facerii începe cu această bătălie cerească în urma căreia s-au format Cerul și Pământul. Meteoriții și cometele mai sunt denumite „rebelii sistemului solar”, orbitele lor sunt mult alungite încât apar în jurul Pământului la sute sau mii de ani. Planetele se mișcă în același plan, pe când cometele se mișcă pe mai multe planuri.

Toate planetele sistemului solar se rotesc în jurul Soarelui în sensul acelor de ceasornic, pe când cometele, asteroizii și meteoriții se rotesc în sens invers; explicația este că planeta Nibiru le-a aruncat în direcție opusă.

De reținut că babilonienii mai denumeau planeta Nibiru planeta Marduk. Ea trece mereu pe la locul bătăliei, o dată la 3600 de ani, având o eliptică mult turtită. Ciocnirea planetei Nibiru de planeta Tiamat ne explică și de ce continentele noastre sunt concentrate pe o singură față a Pământului, pe cealaltă existând o cavitate care este ocupată de Oceanul Pacific. Se referea la apele lui Tiamat care era denumită „Monstrul apos”; este normal să deducem că Pământul a moștenit aceste ape. Pământul moștenește și planeta ocean, pentru că este singura planetă din Sistemul Solar care are apă.

Vechiul Testament prin profeții săi amintește de zilele de început când puterea lui Dumnezeu l-a tăiat pe cel semeț, l-a răsucit și i-a uscat apele lui Tehom-Raba.

Numindu-l pe Yahmeh împăratul meu, Isaia redă cosmogonia creștină.

„Prin puterea ta apele le-ai despăr? It, pe căpetenia balaurului apelor tu ai zdrobit-o” și iar amintește cum Dumnezeu a împrăștiat pe îngerii celui semeț și îl laudă pe Dumnezeu care a tras boltă pe fața lui Tehom ca hotar între lumină și întuneric. În ebraică, Tehom înseamnă mare și se trage din cuvântul Tiamat, Tehom-Raba înseamnă Marea Tiamat.

Felul cum Biblia relatează evenimentele primordiale este identic celui sumerian descris în Epopeea Facerii. Biblia descrie cum brățara spartă a fost numită de Dumnezeu „cer”. Textele sumeriene descriu și ele fâșia dintre Marte și Jupiter, brățara spartă, și relatează cum Marduk (Nibiru) a întins partea de jos a lui Tiamat până aceasta s-a spart și a format apoi un cerc cu ea. Sumerienii numesc cercul de asteroizi „cer”. Când partea de sus a lui Tiamat a fost împinsă pe actuala orbită a Pământului a căpătat propria lui orbită în jurul Soarelui rezultând astfel anotimpurile iar prin mișcarea de rotație a rezultat succesiunea zi-noapte.

Textele sumeriene descriu că următoarea sarcină a lui Marduk a fost să dea Pământului lumina zilei de la Soare și întunericul nopții.

Biblia spune că s-a petrecut același lucru: „și Dumnezeu a zis să fie niște luminători în întinderea corului ca să despartă ziua de noapte, să fie niște semne care să arate vremurile, zilele și anii”.

Și Epopeea Creației Enuma-Eliș descrie cum Pământul era la început o sferă fierbinte cu vulcani în erupție care umpleau cerul cu aburi și cu nori. După ce temperatura a început să scadă vaporii s-au transformat în apă rezultând oceanele și uscatul. Enuma-Eliș numește lava vulcanică „saliva lui Tiamat” și plasează fenomenul înaintea creării atmosferei, oceanelor și continentelor. După ce norii de apă s-au adunat au început să se formeze oceanele și a fost ridicată fundația pământului, continentele, apoi după apariția frigului au apărut și ploile, saliva lui Tiamat continua să se reverse formând topografia Pământului.

Asemănarea cu textele Bibliei este clară: „și Dumnezeu a zis să se strângă la un loc apele care sunt sub cer și să se arate uscatul și așa a fost”.

În acord cu descoperirile moderne atât Biblia cât și Enuma-Eliș plasează viața pe Pământ în apă, să mișune apele de viețuitoare și păsări să zboare în întinderea cerului, abia după aceea fiarele Pământului după soiul lor, vitele după soiul lor culminând cu apariția omului – actul suprem al creației.

Pământul este planeta Tiamat reîncărcată. Dacă Kingu era principalul satelit al lui Tiamat, Kingu a devenit Luna, principalul satelit al Pământului. Marduk (Nibiru) a rămas să traverseze cerul și să supravegheze noul sistem solar. Sumerienii numeau planeta Nibiru planeta trecerii, apropierea de Pământ a acestei planete produce mari prefaceri atmosferice, terestre și sociale…

Este de reținut că Biblia îi atribuie acestei planete denumirea de „Dumnezeu ceresc” care va fi judecătorul neamurilor, Zâna Judecății era descrisă în Vechiul Testament ca fiind însoțită de cataclisme, inundații și cutremure.

Laureații premiilor Nobel, Francis Crick și dr. Leslie Orgel, au lansat teoria că viața pe Pământ a fost adusă de mici organisme vii de pe o altă planetă îndepărtată. Dumnezeu a creat un singur cod genetic pentru toate formele de viață din tot Universul.

Dacă viața ar fi început în acea supă primordială ar fi trebuit să se dezvolte organisme cu coduri genetice diferite. De ce molibdenul joacă un rol atât de important în reacțiile enzimatice esențiale pentru viață când molibdenul este un element foarte rar pe planeta noastră?

De ce elementele care se găsesc din abundență pe Pământ nu au nici un rol în reacțiile biochimice din organismul uman? Acești autori cred că sămânța vieții a fost plantată în mod deliberat de ființe inteligente de pe altă planetă. Ei ar fi însămânțat planeta cu viața dintr-o navă spațială în scopul de a începe lanțul vieții pe Pământ.

Ei cred că însămânțarea vieții pe Pământ a făcut-o o civilizație umană existentă pe planeta Nibiru. Dar în textele sumeriene, babiloniene, hitite și asiriene se descriu chiar vizite pe Pământ ale astronauților de pe această planetă. Sunt descriși și conducători ai acestei planete care au venit pe Pământ; astfel se descrie cum zeul Enlil, care conducea o navă spațială, a aterizat pe Pământ în Sumer. Ei au ales teritoriul dintre Tigru și Eufrat căci descoperiseră prin sonde spațiale că acest teritoriu era foarte bogat în zăcăminte de petrol, necesar călătoriilor spațiale. Cartea Genezei descrie lăcașul lui Dumnezeu pe Pământ „Edenul” care după părerea unor savanți se localizează în nordul Mesopotamiei, locul de unde se nasc Tigru și Eufrat, după alții în sudul Mesopotamiei, la locul de vărsare al celor două râuri.

Textele sumeriene denumesc acești extratereștri cu numele Nefilimi, ei ar fi aterizat pe mare în capsule ermetice în timpul celei de a doua ere glaciare. Prima așezare a fost Eridu, unde au înființat prima stație. Un alt oraș construit de ei a fost Nipur și apoi Larsa. Scopul aterizării nefilimilor pe Pământ era să procure aur pentru planeta lor a cărei atmosferă începuse să se deterioreze. Ei puteau să salveze viața pe planeta lor numai dacă suspendau aurul în atmosfera planetară. La început au extras aurul din apele Golfului Persic, dar mai târziu au exploatat minele de aur din Africa de Sud. Textele sumeriene denumesc pe extratere? Trii care extrăgeau aurul Anunnaki care făceau toate muncile căci omul nu fusese creat. Încă.

Textele sumeriene descriu cum acești extratereștri au creat omul pe Pământ. Ele descriu cum la început o perioadă de timp pe Pământ erau numai acești Nefilimi (uriașii din Biblie).

Biblia îi numea pe acești Nefilimi ca fiind niște „uriași” în capitolul IV din Geneză când se referă la Potopul lui Noe, la facerea corăbiei: „În vremea aceea s-au ivit pe Pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii. Aceștia sunt vestiții viteji din vechime”.

Evoluția darwinistă nu poate explica apariția lui Homo Sapiens care practic a apărut brusc, fără a fi o trecere gradată de la Homo Erectus la Homo Sapiens. Hominoizii sunt produsul evoluției, dar Homo Sapiens este produsul unei schimbări revoluționare, oamenii de știință nu au nici o explicație cum a apărut atât de brusc acesta.

Explicația este următoarea: Homo Sapiens, strămoșul omului, a fost creat de Nefilimi. El trebuia să înlocuiască munca istovitoare din minele de aur ale Anunnakilor care s-au revoltat din cauza muncilor istovitoare.

În urmă cu 300.000 de mii de ani. Nefilimii au luat maimuța Homo Erectus și au modelat-o genetic pentru a o transforma în Homo Sapiens.

Întâlnirea dintre Nefilimi și Homo Erectus este descrisă în numeroase texte sumeriene. O asemenea întâlnire este povestită și în epopeea lui Ghilgameș, omul maimuță fiind descris păros, nomad, care nu cunoaște încă oamenii, adăpostindu-se în tufișuri ca animalele de stepă, hrănindu-se cu iarbă și trăind în mijlocul animalelor sălbatice, dar are și o oarecare inteligentă, căci știau să acopere capcanele și să umple gropile săpate pentru prinderea animalelor.

Homo Sapiens a fost obținut prin manipulare genetică prin însămânțarea artificială, prin clonare. Clonarea omului a fost obținută și în zilele noastre. Este posibil să se ia material genetic de la o persoană, nu neapărat din organele genitale și introducându-se cromozomii într-un ovul anucleat și să se nască indivizi predestinați, obținându-se o copie perfectă a individului de la care s-a luat setul de cromozomi. Se pot obține astfel copii exacte ale oricărei ființe umane. În afară de clonarea umană extratereștrii au obținut și o „fuziune celulară” prin fuziunea unor celule provenite din surse diferite obținându-se o supercelulă care posedă două nuclee și două perechi de seturi de cromozomi diferiți dând naștere unor celule complet diferite de nucleul celulelor sursă. În textele antice după descrierea făcută de preotul babilonian Berosus, s-au putut produce diferite ființe hidoase, oameni cu două aripi, alții cu patru și două fețe, un trup, dar cu două capete, unul de bărbat, altul de femeie, la fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie, alții erau cu picioare și coarne de țap, alții eu picioare de cal sau pe jumătate om și jumătate cal, tauri cu cap de om, câini cu cozi de pește.

Toate se păstrau în templul lui Berosus din Babilon, această înseamnă că Nefilimii au încercat mai multe tehnici pentru a crea un om după chipul și asemănarea lor.

Textele sumeriene vorbeau de ființe umane deformate create de Enki și zeița mamă Ninhursag, pentru a face pe muncitorul primitiv. Se consideră că Sfinxul din Egipt este opera extratereștrilor veniți pe Pământ pentru a arăta posterității ceea ce au reușit să obțină prin fuziunea celulară. Marile Piramide din Egipt au fost construite tot de extratereștri.

Până a obținut crearea omului, zeița mamă Ninhursag a făcut numeroase încercări. La început a făcut un om care urina tot timpul, o femeie care nu putea purta sarcina, ființe care nu aveau nici organe masculine, nici feminine. În cele din urmă a fost făcut și omul perfect cel numit de Enki ADAPA, de Biblie ADAM, iar de oamenii de știință HOMO SAPIENS. Aceste ființe erau asemănătoare zeilor. Extratereștrii s-au căsătorit cu fiicele Pământului. Această relatare este confirmată de scrierile din textele sumeriene.

Omul, în concepția sumeriană ca și a Bibliei, a fost făcut din amestecul unui element zeiesc, sângele sau esența unui zeu și „țărâna terestră”. Capitolul I din Geneză spune că Dumnezeu l-a făcut pe OM din țărâna Pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul are astfel un suflet viu.

Termenul ebraic tradus prin suflare este Nefes, acest spirit care animă o ființă vie și care o părăsește atunci când acesta moare.

În cărțile Vechiului Testament se interzicea vărsarea de sânge omenesc și consumarea sângelui animalului. Se echivala Nefes (spirit, duh sau suflet) cu sângele.

Textele sumeriene descriu că sângele era neapărat necesar amestecului din care a fost creat omul, acesta trebuia să fie neapărat sânge de zeu, sânge divin.

Când Zeii s-au decis să facă omul, conducătorul lor a spus „sânge voi da, ce dă oaselor viață”.

În primul capitol din Geneză se spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu, l-a făcut parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” apoi în capitolul V se scrie când l-a făcut Dumnezeu pe Adam l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, bărbat și femeie a făcut, i-a binecuvântat și le-a pus numele OM în ziua în care i-a făcut.

Contradicția este că se spune că Adam a fost o vreme singur până când Dumnezeu l-a adormit, i-a luat o coastă și a creat-o pe Eva.

Textele sumeriene scriu că la început extratereștrii veniți pe Pământ au vrut să obțină un muncitor primitiv prin încrucișarea omului-maimuță cu diverse animale. Ei au decis că singurul amestec care corespunde scopului lor este încrucișarea omului-maimuță cu ei înșiși și după diferite încercări au reușit să aibă modelul lui Adam, astfel că la început a fost un singur Adam. El a fost folosit apoi pentru crearea celorlalți. Eva a fost creată din esența vieții lui Adam, când spunem sângele zeilor trebuie să înțelegem genele zeilor.

Pentru obținerea lui Homo Sapiens s-au folosit genele masculine ale nefilimilor și genele feminine ale lui Homo Erectus. Sperma unui nefilim a fost introdusă în ovulul unei „femei-maimută”, apoi ovulul unei maimuțe Homo Erectus, fertilizat de genele unui nefilim, a fost implantat în pântecele unei femei nefilime. În textele sumeriene se scrie că a fost folosită soția lui Enki și după ce s-a obținut „primul model”, copii ale acestuia au fost implantate în pântecele a 14 zeițe ale nașterii pentru a trece prin procesul normal biologic.

Din textele sumeriene rezultă următoarele perioade din istoria nefilimilor:

În jurul anului 445.000 înainte de Hristos, nefilimii conduși de Enki sosesc pe Pământ de pe planeta Nibiru.

Ei întemeiază prima așezare a lor în Eridu, în sudul Mesopotamiei formând prima stație de pe Pământ.

În jurul anului 415.000 ei se mută în interiorul ținuturilor și întemeiază orașul Larsa.

În jurul anului 400.000, când perioada inter-glaciară se întinde peste tot pe Pământ, sosește fratele lui Enki, Enlil și întemeiază orașul Nipur. Enlil călătorește spre Africa și începe exploatarea minelor de aur cu ajutorul nefilimilor (anunnaki). Ei întemeiază Bad-Tibira, centrul lor metalurgic pentru topirea și prelucrarea metalelor. Se construiește Siparul – spațioportul nefilimilor și alte orașe.

În jurul anului 300.000 î. C. H. Are loc revolta anunnakilor care nu mai suportă munca istovitoare din minele de aur. Enki și Ninhursag făuresc muncitorul primitiv.

În jurul anului 250.000 Homo Sapiens se înmulțește și se împrăștie pe toată suprafața Pământului.

În jurul anului 200.000 viața pe Pământ se desfășoară în timpul unei noi ere glaciare.

În jurul anului 100.000 clima se încălzește din nou, fiii zeilor iau de neveste fiicele Pământului și fac copii cu ele.

În jurul anului 77.000 un nou născut dintr-un zeu și o pământeancă, devine primul rege pământean cu numele de Ubartulu, Lameh în Surupak sub protecția zeității Ninhursag.

În jurul anului 75.000 începe o nouă eră glaciară; apar tipuri de om degenerate care rătăcesc pe suprafața Pământului.

În jurul anului 35.000 climatul se înrăutățește, omenirea se decimează și în timpul celor 7 treceri ale planetei Marduk, omul de Neandherthal dispare din Europa, supraviețuind numai omul de Cromagnon din Orientul Apropiat.

În jurul anului 13.000, nefilimii sunt avertizați de pe planetă mamă de mareea uriașă care va apare pe Pământ odată cu apropierea planetei Marduk de Pământ și decid să se retragă lăsând omenirea să piară. Potopul care urmează mătură tot Pământul. Nefilimii se salvează pe nava lor de pe orbită.

După Potop, nefilimii aterizează din nou pe Pământ pe podișurile din nordul Mesopotamiei, ei aduc metale și semințe; începe agricultura și domesticirea animalelor.

În jurul anului 10.500, urmașii lui Noe primesc trei regiuni repartizate urmașilor celor 3 fii ai lui Noe: Sem, Ham și Jafet. Peninsula Sinai este reținută pentru anunnaki, unde se înființează un centru de control al misiunii extratereștrilor pe Muntele Moriah, viitorul Ierusalim.

În 9780, Ra Marduk, primul fiu născut al lui Enki, împarte dominația asupra Egiptului între Osiris și Seth.

În 9330, Seth îl prinde și îl dezmembrează pe Osiris, preluând domnia totală asupra Văii Nilului.

În 8970, Horus îl răzbună pe tatăl său, Osiris, declanșând primul Război al Piramidelor.

Seth fuge în Asia și ocupă Peninsula Sinai și Canaanul.

În anul 8670 are loc al doilea Război al Piramidelor. Ninurta iese victorios și golește Marea Piramidă de toate echipamentele. Ninharsag, sora după tată a lui Enki și Enlil, convoacă o conferință de pace care consfințește împărțirea Pământului. Domnia Egiptului este preluată de Thoth de la domnia lui Ra-Marduk. Este construit Heliopolisul ca înlocuitor al orașului Far.

În 8500, anunnaki înființează Ierihonul ca poartă spre instalațiile spațiale din Peninsula Sinai.

În anul 7400, anunnakii acordă omenirii noi progrese, începe perioada neolitică, semizeii domnesc peste Egipt.

În 3800, apare civilizația urbană în Sumer. Se reconstruiesc orașele antidiluviene Eridu și Nipur. Anu, conducătorul planetei Nibiru, planeta nefilimilor, vine pe Pământ. În cinstea lui este construit orașul Uruk.

În anul 3760, apare prima monarhie cu capitala la Kish sub egida lui Ninurta, se dezvoltă civilizația din Sumer.

În 3450, Marduk proclamă Babilonul „poarta zeilor”. Se construiește Turnul Babel. Anunnaki încurcă limbile omenirii. După ce lovitura de stat a lui Marduk eșuează, acesta revine în Egipt, îl detronează pe Thoth și îl răpește pe fratele mai mic, Durmuzi, căsătorit cu Nana. Durmuzi este omorât accidental și Marduk este închis în Marea Piramidă. Eliberat printr-un puț, pleacă în exil.

În anul 3100, apare primul faraon egiptean la Memphis.

În 2900, monarhia din Sumer este transferată la Erech. Începe civilizația în Valea Indusului.

În 2371, Inana se îndrăgostește de Sarru Kin (Sargon) care întemeiază o nouă capitală la Agade (Akkao) se înființează Imperiul Akadian.

În anul 2316 apare conflictul dintre Marduk și Inana, Nergal fratele lui Marduk vine din Africa de Sud la Babilon și îl convinge pe Marduk să plece din Mesopotamia.

În 2193, la Nipur, într-o familie regală clericală se naște Teran, tatăl lui Avram, patriarhul Biblic al evreilor.

În 2123 se naște Avram la Nipur.

În 2113 Ur este declarată capitala sumerienilor. Tatăl lui Avram vine în Ur și face legătura cu Curtea Regală.

În 2096, Terah, tatăl lui Avram, pleacă spre Haran cu familia, în Canaan.

În 2048 Avram trece în sudul Canaanului cu un corp de cavalerie.

După prăbușirea Sumerului, în urma vântului radioactiv plecat din Peninsula Sinai și cele 5 orașe de pe malul Mării Moarte, bombardate atomic, evreii preiau moștenirea civilizației sumeriene.

Avram își trăgea genealogia din fiul lui Noe, Shem. Frații lui erau Haran și Nahor. Când Haran a murit de tânăr, familia locuia în Ur. Acolo Avram s-a căsătorit cu Sarai, nume schimbat ulterior în Sarah-Sara.

După moartea fratelui său, Haran, Terah a luat pe Avram, fiul său, și pe Sara, a plecat din Ur spre Canaan, dar ajungând la Haran s-au așezat acolo. Arheologii au găsit vestigiile localității Haran, în nordul Mesopotamici la poalele Munților Taurus.

În Biblie se scrie că Avram avea 75 de ani când a părăsit Haranul în drumul său spre Canaan.

Dumnezeu i-a zis lui Avram: „Avram, ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău și du-te în casa pe care ți-o voi arăta!”.

Și a plecat Avram luând cu el și pe nepotul său, Lot, fiul fratelui său Haran. Locul de origine al lui Avram era în Sumeria. Tânăra soție a lui Avram purta numele epitet de „Prințesă”. Ea îi e soră lui Avram după tată, dar nu și după mamă. Se deduce că tatăl lui Avram sau mama lui Sara erau de viță regală. Și fiica lui Haran, fratele lui Avram, purta un nume regesc Milkha care înseamnă „regească”, familia se trăgea direct din Noe. Tarah era preot oracular, însărcinat să abordeze „piatra care șoptește” pentru a asculta cuvintele zeității și a le transmite populației. Această funcție a fost preluată ulterior de Marele Preot Israelit, singurul care avea permisiunea de a intra în Sfânta Sfintelor, de a se apropia de vorbitor și a auzi vocea Domnului, vorbindu-i din învelitoarea așternută peste chivotul Legământului dintre cei doi Heruvimi. În timpul exodului evreilor pe Muntele Sinai, Domnul a proclamat că legământul său cu descendenții lui Avram înseamnă că „Voi îmi veți fi mie împărăția preoțească și neam sfânt”. Era o declarație care reflecta statutul regal al ascendenței lui Avram. Regii sumerieni își numeau fiicele și fiii și chiar și pe ei înșiși în înalte funcții preoțești, ducând la unirea liniilor genealogice regale și preoțești. Inscripțiile găsite în Nipur confirmă că regii din Ur prețuiau titlul de „Pios păstor din Nipur” și efectuau funcții preoțești.

În Haran, Avram aparținea ierarhiei conducătoare, fiind implicat în afacerile externe ale Haranului. Avram era un iscusit conducător militar și în același timp un renumit astronom.

Istoricul Berosus scria că printre Caldeeni este un om mare și drept, care era bine văzut în astronomie. Avram a plecat din Haran la porunca Domnului continuându-și drumul spre Canaan. Continuându-și drumul spre sud, au făcut un popas la Sechem unde Domnul i-a vorbit lui Avram. De acolo a pornit către Munte spre răsărit de Betel. Acesta se afla în apropierea Ierusalimului și a Muntelui său sfințit, muntele Moriah care înseamnă „Muntele îndrumării” pe a cărui stâncă a fost depus „Chivotul Legământului” când Solomon a clădit Templul lui Dumnezeu în Ierusalim.

De acolo a pornit Avram spre miazăzi, destinația lui era Negevul, regiunea unde se întâlnea Canaanul cu Peninsula Sinai. Semnificația Muntelui Moriah era aceea că acesta împreună cu Muntele Zolphian și Muntele Sion (muntele semnalului) serveau drept sediu centrului de control al Misiunii Călătoriilor Spațiale ale anunnakilor. Negevul era poarta de acces spre spațioportul din Sinai. El avea la dispoziție un corp de cavalerie de elită cu câteva sute de luptători după toate probabilitățile pe cămile nu pe cai.

Misiunea lui Avram era de natură militară el trebuia să apere instalațiile spațiale ale anunnakilor, adică centrul de control al misiunii și spațioportul.

După o scurtă ședere în Negev, Avram a traversat Peninsula Sinai și a ajuns în Egipt unde Avram și Sara au fost duși imediat la Palatul Regal, aceasta se întâmpla în anul 2047 înainte de Hristos. Când s-a întors în Negev după o perioadă de cinci ani, Avram era însoțit de o suită numeroasă de oameni, ai faraonului, așa cum se scrie în Biblie, el era tare bogat, avea turme de oi și vite, precum și asini și cămile pentru călăreți. S-a dus din nou la Betel să se închine Domnului, apoi s-a despărțit de nepotul său Lot care s-a așezat cu turmele lui în Câmpia Iordanului. Aceasta se întâmpla înainte ca cei doi îngeri să-l ia în zbor pentru a-l coborî în afara orașului, ei l-au îndemnat pe Lot să fugă spre Munte: „Fugi ca să scapi cu viață, nu te uita în urmă și nu te opri din drum în acest timp. Fugi la munte ca să nu pieri.” Lot a cerut să-l lase să ajungă în orașul Zoar, cel mai îndepărtat de Sodoma și cei doi emisari au fost de acord. Prin urmare catastrofa putea fi prevăzută și evitată ci și amânată și pentru a putea fi făcută să lovească orașe diferite în momente diferite. Nici o calamitate naturală nu ar fi prezentat toate aceste trăsături.

Când Soarele a răsărit deasupra Pământului, a intrat și Lot în Zoar. Atunci Domnul a turnat asupra Sodomei și asupra Gomorei ploaie de pucioasă și foc, de la Domnul din cer și a prăpădit cetățile acelea și tot ținutul și pe toți locuitorii cetăților și tot ce creștea pe câmpie, orașele, oamenii și vegetația, toate au fost distruse de arma zeilor. Căldura și focul ei au ars totul în cale, au fost afectați și oamenii aflați la distante. Soția lui Lot ignorând sfatul de a nu se opri să privească în urmă pe când fugea din Sodoma s-a transformat într-o coloană de vapori. Fiind omorâți toți bărbații în afară de Lot, cele două fiice au hotărât să conceapă copii cu propriul lor tată. „Atunci fiica cea mare a zis către cea mică: tatăl nostru e bătrân și nu e nici un bărbat în vecinătate care să vină cu noi, după obiceiul a tot Pământul. Haide să îmbătăm pe tatăl nostru și să intrăm la el ca să avem de la tatăl nostru urmași și a născut fata cea mare un fiu căruia i-a pus numele de Moab. Acesta este tatăl moabiților și a născut și cea mică un fiu căruia i-a pus numele Ben-Ami. Acesta este tatăl amoniților.

A doua zi, Avram s-a dus să vadă ce s-a întâmplat la Sodoma și Gomora. El a văzut cum din cele două orașe se ridica un fum gros ca fumul dintr-un cuptor.

Cu siguranță, era martorul unui bombardament atomic. Aceasta se întâmpla în anul 2024 înainte de Hristos.

Cele cinci orașe distruse de pe malul Mării Moarte, denumită apoi „Marea lui Lot”, și în zilele noastre apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminate radioactiv suficient pentru a provoca sterilitatea și alte boli radioactive pe care le sferă animalele și oamenii dacă stau mai mult în această regiune. Avram a fost înspăimântat de cele văzute și s-a refugiat la Gherar și nu s-a mai aventurat să se ducă în Peninsula Sinai. Aceasta pentru că odată cu bombardarea Sodomei și Gomorei a fost bombardat și spațioportul din Peninsula Sinai, lăsând și acolo urme ale iradierii nucleare. Dezonorați de înfrângerea suferită, regii coaliției răsăritene au fost înlocuiți.

„Răutatea” orașelor din Câmpia Iordanului era aceea că au părăsit Legământul Domnului Dumnezeu și au început să cinstească pe alți dumnezei și să se închine lor. Ele trecuseră de partea regilor din apus în frunte cu Marduk și Nabu, chiar Nabu era refugiat în aceste orașe.

Din textele sumerienc reiese că conducătorii planetei Nibiru trimiseseră pe Pământ 7 arme nucleare, atunci când anunnakii au revenit pe Pământ după Potop, aceste arme erau depozitate și ascunse sub pământ. Aceste arme au fost aruncate în Războiul Regilor la Sodoma și Gomora. Dar ținta atacului era spațioportul din Peninsula Sinai unde era centrul de comandă al zborurilor cosmice. Această relatare se găsește în Epopeea lui Erra care descrie toate cele trei aspecte ale atacului nuclear, anihilarea spațioportului din Peninsula Sinai, prefacerea în pustietate a orașelor din Câmpia Iordanului și breșa din Marea Moartă, ducând la prelungirea ei spre sud. Aceste date sunt relatate în mai multe texte sumeriene. Se relatează că anunnakii care păzeau spațioportul au fost preveniți dinainte și au scăpat înălțându-se spre bolta cerească. Muntele în care erau ascunse centrele de comandă au fost distruse la fel și platformele de lansare.

Urmele bombardamentului atomic din Peninsula Sinai se mai văd și astăzi; este o cicatrice întinsă, dezvăluită în ultimii ani prin fotografierea locului din satelit, unde solul are o nuanță neagră, se văd milioane de frânturi de piatră înnegrită.

Nu s-a găsit nici o explicație a acestor regiuni din Peninsula Sinai unde cioburile și așchiile de stâncă înnegrită se risipesc peste câmpia centrală a Peninsulei Sinai. Aceasta se întâmpla pe vremea lui Avram.

Vântul radioactiv s-a deplasat spre est asupra Sumerului ducând la dispariția orașului Ur și a altor centre ale marii civilizații sumeriene, amintind de plângerile lui Ieremia din Biblie unde se deplânge distrugerea Ierusalimului de mâna babilonienilor au dispărut atunci și orașele Nipur, Uruk, Eridu și tot sudul Mesopotamiei.

Textele sumeriene descriu de fapt pustiirea, nu simpla distrugere. Orașele continuau să existe dar fără oameni, grajdurile erau la locul lor dar fără vite „stânele erau goale, râurile curgeau dar apa lor era amară, pe câmpii creșteau bălării care se ofileau imediat. Toate aceste relatări sunt descrise în Lamentațiile orașelor sumeriene. Era o moarte nevăzută, stă lângă om dar nimeni nu o vede, un rău care a atacat țara ca un duh, nici o ușă nu-l poate ține afară ca să se adăpostească în case; acolo mureau cei ce se urcau pe acoperișuri, acolo tusea și flegma, le slăbeau pieptul, gura era plină de scuipat și spume, un blestem drăcesc, o durere de cap, sufletul le părăsea trupul. Moartea era din cele mai oribile.

Sursa morții nevăzute era un nor care apăruse pe cerul Sumerului acoperind pământul ca o mantie, întinsă peste el cu un cearșaf care acoperea Luna, cafeniu la culoare în timpul zilei, Soarele din zare îl ascundea cu întunecimea lui, noaptea lumina pe margini, plutind de la vest către est, norul morții învăluie în spaimă, împrăștiind frica peste tot, era dus peste Sumer de un vânt urlător, un mare vânt care gonea pe sus un vânt rău care copleșea țara. Lamentațiile identifică locul exploziei ca fiind în apus, lângă sânul mării, de pe Peninsula Sinai de pe o câmpie care a devenit locul neîndurării și care mai înainte era „locul de lansare al zeilor spre cer”, spre planeta Nibiru.

Pornind de la acel munte, afirmă textul unei lamentații, norul de moarte al exploziei a fost dus de vânturile puternice spre est pe toată distanța până la hotarul Anshanului, în Munții Zagros afectând întregul Sumer de la Ericu, în sud, până la Babilon, în nord. Moartea invizibilă a trecut încet peste Sumer, trecerea durând o zi și o noapte comemorate în lamentații ca în următorul exemplu din Nipur: „În ziua aceea, în acea singură zi, în noaptea aceea, în acea singură noapte… Furtună, într-un singur fulger de lumină stârnită, oamenii din Nipur i-a lăsat prosternați”.

După acest bombardament atomic zeii (anunnakii) au părăsit planeta Pământ, așa scrie în Lamentația pentru nimicirea Urului și îi enumeră pe toți marii zei și pe unii dintre cei mai importanți, fii și fiice ale lor care părăsiseră orașele și marile temple din Sumer.

Plecând au văzut în jur moarte și pustiire:”…Oamenii precum cioburile de oameni zăceau peste tot pe străzi, în mărețele porți unde le plăcea să se plimbe, erau numai leșuri, trupuri neînsuflețite zăceau peste tot.

Morții nu erau duși la înmormântare, hoiturile cu grăsime lăsați la soare, de la sine se topeau”. Toată Mesopotamia de Sud zăcea la pământ.

Furtuna a strivit pământul, a șters totul, a mugit ca un mare vânt peste tară, nimeni nu i-a putut scăpa, pustiind orașele, pustiind casele, nimeni nu mai bate drumurile, tinerii nu-și mai caută calea.

Distrugerea Sumerului era completă. Au trebuit să treacă șapte ani pentru ca viața să pâlpâie din nou în țară. Dar acum era o țară ocupată de trupele elamite în sud și soldații gutieni în nord.

A trebuit să treacă o jumătate de secol ca situația să revină la normal și după 70 de ani a fost reclădit Templul din Nipur.

Sumerul nu mai era, dar într-o tară îndepărtată ștafeta moștenirii sale a trecut din mâinile lui Avram și ale fiului sau Isaac în mâna lui Jacob cel cu numele schimbat în Isra-El.