Podul de piatră s-a dărâmat

Ca un câine bolnav, cerul gri.

Atârnând peste câmpie.

Reîncepu să plouă mărunt și îndesat.

(Convoiul de zdrențe se târăște anevoios, lăsând în urmă lutul frământat de picioare crispate. Lutul de culoarea cerului bolnav. Umflat de apă. „Alles Scheisse! 1” tună de undeva din spate vocea unui sergent cu urechile clăpăuge. Norii își răstoarnă cupele peste întinderea nesfârșită. Un om cu mantaua fără mâneci se prăvălește cu fața în noroi. Cel de lângă el, un ins înalt, uscățiv, încearcă să-l ridice, însă un pat de armă în coste îi rupe imaginea. „Ai dreptate, Otto, alles Scheisse”, spune locotenentul în negru și apropie buza armei de ceafa celui căzut. Sărutul. Floarea de foc. Cina cea de taină. Ecoul armei se îneacă undeva în cer, la urechile surde ale unui Dumnezeu alunecat de pe piedestal. În America, Einstein se gândește la praștia cu libelule. Szilard joacă table la umbra unui cocotier. Convoiul de zdrențe frământă mai departe aluatul. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)

— Peste asta nu mai trecem – zise Onu, privind derutat în sus, la prelata cândva kaki.

— Trecem, spuse Antonie cu un ușor tremur în glas și se uită fugar la poza copilului, lipită stângaci pe partea dinspre parbriz a tavanului. Îmbrăcat într-un costum de „mariner”, puștiul surâdea candid. ~sta a fost costumul meu, reluă Antonie, arătând cu capul spre fotografie. Mi l-a cumpărat tata înainte de mobilizare și n-a mai apucat să mă vadă cu el. Îi stă bine și lui, nu-i așa? Întrebă, arătând din nou spre băiat.

— ~l mic seamănă cu mine! Zise Onu, apoi se întoarse către Cristea și-i făcu complice cu ochiul. Acesta slobozi un hohot sarcastic.

— Du-te-n…

— Se înfurie Antonie.

Pe urmă schimbă viteza și acceleră puternic. La stânga, lanul de sfeclă. La dreapta, canalul cu malurile troienite de flori de mușețel. Ici-colo, câte-o pată sângerie de mac sălbatic. La orizont, negură. Mai încoace, un pâlc de salcâmi. Și ochiul de apă ce se apropia amenințător. Vru să-i spună celuilalt, lui Cristea, să închidă naibii geamul ăla coborât, însă nu mai avu timp. Peste vuietul motorului se suprapuse plânsul apei spintecate. Pe de lături, două aripi de-un verzui murdar ridicându-se cu furie în văzduh, stând un timp atârnate de nimic și prăbușindu-se în cele din urmă în albia ce le-a născut. Antonie încercă să-și treacă dosul palmei peste frunte însă roțile din spate derapară și-l siliră să răsucească volanul. Văzu pentru o clipă oglinda gălbuie a apei din canal. Apoi drumul urcă puțin, aproape insesizabil și aici, solul negru, cleios, părea mult mai sigur.

(Omul cel înalt și uscățiv își amintește că într-unul din buzunarele mantalei i-a mai rămas o batistă. Dar nu are nici un rost să o scoată, să-i facă noduri pe la colțuri și să o pună pe cap. Plouă. Nemții au împușcat cerul, l-au împușcat pe Creator și acum li s-a făcut sete. Churchill are noaptea coșmaruri. Visează fotolii pe rotile. Împăratul florii de cireș coase un goblen cu chipul lui Budha. Stalin socotește câte degete i-au mai rămas. „Mensch, das ist aber ein grosser Affe! 1” zice sergentul cu urechile clăpăuge, împungându-l pe omul înalt și uscățiv cu țeava automatului. „Ja, ja” – încuviin-țează locotenentul. „Am auzit că macaronarul ăla de Mussolini a pierdut Mezzogiorno cu un careu de popi” – continuă, dar se oprește imediat; Otto nu e decât un fiu de cățea, n-o să priceapă niciodată de ce ține Führerul atât de mult ca fiecare glonț să fie împodobit cu câte o fundiță albă. „Plouă.” „Voi încerca să fug” – gândește omul cel înalt și uscățiv. Plouă.)

— Și bătrânul, când se împotmolea cu camionul în mijlocul uliței, în clisa aia neagră, mustoasă, prin urmele lăsate de tractoare, lua de acasă snopi de tulei și-i arunca sub roți – spuse Cristea cu mâna la gură și Onu se întoarse, scurt, către el.

— De data asta am dat de dracu! Bombăni Antonie lungindu-se peste volan.

În față, căscat spre cerul cenușiu, se odihnea alt ochi de apă. Micșoră viteza și se apropie prudent. Pe porțiunile de drum mai înalte, încă se mai puteau zări crăpăturile lăsate de secetă. Iar colbul, acum plin de apă, acoperea totul ca o pojghiță înșelătoare.

— Ce faci? Se precipită Cristea, scoțându-și capul pe geam.

— Coborâți! Făcu Antonie, ferm.

— Ceee, ai înnebunit?! Explodă Onu, dar, văzând chipul încruntat al șoferului, deschise portiera și-și slobozi încet piciorul pe pământ.

Pantoful i se afundă în noroi până peste linia tălpii. Din șovarul canalului țâșni spre cer un fazan speriat. Pentru o clipă, mișcările omului înghețară.

— Cine m-o fi pus, nu știu – murmură Antonie.

— Iei bani pentru drumul ăsta, observă sarcastic Onu, simțind cum se scufundă printre firele de sfeclă. Încearcă totuși să nu te împotmolești, fiindcă nu știu dacă vom apuca să-ți trimitem pe cineva să te scoată.

Cel de la volan îi aruncă o privire piezișă. Cristea zâmbi cu gura până la urechi. Doar ochii-i sticliră într-un fel anume și, înainte de-a închide portiera, celălalt, Antonie, îl surprinse măsurându-l într-un fel oarecum ciudat.

(„Putea să mă omoare în clipa în care m-am aplecat să-l ridic pe Radu. Ba nu, mint. Putea s-o facă de mult. De exemplu, când am pornit din S. Lângă tufele alea de porumbar. Sau lângă rambleul de cale ferată. Ajungea un glonte. Nu știa nimeni nimic. Pac și gata. Sau pac-pac, pentru mai multă siguranță. Ciorbă de gloanțe.”