Turnul

Toma se întoarse cu fața la perete. Ploaia care continua să susure prin jgheabul din tablă prins de streașina casei, așternutul rece, pătura puțin cam aspră, cu fire de lână străpungând cearceaful și iritând pielea, perna puțin cam tare, locul de dormit străin, toate acestea îi provocaseră o violentă insomnie. Își desfăcu de la mână ceasul-brățară și-l vârî sub pernă, să nu-i mai vadă cifrele de-un verde lăptos, nici secundarul ce lumina intermitent, să uite de cea mai păcătoasă dimensiune. Era ca un plan de evadare cu sorți de izbândă zero, însă nu și-ar fi iertat niciodată faptul de a nu fi încercat măcar să uite.

— Este ora douăzeci și trei!

Chiar dacă pâlnia altera puțin timbrul, dându-i rezonanțe metalice, glasul omenesc era inconfundabil. Glasul ce dădea viață pâlniei. Toma nu rezistă tentației de a verifica și scoase ceasul de sub pernă. Douăzeci și trei și câteva secunde. Omul din turn dădea dovadă de o precizie fantastică.

La primul contact cu satul în care înnopta acum pentru întâia dată (de la venirea sa nu trecuse nici măcar o jumătate de zi), lucrul care efectiv îl uluise a fost tocmai acest mijloc anacronic de anunțare a orei exacte. Trecut pe hărțile fizice drept o localitate de câmpie fără vreun interes anume, poate eventual pentru diversele sale produse apicole de care știau numai inițiații, Enadul ascundea, de fapt, o ciudățenie de prim rang. Fire în esență analitică, uneori excesiv de analitică, Toma întoarse problema pe toate părțile, căutând motivul nevalorificării acestei ciudățenii până în pragul prejudecăților locale, pe care nu le cunoștea, dar le intuia și unde se și împotmoli, peisajul moral de aici fiindu-i total necunoscut. Un timp inventă și consumă câteva eventuale scenarii, însă totul se prăbuși, obligându-l până la urmă să renunțe la subiect. El venise la Enad pentru o cură de miere de stup și nicidecum pentru a-și toca nervii cu întrebări inutile. Își trase pătura peste cap. Încă mai persista în ea un miros vag de oaie. Rezistă câtva timp, apoi, dându-se oarecum bătut, își scoase capul și inspiră cu nesaț aerul din cameră. Pentru cine nu poate adormi, deși o dorește din tot sufletul, noaptea devine un supliciu și Toma își reaminti cu ciudă de sticluța lui cu somnifere, lăsată acasă la sfatul prietenilor, în ideea că aerul de aici, de la țară, este un înlocuitor perfect. Își continuă foiala prin patul deranjant de scârțâitor, mai aruncă o privire spre geamul prin care se ghicea cerul fosforescent, încercă iar să-și alunge gândurile sâcâitoare, dar totul se arăta inutil și singurul lucru cuminte era să se lase pradă insomniei.

Trecuse destul timp de când omul din turn anunțase ora exactă. Toma vru să scoată ceasul de sub pernă, o vreme își înfrână cu succes dorința de a repeta gestul făcut nu cu mult timp în urmă, dar nu rezistă și-l smulse înciudat din ascunzătoare. Întâi crezu că, în mișcare, îl adusese cu capacul din spate înspre el, însă îl întoarse pe toate părțile și tot nu-i văzu obișnuitele cifre și secundarul clipind. Aprinse lanterna. Ceasul arăta întreg, nu-l strivise, iar bateria îi era nouă, doar ce o schimbase cu câteva zile înainte. Un gong puternic sfâșie liniștea în bucăți.

— Este ora unu.

„Este ora unu” – de patru ori, dinspre turn spre cele patru puncte cardinale, pentru a auzi muritorii din toate colțurile. Toma se simți torturat de o întrebare sâcâitoare: să fi strigat oare omul din turn miezul nopții ori el, Toma, reușise totuși să adoarmă și doar gândurile îl treziseră? În sfârșit, se predă iarăși hazardului și-n această stare îl găsi și somnul.

Dormi fragmentar, chinuit, obosit de secvențe absurde de vis cu orologii-mâncătoare-de-oameni. Micul dejun dădu peste un Toma iritat, cu ochii roșii, bombănind. Gazda, un bătrânel cam morocănos, cu plete cărunte și cu o țigară fără filtru în colțul gurii – o țigară fără început și fără sfârșit, fiindcă ieri, aproape o oră și jumătate, timp în care trecuseră în revistă efectele curative ale mierii de stup, fumegase fără a se consuma vizibil – îi oferi pe o tavă de lemn câteva borcănașe cu diferite sorturi de miere, insistând îndeosebi asupra celei din flori de salcâm. În final, nu se atinse decât de cana cu lapte proaspăt. După care îi ceru bătrânului său amfitrion o țigară și-un briceag. [igări nu mai avea moșneagul, dar cu briceag îl servi imediat. Toma luă obiectul cu plăsele coadă-de-pește, o piesă arhaică, dar bine ascuțită, și forță capacul din spate al ceasului. Totul arăta perfect. Poate bateria…

— Gândi. Oare să se fi terminat așa, dintr-o dată? Vreun scurt-circuit pe undeva, prin mădularele abia vizibile? Apăsă cu degetele în discul nichelat și capacul se închise cu un sunet sec, înfundat. Dacă tot își propusese să uite factorul timp, nu mai avea nici un sens să se frământe.

Curtea bătrânului i se păru strâmtă, ceea ce-l determină să iasă în stradă. Poarta scârțâi scurt. Nimic anormal, gândi. Nu-și dădu seama de ce se gândise că nu e nimic anormal. O lovitură de gong.

— Este ora zece!

Vocea omului din turn se făcuse parcă mai slabă, atenuată de zgomotele diurne. Toma tresări; informația i se scurse prin corp ca o descărcare electrică, iritându-i nervii. Insul hăituit de timp preferă fapte.

Satul dormea, pustiu. Doar două-trei bătrâne uitate în viață, picotind pe bănci de lemn în fața caselor, mute, cu ochii inexpresivi, cufundați într-o altă lume. Nu înfățișau un tablou impresionant, dar pentru el femeile acestea însemnau mult curaj în fața vieții. Ceea ce oarecum îl deranja era tocmai liniștea prea mare, ici-colo câte-o pasăre ascunsă delimitându-și teritoriul prin cântec, altceva nimic. Singurele vietăți pe care le vedea animând peisajul se dovedeau a fi albinele. În număr mare. Uneori, ca un nor, pe deasupra trecea câte-un roi masiv, aproape înfricoșându-l. Le vedea pretutindeni, în plină activitate, însă ocolindu-l inofensive, de parcă el nici nu exista. Peste tot, salcâmi înfloriți și trandafiri. O mare de culori, o mare pură, calmă. Simți o ușoară durere la tâmple. Se îmbătase de atâta liniște.

Se întoarse pe la prânz. După ce omul din turn îi aminti indirect de foame. Bătrânul – Toma nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă – îi puse pe masă un meniu compus doar din vegetale și el crezu că nu-i va ajunge, dar, contrar așteptărilor, sfârși prin a recunoaște că masa fusese excelentă.

— Cât să fie ceasul?