Partener de afaceri

Partener de afaceri de Jane Ashton

Capitolul 1

Ploaia cădea fără încetare din cerul cenușiu și ștergătoarele Austinului gri al Carolinei făceau eforturi ineficiente, de a curăța parbrizul. De când plecase din Worcester, de ore bune, călătorise numai prin ploaie și nu se vedea niciun semn că potopul se va liniști. Trebuia să fi ajuns la ferma Lindsay în urmă cu o oră, dar iată că mergea încă pe drumul noroios care părea nesfârșit și care, aparent, nu ducea nicăieri.

La un moment dat, Caroline realiză că o luase greșit după ce părăsise Matjiesfontein și, certându‑se în sinea ei pentru prostie, întoarse mașina pe un drum îngust și o luă înapoi. Cerul se întuneca rapid și Caroline își dădu seama că singurul lucru de bun‑simț pe care‑l mai putea face era să caute adăpost la ferma din apropiere, de unde îi putea telefona lui Dennis, să‑i spună în ce situație neplăcută se afla. Se strâmbă comic imaginându‑și neplăcerea cu care bărbatul va primi această veste, care‑i demonstra incapacitatea Carolinei de a urma niște indicații simple, dar trebuia să înfrunte această situație.

Dennis Lindsay, logodnicul ei, era cunoscut pentru punctualitatea sa și pentru că făcea mereu ceea ce trebuia, atunci când trebuia. Unii îl luau drept model, în timp ce alții îl considerau plictisitor, dar Caroline îl găsise întotdeauna demn de încredere și descoperise în el un prieten de nădejde. Aceste două calități îi lipsiseră întotdeauna tatălui ei, și poate de aceea ajunsese să‑l admire atât de mult pe Dennis.

Se întâlniseră din întâmplare, în urmă cu doi ani, devenind cu timpul prietenul ei cel mai bun, curtând‑o într‑o manieră demodată victoriană, deloc potrivită cu timpurile moderne și tulburi în care trăiau. Acum două săptămâni, cu o zi înaintea plecării la ferma părinților lui, bărbatul o invitase la cină și o ceruse în căsătorie, iar ea acceptase. Cu ocazia venirii Carolinei la fermă, în acest weekend, avea să‑și informeze părinții despre decizia luată și să anunțe oficial logodna, oferind viitoare sale soții un frumos inel cu diamant.

Totul era pregătit pentru această seară, își repetă Caroline oftând, pe când conducea pe un drum îngust, dar în clipa următoare oftatul se transformă într‑un strigăt de surpriză, și apăsă rapid frânele. În fața ei, luminat de farurile mașinii, se afla un podeț pe care trecuse înainte cu o jumătate de oră și care acum abia se mai vedea din cauza râului umflat care‑l acoperise. Numai cineva inconștient s‑ar fi încumetat să‑l treacă, așa că începu să meargă înapoi. Spatele mașinii păru să se ridice cu mare efort, iar roțile se învârtiră greoi, săpând adânc în noroi.

Caroline se panică și încercă din nou, dar mașina refuză să se miște măcar un centimetru. Frustrată și epuizată, tânăra își lăsă fruntea pe volan. Nimic nu mergea conform planului și dacă ar fi știut că plânsul ar fi rezolvat ceva, ar fi izbucnit în lacrimi.

Disperată să ajungă la destinație, mai încercă o dată să elibereze mașina din noroi, dar Austinul nu se mișcă, de parcă roțile i s‑ar fi lipit de pământul mocirlos. Exasperată, își încheie puloverul gros din lână și‑și vârî părul lung și blond într‑o căciulă, apoi se aventură afară, în aerul rece și umed. La lumina lanternei, văzu că roțile se afundaseră mult în noroi și realiză că vor trece probabil ore bune până când cineva o va putea găsi, pe acest drum izolat. Obosită, fără să bage în seamă ploaia care îi uda hainele, stinse lanterna și se sprijini de mașină, încercând să decidă ce avea de făcut.

Atunci, văzu o lumină printre copaci, la câteva sute de metri depărtare, și inima îi tresări cu speranță. Poate că, până la urmă, va găsi pe cineva care s‑o ajute. Încuie portierele Austinului și porni spre lumină. Ploaia și vântul băteau cu putere în trupul ei subțire. Caroline tremură, oprindu‑se în loc o clipă. în fața ei se afla o căsuță la fereastra căreia se zărea o lumină îmbietoare. Putea găsi aici căldură și confort, se putea adăposti de ploaie. Se apropie și se uită curioasă pe fereastră.

Prin geamul gros zări o cameră aproape goală. Înăuntru se aflau doar o canapea deteriorată și un fotoliu, ambele aranjate neglijent în fața unui șemineu din piatră în care ardea un foc de lemne. Pe dulapul învechit de lângă perete se afla o lampă cu parafină, dar nu se vedea nici urmă de om.

Caroline rămase acolo, indecisă, cu hainele ude lipite de trup și cu pantofii plini de noroi, înghețată. Tânjea după focul care se afla dincolo de geam, dar ceva o reținea în loc.

Continuă să rămână lângă fereastră, apoi hotărî, prea târziu, să se întoarcă pe același drum. În clipa aceea, o mână brutală i se așeză pe umăr, și lanterna îi scăpă din degetele amorțite, fu lipită de zidul rece cu o forță care‑i tăie respirația. Privi cu ochi speriați umbra imensă care se aplecase asupra ei.

— Cine ești și ce vrei? o întrebă o voce profundă și gravă.

De teamă, Caroline nu reuși să facă altceva decât să privească silueta uriașă a bărbatului care se apleca spre ea amenințător, încercă să vorbească, dar nu reuși să scoată niciun sunet de pe buzele înghețate. Începu să tremure.

— Răspunde! țipă bărbatul.

Caroline încercă din nou să vorbească, dar vocea îi rămase stinsă.

Bărbatul o prinse de părul de la ceafă cu o mână lipsită de blândețe și se îndreptă către casă.

Nu se mai simțise în viața ei atât de înspăimântată ca atunci când intră în camera întrezărită pe fereastră. Tremura incontrolabil, dar nu îndrăznea să se apropie de foc. Apa se aduna la picioarele sale, iar bărbatul o trimise, cu un gest poruncitor, să se așeze pe scaunul aflat în colțul camerei.

El își scoase cu gesturi nervoase haina și pălăria și le agăță în cuierul de lângă ușă, apoi își întoarse fața către ea. Părul lui avea culoarea unei coame de leu și cădea în șuvițe dezordonate pe fruntea bombată. Nu se mai răsese de o săptămână și barba crescută îi dădea un aer crud și amenințător. Puloverul gros din lână îi accentua lărgimea umerilor puternici și niște blugi ponosiți îi atârnau pe șoldurile înguste. Era un bărbat foarte viril și, dacă n‑ar fi fost atât de speriată, Caroline l‑ar fi privit cu siguranță admirativ.

Pe perete se afla o pușcă, dar ceva îi spunea că bărbatul n‑avea nevoie de o astfel de armă, pentru că părea perfect capabil să se apere cu mâinile sale puternice, dacă situația ar fi cerut‑o. Stătea în fața ei, cu picioarele depărtate și cu degetele mari de la mâini înfipte în betelia blugilor.

Ochii fetei se îndreptară către ușă, dar știa că n‑avea sens să încerce să fugă.

— Crezi că mă poți ajuta să‑mi scot mașina din noroi? întrebă ea cu timiditate. Aș vrea să mă pot întoarce pe drumul pe care am venit până la Matjiesfontein.

— Asta nu te va ajuta, zise el, risipindu‑i speranțele. Mai e un pod de trecut până acolo, și nici el nu este practicabil.

—Vrei să spui că sunt blocată aici, între două poduri? întrebă ea, alarmată.

— Cam așa ceva.

— Și ce voi face?

— Va trebui să stai aici, răspunse el nervos.

— Dar nu pot face asta, protestă ea îndată, nedorindu‑și să rămână în compania acestui bărbat mai mult decât era necesar.

— N‑ai de ales. Ori rămâi aici, ori stai în mașină în următoarele două nopți.

— Ai telefon? întrebă ea, agățându‑se de această speranță ca înecatul de un pai.

— Mă tem că nu, replică el nepăsător. Ar fi mai bine să te duci lângă foc, revin imediat.

Caroline nu așteptă să fie invitată de două ori și se așeză în genunchi în fața flăcărilor, așteptând căldura să‑i inunde trupul.

Pași grei se auziră pe podeaua de lemn și bărbatul se apropie de ea cu o pătură în brațe. El întinse pătura ca un paravan între ei și zise, poruncitor:

— Scoate‑ți hainele!

— Nu‑nu pot, strigă ea, alarmată la gândul că bărbatul o va vedea goală.

— Pentru numele lui Dumnezeu, copilă, n‑ar fi prima dată când aș vedea un trup de femeie, zise el tăios.

Caroline se ridică în picioare, iar el întoarse capul cu un zâmbet ironic.

Cu obrajii înroșiți de jenă, tânăra își scoase pantofii și hainele ude, apoi bărbatul îi înfășură pătura în jurul trupului. Și‑ar fi dorit ca străinul să plece și s‑o lase singură, dar acesta îi întinse cu gesturi încete hainele pe sârma care se afla în fața focului.

Cheile mașinii căzură din buzunarul pantalonilor ei și, fără un cuvânt, bărbatul se aplecă, le luă de jos și ieși pe ușă, trăgând grăbit haina pe el.

Înfășurată în pătura groasă, Caroline se ghemui în fotoliu, lângă foc, și încercă să analizeze cu calm situația în care se afla. Era musafira nedorită a unui bărbat care o speria, în timp ce, la ferma sa, Dennis îi aștepta zadarnic sosirea. Așteptase cu înfrigurare acest weekend, din nenumărate motive. Sperase că Dennis și părinții lui o puteau ajuta cu problemele financiare pe care le avea, dar iată că acum se afla aici, prizonieră, prinsă între două râuri ieșite din matcă, care puteau să nu se retragă în următoarele zile, dacă ploaia nu se opri peste noapte. între timp, avea să se gândească fără încetare la Maxwell Hilton, bărbatul care o presa să‑și plătească datoriile.

Gândurile i se îndreptară fără voie la străinul a cărei prizonieră era. Cine era? Cu barba sa nerasă și cu hainele ponosite, bărbatul semăna cu un vagabond, dar ceva din personalitatea lui sugera exact opusul. Era un bărbat obișnuit să i se asculte ordinele, ceea ce însemna că avea o oarecare autoritate. Dar ce făcea cineva ca el aici, în sălbăticie?

Uimită și intrigată, Caroline uită de temerile ei pentru o vreme și, fără să‑și dea seama, începu să picotească. Ritmul ploii care se lovea în ferestre și sunetul lemnelor care trosneau în foc erau liniștitoare.

Nu știa cât dormise, dar se trezi tresărind când auzi aruncându‑se în foc un alt buștean. Ochii ei, încă grei de somn, se grăbiră să‑i întâlnească pe cei ai străinului, și temerile îi umplură din nou inima. Cât de mult fusese plecat și de când stătea aici, observând‑o?

— Ți‑am tractat mașina până în spatele casei, zise el lipsit de orice expresie.

Apoi continuă, arătând către o mică valiză pusă pe podea, lângă fotoliu:

— Mi‑am permis să‑ți aduc valiza aici, și‑ți sugerez să te schimbi cât mai repede în haine uscate.

Ieși din cameră, închizând ușa în urma lui. Ea îi mulțumi și se ridică rapid din fotoliu pentru a se schimba. Când bărbatul se întoarse, tânăra îl întâmpină într‑o pereche de blugi noi și un pulover călduros. Încercase să‑și pieptene cu mâinile părul jilav și să‑l prindă într‑o coadă la spate.

— Ar fi mai bine să bei asta înainte să se răcească, spuse el, punând în fața ei un bol cu supă și câteva felii de pâine unse cu unt.

— Mulțumesc, șopti ea. Și mulțumesc și pentru că mi‑ai adus mașina.

El păru să nu‑i audă mulțumirile, și se așeză pe canapea, aprinzându‑și pipa într‑un fel care sugera că abia dacă‑i remarca prezența.

Carolinei nu‑i era deloc foame, dar supa era gustoasă și sățioasă, iar pâinea foarte proaspătă. Abia când puse farfuria goală deoparte, mulțumindu‑i încă o dată străinului, realiză cât de foame îi fusese. Cu excepția unui măr pe care‑l mâncase pe drum, nu mai avusese parte de o masă ca lumea din seara trecută, dar acum se simțea în sfârșit sătulă.

De pe canapea, bărbatul o privea printr‑un nor de fum, cu ochii îngustați. Acest lucru o făcea să se simtă inconfortabil, așa că, neavând altceva de spus, se gândi să întrebe:

— Trăiești singur aici?

— Da, confirmă el sec, fără alte detalii.

Caroline realiză că străinul nu vrea să fie chestionat despre viața sa personală, așa că se cufundă într‑o tăcere jenată.

Până la urmă, tot el fu cel care reluă conversația:

— Ești în vacanță?

— Cam așa ceva, replică ea vag, gândindu‑se cât de ciudat se terminase această zi.

Era oaspetele nedorit al unui bărbat pe care nu‑l mai întâlnise niciodată și care putea la fel de bine să fie un criminal în serie care se ascundea de autorități. Îl privi mai cu luare‑aminte. Chipul lui îi părea vag familiar. Nu era fața unui criminal, dar niciodată nu poți fi sigur.

— Nu ești foarte vorbăreață, nu‑i așa? îi întrerupse el gândurile.

— Nu știu ce să spun... răspunse tânăra, uimită.

— Uite ce e, continuă el nervos, fie că‑ți place sau nu, vom fi amândoi blocați aici până când drumurile vor fi curățate, așa că ar fi mai bine să ne petrecem timpul într‑o manieră cât mai convenabilă.

Oricât de suspicioasă ar fi fost cu privire la intențiile bărbatului, remarca lui era logică, așa că aprobă încet din cap.

— Presupun că ai dreptate.

Bărbatul își scutură pipa, o umplu cu tutun proaspăt și o reaprinse. Când aceasta începu să ardă în sfârșit, el reluă mulțumit:

— Cum adică ești într‑un fel de vacanță?

— De fapt, sunt între două slujbe, explică ea, încercând cu disperare să‑și potolească tremurul nervos al vocii. Firma pentru care am lucrat la Cape Town s‑a închis și acum caut alt loc de muncă, dar...

— Presupun că nu există prea multe posturi libere, îi completă el fraza, cu o uimitoare înțelegere a situației.

— Nu prea multe, da, admise ea cu regret.

— Unde te duceai, la ora asta târzie?

— Trebuia să‑mi petrec weekendul la părinții logodnicului meu în districtul Sutherland, dar cred că am luat‑o pe un drum greșit, iar mersul prin ploaie m‑a întârziat mai mult decât mă așteptam.

Bărbatul avea niște ochi ciudați, de un verde‑gălbui, care se îndreptară rapid către mâna ei stângă, înainte de a se opri asupra chipului tinerei.

— Nu porți niciun inel, comentă el.

Fără să înțeleagă de ce, Caroline se trezi explicându‑i:

— Aveam de gând să anunțăm oficial logodna în acest weekend.

— Și acum ești nevoită să stai aici, cu mine, concluzionă el și, deși nu putea fi sigură, i se păru că vede în ochii o sclipire ironică. Povestește‑mi despre părinții tăi.

Era un ordin, și ea îl ascultă instinctiv.

— Mama a murit când eram mică. Tatăl meu s‑a recăsătorit, dar căsnicia n‑a durat, și el a murit în urmă cu un an.

— Nu mai ai pe nimeni?

— Nu, cu excepția lui Dennis, răspunse ea.

— Dennis este, bănuiesc, logodnicul.

Caroline începuse să obosească din cauza acestui interogatoriu, dar răspunse totuși:

— Da, așa este.

Ochii lui îngustați și gânditori o observară atent. Caroline își întoarse privirea. Acest om avea un efect magnetic asupra ei. La început, emoțiile ei fuseseră dominate de teamă, dar acum simțea amenințarea pericolului. În ciuda înfățișării sale, felul cum vorbea și cum se mișca demonstra că este un om de calitate. Acest lucru o deruta și nu i se părea deloc liniștitor, așa că își reproșă din nou că nu ascultase mai atent indicațiile lui Dennis.

— Câți ani ai?

Întrebarea o smulse din gândurile ei și tânăra răspunse aproape automat:

— Douăzeci!

— Dumnezeule, ești încă o copilă! zise el mirat, scoțând pipa din gură și privind‑o de parcă nu știa cum a ajuns la el în mână.

— Nu sunt o copilă, protestă ea, indignată.

Dar obrajii i se îmbujorară când ochii bărbatului se plimbară peste trupul ei delicat, dar cu forme feminine, cu o insistență care îi lăsă senzația alarmantă că este dezbrăcată din priviri.

— Bine, atunci ești o tânără care încearcă să devină femeie, acceptă el ironic. Asta te face să te simți mai bine?

Înțelegând că era probabil să schimbe subiectul, Caroline întrebă:

• Cât crezi că va mai dura ploaia?
• O zi‑două, cine știe? răspunse el, ridicând din umeri cu indiferență și strângând din nou pipa între dinții albi.

— Dar nu m‑aș putea duce în altă parte?

— Dacă ești pregătită să mergi cincisprezece kilometri pe jos, pe drumuri de țară și pe o vreme ca asta, ai putea, o informă el sec, fixând‑o nemilos cu ochii lui ca de pisică. Te temi de mine, constată el grav.

—Nu mă poți condamna! exclamă ea cu un aer de frondă, deși era conștientă că nu‑și putea ascunde temerile.

El nu răspunse, dar o privi vreme îndelungată, apoi se ridică și se îndreptă către peretele pe care se afla pușca. Inima ei bătu cu putere văzând că străinul ia arma și o îndreaptă spre ea. Caroline făcu ochii mari când, o clipă mai târziu, bărbatul îi puse pușca în brațe.

— Asta te face să te simți mai bine? întrebă el cu o notă de sarcasm în vocea gravă. E încărcată, și tot ce trebuie să faci este să apeși pe trăgaci.

Ea își plecă ochii spre arma din brațele ei, neștiind ce să facă, apoi clătină din cap și i‑o întinse.

— N‑aș ști cum s‑o folosesc.

— Atunci, va trebui să ai încredere în mine, observă el calm, punând pușca la loc pe perete.

Bărbatul nu se întoarse pe canapea, ci ieși din cameră, și Caroline rămase singură în fața focului, cu senzația inexplicabilă că bărbatul luase cu el ceva din căldura încăperii. Tremură și privi ceasul de pe cămin. Era ora zece! Stătuse trei ore într‑o casă străină cu un bărbat ciudat, și, deși era recunoscătoare că fusese primită într‑o cameră călduroasă, nu era sigură dacă să rămână peste noapte sub același acoperiș cu el.

Gândurile i se îndreptară către Dennis. Și‑ar fi dorit să existe o modalitate de a‑l contacta, dar știa că era imposibil. Era prinsă într‑o capcană într‑o situație fără ieșire, și trebuia să se descurce cum putea.

— Vrei cafea?

Nici nu‑l auzise când se întorsese. Îl privi și văzu că bărbatul îi întindea o cană aburindă. Acceptă cafeaua cu o șoaptă de mulțumire și nu se putu împiedica să observe că barba lui roșcată căpăta, la lumina focului o strălucire aproape amenințătoare.

— Cu ce te ocupi? continuă el șirul întrebărilor, punând un scaun în fața focului și întinzându‑și picioarele pe el.

— Sunt secretară, răspunse ea, cu o voce ușor neliniștită și temătoare.

— Ești bună la ceea ce faci?

— Angajatorii mei așa spuneau, replică ea cu simplitate, încleștându‑și degetele pe cană și ducând‑o la gură.

Cât timp băură cafeaua, el privi fără încetare flăcările, iar Caroline, de teamă, se abținu să‑l întrebe ce dorea să afle despre el.

Stătu tăcută în fotoliu, până când oboseala îi îngreună pleoapele și‑i făcu ochii să se închidă.

— Ești obosită, zise glasul lui plăcut, masculin. Urmează‑mă! adăugă el, ridicând de jos valiza ei.

O conduse către un dormitor mobilat fără să aibă un stil anume, cu lucruri de strictă necesitate: un pat, o masă de toaletă cu oglindă și un dulap de haine. Niciuna dintre piese nu se potrivea cu cealaltă și toate erau foarte uzate.

— Dar asta e camera ta, protestă Caroline, simțindu‑se stânjenită. N‑aș putea...

— Taci și fă ce ți se spune! îi ordonă el, lăsând valiza lângă pat. Mă voi simți foarte bine pe canapea. Și apoi, camera are cheie, ceea ce te va scuti să‑ți mai faci griji pentru această noapte petrecută sub același acoperiș cu mine.

— Ești foarte amabil, murmură ea, întorcându‑se către lampa care se afla pe dulap. Nu vei avea nevoie de asta?

— Mă voi descurca la lumina focului, zise el abrupt. Baia e pe dreapta, adăugă el, oprindu‑se o clipă în ușă.

După plecarea lui, Caroline răsuflă ușurată și realiză pentru prima dată cât de încordată fusese toată seara. Traversă rapid camera, dar ezită o clipă înainte de a roti cheia în broască. Chiar era nevoie să se încuie? în fond, dacă ar fi vrut, bărbatul ar fi putut face până acum ce dorea cu ea.

Se gândi o clipă, amintindu‑și avertismentele lui Dennis că era prea încrezătoare, dar ceva îi spunea că acum n‑avea de ce să se teamă. Bărbatul îi dăduse patul lui, îi salvase mașina, îi adusese hainele... Așadar nu încuia ușa.

Prea obosită pentru a‑și face toaleta de seară, se dezbrăcă, stinse lampa și se vârî în pat.

Dormi adânc, fără să știe că gazda ei își petrecuse noaptea fumând din pipă și privind focul din cămin.

Casa nu era atât de primitivă pe cât își imaginase Caroline, lucru pe care‑l descoperi a doua zi dimineață, când intră în baie. Un boiler încălzea apa și încăperea avea cabină de duș.

După baie, tânăra se îmbrăcă și făcu patul, apoi se apropie de fereastră și privi dincolo de perdelele înflorate. Ploaia încetase peste noapte, dar cerul era cenușiu și visul ei de a pleca dis‑de‑dimineață se risipi.

Ieși din cameră și începu să cerceteze în jur, curioasă. Gazda ei se afla în bucătărie, prăjind ouă cu bacon. Când tânăra intră, o privi în treacăt, de parcă ar fi fost obișnuit cu prezența ei.

— Ia loc la masă! îi ceru el, fără să se deranjeze s‑o salute.

Se vedea că nu era în cea mai bună dispoziție.

— Găsești farfurii și tot ce‑ți trebuie în dulapul de la fereastră, adăugă el.

Caroline îl ascultă, reacționând instinctiv la comanda vocii lui. Puse masa și, câteva minute mai târziu, împărțeau în tăcere micul dejun.

Caroline îl urmări în timp ce mânca și se întrebă ce gânduri întunecate zăceau după fruntea lui încruntată. Neras cum era, nu putea fi numit un bărbat atrăgător, mai ales că nasul său lat părea să fi fost spart cândva, iar gura lui senzuală avea o notă de cruzime.

Neașteptata lui privire, ciudată și cercetătoare, îi întâlni ochii. Ceva ca un curent electric îi traversă trupul și nu putu întoarce capul. Deodată, începu să fie conștientă de prezența lui masculină. Nu mai era străinul de care se temuse atât cu o zi înainte. Pentru prima dată în viața ei, simți că sângele îi curgea mai repede prin vene. Când reuși să‑și ia ochii de la el, pentru a turna cafea în ceașcă, pulsul îi crescuse, iar mâinile îi tremurau.

— Crezi că prietenul tău, Dennis sau cum l‑o chema, e îngrijorat? întrebă el tărăgănat.

— Desigur că e, replică ea îndată. Și va fi foarte furios că m‑am rătăcit. A fost numai vina mea.

— Pentru că te‑ai rătăcit, sau pentru că a fost nevoit să amâne logodna?

— Amândouă, cred, admise ea, nefericită. Nu‑i place să‑i fie date planurile peste cap, iar indicațiile lui au fost foarte simple. Până și un copil le‑ar fi putut urma fără probleme.

— Atunci, nu crezi că te va căuta?

— Nu prea știu ce va face, mărturisi ea. Pământul din jur e al tău? întrebă ea, schimbând subiectul.

— Nu‑ți place să vorbești despre logodnicul tău, nu‑i așa? constată el, strângând farfuriile de pe masă.

— Nu mă deranjează să vorbesc despre Dennis. Tu ești cel care îmi evită mereu întrebările.

— Nu sunt un tip interesant, zise el pe un ton ironic, și nu vreau să plictisesc un copil ca tine cu povestea vieții mele.

Deci, avea o poveste? se întrebă Caroline cu interes. Sau era exact așa cum părea, un fermier care se zbătea să supraviețuiască? Mâinile lui nu erau de muncitor, conchise ea. Erau puternice, abile, dar nu erau bătătorite, iar unghiile erau curate și tăiate.

— Spală farfuriile, eu le voi șterge, zise el după o vreme.

Caroline renunță să‑și mai pună întrebări, concentrată asupra a ceea ce făcea, dar nu‑i era deloc ușor să rămână indiferentă la efectul pe care apropierea bărbatului îl avea asupra ei.