Originea omului
Aa
CUPRINS
CAPITOLUL 2. O familie numeroasă
CAPITOLUL 4. Omul, un vânător nobil?
CAPITOLUL 5. Originea oamenilor moderni
CAPITOLUL 8. Apariția conștiinței
PREFAȚĂ
Visul oricărui antropolog este acela de a scoate la iveală scheletul complet al unui strămoș al omului. Pentru mulți dintre noi însă acest vis rămâne nerealizat: capriciile morții, îngropării și fosilizării concură pentru a lăsa o sărăcăcioasă și fragmentată mărturie despre preistoria omului. Dinți, oase disparate, fragmente de cranii: în general acestea sunt indiciile de la care se pleacă în reconstruirea preistoriei umane. Nu neg importanța unor asemenea mărturii, oricât ar fi de incomplete; fără ele ar fi foarte puține de spus în privința omului preistoric. Cu atât mai puțin subestimez emoția vie resimțită în prezența nemijlocită a acestor relicve; ele sunt parte a devenirii noastre, legate de noi prin intermediul a nenumărate generații în carne și oase. Descoperirea unui schelet complet rămâne însă supremul ideal.
În anul 1969 am fost binecuvântat cu o șansă extraordinară. Hotărâsem să explorez vechile depozite de gresie ce alcătuiesc vasta plajă estică a lacului Turkana, din nordul Kenyei. Aceasta a fost prima mea incursiune independentă în țara fosilelor. Cu un an înainte, survolând zona cu un mic avion, îmi dădusem seama că majoritatea fosilelor vor fi descoperite acolo: acele straturi erau categoric potențiale depozite de mărturii ale vieții străvechi – cred că, la vremea respectivă, mulți s-au îndoit de valabilitatea presupunerilor mele. Terenul era accidentat, clima neiertător de caldă și uscată; în plus, peisajul mă atrăgea prin frumusețea sa sălbatică.
Cu sprijinul Societății National Geographic, am reunit o mică echipă (din care făcea parte și Meave Epps, care ulterior mi-a devenit soție) pentru a explora regiunea. Într-o dimineață, la câteva zile după sosirea noastră, Meave și cu mine ne întorceam la tabără după o scurtă expediție de recunoaștere, pe o scurtătură de-a lungul unei albii de râu secate, amândoi însetați și dornici să evităm canicula miezului de zi. Deodată, am zărit, chiar în fața noastră, zăcând pe nisipul portocaliu, un craniu fosilizat intact, cu orbitele goale îndreptate către noi. Avea, fără îndoială, forma unui craniu de om. Deși trecerea anilor mi-a răpit amintirea exactă a cuvintelor pe care i le-am spus lui Meave în acel moment, știu că am exprimat un amestec de bucurie și neîncredere față de ceea ce ne apăruse în cale.
Craniul, pe care l-am identificat imediat ca aparținând unui Australopithecus boisei, o specie de hominid de mult stinsă, ieșise de curând la iveală din sedimentele prin care cursul de apă sezonier își croise drumul. Expus pentru prima oară luminii soarelui după ce fusese îngropat, acum 1,75 de ani milioane ani, acest exemplar era unul dintre puținele cranii umane străvechi intacte descoperite până atunci. Dacă mai rămânea câteva săptămâni expus așa, ploile torențiale ar fi umplut albia seacă a râului cu șuvoaie învolburate, iar dacă Meave și cu mine nu am fi găsit-o, fragila relicvă ar fi fost cu siguranță distrusă de puhoi. Șansele ca noi să trecem pe acolo exact la momentul potrivit spre a recupera pentru știință fosila atât de mult timp îngropată fuseseră minime.
Printr-o ciudată coincidență, am făcut această descoperire la un deceniu – aproape în aceeași zi – de când mama mea, Mary Leakey, găsise un craniu similar în defileul Olduvai din Tanzania (acel craniu fusese însă un înspăimântător joc de puzzle paleolitic, fiind necesară reconstituirea sa din sute de fragmente). Se pare că moștenisem legendarul „noroc al familiei Leakey”, noroc de care se bucuraseră din plin atât Mary cât și Louis, tatăl meu. Într-adevăr, norocul mi-a surâs și în continuare, astfel încât expedițiile la lacul Turkana conduse ulterior de mine s-au soldat cu descoperirea multor altor fosile umane, inclusiv a celui mai vechi craniu intact aparținând genului Homo, ramură a familiei hominidelor din care era posibil să fi evoluat omul modern, Homo sapiens.
Deși în tinerețe am jurat să nu mă las antrenat în vânătoarea de fosile – nedorind să stau în umbra reputaților mei părinți – magia acestei aventuri m-a acaparat și pe mine. Vechile și aridele depozite de fosile est-africane care ascund rămășițele strămoșilor noștri, sunt de o frumusețe aparte, de netăgăduit, fiind în același timp periculoase și necruțătoare. Căutarea fosilelor și străvechilor unelte de piatră este adesea prezentată ca o experiență romantică și are cu siguranță și asemenea aspecte, însă este în același timp o știință în care datele fundamentale trebuie recuperate de la sute de mii de kilometri distanță de confortul laboratorului. Este o întreprindere temerară și solicitantă fizic – o acțiune logistică de care depinde câteodată siguranța vieții oamenilor. Am descoperit că am aptitudini de organizator, reușind să realizez acțiuni în circumstanțe dificile atât din punct de vedere personal cât și material. Numeroasele descoperiri importante făcute pe plaja estică a lacului Turkana m-au atras într-o profesie pe care altădată o ocolisem; în plus, lor le datorez și reputația mea de antropologie. Cu toate acestea, visul suprem – descoperirea unui schelet complet – continuă să mă ocolească.
La sfârșitul verii anului 1984, cu răsuflarea tăiată de bucurie dar și cu realismul datorat experienței, colegii mei și cu mine am văzut visul transformându-se în realitate. În acel an hotărâsem să explorăm pentru prima oară plaja vestică a lacului. În ziua de 23 august, Kamoya Kimen, cel mai vechi prieten și coleg al meu, a reperat un mic fragment aparținând unui craniu străvechi printre pietricelele de pe un povârniș aflat în apropierea unui îngust făgaș săpat de un râu sezonier. Cu băgare de seamă am început să căutăm celelalte fragmente ale craniului și curând am găsit mai mult decât am avut îndrăzneala să sperăm. În timpul celor cinci campanii de escavări care au urmat acestei descoperiri, însumând mai mult de șapte luni de teren, echipa noastră a dislocat în căutările sale o mie cinci sute de tone de sedimente. Am scos la iveală ceea ce urma să se dovedească a fi scheletul complet al unui individ care murise la marginea lacului cu mai bine de 1,5 milioane de ani în urmă. Botezat de noi „Turkana boy” (băiatul de la Turkana), el avea doar nouă ani atunci când a murit; cauza morții sale rămâne un mister.
A fost o experiență într-adevăr extraordinară, aceea de a scoate la lumină un os fosilizat după altul: brațele, picioarele, vertebrele, coastele, oasele pelviene, maxilarul, dinții și bucăți din craniu. Scheletul băiatului începea să prindă formă, reasamblat după ce zăcuse 1,6 milioane ani în chip de fragmente disparate. Este cel mai complet schelet cunoscut în analele fosilelor umane pre-neanderthaliene mai vechi de 100.000 ani. Trecând peste emoția cauzată de o asemenea descoperire, eram conștienți că ea putea aduce însemnate lămuriri asupra unei perioade critice din preistoria umană.
Înainte de a continua povestea, se impun câteva cuvinte despre jargonul antropologiei. Câteodată, avalanșa de termeni de specialitate poate fi atât de mare încât înțelegerea textului este accesibilă doar celor mai buni specialiști în domeniu. Voi evita cât mai mult cu putință un asemenea jargon. Fiecare dintre numeroasele specii aparținând familiei preistorice a omului are o denumire științifică și folosirea acestor denumiri nu se poate evita. Familia speciilor umane are și ea un nume: hominid. Mulți colegi preferă să folosească termenul de „hominid” pentru toate speciile umane ancestrale. Ei consideră că termenul „om” nu ar trebui folosit decât pentru a desemna oameni ca noi. Cu alte cuvinte, singurele hominide care pot fi desemnate drept „oameni” sunt cele care posedă același nivel de inteligență, același simț moral și capacitate de introspecție conștientă ca și noi.
Eu privesc această problemă din altă perspectivă. Sunt de părere că apariția locomoției bipede a deosebit vechile hominide de alte maimuțe superioare din acea vreme și a fost determinantă pentru evoluția ulterioară a omului. Odată ce îndepărtatul nostru strămoș a devenit o maimuță bipedă, multe alte inovații evolutive au devenit posibile, putând duce la apariția genului Homo. Din această cauză găsesc justificată folosirea termenului de „oameni” pentru toate hominidele. Susținând aceste lucruri nu vreau să sugerez că toate speciile umane ancestrale au cunoscut complexitatea mentală pe care o avem noi astăzi. În sensul său cel mai strict, termenul „om” se referă pur și simplu la maimuțe superioare care au adoptat o poziție verticală în timpul locomoției – maimuțele bipede. Voi adopta acest înțeles în paginile ce urmează, atrăgând atenția atunci când îl folosesc pentru a descrie trăsături ce caracterizează în exclusivitate omul modern.
„Turkana boy” era un reprezentant al speciei Homo erectus – o specie deosebit de importantă pentru istoria evoluției omului. Dovezile de diferite proveniențe – unele genetice, altele fosile – ne arată că primele specii de oameni au apărut acum circa șapte milioane de ani. În momentul în care Homo erectus și-a făcut apariția, acum aproape două milioane de ani, preistoria umană avea deja o vechime considerabilă. Nu ne este cunoscut încă modul în care multe dintre speciile umane au trăit și dispărut înaintea apariției lui Homo erectus: au existat cel puțin șase asemenea specii și poate chiar de două ori mai multe. Știm în schimb că, deși bipede, toate speciile umane anterioare lui Homo erectus au avut în multe privințe trăsături net simiene. Aveau un creier relativ mic, fețe prognate (cu maxilare proeminente), iar forma corpului lor aducea mai degrabă cu cea a maimuțelor decât cu cea umană, cu torsul cilindric, gâtul scurt, fără talie marcată. La Homo erectus, la care dimensiunile creierului au crescut, fața s-a aplatizat iar corpul a căpătat o alură mai atletică. Evoluția lui Homo erectus a presupus câștigarea a numeroase trăsături fizice pe care le regăsim la omul modern: preistoria omului a cunoscut cu siguranță un moment de cotitură majoră acum două milioane de ani.
Homo erectus a fost prima specie de om care a folosit focul, a adoptat vânătoarea ca pe un semnificativ mijloc de subzistență, a fost capabil să alerge la fel ca oamenii moderni, a fabricat unelte din piatră după un tipar mintal bine definit și a fost primul care și-a extins arealul dincolo de hotarele Africii. Nu știm exact dacă Homo erectus poseda abilități verbale, dar există dovezi favorabile în acest sens. De asemenea, nu știm, și probabil nu vom ști niciodată, dacă aceste specii au avut în vreo anumită măsură conștiință de sine, o formă de conștiință asemănătoare celei umane; părerea mea este că au avut. Este inutil să menționez faptul că limbajul și conștiința, unele dintre cele mai prețuite calități ale lui Homo sapiens, nu lasă, din nefericire, nicio urmă în relicvele preistorice.
Figura 0.1. Principalele depozite de fosile. Primele descoperiri de fosile umane străvechi au fost făcute în regiunea grotelor din Africa de Sud, începând cu anul 1924. Ulterior, începând din 1959, importante descoperiri s-au făcut în estul Africii (Tanzania, Kenya și Etiopia).
Țelul antropologului este acela de a înțelege evenimentele evolutive care au transformat o ființă asemănătoare unei maimuțe în oameni ca noi. Aceste evenimente au fost descrise, în mod romantic, ca o mare piesă de teatru cu omenirea care se naște în rolul eroului principal. Realitatea este probabil mai prozaică, condiționată de schimbările ecologice și climatice, și nu o aventură epică ducând spre schimbare. Toate acestea nu ne fac să privim transformarea cu mai puțin interes. O binecuvântată curiozitate în privința celor ce ne înconjoară și a locului nostru în natură ne caracterizează specia. Vrem să știm – avem nevoie să știm – cum de am ajuns să fim ceea ce suntem și care ne este viitorul. Fosilele pe care le găsim stabilesc legătura materială între noi și trecutul nostru și ne provoacă să interpretăm indiciile cuprinse în ele ca pe o cale de înțelegere a naturii și a pulsului istoriei noastre evolutive.
Până când însă nu vor mai fi descoperite și analizate încă multe alte relicve ale preistoriei umane, niciun antropolog nu va putea descrie cu siguranță, până la ultimul detaliu, modul în care s-au petrecut lucrurile. Cercetătorii sunt în mare măsură de acord asupra felului în care, în linii mari, a decurs preistoria umană. Patru etape-cheie pot fi în mod sigur identificate.
Prima a fost originea familiei umane însăși, acum circa șapte milioane de ani, când a apărut o specie cu aspect simian și cu locomoție bipedă. A doua etapă a constituit-o proliferarea speciilor bipede, proces pe care biologii îl numesc radiație adaptativă. Cu șapte până la două milioane de ani în urmă au apărut numeroase specii diferite de maimuțe bipede, fiecare adaptată la condiții ecologice ușor diferite. Printre acestea, a existat una care cu două-trei milioane de ani în urmă a dobândit un creier semnificativ mai voluminos. Mărirea dimensiunilor cerebrale caracterizează cea de-a treia etapă și semnalează apariția genului Homo, acea ramură a arborelui genealogic uman care a dus spre Homo erectus și în final spre Homo sapiens. A patra etapă a constituit-o apariția oamenilor actuali – a oamenilor ca noi, înzestrați cu vorbire, conștiință, imaginație artistică și capabili de inovație tehnologică într-o măsură nemaiîntâlnită în natură.
În jurul acestor patru evenimente-cheie va fi construită relatarea științifică a cărții de față. Așa cum vă veți putea da seama, cercetând preistoria umană noi ne întrebăm nu numai ce s-a întâmplat și când dar și de ce au avut loc toate acestea. Noi și strămoșii noștri suntem studiați în contextul unui scenariu evolutiv, la fel cum am fi procedat pentru a cerceta evoluția elefanților sau a cailor. Asta nu înseamnă a nega faptul că Homo sapiens este deosebit în numeroase privințe: multe ne despart chiar și de cea mai apropiată rudă a noastră în procesul evoluției – cimpanzeul –, însă am început să înțelegem legătura noastră cu natura din perspective biologice.
În ultimele trei decenii domeniul nostru a cunoscut progrese extraordinare ca rezultat al descoperirii de fosile fără precedent și al noilor metode de interpretare și integrare a indiciilor oferite de acestea. Ca în orice altă știință, există și în antropologie numeroase, oneste, și câteodată puternice discordanțe între opiniile specialiștilor. Acestea se nasc uneori din insuficiența datelor asupra formei fosilelor și uneltelor din piatră, iar alteori din folosirea unor metode de interpretare neadecvate. Există așadar numeroase probleme ale istoriei omenirii cărora nu li s-au dat încă răspunsuri definitive, cum ar fi: Care este forma precisă a arborelui genealogic uman? Când a apărut pentru prima oară graiul articulat? Care a fost cauza creșterii dramatice a dimensiunilor cerebrale din timpul preistoriei umane? în capitolele ce urmează voi arăta unde și de ce există divergențe de opinie, iar uneori vă voi supune atenției și propria mea părere.
Am avut șansa, pentru care sunt recunoscător, ca în decursul a peste două decenii dedicate antropologiei să colaborez cu numeroși colegi de valoare. Aș dori să aduc mulțumiri deosebite lui Kamoya Kimen și Alan Walker, precum și soției mele, Meave, care mi-a fost un extraordinar coleg și prieten, cu deosebire în perioadele cele mai dificile.
CAPITOLUL 1.
Primii oameni
Antropologii au fost mult timp fascinați de calitățile aparte ale lui Homo Sapiens, cum ar fi limbajul, abilități tehnice deosebite și capacitatea de a emite judecăți morale. Una dintre cele mai semnificative schimbări survenite în antropologia ultimilor ani a fost admiterea faptului că, în pofida tuturor acestor calități, înrudirea noastră cu maimuțele africane este totuși foarte strânsă. Care a fost cauza acestei importante modificări de atitudine? În acest capitol voi prezenta modul în care ideile lui Charles Darwin privind natura deosebită a omului timpuriu au influențat antropologii timp de mai bine de un secol și cum noile cercetări au demonstrat apropierea noastră evolutivă de maimuțele africane, obligându-ne să admitem un punct de vedere asupra locului pe care îl ocupăm în natură foarte diferit de acela cu care fuseserăm obișnuiți.
În 1859, în lucrarea sa Origins of Species (Originea speciilor), Charles Darwin a evitat cu grijă extrapolarea implicațiilor evoluției și în cazul omului; o frază de atenționare a fost adăugată în edițiile ulterioare: „Lumina se va răsfrânge, în cele din urmă, asupra originii omului și istoriei sale.” El a reluat pe larg această idee într-o altă carte, The Descent of Man (Descendența omului), publicată în 1871. Tratând ceea ce constituia încă un subiect sensibil, el a ridicat doi adevărați stâlpi de susținere pentru structura teoretică a antropologiei. Primul se referea la locul unde a apărut pentru prima dată omul (puțini i-au dat crezare atunci, însă ulterior s-a dovedit că avea dreptate), iar al doilea privea felul sau forma evoluției umane. Versiunea lui Darwin despre modul în care a decurs evoluția noastră a dominat antropologia până acum câțiva ani, când s-a dovedit a fi eronată.
Leagănul omenirii, spunea Darwin, a fost Africa. Raționamentul său era simplu:
În orice mare regiune a lumii, mamiferele existente sunt strâns înrudite cu toate speciile originare din zona respectivă. De aceea, este foarte probabil ca Africa să fi fost inițial populată de maimuțe superioare astăzi dispărute, înrudite strâns cu gorila și cimpanzeul: și cum aceste două specii sunt astăzi cele mai apropiate rude ale omului, este mai plauzibil să presupunem că strămoșii noștri timpurii au trăit pe continentul african decât în altă parte.
Trebuie reținut faptul că atunci când Darwin scria aceste rânduri încă nu fuseseră găsite nicăieri fosile de oameni timpurii; concluzia sa era în întregime intuitivă. Singurele fosile umane cunoscute în vremea lui Darwin aparțineau Omului de Neanderthal din Europa datând însă dintr-o perioadă relativ târzie a evoluției umane. Sugestia lui Darwin a displăcut profund antropologilor, nu în ultimul rând deoarece Africa tropicală era încă privită cu disprețul colonizatorului: „Continentul Negru” era considerat un loc total nepotrivit pentru a fi găzduit apariția unei ființe atât de nobile ca Homo sapiens. Când noi fosile umane au început să fie descoperite în Europa și Asia, la sfârșitul secolului trecut, ipoteza unei origini africane a început să fie și mai disprețuită. Această atitudine a fost dominantă timp de mai multe decenii. În 1931, când tatăl meu a împărtășit mentorilor săi de la Universitatea din Cambridge planul de a porni în căutarea originii omului în estul Africii, el a fost supus unor mari presiuni menite a-l convinge să-și deplaseze interesul către Asia în loc de Africa. Hotărârea lui Louis Leakey se datora în parte argumentației lui Darwin, dar cu siguranță și faptului că se născuse și crescuse în Kenya. Făcând abstracție de sfaturile cercetătorilor de la Cambridge, el a pornit să dovedească faptul că estul Africii reprezintă o zonă vitală în istoria evoluției noastre timpurii. Vehemența sentimentului anti-african al antropologilor ne pare astăzi bizară, dat fiind marele număr de fosile de oameni timpurii care au fost descoperite în ultimii ani pe acest continent. Acest episod este însă în măsură să ne reamintească faptul că oamenii de știință sunt adesea ghidați nu numai de rațiune, ci și de sentimente.
Cea de a doua concluzie majoră expusă de Darwin in the Descent of Man este aceea că trăsăturile distinctive importante ale omului – locomoția bipedă, abilitățile tehnice și creierul mărit – au apărut în paralel. El scria:
Dacă eliberarea membrelor superioare și poziția verticală constituie astăzi avantaje pentru om, atunci nu văd de ce nu ar fi fost la fel de avantajos pentru strămoșii omului să fi devenit din ce în ce mai verticali sau bipezi. Membrele superioare ar fi putut cu greu deveni îndeajuns de apte pentru a făuri arme sau pentru a arunca pietre ori sulițe cu un scop anume, atâta vreme cât ar fi fost folosite pentru a susține întreaga greutate a corpului, sau atâta vreme cât ar fi fost specializate pentru cățărarea în copaci.
Darwin susținea deci că evoluția neobișnuitului nostru mod de locomoție a fost strâns legată de începerea producerii armelor de piatră. El a mers mai departe, legând aceste modificări evolutive și de apariția caninilor de tip uman, neobișnuit de mici comparativ cu colții maimuțelor. „Strămoșii îndepărtați ai omului trebuie să fi posedat canini foarte dezvoltați, scria el in the Descent of Man, dar pe măsură ce, treptat, ei s-au obișnuit să folosească pietre, bâte sau alte arme pentru a lupta împotriva inamicilor sau rivalilor, fălcile și dinții au început să fie, probabil, din ce în ce mai rar folosiți. Astfel, ei și-au redus dimensiunile.”
Aceste creaturi bipede, mânuitoare de arme, au dezvoltat un sistem social caracterizat prin interacțiuni mai intense, ceea ce presupune, așa cum susține Darwin, că posedau un intelect mai evoluat. Cu cât mai inteligenți deveneau strămoșii noștri, cu atât creștea și complexitatea tehnologică și socială a vieții lor, presupunând în schimb un intelect și mai dezvoltat; și tot așa, evoluția fiecărei trăsături le alimenta pe celelalte. Această ipoteză, a „evoluției înlănțuite”, constituia un foarte limpede scenariu privind originea omului și a devenit fundamentală pentru dezvoltarea antropologiei.
Potrivit acestui scenariu, specia umană a fost mai mult decât o simplă maimuță bipedă: ea poseda deja unele dintre trăsăturile pe care le prețuim astăzi la Homo sapiens. Această imagine a fost atât de puternică și plauzibilă, încât antropologii ar fi fost capabili să construiască pe seama ei ipoteze convingătoare încă mult timp de atunci încolo. Scenariul a trecut însă dincolo de știință: dacă diferențierea evolutivă între om și maimuță a fost în același timp bruscă și foarte veche, atunci suntem separați de restul naturii printr-o distanță considerabilă. Acest punct de vedere era foarte confortabil pentru partizanii ideii că Homo sapiens este o creatură cu totul specială.
Această convingere a fost larg răspândită printre oamenii de știință din vremea lui Darwin și este încă bine reprezentată chiar și în acest secol. Spre exemplu, naturalistul englez din secolul al XIX-lea Alfred Russel Wallace – care a dedus și el, independent de Darwin, teoria selecției naturale – a evitat aplicarea acestei teorii în cazul acelor aspecte ale naturii pe care le considerăm un apanaj exclusiv al omului. El considera oamenii prea inteligenți, prea rafinați, prea sofisticați pentru a putea fi produsul unei „simple” selecții naturale. Vânătorii-culegători primitivi nu ar fi avut nevoie, din punct de vedere biologic, de aceste calități, gândea el, astfel încât ele nu ar fi putut să apară ca urmare a acțiunii selecției naturale. El presupunea că trebuie să fi intervenit o putere supranaturală pentru a-i face pe oameni atât de deosebiți. Lipsa de încredere în puterea selecției naturale, manifestată de Wallace, l-a întristat puternic pe Darwin.
Paleontologul scoțian Robert Broom – a cărui activitate de pionierat, desfășurată între anii ’30 și ’40 în Africa de Sud, a contribuit la consacrarea Africii ca leagăn al omenirii – a exprimat și el convingeri solide asupra caracterului unic al naturii umane. El credea că Homo sapiens este produsul final al evoluției, restul naturii fiind modelat în exclusivitate în scopul de a-l servi. La fel ca și Wallace, Broom căuta la originea speciei noastre dovada intervenției forțelor supranaturale.
În conștiința unor cercetători ca Wallace și Broom se dădea o luptă între forțe antagonice, una de natură intelectuală, cealaltă – afectivă. Ei acceptau ideea că Homo sapiens a provenit din natură, pur și simplu în urma unui proces evolutiv, dar credința lor în spiritualitatea sau esența transcendentă a umanității îi determina să dea evoluției explicații care mențineau ideea unicității omului. „Preceptele” evoluționiste incluse în descrierea originii omului făcută de către Darwin în 1871 lăsau loc unui asemenea raționament. Cu toate că Darwin nu a invocat intervenția supranaturală, în scenariul său evolutiv oamenii erau din capul locului considerați cu totul deosebiți de simplele maimuțe.
Teoria lui Darwin a rămas influentă până acum puțin mai mult de zece ani, fiind cauza unei dispute majore privind momentul apariției omului. Voi descrie pe scurt această dispută, deoarece ea ilustrează atracția pe care a exercitat-o ipoteza darwiniană a evoluției în lanț; în același timp, ea marchează sfârșitul influenței exercitate de Darwin asupra gândirii antropologice.
În 1961 Elwyn Simons, aflat pe atunci la Universitatea Yale, a publicat o lucrare științifică de referință în care anunța că prima specie de hominid a fost o mică ființă asemănătoare unei maimuțe, numită Ramapithecus. Singura fosilă de Ramapithecus cunoscută la acea vreme era reprezentată de fragmente ale unui maxilar superior, găsite în 1932, în India, de către un tânăr cercetător de la Yale, G. Edward Lewis. Simons observase că măselele (molarii și premolarii) erau oarecum asemănătoare cu cele umane, în sensul că erau mai degrabă netede decât colțuroase, așa cum sunt măselele de maimuțe. Mai observase că, față de cei ai maimuțelor, caninii erau mai scurți și mai puțin ascuțiți. El a afirmat că restaurarea acelui maxilar superior îi va revela o formă tipică de maxilar uman – o formă de arc ușor lărgit spre partea posterioară, și nu de litera „U”, ca la maimuțele actuale.
În acea vreme, David Pilbeam, un antropolog britanic de la Universitatea din Cambridge, s-a alăturat lui Simons la Yale și împreună au descris acele trăsături anatomice ale maxilarului de Ramapithecus presupuse a fi asemănătoare cu cele ale maxilarului uman. Ei au depășit însă hotarele anatomiei și au sugerat, bazându-se numai pe studiul fragmentelor de maxilar, că Ramapithecus se deplasa în poziție verticală, biped, vâna și trăia într-un mediu social complex. Argumentația lor se asemăna cu cea a lui Darwin: prezența unei trăsături de tip hominid (forma dinților) implica automat existența tuturor celorlalte trăsături. Astfel, ceea ce a fost interpretat ca fiind prima specie de hominid a ajuns în final să fie privit ca un animal cultural – o versiune primitivă a oamenilor moderni mai degrabă decât o maimuță aculturală.
Sedimentele din care au fost recuperate primele fosile de Ramapithecus aveau aceeași vârstă cu cele aparținând aceluiași gen care au furnizat descoperirile ulterioare din Asia și Africa. Ca urmare, Simons și Pilbeam au concluzionat că primii oameni au apărut acum cel puțin cincisprezece milioane de ani, dar mai probabil acum treizeci de milioane de ani, acest punct de vedere fiind admis de marea majoritate a antropologilor. Mai mult, acceptarea unei origini atât de îndepărtate plasa omul la o distanță confortabilă de restul naturii, idee pe care mulți au întâmpinat-o favorabil.
La sfârșitul anilor ’60, doi biochimiști de la Universitatea din Berkeley, California, Allan Wilson și Vincent Sarich, ajungeau la o concluzie cu totul diferită privitoare la prima specie de oameni. În loc să lucreze cu fosile, ei au comparat structura anumitor proteine sangvine de la oamenii actuali cu cea de la maimuțele africane. Scopul lor era acela de a determina gradul în care structura proteinelor umane diferă de cea a maimuțelor – o diferență care ar trebui să crească în timp cu o rată măsurabilă, ca urmare a mutațiilor. Cu cât numărul de mutații care s-au acumulat în aceste structuri este mai mare, cu atât înseamnă că oamenii și maimuțele au fost mai mult timp specii distincte. Wilson și Sarich au calculat rata mutațiilor, fiind astfel în măsură să folosească datele oferite de proteinele sangvine sub forma unui „ceas molecular”.
Potrivit „ceasului molecular”, reieșea că prima specie umană ar fi apărut abia acum cinci milioane de ani, concluzie care era în profund dezacord cu cele cinsprezece-treizeci de milioane de ani postulate în teoriile antropologice consacrate. Datele obținute de Wilson și Sarich arătau, în același timp, că structurile proteinelor sangvine de la oameni, cimpanzei și gorile diferă în aceeași măsură unele de altele. Cu alte cuvinte, acum circa cinci milioane de ani s-a produs un eveniment evolutiv anume, care a făcut ca un strămoș comun să dea trei linii descendente diferite – o separare care a dus nu numai la apariția omului modern, ci și a gorilelor sau cimpanzeilor actuali. Și această concluzie era în contradicție cu convingerile majorității antropologilor. Conform teoriilor convenționale, cimpanzeii și gorilele sunt rude mai apropiate între ele decât cu oamenii, de care se află la o distanță filogenetică foarte mare. Dacă interpretarea datelor moleculare se dovedea corectă, atunci antropologii trebuiau să se obișnuiască cu ideea unei înrudiri biologice mult mai strânse între om și maimuță decât cea pe care păreau dispuși să o accepte.
S-a declanșat astfel o dispută înverșunată, în care antropologii și biochimiștii își criticau unii altora metodele științifice folosind cel mai dur limbaj cu putință. Concluzia lui Wilson și Sarich a fost criticată până la desființare, unul dintre motivele invocate fiind acela că „ceasul” lor molecular nu permitea identificarea cu precizie a momentelor în care au avut loc diferitele evenimente evolutive. Pe de altă parte, Wilson și Sarich susțineau că antropologii au exagerat bazându-se pe trăsături anatomice fragmentare, de amănunt, ajungând de aceea la concluzii lipsite de valabilitate. La acea vreme eram și eu de partea comunității antropologice, socotind că Wilson și Sarich greșeau.
Controversa a durat mai mult de un deceniu, timp în care au fost aduse, de către Wilson și Sarich, dar și de către alți cercetători, din ce în ce mai multe dovezi de ordin molecular. Marea majoritate a acestor noi date veneau să confirme ipoteza originală emisă de Wilson și Sarich. Sub greutatea acestei argumentații opinia antropologilor a început să se modifice; schimbarea se producea însă lent. În cele din urmă, la începutul anilor ’80, descoperirea unor specimene fosile mult mai complete, asemănătoare cu Ramapithecus, în Pakistan de către Pilbeam și echipa sa, iar în Turcia de către Peter Andrews și colaboratorii săi de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, a rezolvat această problemă.
Primele fosile de Ramapithecus sunt într-adevăr asemănătoare în unele privințe cu omul; cu toate acestea nu era vorba despre o specie umană. A reconstitui legăturile filogenetice pornind de la dovezi extrem de fragmentare este mai greu decât pare și multe sunt capcanele în care un neavizat poate să cadă. Simons și Pilbeam au căzut într-o astfel de capcană, neținând cont de faptul că asemănarea anatomică nu implică neapărat înrudirea filogenetică. Cele mai complete exemplare, provenite din Pakistan și Turcia, au relevat faptul că trăsăturile cu adevărat asemănătoare celor umane nu erau concludente. Maxilarul de Ramapithecus avea forma literei „V”, și nu de arc; aceasta, ca și alte caracteristici, arăta că era de fapt o specie de maimuță primitivă (maxilarul maimuțelor actuale are forma literei „U”). Ramapithecus a dus o viață arboricolă, la fel ca urmașul său, urangutanul, nefiind o maimuță bipedă și cu atât mai puțin un vânător-culegător primitiv. Chiar și cei mai încăpățânați susținători ai ideii apartenenței lui Ramapithecus la hominide au acceptat, în urma impactului cu noile evidențe, faptul că ei greșiseră, iar Wilson și Sarich avuseseră dreptate: prima specie de maimuță bipedă, fondatoarea familiei umane, a apărut recent și nu în trecutul foarte îndepărtat.
Figura 1.1. Dovezi de ordin molecular. Înainte de anul 1967, antropologii au interpretat vestigiile fosile ca indicând o divergență evolutivă străveche între oameni și maimuțe, petrecută cu cel puțin cincisprezece milioane de ani în urmă. În același an, dovezile moleculare care au fost prezentate au demonstrat că această divergență a fost mult mai recentă, datând de acum circa cinci milioane de ani. Antropologii au opus rezistență acestor noi dovezi, fiind în cele din urmă obligați să le recunoască valabilitatea.
Cu toate că în primul lor articol Wilson și Sarich avansaseră ideea că acest eveniment data de acum cinci milioane de ani, actualul consens al dovezilor moleculare mărește acest interval la aproape șapte milioane de ani. Totuși, nu a existat nicio retractare la ipoteza apropierii biologice dintre om și maimuța africană. Dimpotrivă, această înrudire ar putea fi încă și mai strânsă decât s-a presupus. Deși unii geneticieni sunt în continuare de părere că datele moleculare dovedesc o separare a trei direcții evolutive diferite (oamenii, cimpanzeii și gorilele) pornind de la un strămoș comun, alții văd lucrurile în mod diferit. În opinia lor, oamenii și cimpanzeii sunt rude foarte apropiate între ele, gorila fiind filogenetic mai îndepărtată.
Controversa legată de Ramapithecus a influențat antropologia în două privințe. Mai întâi, a demonstrat cât de periculos poate fi să tragi concluzia unei origini filogenetice comune pornind exclusiv de la trăsături anatomice comune. În al doilea rând, a demascat nocivitatea acceptării oarbe a „preceptelor” darwinismului. Simons și Pilbeam au atribuit lui Ramapithecus un anumit mod de viață bazându-se exclusiv pe cunoașterea formei caninilor săi: fiindcă exista o caracteristică de hominid, s-a presupus automat că toate celelalte caracteristici trebuiau să fie și ele prezente. Dovedirea neapartenenței lui Ramapithecus la hominide i-a făcut pe antropologi să înceapă să se îndoiască de darwinism.
Înainte de a urmări traiectoria acestei revoluții antropologice, ar trebui să trecem rapid în revistă câteva dintre ipotezele propuse de-a lungul anilor pentru explicarea modului în care a apărut prima specie de hominid. Este interesant de remarcat că adeseori, atunci când o nouă ipoteză câștigă popularitate, acest lucru se datorează climatului social al vremii. Spre exemplu, Darwin considera fabricarea armelor de piatră drept un element important pentru abordarea evoluționistă a tehnologiei, a locomoției bipede și a creierului uman cu dimensiuni mărite. Ipoteza reflecta cu siguranță concepția vremii, conform căreia viața este o bătălie, progresul realizându-se prin inițiativă și efort. Acest „Ethos Victorian” s-a infiltrat în știință, modelând felul în care era perceput procesul evoluției, inclusiv al celei umane.
În primele decenii ale acestui secol, în zilele de glorie ale optimismului edwardian, se spunea că creierul și gândurile sale cele mai complexe au făcut din noi ceea ce suntem astăzi. În antropologie, această concepție predominant socială despre lume s-a reflectat în ideea că forța motrice a evoluției umane nu a fost locomoția bipedă, ci expansiunea cerebrală. În anii ’40 lumea era subjugată de magia și forța tehnologiei, ipoteza care definea omul ca făuritor de unelte devenind acum cea mai populară. Propusă de către Keneth Oakley de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, această ipoteză susținea că fabricarea și folosirea uneltelor de piatră – nu a armelor – a constituit forța care a impulsionat evoluția umană. Când lumea s-a aflat în umbra celui de-al doilea război mondial, a fost pusă în evidență o trăsătură mai sumbră care diferențiază omul de maimuță: aceea a violenței manifestată de către acesta față de semenii săi. Noțiunea de om ca „maimuță ucigașă”, propusă pentru prima oară de către anatomistul australian Raymond Dart, a câștigat o largă adeziune, probabil din cauză că părea să explice (sau chiar să scuze) oribilele evenimente ale războiului.
Mai târziu, în anii ’60, antropologii și-au îndreptat atenția spre modul de viață de vânător-culegător ca posibilă „cheie” a evoluției umane. Numeroase echipe de cercetare au studiat populații actuale de oameni primitivi, în special din Africa, printre cele mai cunoscute fiind populațiile! Kung San (incorect denumite boșimane). Ele au fost descrise ca fiind alcătuite din oameni aflați în perfectă armonie cu natura, pe care o exploatează în diferite moduri, respectând-o în același timp. Această imagine a omenirii se potrivea bine cu „ecologismul” vremii, antropologii fiind impresionați de complexitatea și siguranța economică pe care le oferea practicarea combinată a vânătorii și culesului. Cu toate acestea, importanța cea mai mare a fost atribuită vânătorii. În 1966 o însemnată întâlnire științifică antropologică cu tema „Omul-vânător”, desfășurată la Universitatea din Chicago, a confirmat existența acestei tendințe: fără a se acorda vreo importanță culesului, vânătoarea era considerată principala forță motrice a devenirii umane.
Vânătoarea este, în principiu, una dintre îndatoririle ce revin masculului în majoritatea societăților primitive. Ca urmare, nu este de mirare că intensitatea crescândă a mișcărilor pentru eliberarea femeii în anii ’70 a adus în discuție androcentrismul acestei explicații oferite originii omului. O ipoteză alternativă, aceea a „femeii-culegător” susținea că la fel ca la toate speciile de primate, „inima” societății este reprezentată de legătura stabilită între femelă și progenitura sa. Intervenția femeilor în punerea la punct de noi tehnologii și în culegerea hranei de origine vegetală (care putea fi împărțită între toți membrii grupului) a fost cea care a dus la formarea unei societăți umane complexe sau, cel puțin, așa se susținea.
Cu toate că aceste ipoteze se deosebeau în ceea ce privea principala forță motrice a evoluției umane, toate aveau în comun acceptarea „preceptelor” darwiniene privind anumite caracteristici tipic umane: prima specie de hominid ar fi posedat și ea un anumit grad de bipedism, aptitudini pentru tehnologie și dimensiuni crescute ale creierului. Hominizii: au fost, așadar, încă de la început, ființe culturale – și deci distincte de restul naturii. Cercetările ultimilor ani ne-au adus în situația de a afirma că lucrurile nu stau chiar așa.
De fapt, dovezile concrete ale lipsei de valabilitate a ipotezei lui Darwin nu trebuie căutate în probele arheologice. Dacă această ipoteză ar fi fost corectă, ar trebui să constatăm apariția simultană în vestigiile arheologice și în cele fosile a dovezilor pentru bipedism, aptitudini tehnologice și expansiune cerebrală; or, aceasta nu s-a întâmplat. Chiar și numai o singură categorie de vestigii preistorice (uneltele de piatră) este suficientă pentru a demonstra lipsa de valabilitate a ipotezei. Spre deosebire de oase, care numai rareori ajung să se fosilizeze, uneltele de piatră sunt, în principiu, indestructibile. Cea mai mare parte a dovezilor preistorice este astfel reprezentată de către aceste unelte, ele fiind indiciile pe baza cărora se retrasează istoria progresului tehnologic de la începuturile sale.
Primele exemplare de astfel de unelte – așchii grosolane, răzuitoare și toporașe fabricate din pietre prin îndepărtatea câtorva așchii – apar în vestigii datând de acum 2,5 milioane de ani. Dacă dovezile moleculare sunt corecte și prima specie umană a apărut acum șapte milioane de ani, atunci aproape cinci milioane de ani au separat momentul în care strămoșii noștri au devenit bipezi de acela în care au început să cioplească unelte de piatră. Indiferent care a fost forța evolutivă care a dus la apariția unei maimuțe bipede, aceasta nu a fost legată de capacitatea de a fabrica și folosi unelte. Cu toate acestea, numeroși antropologi sunt de părere că avansul tehnologic atins acum 2,5 milioane de ani a coincis cu începutul expansiunii cerebrale.
Realizarea faptului că expansiunea cerebrală și dezvoltarea aptitudinilor tehnologice sunt separate în timp de originea omului a obligat antropologii să-și reconsidere poziția. Drept urmare, ultimele ipoteze au fost elaborate în termeni mai degrabă biologici decât culturali. Consider acest fapt ca fiind benefic antropologiei – nu în ultimul rând deoarece el permite testarea ipotezelor prin compararea lor cu ceea ce se cunoaște despre ecologia și comportamentul altor animale. Nu trebuie negat deci faptul că Homo sapiens are numeroase atribute aparte, ci trebuie căutată originea acestora într-un context strict biologic.
Astfel, interesul antropologului angajat în căutarea originilor omului s-a comutat pe căutarea originii locomoției bipede. După cum afirma Owen Lovejoy, anatomist la Kent State University, chiar și redusă la acest singur eveniment, transformarea evolutivă nu a fost un lucru banal. „Adoptarea poziției bipede este însoțită de unele dintre modificările anatomice cele mai remarcabile apărute în biologia evoluției”, scria el în 1988 într-un articol de notorietate. „Există modificări importante ale oaselor, ale dispunerii mușchilor care le acționează și ale mișcărilor membrelor.” O privire aruncată scheletului bazinului de la om și cimpanzeu este suficientă pentru a confirma această observație: la om bazinul este scurt, având forma unei cutii, în timp ce la cimpanzeu este alungit; diferențe majore există și în privința membrelor și trunchiului.
Apariția bipedismului nu reprezintă doar o transformare biologică majoră ci, în aceeași măsură, una adaptivă. Așa cum subliniam în prefață, originea locomoției bipede are un sens adaptiv atât de evident încât suntem îndreptățiți să numim „oameni” toate speciile de maimuțe bipede. Asta nu înseamnă că și prima specie de maimuțe bipede a avut acces la vreo formă de tehnologie, a posedat un intelect dezvoltat sau vreunul dintre atributele culturale ale omului, căci nu a fost așa. Părerea mea este că adoptarea bipedismului a avut o semnificație atât de mare pentru evoluție – eliberând membrele superioare pentru a le permite, într-o bună zi, să mânuiască unelte – încât importanța sa ar trebui să se regăsească în ipotezele noastre. Acei oameni nu erau ca noi, dar fără adoptarea bipedismului nici nu ar fi putut deveni ca noi.
Care au fost factorii evolutivi care au determinat adoptarea acestei noi forme de locomoție de către o maimuță africană? Imaginea consacrată a originii omului include adesea ideea existenței unei ființe asemănătoare unei maimuțe, care a părăsit pădurile pentru a se muta în spațiile largi ale savanei. Este, fără îndoială, o imagine dramatică dar cu totul neadevărată, așa cum de curând au demonstrat cercetători de la Universitățile Harward și Yale, în urma analizării din punct de vedere chimic a probelor de sol din mai multe regiuni est-africane. Savanele africane, cu marile lor turme migratoare, au apărut relativ recent, cu mai puțin de trei milioane de ani în urmă, mult după ce prima specie umană apăruse deja.
Dacă ne întoarcem cu gândul la Africa de acum cincisprezece milioane de ani, ne putem imagina păduri întinzându-se continuu de la vest la est, găzduind o mare diversitate de primate ce includ numeroase specii de maimuțe inferioare și superioare. Spre deosebire de ceea ce există astăzi, în acea perioadă numărul speciilor de maimuțe superioare îl întrecea cu mult pe acela al speciilor de maimuțe inferioare. Însă forțele geologice au acționat, alterând dramatic relieful și fauna în cele câteva milioane de ani care au urmat.
Scoarța terestră s-a fragmentat sub partea estică a continentului, pe o linie ce se întinde de la Marea Roșie prin ceea ce astăzi sunt Etiopia, Kenya și Tanzania, până în Mozambic. Ca urmare, pământul s-a umflat ca o bășică în Etiopia și Kenya, formând platouri înalte de peste 3000 în. Aceste înălțimi mari au transformat nu numai topografia continentului, ci și clima sa. Întrerupând curenții de aer care, până atunci, circulaseră de la vest către est, munții au transformat zonele estice în zone secetoase, lipsind pădurile de ploi. Întinderea neîntreruptă de păduri a început să se fragmenteze, transformându-se într-un mozaic de petice împădurite, păduri și regiuni cu arbuști. Pajiștile întinse erau rare.
Acum douăsprezece milioane de ani, ca urmare a acțiunii forțelor tectonice, peisajul s-a modificat în continuare prin formarea unei văi lungi și sinuoase ce se întinde de la nord la sud, cunoscută sub denumirea de Valea Marelui Rift. Apariția acesteia a avut două consecințe pe plan biologic: constituie o formidabilă barieră care separă populațiile animale estice de cele vestice și, în același timp, menține un mozaic foarte bogat de condiții ecologice.
Figura 1.2 Diferite modalități de locomoție. Trecerea de la locomoția patrupedă la cea bipedă a necesitat modificări anatomice substanțiale. De exemplu, oamenii au, spre deosebire de cimpanzei și gorile, membre inferioare mai lungi, membre superioare și bazin mai scurte, degete mai scurte și mai drepte și o regiune lombară redusă. Australopithecus afarensis, cel mai timpuriu hominid cunoscut până acum, a fost fără îndoială biped, încă prezentând însă unele trăsături legate de viață arboricolă. (Prin bunăvoința lui John Fleagle / Academic Press.)
Antropologul francez Yves Coppens este de părere că bariera care separă regiunile estice de cele vestice a avut o importanță crucială în evoluția separată a oamenilor și maimuțelor. „Prin forța împrejurărilor, populațiile strămoșului comun oamenilor și maimuțelor a fost dintr-odată divizată”, scria el recent. „Descendenții vestici ai acelui strămoș comun și-au continuat adaptarea într-un mediu umed, arboricol; acestea sunt maimuțele. Dimpotrivă, descendenții estici au fost nevoiți să inventeze un «repertoriu» cu totul nou pentru a se putea adapta noii lor vieți, în câmp deschis: aceștia sunt oamenii.” Coppens a dat acestui scenariu numele de East side story.
Valea era dramatic configurată, cu platouri reci și împădurite și povârnișuri abrupte care „plonjau” 1000 de metri spre depresiuni aride și călduroase. Biologii au ajuns la concluzia că un mediu atât de variat, oferind atâtea tipuri de habitate, conduce inevitabil la inovații evolutive. Populațiile unei specii care odată era răspândită pe un areal continuu pot fi izolate și expuse unor noi forțe ale selecției naturale. Aceasta este „rețeta” modificării evolutive. Uneori, această modificare poate duce către extincție, în caz că mediile favorabile dispar. Aceasta a fost, în mod cert, soarta majorității maimuțelor superioare africane: numai trei specii mai supraviețuiesc astăzi – gorila, cimpanzeul comun și cimpanzeul pigmeu. Dar în timp ce majoritatea speciilor de maimuțe superioare au suferit din cauza modificării mediului înconjurător, una dintre ele a fost binecuvântată cu o adaptare nouă, care i-a permis să supraviețuiască și să se dezvolte. Aceasta a fost prima maimuță bipedă. Faptul că era bipedă i-a conferit categoric avantaje importante pentru supraviețuirea în condițiile schimbătoare de mediu. Sarcina antropologilor este să descopere în ce anume constau aceste avantaje.