Pentru ca vreau sa cred in tine

Pentru ca vreau sa cred in tine de Andrew Mason

1.

…și mai am o noutate pe care trebuie să ți-o comunic, Vera, Am auzit că John Ballard ar fi fost eliberat înainte de termen. Pentru bună purtare! Îți poți imagina așa ceva? Sunt de acord cu tine că asta nu este bine de loc, dar nu trebuie să fii îngrijorată. Ballard nu are voie să părăsească Anglia. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să-ți fie teamă că va apare pe neașteptate la tine acasă, în Hamburg, pentru a-ți face necazuri. În cazul că voi afla și alte noutăți am să ți le comunic neîntârziat. Aștept cu nerăbdare să aud cum îți mai merge.

Te sărut, Susan. I

Vera Köstner lăsă scrisoarea să-i alunece încet în poală. Privi la cele patru file albastre și observă că le mototolise involuntar. Mâinile îi tremurau în timp ce netezea scrisoarea prietenei ei din Londra, așezând-o apoi cu grijă pe masa de scris din fața ei.

John este liber! gândi ea și își frecă brațele, scuturată de frisoane. De la fereastra micuțului ei birou privirile i se plimbau asupra Elbei, observând fără să înregistreze vânzoleala aferată a oamenilor. Vera simțea imperios nevoia de a discuta cu cineva despre această știre. Cu oricine ar fi fost.

Dar apoi oftă și clătină din cap. Firește, ar fi fost o prostie. Nu ar fi interesat pe nimeni faptul că la Londra a fost pus în libertate un infractor, un escroc care înșelase societatea de asigurări. Dar pentru ea acest lucru era foarte important. Ca și pentru Caroline.

Gândul la fiica ei îi declanșa Verei un sentiment de panică, pe care însă reuși să și-l stăpânească destul de repede.

Ce vrei în fond? se întrebă ea. Doar ai știut din totdeauna că această clipă va veni mai devreme sau mai târziu. Era adevărat că John Ballard, fostul ei logodnic și tatăl Carolinei fusese condamnat la zece ani de pușcărie, ceea ce însemna că știuse de la bun început că nu își va petrece tot restul vieții în spatele gratiilor.

Vera își mușcă buza de jos. Atâta doar, că nu se așteptase să fie eliberat chiar așa de repede. Sperase să mai aibă la dispoziție un timp oarecare pentru a o putea pregăti sufletește pe Caroline cu privire la posibilitatea ca, într-o bună zi, să se trezească cu tatăl ei la ușă. Amânase însă mereu această discuție așteptând ca fiica ei să mai crească puțin înainte ca ea, Vera, să-i spună adevărata poveste a tatălui ei. Dorise să evite ca acest copil, în vârstă de numai șapte ani, să cunoască crudul și hâdul adevăr. Iar acum se părea că nu-i mai rămăsese prea mult timp pentru a i-l spune.

Din cercul de relații al Verei aproape nimeni nu știa ceva despre John Ballard. Prietena ei Susan din Anglia era una dintre puținii inițiați, dar ea îl cunoscuse pe John încă de atunci, de la Londra. Unica persoană care mai știa despre existența lui John Ballard era Katrin Stüber, vecina de apartament a Verei din casa cu chirie din Eppendorf.

Vera se împrietenise foarte repede cu Katrin, lucru destul de neobișnuit pentru ea întrucât de la întoarcerea din Anglia dusese o viață foarte retrasă. Dar cu Katrin, o femeie simpatică și plinuță în jurul a treizeci și cinci de ani, mamă a trei copii, se înțelesese excelent încă din prima clipă.

Vera zâmbi abia perceptibil când își aminti că primul contact cu familia Stüber avusese loc de fapt prin intermediul fiicei sale, Caroline. Aceasta se împrietenise cu Stella, mezina soților Stüber, cu care era colegă de școală.

Vera avusese multe ocazii să aprecieze prietenia lui Katrin. Aceasta era oricând dispusă să aibă grijă de Caroline când activitatea profesională o obliga pe Vera să lipsească seara de acasă. În rest Vera nu ieșea practic niciodată în oraș. Iar Carolinei îi plăcea să doarmă la Stella cu care se înțelegea foarte bine.

Vera privi ecranul computerului, pe care era afișat textul articolului la care lucra. Vedea cuvintele fără să le înțeleagă. Gândurile îi zăboveau la viața pe care o dusese până atunci în Hamburg. Avusese mare noroc că a primit acel apartament cu vedere spre canalul Ise. Probabil că acest fapt s-a datorat intervenției conducerii redacției. Doar câțiva ani mai târziu devenise imposibil să mai faci rost de o locuință în Hamburg. Orașul hanseatic[1] nu diferea în această privință prin nimic de restul metropolelor europene.

Vera își aminti involuntar de casa minunată din suburbia de sud a Londrei care aparținea familiei Ballard și în care petrecuse vremuri atât de fericite alături de John. Același lucru era valabil și în privința proprietății din Sussex ce aparținea familiei, unde își petrecuse prima perioadă a sarcinii. Nici măcar Pat Ballard, atotstăpânitoarea lui mamă, nu reușise să umbrească fericirea tinerei perechi.

Însă toate acestea se petrecuseră înainte ca Vera să afle ce fel de afaceri învârtea John. Oftând, Vera încercă să alunge aceste gânduri posomorâte. Nu aceasta era problema în momentul de față. Important era să găsească răspuns la întrebarea cum trebuia să procedeze în această situație. Fără să vrea întinse din nou mâna după paginile mototolite.

Ce mult se bucurase dimineața când găsise în corespondență scrisoarea vechii ei prietene din Londra. O luase cu ea la redacție în mod special, cu gândul să o citească în pauza de prânz. Susan Mathies locuia la Londra de unsprezece ani. La fel ca și Vera beneficiase la vremea respectivă de un curs practic în cadrul BBC, radiodifuziunea britanică, însă, primind o ofertă avantajoasă, rămăsese în continuare acolo. Vera preferase un post de voluntară la London Times. Simțea o înclinație mai mare pentru scris. Munca în radiodifuziune i se păruse prea agitată. Și nu mult timp după aceea făcuse cunoștință cu John Ballard.

Amintindu-si de aceste lucruri Vera închise ochii și se lăsă pe spate. Times o însărcinase să scrie un articol despre tineri întreprinzători încununați de succes. John fusese al doilea întreprinzător pe care îl intervievase. Era brunet, cult și se arătase foarte, foarte pătimaș. Și nu avea de loc aspectul unui bărbat care-și petrece tot timpul în spatele unui birou. Pe deasupra era și cultivat, cel puțin așa i se păruse Verei pe atunci, fiind, cu toată tinerețea sa, un om de afaceri de succes. Își dăduseră întâlnire pentru cină. Irezistibilul farmec al bărbatului o cucerise în scurt timp pe Vera. Cu tot succesul pe care îl înregistrase pe plan financiar John Ballard rămăsese în inima lui tot un aventurier, după cum el însuși îi mărturisise Verei. La începutul relației lor acest amănunt o impresionase puternic.

Vera înțelesese abia mult mai târziu că succesul lui John se datora, în principal, averii pe care o moștenise de la tatăl său. Apoi descoperise că setea lui de aventură putea produce și efecte dezastruoase. Însă era deja prea târziu. În acel moment era deja îndrăgostită nebunește de John.

La începutul relației lor Vera trecuse cu vederea destule neconcordanțe din comportarea lui, acceptând cu entuziasm când o ceruse de soție în timpul unei cine romantice și-i propusese să se logodească. Pe atunci nu o deranjase faptul că el trebuise să poarte chiar în aceiași seară, până târziu, o discuție cu alți oameni de afaceri. Oare nu era și John un adevărat om de afaceri? își spuse ea. Și în fond, acest lucru îi convenea chiar, pentru că nici ea nu avusese de gând să renunțe la cariera ei de ziaristă, așa cum propusese fără prea multe menajamente Pat Ballard, mama lui John. În această problemă Vera îl simțise pe John de partea ei. Acesta respinsese încercările lui Pat de a se amesteca în viața ei pe un ton amabil dar ferm.

Evocarea amintirilor îi dădea Verei o stare de neliniște. Se sculă, prea răscolită pentru a continua să șadă și se îndreptă spre fereastra biroului. Privi gânditoare afară, în timp ce era cuprinsă de amintiri din ce în ce mai neplăcute.

La scurt timp după logodnă rămăsese gravidă. John fusese din cale afară de fericit și începuse să facă planuri privind căsătoria. Însă pregătirile au fost întrerupte de catastrofa care s-a declanșat ca din senin. John făcuse de mai mult timp unele referiri cu privire la o afacere pe care o pusese la cale și care avea să-i facă dintr-o dată foarte, foarte avuți, refuzând însă să intre în detalii.

Vera știuse doar că era vorba despre încărcătura unei nave care consta din mărfuri deosebit de valoroase și de transportul acesteia într-un loc oarecare. Apoi nava se scufundase, însă John nu fusese nici pe departe atât de abătut cum s-ar fi așteptat Vera. Oricum, suma pentru care fuseseră asigurate nava și încărcătura se ridica la sute de milioane, și asta în lire sterline, însă Verei i se păruse totuși stranie buna dispoziție afișată de John.

Urmaseră apoi câteva misterioase convorbiri telefonice nocturne iar John devenise din ce în ce mai agitat. Vera ar fi încercat cu siguranță să afle mai multe amănunte dacă nu ar fi fost atât de prinsă din cauza sarcinii și a pregătirilor pentru nuntă. Și apoi…

Vera se cutremură când își aduse aminte de ce a urmat. Uneori se mai întâmpla încă și acum să retrăiască acele evenimente sub forma unor coșmaruri chinuitoare. Într-o bună zi se treziseră la primele ore ale dimineții cu mai mulți civili în fata ușii, care l-au trezit pe John din somn. Erau oamenii serviciul secret britanic, și care, după cum nu întârziase să afle, îl suspectau pe John de trădare de patrie. Se părea că încărcătura navei ar fi constat din tehnică de calcul de vârf, deosebit de valoroasă și supusă restricțiilor de embargo. Și asta încă nu era tot. Se părea că însuși naufragiul navei fusese pus la cale de John, cu intenția de a șterge urmele.

Aceste acuzații deosebii de grave o înspăimântaseră pe Vera, care le considerase la început ca lipsite de absolut orice suport real. Dăduse crezare afirmațiilor solemne ale lui John, da, se încăpățânase să creadă cu disperare în ele. El își susținuse nevinovăția, declarând că acuzațiile ce i se aduceau ar fi fost pure invenții, dar cu cât cercetările avansau, cu atât mai zdrobitoare deveneau probele adunate împotriva lui.

Pentru Vera aceasta însemnase trezirea brutală din minunatul ei vis. Poate că i-ar fi putut ierta lui John încercarea de a se sustrage restricțiilor impuse de embargoul economic, dar faptul că pusese în joc viața echipajului depășea orice limită. Într-o seară își făcuse bagajele și părăsise în secret casa din Sussex a mamei lui unde se refugiase după arestarea lui John pentru a scăpa curiozității presei de scandal.

Dăduse deja depoziția de martor și, întrucât asupra ei nu plana nici cea mai mică suspiciune că ar fi știut de uneltirile puse la cale de John, nu i se puseseră niciun fel de piedici la plecarea din Anglia. Luase un avion spre Frankfurt și de acolo se îndreptase spre Hamburg pentru a fi sigură că Pat Ballard nu va reuși să reconstituie ruta pe care fugise.

Pentru că Vera știa prea bine că atât Pat cât și John considerau copilul pe care ea îl purta în pântec ca pe un Ballard și că nu vor întârzia să ridice pretenții asupra acestuia. Iar Vera nu voia să mai aibă niciodată de-a face cu familia Ballard. Acesta era motivul pentru care făcuse totul pentru a-și șterge urmele.

Vera oftă și plecă de la fereastră, așezându-se din nou la masa de scris. Ei bine, acum se găsea în Hamburg. Sperase să-și găsească aici liniștea. Însă perspectiva de a fi descoperită eventual chiar și aici îi crea o stare neplăcută. În timpul celor șapte ani în care reușise să se ascundă de el, John îi scrisese de mai multe ori la post restant, în Londra. Scrisorile fuseseră ridicate de Susan, prietena Verei, și retrimise acesteia. Scrisorile vorbeau aproape în exclusivitate despre Caroline, fiica lor.

Și apoi, nici ea nu mai știa prea bine când, Vera încetase să-i mai citească scrisorile; nici măcar nu le mai deschisese. Nu voia să mai știe nimic despre John și sperase ca acest capitol al trecutului ei să fie încheiat o dată pentru totdeauna. Dar acel trecut nemilos o ajunsese acum din urmă,

Liniștește-te, își impuse ea. Faptul că John Ballard a fost pus în libertate nu înseamnă nici pe departe că va reuși să te găsească aici, în Hamburg. Și Susan îi scrisese doar că avea interdicție de a părăsi Anglia. Așa că…

Vera tresări când auzi voci în fata ușii biroului ei și ridică privirile. Îl recunoscu pe unul din cei doi bărbați care erau tocmai pe cale să-și ia rămas bun. Era Bernhard Heins, adjunctul șefului redacției pentru politică externă. Pe celălalt nu-l mai văzuse niciodată. Era roșcat, atrăgător și înalt. Vera trasări involuntar sub privirea iscoditoare a ochilor săi verzi. Avea senzația că fusese surprinsă făcând un lucru interzis și întoarse repede privirile, enervată de ciudata senzație neplăcută pe care o simțea în stomac. Însă când ridică din nou privirile el îi zâmbea înclinându-se ușor.

— Poți să-mi acorzi un moment, Vera? întrebă Bernhard Heins în timp ce intra în micuțul ei birou după ce se despărți de celălalt bărbat.

Vera îi zâmbi și confirmă printr-o mișcare a capului. Se grăbi să împăturească scrisoarea lui Susan lăsând-o însă pe masa de scris, pentru a nu-i atrage atenția.

— Desigur, Bernhard, intră. Și așa tocmai făceam o mică pauză. Își plimbă privirile prin încăperea minusculă pe care conducerea redacției se încăpățâna să o numească emfatic „birou”, după care ridică neputincioasă din umeri.

— Din păcate nu-ți pot oferi vreun loc. Decât doar dacă încerci singur să eliberezi scaunul.

Bernhard Heins cercetă din priviri încăperea, care într-adevăr, se asemăna mai degrabă cu o debara decât cu un birou. Nu încăpeau decât un raft burdușit cu cărți și reviste, masa de scris a Verei și scaunul pe care ședea ea. Scaunul pentru vizitatori de lângă masa de scris era încărcat de manuscrise și reviste. Bine că biroul avea cel puțin fereastră. Lipsa cronică de spațiu era resimțită de toți redactorii revistei hamburgheze Magazin. Nici Bernhard Heins însuși nu constituia o excepție de la regulă, cu toate că era redactor-șef.

Redactor-șef adjunct, se corectă el în sinea lui. Dar cine știe, poate că asta avea să se schimbe cât de curând. Își privi colega cu curiozitate. Și tocmai Vera Köstner era aceea care îi putea veni în ajutor în ceea ce-și propusese. Lucra aici de cinci ani și era o ziaristă deosebit de capabilă. Și nu numai atât. Bernhard o iscodi din priviri pe femeia care ședea în fața lui, încercând să pună ordine în hârtiile împrăștiate pe masa ei de scris.

Vera era suplă, avea bucle blonde și cei mai strălucitori ochi albaștri pe care îi văzuse Bernhard vreodată. Se îndrăgostise de ea din prima clipă în care o văzuse dar până acum o venerase mai degrabă în tăcere. A fost o mare surpriză pentru ei când a aflat că Vera avea deja douăzeci și opt de ani și că avea o fiică. Pe Caroline. Ciudat era doar faptul că nu vorbea practic niciodată despre familia ei.

La început Bernhard a crezut, firește, că Vera era căsătorită și aproape că nu-i venise să creadă când îl auzise spunând pe redactorul șef, Peter Holz, că era nemăritată și-și creștea singură fiica, fără ajutorul cuiva. Ce-i drept, vestea îl uimise dar totodată îi dăduse speranțe. Însă toate încercările sale prudente de a afla mai multe despre tatăl Carolinei eșuaseră ca urmare a opoziției hotărâte, deși totuși amabile, a Verei.

Acest lucru îi incitase și mai mult curiozitatea și își dublase eforturile în încercarea de a afla ceva despre bărbatul acela. Nu era mult ce reușise să afle, dar ceea ce știa era cu atât mai interesant.

Se ferise cu mare grijă să-i dea Verei vreodată de înțeles că știa despre faptul că fusese amestecată în scandalul în legătură cu John Ballard. Fusese logodită cu escrocul care înșelase societatea de asigurări cu milioane de lire sterline și lui Bernhard nu-i fusese prea greu să deducă că John Ballard era probabil tatăl Carolinei.

Întrucât Vera evita în mod evident să vorbească despre trecutul ei nici Bernhard nu abordase acest subiect. Nu vedea niciun motiv să o supere. Dar acum situația era alta. Cu totul alta. Își aminti de discuția pe care o avusese cu redactorul-șef și acest Bill Myers. Respectivul ziarist și scriitor irlandez se dovedise, ce-i drept, o persoană destul de impenetrabilă, dar deținea, anumite informații de care el, Bernhard Heins, avea nevoie urgentă.

— Ei bine? Vera îl privea iscoditoare pe Bill și apoi izbucni pe neașteptate în râs. Cu siguranță că nu ai venit aici pentru a mă privi dus pe gânduri. Deci, despre ce-i vorba?

Bernhard își veni repede în fire, zâmbind ușor forțat. Uitase cât de bine se pricepea Vera să descifreze gândurile ascunse ale interlocutorilor ei.

— Știi doar, de câte ori te privesc…

Vera îl întrerupse, ridicând mâna.

— Lucru pe care îl faci aproape zi de zi de aproape doi ani. De câte ori nu am discutat această problemă în acest răstimp? Te rog, Bernhard, nu începe din nou. Îi zâmbi cu căldură colegului ei, pentru a mai reduce din asprimea cuvintelor, însă mina îi rămăsese la fel de hotărâtă. Îmi placi, suntem prieteni buni și la atât vreau…

— Bine, bine. Ce vrei, am încercat și eu marea cu degetul. Bernhard ridică mâinile, într-un gest de apărare. N-am ce-ți face. Cu toate astea tot foarte frumoasă ești.

Zâmbi pe furiș când observă sclipirea de o clipă din ochii ei, urmare a plăcerii pe care i-o produsese complimentul pe care i-l făcuse. Cu toată atitudinea ei rezervată îi plăcea să i se facă complimente. Dar cui nu-i plăcea? Bernhard își aminti de complimentul pe care i-l făcuse Peter Holz cu mai puțin de o jumătate de oră în urmă. Ciufutul redactor șef era de regulă destul de zgârcit cu laudele, de aceea aprecierea acestuia că pe Bernhard îi aștepta un mare viitor în cadrul revistei avea o valoare cu atât mai mare. Dar asta cu condiția ca el, Bernhard să dea dovadă de ceea ce Peter Holz numea „incisivitatea necesară”. Și în cazul afacerii Ballard era cu siguranță nevoie de „incisivitate”. Cazul era o problemă pe cât de dificilă, pe atât de încâlcită. Deși povestea se întâmplase cu destul de mult timp în urmă nu-și pierduse nimic din aspectul extrem de interesant. Dacă Bernhard ar fi reușit să contribuie cât de puțin la elucidarea cazului îi era asigurat un mare salt în carieră. Peter Holz nu trebuia să-i explice lui Bernhard semnificația acestor cuvinte. Toată lumea știa că șeful redacției „externe” urma să se pensioneze încă în cursul acestui an și Bernhard își dorea postul acesta, indiferent cât l-ar costa. Dar acum trebuia să-și vină în fire dacă voia ca Vera să nu ghicească adevăratul motiv al vizitei sale.

— Am noutăți palpitante, Vera. Îți amintești de afacerea Northern Star de acum zece ani?

Nu o slăbea pe Vera din priviri în timp ce pronunța aceste cuvinte. Firește că își aducea aminte de această poveste. Și încă cum…

Vera tresări involuntar, dar se stăpâni și își păstră în aparență calmul netulburat. Mare noroc că am apucat să citesc scrisoarea, gândi ea. Bănuia ce avea să urmeze.

— Da, se mulțumi ea să-i răspundă privind țintă la Bernhard.

— Tipul acela care închiriase vasul, acel John Ballheim…

— Ballard, îl corectă Vera aproape mecanic. Nu observă zâmbetul aproape imperceptibil al lui Bernhard.

— Da, așa este, Ballard. A fost pus în libertate. Își frecă mâinile fără a o slăbi o clipă din ochi pe Vera. Jumătate din presa din întreaga lume, Interpolul și Lloyds of London[2] sunt pe urmele lui. Bill Myers mi-a povestit toate acestea.

Vera îl privea uluită. Lloyds of London și Interpolul sunt pe urmele lui? Adică a dispărut?

Era într-adevăr surprinsă. Nu își putea închipui că John ar fi fost eliberat doar pentru a fi urmărit după aceea. Și Lloyds ce voiau de la ei? Știa că asigurase nava la Lloyds, dar în fond plătise pentru frauda de asigurare. Banii pentru pierderea navei fuseseră recuperați. Iar cei șapte ani petrecuți la Dartmoor constituiau cu siguranță o pedeapsă suficientă. Această închisoare se bucura de un trist renume până dincolo de granițele Angliei. Și cine era acest Bill Myers? Revăzu în minte chipul bărbatului roșcat cu ochi verzi. Ce legătură avea acesta cu John?

Bernhard clătină din cap.

— Nu, asta nu. Dar cu siguranță nu îl vor scăpa nicio clipă din ochi. În fond este vorba de mai multe zeci de milioane de lire sterline. Nimeni nu știe suma exactă. S-a recuperat, ce-i drept, suma plătită de asigurări pentru navă dar nu s-au găsit nici calculatoarele de mare putere și nici banii pe care i-a primit Bill pentru acestea. Și cu siguranță că a luat pe ele câteva milioane bune de lire sterline.

Vera înghiți în sec. Bernhard habar n-avea că-i povestea un lucru pe care-l știa ea mult prea bine. Pentru că acesta era de fapt motivul pentru care îl părăsise pe John la vremea respectivă. Deși îl iubea și era gravidă în luna a cincea. Este adevărat ea nu știuse că nu s-au găsit banii pentru încărcătură. Refuzase cu încăpățânare să urmărească evoluția cazului în presă iar Pat, mama lui John, nu făcuse tot timpul decât să-i ia apărarea fiului ei. Chiar și față de ea, Vera.

Își înăbuși un oftat când își aminti de scenele neplăcute pe care le suportase din cauza firii tiranice a mamei lui John.

— Este într-adevăr un amănunt interesant, se hotărî ea să spună într-un târziu. Dar ce pot face eu în legătură cu asta?

Se străduia să vorbească pe un ton cât mai degajat, dar privind-o, lui Bernhard nu-i scăpă tensiunea de care era stăpânită. Chibzuise în amănunt asupra modului în care avea să procedeze și chiar cumpănise pentru o clipă dacă nu ar fi fost mai bine să-i spună pur și simplu adevărul. Însă i se păruse totuși prea riscant. Era posibil ca Vera să se închidă de tot în ea dacă îi mărturisea că știuse tot timpul despre ea și John. Și nu putea risca așa ceva. Avea nevoie de ea.

— Ei bine, doar cunoști destul de bine Anglia, nu-i așa?

Vera spera din tot sufletul că nu pălise.

— Am trăit acolo câtva timp. Și ce-i cu asta?

— Ei bine, se strădui Bill să adopte o atitudine cât mai detașată, mă gândeam că poate ți-ai făcut unele relații din vremea în care lucrai la London Times, care ne-ar putea fi eventual de ajutor. Pentru a ne apropia de exemplu de Ballard, adăugă el în gând. M-ai scuti de investigații care ar necesita o mulțime de timp, Vera, îi zâmbi el, ajungând în sfârșit la miezul problemei. Peter Holz m-a însărcinat cu această anchetă, iar eu l-am întrebat dacă ar fi de acord ca tu să-mi dai o mână de ajutor. Nu a avut nimic de obiectat. Dacă vrei putem lua chiar poimâine avionul spre Londra,

Vera bănuise unde voia să ajungă Bernhard și se stăpâni cât putu mai bine pentru ca acesta să nu observe că solicitarea lui o adusese într-o stare vecină cu panica. La Londra? Asta ar fi însemnat să ajungă în apropierea lui John și acesta era ultimul lucru pe care avea de gând să-l facă în prezent. Reuși să afișeze un zâmbet chinuit.

— Îmi pare râu, Bernhard, dar asta nu se poate. Arătă cu mâna spre ecranul din fața ei. În primul rând trebuie să-mi termin articolul și în al doilea rând nu pot în niciun caz s-o las pe Caroline singură atâta vreme.

Bernhard Heins se lăsă pe spate plin de mulțumire în clipa în care își jucă atuul cel mai important.

— Nici nu trebuie. Am vorbit deja cu Holz. Această Afacere Ballard ar deveni o adevărată senzație, cu atât mai mult dacă i-ar reuși revistei noastre să dezvăluie adevăratele dedesubturi. Colaborăm chiar în această privință cu un scriitor britanic care se află în prezent aici, în Hamburg. Este vorba de acest Myers. Și Holz s-a declarat de acord s-o iei și pe Caroline cu tine. Călătoria include și un week-end așa că fiica ta nu va rămâne prea mult în urmă cu școala. Sunt sigur că i-ar face și ei plăcere să petreacă câteva zile în Anglia, nu crezi? Și pe deasupra am da într-adevăr lovitura. Iar lui Caroline îi va face plăcere să petreacă câteva zile la Londra sau în… Făcu o pauză infimă și continuă să o privească iscoditor pe Vera…în Sussex. Este o zonă minunată. Ei bine, ce zici?