Pana la pierderea respiratiei

Pana la pierderea respiratiei de Nicola Andrews

Capitolul 1

Mai mult de un minut, Susan Reed crezu că visează.

Închise ochii pe jumătate, observând silueta aflată contra luminii, la douăzeci de metri deasupra ei. O siluetă cu umeri largi și cu niște picioare care nu se mai sfârșeau.

Susan își spuse că balansul pe orizontală, la capătul unei corzi, îi deforma perspectiva. Dar bărbatul părea într-adevăr foarte înalt.

„Cu siguranță, nu găsește haine pe măsura lui în comerț”, se gândi ea.

O pală de vânt, scurtă și brutală, o lipi de munte.

Avu impresia că-și pierde respirația. Viața ei depindea de soliditatea pitonului care ținea coarda. În loc să ia în consideraț le urmările catastrofale ale unei căzături, se întreba dacă salvatorul său se îmbrăca lesne cu confecții de-a gata!

În realitate, nu se simțea deloc în pericol. Stânca era solidă, coarda nouă și ea însăși înfipsese pitonul. După alunecarea sa, depășind primul moment de amețeală, începuse să-și facă planuri pentru a ieși singură din situația neplăcută. Dar fără îndoială, cineva o observase și-i venea în ajutor.

Necunoscutul nu știa că, fiind o alpinistă experimentată.

Susan se aflase deseori în situații mai periculoase. Așadar, tot ce observase aplecându-se, fusese o tânără femeie roșcată, echipată în trening și care oscila ca o pendulă de-a lungul unui perete evaluat printre ascensiunile cele mai dificile.

Vântul se domoli. Susan prinse coarda și se îndepărtă cu o mișcare din șolduri, fericită să-și găsească poziția verticală.

Apoi așteptă ajutorul care i se dădea cu atâta amabilitate.

De la sosirea sa în Elveția, evitase orice relație cu membrii cluburilor. Din conversații auzite ici și colo, înțelesese că în

Europa, oamenii muntelui nu le recunoșteau femeilor calități reale de alpiniști. Le considerau timide, indisciplinate, incapabile de un efort susținut. Era inutil să-i contrazici. Îți vor răspunde că excepția confirmă regula.

Susan învățase escaladarea cu tatăl său în canioane și în munții din Wyoming. Acolo, concetățenii săi recunoșteau, în cazul unor aptitudini asemănătoare, aceeași competență atât bărbaților cât și femeilor.

Primul său an în Elveția o șocase. Pentru a fi egală cu un băiat, o fată trebuia să-l depășească, să-și asume riscuri, să meargă mereu mai sus și pe drumuri din ce în ce mai dificile...

— Sunteți solid asigurată?

Vocea căzu asupra ei cu autoritate, amplificată de ecou.

Se agăță cu putere de coardă.

— Sunt gata, urlă ea. Cum aveți de gând să mă ridicați?

Își încrucișă două degete în minte. Dacă bărbatul era un alpinist amator, risca trăgând-o s-o facă să salte pe coasta stâncoasă.

Atunci, timp de o săptămână, va fi obligată să le ofere elevelor sale un chip învinețit și zgâriat.

— Unde vă este căciulița? strigă vocea.

Urechile îi erau înghețate. Căciulița căzuse probabil odată cu ea.

Aruncându-și capul spre spate, întrebă din nou:

— Sunteți sigur că mă puteți ridica până la cornișă?

Niciun răspuns. Îi acorda necunoscutului două minute.

Dacă la capătul acestui interval de timp nu simțea nicio tracțiune pe coardă, se va descurca singură. Va fi mai dificil, dar mai puțin periculos decât să fie zgâlțâită de un amator.

Coarda se mișcă. Susan își ținu respirația. Înțelese că o ridica prin smucituri. Tracțiunea era controlată cu atâta îndemânare încât abia oscila.

Scoase un oftat de ușurare. Liniștită, lăsă curs liber gândurilor sale.

De trei ani de când se instalase la Brentz, în inima

Oberlandului, nu înfruntase dificultăți serioase în cursele sale montane. În schimb, îi trebuise mult curaj și încăpățânare pentru a-și realiza visul: să înființeze o școală feminină de ascensiune pe perete stâncos. Școala mergea atât de bine, încât compatrioate ale ei veneau chiar din California pentru a se antrena aici.

Susan găsise în fine o liniște favorabilă. Era mult timp de când în Wyomingul său natal, discuta fără încetare cu Dan despre ce putea face sau nu o femeie. Dan venera trei idoli:

liniștea, respectabilitatea și siguranța. Nu admitea să-și condimenteze viața cu cel mai mic risc. Așadar, condamna gusturile soției sale pentru ascensiuni periculoase.

Alungă amintirea lui Dan. Căsătoria lor se terminase de mult timp. Ruptura o rănise profund, dar întorsese această pagină. Nu servea la nimic să și-o amintească. Doar viitorul conta.

Înălță capul. Se apropia încet dar sigur de cornișă. Un frison de plăcere o străbătu când se concentră asupra mișcărilor dificil de executat pentru a prinde piatra și a se ridica în mâini la momentul potrivit. Să învingă dificultățile era o fericire pentru ea. Niciodată o poveste sentimentală nu-i procurase o asemenea senzație de împlinire. Alpinismul devenise cu adevărat rațiunea sa de a exista.

Observă marginea platformei și ridică o mână pentru a se agăța de ea.

* * *

De aproape, bărbatul era mai impresionant decât îl zărise de la douăzeci de metri deasupra ei. În plus, era de o frumuseț e sfidătoare și degaja un magnetism aproape animalic.

Îndată ce fu alături de el, Susan resimți o impresie ciudată.

Se imagină goală, în brațele sale, strânsă la pieptul său puternic...

Se înroși. Ce gând curios! Nici măcar nu cunoștea numele salvatorului său. Desigur, de la ruptura cu Dan n-o sărutase niciun bărbat. Dar acesta nu era un motiv pentru a-și lăsa mintea s-o ia razna în fantasme impudice cu primul venit.

Tuși ușor, sperând că el nu-i remarcase încurcătura.

— Mă numesc Susan Reed, spuse ea cu o voce pe care ar fi vrut-o mai sigură.

— Jack Cameron.

El îi strânse energic mâna.

Susan simți atunci o asemenea mândrie încât nu-și putu reține un zâmbet. Bărbatul pe care-l avea în față nu era un oarecare. Numele său era la fel de cunoscut în mijlocul alpiniștilor ca cel al lui Einstein printre matematicieni.

Condusese expediții în Himalaia și în Anzii Cordilieri, cucerise culmi celebre, de neînvins, scrisese cărți...

Sau poate nu era același Cameron?

Își alungă îndoiala. Cu siguranță, muntele era regatul acestui atlet de circa patruzeci de ani care se mișca pe cornișa îngustă cu ușurința unei capre negre. Frumusețea și agilitatea sa o fascinară pe Susan.

Pentru a scăpa de această contemplare periculoasă, își dădu jos din spate rucsacul care-i tăiase umerii. Apoi scotoci înăuntru pentru a găsi o nouă căciuliță. Era mai inteligent decât să privească insistent acest personaj pe cât de celebru, pe atât de seducător.

În timp ce-și îndesa o căciuliță de lână verde peste urechi.

Susan spuse:

— Vă mulțumesc pentru ajutor. Dar dacă vreți să vă continuați ascensiunea, nu vă preocupați de mine. Sunt în stare să cobor prin mijloace proprii.

Cum el nu răspunsea, ea îl privi din nou. Și din nou primi șocul unor ochi negri și strălucitori. Avea un chip puțin banal, cu trăsături puternice, tăbăcite de soare. Părul des, de culoarea grâului copt, tuns cum dădea Dumnezeu, se revărsa peste o frunte lată. Maxilarul pătrat, gura voluntară, nasul cu o linie bine desenată arătau o forță fără slăbiciune. Ochii erau atât de negri încât irisul se confunda cu pupila.

— Să coborâți singură? o ironiză Jack Cameron. Este o ispravă pe care nu vă sfătuiesc s-o faceți.

Atinsă în orgoliul său, Susan trebuia să răspundă că avea la activ un palmares de ascensiuni cu care puțini alpiniști se puteau lăuda.

Riposta îi rămase în gât. Se afla în fața unuia dintre cei mai eminenți cățărători ai secolului. Alături de performanțele pe care le realizase el, propriile performanțe i se părură foarte modeste.

Dar cum nu admitea să-i fie pusă la îndoială competența, protestă:

— Am urcat și am coborât acest perete de peste douăzeci de ori.

— Singură?

— Da. Este un excelent exercițiu de antrenament.

— Vă consarcați unor exerciții de antrenament?

— Țin să mă mențin în formă. În Statele Unive aveam obiceiul să fac drumuri lungi pe munte. Aici, în Elveția, școala mea îmi ocupă tot timpul.

El o privea cu atenție, frecându-și bărbia. Expresia era atât de neîncrezătoare încât Susan preciză cu un pic de agresivitate.

— Acum doi ani am urcat pe Cervin.

Un zâmbet rapid lumină trăsăturile lui Cameron. Ea observă că avea dinți strălucitori. Dar foarte repede, ochii lui negri își regăsiră sclipirea dură.

— Pe Cervin? Adevărat?

Își imaginase oare că-l mințise numai pentru a-l impresiona?

Era greu să-și dea seama.

— Și bineînțeles, continuă el, sunteți o obișnuită a drumurilor de una singură.

Tonul devenise sarcastic și dojenitor.

Ea clipi din ochi. Avea un fel de a o măsura din cap până-n picioare, care o irita în cel mai înalt grad. Dintr-odată, dori să fie departe de acest bărbat cu siguranță fascinant, dar prea arogant. O neliniștea și o deruta în așa măsură încât își pierduse spontaneitatea de a replica. Se gândi la cabana sa din sat și avu o dorință nebună să se întoarcă acolo.

— Vă mulțumesc pentru ajutor, domnule Cameron. Regret că v-am întrerupt plimbarea. În definitiv, Brentz nu este un oraș mare. Poate ne vom întâlni în împrejurări mai puțin periculoase...

În timp ce vorbea, își aranjă din nou pe umeri curelele rucsacului.

— Ce vreți să faceți?

— V-am spus: cobor.

— N-aveți într-adevăr nicio noțiune despre pericol, remarcă el cu o voce tăioasă. Am scris numeroase articole despre imprudențele amatorilor. Se pare că nu le-ați citit. Ați acționat în mod iresponsabil, fără să vă gândiți că cineva își putea risca viața încercând să vă vină în ajutor.

Aerul lui de superioritate o înfurie. Îi vorbea ca unei copile.

Și ea detesta aerul ăsta protector. Cei doi ani ai săi cu Dan o făcuseră alergică la sfaturi și mai ales la cele care se refereau la securitate. Nu-și asumase niciodată riscuri inutile, nici pentru ea, nici pentru alții.

Respiră adânc pentru a încerca să-și recapete calmul.

Efortul făcut o făcu să simtă o durere în plămâni. Se strâmbă și răspunse, arțăgoasă:

— Eu n-am experiența dumneavoastră. Cu toate acestea, mă simt destul de sigură pe mine pentru a face în sens invers drumul parcurs. Pitoanele mele sunt solide și sunt expertă în arta de a controla coborârea înfășurând coarda în jurul unui picior sau al unui cot. Nu sunt un cățărător de duminică.

— Eu și mai puțin, îi replică el tăios. Așa că vă scutesc de descrierea unei tehnici pe care o cunosc mai bine decât dumneavoastră.

Oare pe toți oamenii îi trata cu un astfel de cavalerism? îl străpuse cu privirea sa limpede.

— Departe de mine să pun la îndoială cumpetența dumneavoastră, domnule Cameron. Dar voi face observația că ați venit până aici, ca și mine, singur, cu toate riscurile pe care le comportă o astfel de aventură.

Cu ochii furioși și maxilarul strâns, el făcu un pas spre ea.

Susan nu îndrăzni să se miște. Terasa de pe flancul versantului era destul de lată pentru a te mișca pe ea, dar prea îngustă pentru a-i permite unuia dintre cei doi adversari să bată în retragere. Vidul îi înconjura. Un vid cu grupuri de pietre și vârfuri amenințătoare.

Când văzu trupul înalt lângă al său, Susan își simți inima bătând nebunește. Plăcere? Mânie? Emoție? Nu-și analiză sentimentele.

Turba de furie și nu-și putea desprinde privirea de ochii negri care o fixau aproape răutăcioși.

— Eu n-am venit pentru plăcerea mea, spuse el cu vocea sa autoritară. De fapt, v-am urmărit. Când v-am văzut plecând singură, am înțeles că alergați în întâmpinarea problemelor.

Atunci am hotărât să le rezolv eu pentru dumneavaostră.

Așadar, vă rog să vă înnodați nailonul de siguranță de centură și să mă însoțiți în coborâre.

Îi puse cu autoritate un colac de coardă în mână.

— Veți urma sfaturile mele, adăugă el la fel de sec. N-am intenția să acționez ca un idiot de două ori în aceeași zi.

„Să acționez ca un idiot”...

Susan reflecta la butada lui Jack Cameron. Pe moment, preferase să nu se răzvrătească. Dar pe măsură ce efectuau coborârea, înțelese că încercase s-o umilească în toate felurile.

Neținând seama de calea pe care o urmase ea în ascensiune, el o urmă pe aceea pe care o marcase singur cu propriii săi pitoni.

Pentru început, Susan încercă să se convingă că Jack era condus doar de bun-simț. Drumul pe care și-l trasase el era mai puțin acrobatic. Dar foarte repede, îi ghici intențiile.

Căuta să-i impună autoritatea sa. Cobora în spatele ei cu toate responsabilitățile ce le impunea acel loc. Dacă se poticnea, cu o mișcare din pumn scurtă și autoritară asupra corzii care-i lega, el oprea căzătura, amintindu-i în același timp că n-avea de luat nicio inițiativă.

După o oră de coborâre prudentă și cumpătată, Susan suferise destul jugul ghidului său. O trata cu adevărat ca pe o începătoare. Dacă mai rămânea cu el, ar fi explodat de mânie și ar fi fost ceva stupid și periculos.

Tocmai depășiseră o falie și se odihneau pe două dale mici în scară. Peretele spre vale oferea o pantă abruptă dar netedă.

Susan o cunoștea bine. Își antrenase aici elevele pe numeroasele piste în zigzag. Un profesionist era în stare să coboare primii cincizeci de metri de denivelare într-o etapă, ajutându-se doar de coarda de rapel.

Aruncă o privire spre însoțitorul său. Puțin mai sus, cu ochii spre cer, el contempla vârfurile tivite cu zăpadă și limba strălucitoare de ghețuri. Peisajul era grandios. Dar Susan era sigură că Jack nu-l vedea. Se prefăcea indiferent pentru a-i arăta tovarășei sale de coardă măsura disprețului său.

Ea se sufoca de furie. Privind în față, văzu un piton solid fixat în stâncă. Înșiră pe acolo o coardă trasă din rucsac, îi prinse una dintre extremități de centura sa și pe cealaltă o lăsă să cadă sub ea șuierând ca un lasou.

După ce se desprinse de Jack, îndepărtă din două smucituri tot ceea ce îi legase. Ghidul său va înțelege că își reluase libertatea.

Apoi, fără să mai aștepte, apucă propria sa coardă. Cu picioarele în echer se lăsă să alunece cu prudență în gol.

La capătul corzii, ea sări pe o terasă largă de granit de unde coborârea spre sat nu era decât o plimbare printre grohotișurile aduse de ghețar.

Niște pietricele căzură lângă ea. Înălță capul și privi atent silueta care sărea și care sosea ca o ghiulea. Nu văzuse niciodată pe cineva aruncându-se atât de repede în rapel.

Dacă tălpile lui Cameron n-ar fi smuls pietre de fiecare dată când atingeau peretele, Susan ar fi putut crede într-o căzătură.

Și el o acuzase de imprudență.

Câteva secunde mai târziu, stacojiu de furie, o prinse de braț cu atâta violență încât simți presiunea degetelor străbătând cele patru straturi groase de țesături care o protejau.

— N-aveți niciun sentiment de responsabilitate, urlă el. Nu știți că membrii unei corzi sunt solidari unii cu ceilalți? În al doilea rând, cea mai mare greșeală este să-ți lași coechipierul singur pe un perete.

Ea se eliberă cu un aer indignat.

— Sincer, domnule Cameron, m-am plictisit de acuzațiile dumneavoastră stupide. Când voi vrea sfaturi în legătură cu modul de cățărare sau de coborâre, vi le voi cere!

— Atunci, cereți-le imediat, altfel, continuând să procedați atât de stupid, vă veți rupe gâtul.

— Lăsați-mă în pace să mi-l rup, strigă ea la fel de tare ca el.

Înghiți în sec și, cu ochii strălucitori, continuă pe același ton mânios:

— După câte știu, coechipierul meu este în siguranță!

Așadar, acum, mi-ar plăcea să găsesc o piatră destul de mare pentru a-i sparge capul. Acesta ar fi un mijloc bun de a scăpa de el o dată pentru totdeauna.

Și cu aceste cuvinte definitive, se răsuci și porni spre sat sărind, din piatră în piatră ca o gazelă.