Povestiri – volumul 1

Povestiri de Vasile Voiculescu volumul 1

PESCARUL AMIN

Nu se ține minte de când Dunărea, umflată de ploi și zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens șir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălților, în câmpia oablă, în toate râurile și gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.

Și, cu ele odată, duiumuri de pește, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii și crapii cât vițeii, la fâțișoarele cât gângăniile. Izbiți de sloiuri, buimăciți de mâl, târâți de iuțeala vijelioasă a șihoaielor, tărbăciți de valuri, peștii căutau scăpare la maluri și curgeau de-a valma cu inundația, în toate bălțile, lacurile, ghiolurile, gârlele și prevalurile din laturi.

Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălțile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniță. Peștele, mahmur, se ținea numai la adânc, pe funduri, în nomoale și cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruși, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de rațe fără de rost, liote de lișițe alungate, vârtejuri de gâște deznădăjduite, spârcaci necăjiți, bâtlani amărâți, babițe îmbufnate, cormorani bosumflați se foiau în toate părțile, căutând tihnă pentru puițat. Toți, oameni și lighioi, așteptau cu ochii pe mâniile dezlănțuite.

În sfârșit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieși din haos. Satele, până atunci ca niște cetăți asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălților prinse să se însuflețească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre așezările de pescuit.

Marea baltă a Nazârului își primi și ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câțiva kilometri și îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliștea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvălește o dată cu inundația sumedenie de pește în baltă. Și tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere.

Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le tăie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii... Ei dau semnalul și pornesc cu urdiile de crapi și celelalte seminții dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înștiințați de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă și-i așteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.

Ca în toate primăverile, pocioveliștenii pătrunseră în gârlă și o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el își lărgește numaidecât albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat și adânc, după care se gâtuie din nou, alcătuind între cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocioveliștii. Două rânduri de bulumaci, bătuți pieptiș de-a curmezișul gârlei, țin calea apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul ghiolului.

Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieșiți ca niște catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci și zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară.

Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se ițea de colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos negru și buzat, făcut din proaspăt șef. Îngâmfat și gură mare, se căznea grozav să facă pe deșteptul. Altfel, prost pe toate părțile și în toate felurile.

— Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus.

Un pescar arătos se desprinse din ceată și-l urmă. Amândoi, cățărați pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, ca o punte de la un țărm la celălalt, cercetară, loviră, hâțânară fiecare taraș în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute și aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu și înăbușit o duduială adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria și îi tremura și pe ei. Coborâră.

— Nici o grijă, încredința șeful pe oameni. Ține și o mie de ani... Le mai tragem niște maiuri în cap, numai așa, de petrecere.

— Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborși către oameni.

Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc și o a treia de stâlpul de lângă malul dimpotrivă. Câteștrele trăgeau țintă ca niște săgeți spre baltă. Sforile le zbârnâiau tari și încordate sârmă.

— Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine?

— Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce știu capetele alea seci? Nu te uita la față: apele își mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile.

— Ei, dar tu ce crezi? Pe când?

Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. Îi loviră cu violență picioarele și-l răsturnară. Trebui să înoate până la un stâlp, de care să se cațere, ca să se întoarcă.

— Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, și se trase deoparte, să aprinză focul.

Zilele și nopțile următoare au stat pe rând cu ochii pe tigve și auzul ațintit la vâjâitul apelor, adulmecând o schimbare.

A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul stâlp. Apa îi venea la gât și-l bătea cu spume și bolboroseli. Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care ședeau în gârlă, și pipăiau ca niște antene iuțelile curenților, duritățile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului și trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înștiințări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă peștii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc și ieși, hotărât.

— De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate.

Tovarășii îl priveau întrebători.

— Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult și încep să se-ntoarcă.

— Dar mijlocul?

Și brigadierul arătă spre chinga șihoaielor din miezul gârlei: se smucea învolburată și făcea să tremure stâlpii.

— Nici mijlocul nu mai are putere... L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre.

Și spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind.

— Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi șeful.

— Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.

Și-și desfăcu pumnii plini de nisip.

— Nisipul ca nisipul, dar peștii? Că de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre?

Și brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.

— Cât am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. Dunărea a înțărcat, cum știi.

— Atunci ce fac?

Amin zâmbi.

— Stau în baltă, gata, strânși ca oștile, și așteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înțelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă și nu ne apucăm de treabă. Hai, băieți!

Și, fără să mai spuie altceva, înșfăcă o bucată de gard și intră cu ea în apă.

Lucrară toți noaptea întreagă la lumina stelelor și zilele următoare, goi, cufundați în apele iuți și reci, bâjbâind fundurile, ca să potrivească lacătul, să înnoade bucățile de gard între stâlpi - pletoși și bărboși ca niște zei ai apelor, se afundau, ieșeau de sute de ori, gâfâind, ca să răsufle. Apele stingherite bolboroseau curgând deasupra lor, dar nu-i putură zăticni. Până-n a treia dimineață ghiolul, din fund și până de un stat de om deasupra feței, sta prins între două zăplazuri de șipci și trestii, prin pereții cărora gârla își strecura apele. Cele din urmă au fost alcătuite în gardul din fața bălții, clapele capcanei. Niște uși mlădii care se deschid cu mare meșteșug numai la apăsarea dinafară, din gârlă: ca la cursele de șoareci.

Când apele bălții se-ntorc năvalnice și curg înspre Dunăre, peștii năvălitori cu ele deodată împing, deschid clapele și intră în prinzătoare, în ghiol… Și nu se mai pot întoarce. Orice a căzut rămâne bun prins acolo. Al doilea gard din spate stă, neclintit, stavilă în cale.

*

* *

Treaba s-a sfârșit, prinzătoarea este încheiată, așteaptă numai vânatul. Oamenii strânși de plecare își vorbesc la ureche. De acum înainte de jur împrejur și până departe nimeni nu are voie să facă nici cel mai mic zgomot: peștele e nespus de temător. Sperios, se întoarce din drum…

Ca în fiecare an, Amin rămâne să vegheze singur, săptămâni în șir, peste toată muțenia meleagurilor. Nimeni nu-i spune măcar: „Amine, ai grijă”... Nici măcar neisprăvitul brigadier. E de prisos: toți știu bine că nu e altul mai iscusit, mai harnic, mai înțelept să cârmuiască cu putere și cuminte treburile și rânduielile gardurilor prin toate întâmplările ce ar veni peste ele.

Și tovarășii plecară la alte cherhanale, pentru alte corvezi. Amin nici măcar nu-i petrece. Rămas dintr-o dată singur, ia în stăpânire singurătățile. Rar s-abate câte o pasăre. Uneori, diminețile și serile, intră sau iese vântul din frunzișurile sălciilor ori flutură fustele verzi de stuf ale malurilor.

De sus, de pe grinda întâiului gard, ca un comandant la prora unei corăbii pe jumătate scufundată și înțepenită între țărmuri, Amin veghează necontenit peste această împărăție închinată muțeniei. De acum încolo vremea toată și-o trece dând târcoale capcanei pe toate laturile. De zeci de ori se cufundă să dibuie pulsul gârlei, năzuielile curenților, să pândească punerile la cale ale peștilor, răsufletul bălții, uneltirile Dunării...

Așteaptă. Abia îmbucă fărâme de merindă rece. Se culcă rar, totdeauna în pielea goală, doarme iepurește, sare și iar aleargă să cerceteze. Așteaptă... Și iată, la început încet, pe nesimțite, ca la un uriaș ornic cu apă, balta își întoarce bășica prea plină și începe să-și răstoarne apele prisoselnice în cealaltă imensă bășică, Dunărea, care le soarbe în matcă... Întâi domol, apoi mai iute, tot mai repede, până ce gârla Pocioveliștii, schimbată ca printr-o minune, curge furioasă de-a-ndoaselea, din baltă în fluviu, izbind în gardul dintâi, cel cu clapele.

Amin, într-o necontenită alergătură, când sus, pe puntea din față, când pe cea din spate, trebuie să se ație peste tot. Sub el gârla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit subpământean duduit. Apele, îngreuiate de piedica zăplazurilor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de rece metal topit... Și întreaga alcătuire dârdâie din rădăcinile-i afunde până-n vârful bulumacilor unși cu catran.

Amin priveghează neadormit. Simte cum curge sumedenia de pește în oborul închis, pe măsură ce gârla îi leapădă acolo și apoi își vede înainte de cale. Iar ghiolul se umple. Când vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc și pătrund prin strunga clapelor, gardul, înfiorat, se cutremură. De cum cad în leasă, Amin îi urmărește cu ochii: îi cunoaște după vălurarea ce fac spinările lor puternice pe fața undelor; și nu-i slăbește din priveghere până nu-i vede că se potolesc și se așază; stă gata să sară, dacă musafirii, năbădăioși, ar cerca să dea asalt gardurilor. Peștii nu renunță la scăpare: mereu năzuie la tălpile zăplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc să dezgardine șipci, să rupă trestiile, să sape hrube, pe unde răzbesc afară și fug în Dunăre. Amin simte: când peștele e afară din cale de liniștit, nu se învârtește în fața undelor, nu e nervos, nu se fugărește, e semn că se petrece ceva, lucrează la vreo gaură de scăpare.

Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile și dă ocol de-a bușilea pe sub stânjenii de apă gardurilor. Găsește spărtura, iese pe mal îndată, înhață maldăre de șovar, saci cu pietriș, bolovani, le cară acolo la fund până drege stricăciunea și întărește temelia. Îndeletnicirea asta nu numai că nu-l obosește, îi place.

Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibie. Înalt, șui, cu pieptul mare, ieșit înainte și umflat pe lături, un piept larg cuprinzător, cu albia pântecului când suptă, când îmborțoșată cu aer, cu brațe lungi și palme late ca niște lopecioare, cu coapse și picioare așijderi deșirate, el se scurtează, și se lungește în apă, zvâcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el, lunecoasă, nu are fir de păr, moștenire din moși-strămoși a neamului Aminilor, care se zice că s-ar fi trăgând din pești. Când iese din gârlă, el nu rămâne leoarcă: se zvântă într-o clipă. Tăbăcit de vânt și soare, e încrustat ca de niște solzișori: locurile porilor sunt astupate de mâl și de mâzga peștilor, cu care necontenit se freacă în bulboană. Se poartă tuns mărunt și-și rade barba, ca atunci când se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-l orbească șiroaiele din părul căzut pe față. Din cel mai mare pescar al meleagului, stăpân din moși-strămoși, peste mai bine de trei sferturi din trupul bălții, cu valurile, acareturile și cherhanalele ei, pe Amin noua rânduială a dreptății averilor l-a pus paznic al gardurilor Pocioveliștii. El s-a mulțumit și cu atât, bucuros că-l îngăduie să aibă de-a face cu apa și peștii.

*

* *

Aproape se împlinea săptămâna... Amin, la pândă sau pe grindă, iscodea întâmplările, când deodată, gardul de sub el, izbit cu furie, se clătină gata să se prăvălească. Prin aripile capcanei care pârâiră din țâțâni se rostogoli ceva năprasnic: abia zări fulgeratic spinarea unei nămestii ce undui o clipă la fața undelor, apoi se afundă în bulboană.

Ceva nemaiobișnuit, neașteptat căzuse.

Numaidecât o undă de pești din soiul celor ce stau lipiți pe funduri se ridicară speriați și se risipiră în toate părțile.

„Un somn uriaș”, își spuse Amin. I se mai întâmplase în viața lui de pescar. O fi poate cel care de câțiva ani bântuie balta, nărăvit la prădăciuni și spaima copiilor la scaldă. Și se bucură. Are să se lupte cu namila, să o prinză. Numai de nu i-ar dărâma capcana în asalturile lui asupra gardurilor...

Dihania nu stă liniștită. Alte stoluri de pești stârniți din fund se ridică și se lasă, mutându-se de colo-colo.

„E bătăios”, își zicea pescarul.

Gardul din spate se cutremură iarăși de câteva ori; apoi se zgâlțâi cel din față. Inima lui Amin, o clipă, încremeni... Pe urmă, liniște în toată bulboana... Jigadina nu mai dete nici un semn. Asta îl neliniștea și mai rău pe paznic. Ce face acolo în fund diavolul? Ce uneltește? Unde scormone? Și nu mai avu tihnă. De zeci de ori pe zi și tot de atâtea ori pe noapte se cufunda. La început pe dinafară capcanei, de teamă să nu-l plesnească năprasna cu coada, să-i frângă șalele ori să-i înhațe vreun mădular. Și veghea temeliile prinzătorii numai din părțile de către gârlă. Le căptușea cu bolovani, le întărea cu proptele. Și iar se întorcea sus pe punte să spioneze mișcările fiarei. Nu izbutea însă s-o dibuie: jigadia se ținea numai la fund. Nu țâșnea lacom în fugăreala prăzii.

„E sătul, își spunea Amin. Ori poate e prea bătrân. Îi place să doarmă... Mai bine!” Și se încumetă să se cufunde iar în ghiolul capcanei. Acolo căsca ochii mari prin adâncuri să-i zărească năluca: nu aluneca nici o umbră uriașă prin străvezimile întunecate. Se tulbura totuși de avuțiile vânatului: călca pe pardoseli de pești în stive.

La al doilea gard îi găsea grămădiți troian: dacă n-ar fi fost proptit pe dinafară, zăgazul s-ar fi năruit. Jos ședeau crapii cei mari, mai pașnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrăpăreți; mai sus, somoteii tineri; deasupra, peștele mic, sprinten și aprins. Și peste ei toți, teancuri de plătici, năvârlioase. Sprijinite cu coada în straturile de dedesubt, ele se încordează, arcuindu-se, își fac vânt și cad, plescăind, înapoi. Uneori, când apele urcă, ele saltă așa de sus, că izbutesc să sară afară.

Amin se străduia zi-noapte în încercări, se morfolea în planuri, cum să facă să prinză el singur, fruntea vânatului, fiara bălții, dovedindu-și lui însuși vitejia și iscusința de prea multă vreme nemaipuse la probă. Știa bine că se frământă zadarnic: n-avea nici de unele, doar mâinile goale. Dar mai știi ce poate aduce stăruința? Și nădăjduia. Sta câteodată pe mal, lângă un cotlon cu pești, nadă pentru lăcomia jiganiei, și-l aștepta: dacă ar ieși, și-ar înfige cangea în carne... Își da seama că e o copilărie, însemna mai puțin ca o ciupitură de purece. Dar asta l-ar fi răcorit, i-ar fi potolit nerăbdarea.

Până la urmă, îi păli un fel de nebunie. Și-a vârât chiar el un picior în apă și l-a ținut mult timp așa, bălăbănindu-l, momeală; dedulcită la carne de om, dihania poate s-ar hotărî să se repeadă. Dar, până să-l apuce, el l-ar izbi cu lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriașul sta necontenit la fund. Ce-o fi făcând? Nu e mort; că hoitul s-ar fi ridicat și ar pluti, tăbărât de ceilalți pești hrăpăreți. Dar dacă i-ar veni pandaliile să fugă? Și-l roade spaima să nu se opintească în garduri, să i le dea jos palancă, sau măcar să i le găurească și să scape.

Nu mai mănâncă, nu mai doarme, în mâini când cu cangea, când cu bolovani ori săculețe cu pietriș, așezându-le, metereze, gardurilor.

La săptămână a picat nevastă-sa într-o lotcă, cu mălai și merinde. Premenită și dichisită, cu o mușcată la ureche, venea să stea o zi și să doarmă noaptea acolo. S-a mirat când l-a văzut atât de ogârjit.

— Ești bolnav?

Și vru să-i petreacă brațele pe după gât. El o îndepărtă, sanchiu...

— Am treburi multe... Și tăcu.

Femeia nu se lăsă, îl descusu, până îl înduplecă să se destăinuie. Îi povesti scurt toată întâmplarea și-i făcu vânt acasă, cu vorba pentru brigadier să vie numai decât cu echipa. Trebuia să renunțe a săvârși singur ispravă.

— Spune-i că plesnește capcana de atât vânat. Și mi-e că dihania dărâmă gardurile. Să aducă cârligele cu lanțuri... Și năvodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite hălcile de carne împuțită.

Și o petrecu lung cu ochii cum vâslește înapoi. Întâia oară privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Până acum ținuse ochii numai în jos, pe ape. Și se minună... Inundația se trăsese... Ținutul își lua din nou înfățișarea lui obișnuită. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. Ieșeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu lațele sălciișurilor zbicite. Între ramurile gârlelor astâmpărate înverziseră plavii... Uscatul se despărțise de ape și își ridica tărâmurile dintre brațele fluviului, care își părăsea prada. Satele ridicate de podmoluri albeau dintre grădinile cu pometuri. Holde de stuf mâlit își sculau din palănci moțurile înspicate. Cuci întârziați își isprăveau popasul în pădurile dobrogene și urcau, cântându-și numele, spre țară, pe urma celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cârduri de stârci și roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor obișnuite, la smârcurile și mlaștinile rămase pe urma scăderii apelor. Și o undă de plăcere mângâie sufletul împovărat al paznicului. Delta renăștea la viață, cu visteriile doldora de pește.

Echipa sosi seara. În tăcere, toți ascultară întâmplarea cu somnul uriaș... Se întinse cârligele pironite adânc, împănate cu împuțiciuni. Clătinară stâlpii, cercetară temeliile.

— E în regulă, declară brigadierul.

Și iar sâcâi pe Amin cu fel și fel de întrebări neroade.

— Dacă mi-o cădea la cârlige, îl duc la București, se lăuda el. E o expoziție a pescăriilor noastre.

Și, fălos, se și vedea, alături de somnul uriaș, într-o sală plină de cele mai înalte autorități, dând lămuriri și primind răsplată... De gâtul dihaniei avea să atârne o tăblie pe care scrie: prins de brigadierul Fâstâc Ion, conducătorul echipei „Pocioveliștea”.

Pe Amin vorbele astea îl pișcară dureros, chiar parcă de inimă. Îi părea rău, tainica lui jivină să fie astfel pângărită, întinsă și dezvăluită tuturor. Și parcă nu mai dorea s-o prinză...

Vegheară, dormiră cu rândul. Dimineața traseră cârligele, goale.

— Hei, nu s-a prins! E viclean al dracului! îl categorisi brigadierul.

Nici vorba asta nu-i plăcu lui Amin.

De ce să-l dea dracului? E și el, nu numai în rând, dar chiar deasupra celorlalți pești ai lui Dumnezeu.

— La năvod, băieți! porunci șeful. Cu cine se pune el?

Patru oameni pe un mal al bulboanei și alți patru pe celălalt desfășurară un năvod cât toate zilele, înzorzonat cu gogonele de plumburi... Și se puseră să rânească apele... Deodată, năvodul se propti într-o piedică și o povară nebiruită îl opri. Pescarii se opintiră, o dată, de două ori. A treia oară greutatea din adânc se ușură, năvodul porni să se miște, sus, mai sus. Când ajunse la fața apei, o namilă se săltă cu furie, se zvârcoli, căzu la loc în plasă, o sparse și într-o clipă se duse cu ea la fund. Năprasnica smucitură târî deodată cu năvodul și oameni, în bulboană - de unde izbutiră să iasă, înspăimântați.

— Mare noroc că nu v-a plesnit cu coada să vă zdrobească! râse brigadierul.

Oricât de repede s-a petrecut întâmplarea și oricât de iute a pierit arătarea, tot s-a putut vedea bine că nu fusese somn. Era un morun. L-au cunoscut toți.

Un morun enorm, cu râtul de mistreț, pe căpățâna mică și înfundată.

— Morun!

— Morun!

— Morun!

Strigau toți ca nebunii.

De-aia se ținea numai la fund... Râmă, în nămol, cum îi e obiceiul. Și ei nu se gândiseră!... Cum să-și închipuie? Morunii nu stau niciodată în bălți. Intră din mare în Dunăre, se plimbă, își lasă icrele și numaidecât coboară înapoi. Cu cel de aici este o întâmplare nemaipomenită. Amin nu-și mai venea în fire: trecuse pe lângă o minune și o lăsase în mâinile altora. Și-l durea ca o mare pierdere.

— Ăsta se vede că a iernat în vreun cotlon mai cald al Dunării, se iscusi brigadierul, care făcuse școală și citise asemenea lucruri în cărți. L-au prins zăpoarele și l-au împins cu inundația în balta noastră.

Era singura explicație. Și totuși, nu se mai potoleau. Vorbeau tare, gălăgioși, uitând de consemnul tăcerii.

— Eu l-am prubuluit... E lung ca de zece metri, spunea unul, încă uluit, care privise de pe grindă.

— Atunci are peste șapte sute de kilograme, spuse brigadierul, așa cum citise la carte.

Lui Amin schimbarea din somn în morun îi atârna din ce în ce mai greu pe suflet. Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu știa de ce. Poate dintr-o amintire uitată? În legătură cu ce-i povestise bunică-sa? Nu căta să se dumirească. La ce bun? Și se întoarse la paza lui.

— Acum ce ne facem? întrebau pescarii, după ce iureșul uimirii le mai trecu. Năvodul zace în mijlocul ghiolului. Cârlige de prins morunul și maie de pocnit în ceafa lui n-avem. Și chiar dacă s-ar găsi, nu ne pricepem. Trebuie pescari speciali, de la mare.

Și se bălăbăneau bezmetici.

— Lasă, că alerg eu chiar acum la Tulcea, la direcție, și cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapă el… se legă brigadierul, și urmă: Voi vă duceți înapoi la treburi. Amin rămâne la loc de pază. Când mă întorc, vă iau din sat, dacă am nevoie.

*

* *

Amin se găsi singur. Îi păru bine de asta. Dar se simțea lânced, mâhnit. El cu morunul n-avea nimic de împărțit. Nu intra în socotelile pescuitului său: pește de mare, zvârlit în surghiun de năvala Dunării în balta asta proastă. Cu somnul, da, avea pricini și răfuieli, cum avea cu vecinii din sat, megieși de ogrăzi. Somnul îi înhăța regulat rațele și gâștele de pe baltă. I-a apucat într-un rând mielul din cârdul de oi adus de copii la adăpat. Înșfăcase botul vițelului care bea apă. Retezase piciorul unui copilaș prins la scaldă. Avea de ce să-l prigonească, să-l prinză și să-l judece. Dar morunul? Se știe, ăsta nu se repede, nu sfâșie. Se mulțumește cu pești mărunți, pe care-i apucă numai când vin ca niște nerozi să-l gâdile pe la mustăți.

Și își trecu vremea până la sosirea brigadierului mai mult în gânduri decât cu treburi.

Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis să cerceteze „cazul” și să ia măsuri pe loc.

Noul sosit ascultă puțin, se suci, se învârti. Amin nu-l slăbea din ochi, ca pe somnii și crapii cei mari când intrau în apele capcanei.

Insul își freca necontenit nasul, își ștergea mereu ochelarii, și între două din aceste îndeletniciri hotărî că nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur „exemplar”.

— Apoi cântărește mai bine de șapte sute de kilograme, întâmpină de data asta, sfios, brigadierul.

— Să aibă și o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de ăștia în mare.

— Atunci, zise uimit un pescar, îl lăsăm aici, cu năvodul scufundat și cu nămetul de pește neprins?

— Nu! Dăm dinamită și „rezolvăm dintr-o dată toată problema”, spuse simplu, și nepăsător inginerul delegat.

La auzul că are să arunce dinamită, Amin, care se ținuse deoparte, se încruntă. Dar rămase liniștit: e cu neputință una ca aista… gândi el. Nu e îngăduit de lege. N-are să îndrăznească. Ăsta nu știe ce vorbește. Dar inginerul urma să arate cum și ce fel are să împlinească nelegiuirea... Amin îl întrerupse pe neașteptate:

— Nu se poate, domnule.

— De ce? întrebă uimit delegatul.

Și-și scoase să șteargă ochelarii cu sticle groase s-ajungă cât pentru zece perechi obișnuite.

— E oprit, zise Amin.

— De cine?

Și inginerul își frecă tare nasul.

— De lege.

— De lege? și râse. În împrejurarea de aici legea cade. O înlocuim cu dinamită! și iar râse. Apoi serios: Eu constat cum stă cazul și am putere să hotărăsc: trebuie dinamită. Alte încercări nu merită osteneală. Ar fi muncă și cheltuială zadarnică. Pentru un fleac.

Amin ieși din rând și făcu un pas. Nici el nu știa de ce... parcă să-l roage. Poate să-l amenințe.

— Nu se poate, întări el cu alt glas, strein. Sar și se fac praf gardurile cu toată schelăria: se duc pe gârlă peștii; se strică vadul...

Și gâfâia... Tovarășii se feriră spăimântați, parcă sta să se întâmple explozia.

— De asta să nu duci nici o grijă. Știm câtă dinamită să dăm și unde s-o punem ca să nu vatăme decât peștii.

— Când o aruncăm, domnule inginer? se gudură brigadierul.

— Te anunț în sat la telefon. Să te găsesc aici cu oameni bărci și căruțe pentru încărcat peștele. Și, întors spre Amin: Până atunci ai grijă, te ații peste tot.

Se sui în barca cu motor și se făcu nevăzut. Ceilalți, grămădiți în lotci, plecară la mămăligă și ciorbe, fără să se mai uite înapoi.

*

* *

Amin, singur, rămase iarăși domn peste pustietățile întristate. Gândul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. Auzea aievea detunăturile, vedea țâșnind snopi înalți de apă, bulboana cutremurată zvârlindu-și din fund nămoalele. Și numaidecât o umplea sumedenia de pești plutind, uciși, cu burțile albe în sus, urechile podidite de sânge în bătaia valurilor. Și morunul? Nu mai vru să privească. Își acoperi ochii cu palmele, deși știa că e amăgire.

Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i pătrundea cu uriașă amărăciune carnea, îi coclea mințile. Își simțea brațele amare, picioarele înveninate.

Începu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l gârbovească povara unei spăimântătoare răspunderi.

— Mi s-a vărsat fierea în sânge, gândi, dându-și seama de ce i se întâmplă.

Privi apa, pământul, zările: ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se așezau privirile. Plecat peste unda lucie, își căută chipul: i se arăta așijderi verde-galben. Răsfrângerea frunzișurilor? Se ridică, icni de câteva ori niște bale verzi, în gustul pelinului.

Cercă să se liniștească. Dete de nenumărate ori ocol gardurilor. Din obișnuință... În neștire. Fără interes... Cu nici un gând de pază. Dezbrăcat de orice grijă pentru supraveghere. Ca o preumblare.

Trecuse mult dincolo de amiaza mare... Obosit, sleit, se urcă și se lungi, împotriva oricărui obicei, pe bârna punții din față, o încolăci cu brațele... Sub el apele curgeau cu vuiet din ce în ce mai legănător. Și, ca niciodată, se cufundă într-o beznă de somn ca un prunc.

Când se trezi, coborâse noaptea... Se dezmetici. Scoase capul în afara grinzii și privi dedesubt adâncul bulboanei. Ciudat așa, dintr-o dată, acum o străvedea ușor până în fund. Vedea bine unii pești odihneau nepăsători pe nămoale; alții forfoteau între două ape la față, știucile săreau de un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit ici-colo clipoceau mrene argintate, plătici parcă aripate se avântau să zboare. Căută morunul; îndelung. Nu-l află. Se ascunsese? Și se-nciudă. Își aminti de basm: cineva dinlăuntrul lui îl învață să se dea de trei ori peste cap, ca voinicul năzdrăvan, și are să se prefacă în gând. Gândul pătrunde pretutindeni. Cât era de amărât, tot își zâmbi: încercase în copilărie toate tumbele.

— Nu așa ci în suflet, îi șopti lăuntrul.

Aha... să-și întoarcă de trei ori peste cap sufletul?! Așa se poate.

Se auzea și se asculta vorbindu-și și răspunzându-și singur. Să cerce. Ce strică! Și se încordă. O dată: și intră ca în fundul morții. A doua oară și ieși ca dintr-un înec. A treia oară se opri într-un luminiș de adânc. Și iată, se făcuse gând. De ce nu știuse asta mai înainte? Trebuise să vie ananghia să-l învețe?

Acum coborî în fund cu toate științele gândurilor pescărești. Se strânse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, numai să descopere morunul. Pentru ce? Să-i ceară iertare? Să-i cerșească sfat? Să-i implore ajutor?

Căci el nu știa, nu se pricepea să-și întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra. Numai plugarii fac așa, cerșind de la Dumnezeul lor ploaie. Pescarii au cerul lor în fundul apelor: cer mult mai adânc: amețitor de misterios... Dumnezeul lor nu umblă pe nori: se poartă pe mugetele talazurilor, prin vârtejuri și anafore, pe chiții și morunii biblici. Unul din aceștia se afla închis aici, și Dumnezeu trebuie să fie pe aproape.

Un mare, solemn fior îl străbătu, din creier, prin măduvă, până în vârful mădularelor. Ca țipătul de atac al trâmbiței. Apoi altul și altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger năprasnic. Dinții îi clănțăneau ca o meliță nebună. Îl întorseseră frigurile copilăriei? Apoi zgâlțâiturile încetară și simți că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce și bună, ca o mângâiere de sobă când intri iarna în casă. Se potolea... Îi era bine. Acum se putea uita fără să cadă în cerul de dedesubt.

Se scrută singur: simțea că trece într-o altă adâncă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea. De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri... Ca bunicul… Oare îmbătrânise așa, dintr-o dată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrânețe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieții. O îmbogățire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi și înainte, o scumpă înțelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrânețe grea de har și puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele ca pentru o înălțare. Cum putea fi bătrânețe, când se simțea gâlgâind în el ca sucul uriaș a mii și mii de alte vieți stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare și mai prețios în ele ca să i se dăruiască lui.

Acum înțelegea deplin: viața nu este nici ziua de azi, nici mâine, nici anul întreg. Vieții adevărate îi este de ajuns clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuiește timpul într-o lacrimă ca de spirit. Clipa când, copil, a scos singur întâiul pește, un crap de două ori mai mare decât el. Clipa când, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă șoaptele, acesta, cu un oftat ce a încremenit vremile, și-a dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sunt timp, n-au să moară niciodată…

Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. Acum o siguranță atotstăpânitoare îl liniștea. Pentru ce să mai sape să-și întărâte ființa cu întrebări și ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuțiile destinului, mulțumindu-se cuminte să le știe tăinuite acolo, ca un avar care nu-și dezgroapă comoara ascunsă de strămoși în beciurile deasupra cărora el doarme?

Și iată, stând acolo uitat de treburi, celălalt mare izvor al vieții, potmolit până atunci, de neastâmpăr, muncă și griji, se desfunda în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătății și ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pentru îndrăzneli nemaicercate și îl ajută să ajungă neajunsul.

Închise ochii și străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleștarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scânteiază acolo misterioasele zodii de ape, ținându-se de mâini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mișună peștii uriași din care i se trage neamul, leviatani strămoși ai legendelor, care cârmuiau sorțile pescuitului, chiții nemăsurați, morunii balauroși veghind peste adâncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieșeau pe țărmuri să nască oameni din pântecul lor rodnic și să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. Ocrotitori prin veșnicie, îi simțea acum mai aproape și mai adevărați decât pe bieții pescari, soții lui, cu care aruncase pân-adineauri năvoade cât pânza de păianjen și trăsese la lopeți cât firele de pai.

Unul după altul, gândurile explodau cu zvâcniri de cartușe de dinamită, rânduite de-a lungul creierilor. Până la urmă i le sparseră.

Capacele cele mai tari și ascunse săriră, fundurile se arătară: nu erau ale lui. Pătrunsese în cotloanele zămislirilor dintâi, trecea prin toate întortocherile desfășurărilor de la începutul începuturilor, vedea tot, cunoștea tot, simțea și înțelegea tot. Nu-l mai mărgineau pereții lui strâmți.

Privea aievea cum strămoșii nu mai ședeau ca chiliuțele de miere, despărțite, deosebite unde de altele, deși în același unic fagure, care era el. Obloanele dintre ei, sub apăsarea ananghiei, se spulberaseră, și toată avuția agonisită, toată știința lor, descoperirile, cercetările, biruințele lor tăinuite, se vărsau din adâncurile lor în adâncurile acum ale lui...

Cu aceste uriașe adaose privi iar sub el... În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... în care el intră, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-i aștepte. Are să aștepte zadarnic el trece în veșnicie.

În măreața-i aiurare, el fu aievea însăși urzeala obștească, întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o frântură. Se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Și tot ce fusese afară se umplea cu el.

A… acum se putea uita lung fără să cadă în adâncimile cerului de dedesubt, în slăvile înălțimilor adâncului.

Ce însemna, își spunea singur, că Cerul de sus, măsurând vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse, și arăta, cu pleiadele și Carele, miezul nopții? Asta o făcea de milioane de ori. Și tot închis sta. Pe când cerul lui, cel din adânc, se deschisese.

Acum întâia oară. Pătrundea desăvârșit acolo. Se strămuta întreg. Întâi începu prin niște fire subțiri, misterioase, de lumină: porneau din el, din ochi, din inimă, din vârful degetelor și se țeseau între el și fiecare din ființele tuturor caturilor adâncului. Erau gânduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul înțelegerilor cât ai clipi. Pricepea bine; acolo se mișcau stele și pești, nu una și alta, ci topite într-o singură plăsmuire. Zodiile lumii se strângeau între cele două garduri… Și își aduse aminte robite: închise de el ca să le facă mâine praf dinamita.

Ah! iată și morunul. Zadarnic se târăște pe fund, căutând să se ascundă în dosul constelațiilor. E așa de uriaș, că nu-l încap bolțile. În pântecele lui strălucesc aștrii înghițiți. Așadar, se hrănește cu luceferi?

Îl urmări lăuntric ca într-o răsfrângere de oglindă magică. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum știe: nu e morun. Este ras-strămoșul său, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băștinașii și întemeiase între brațele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: să nu se atingă de moruni. Apoi pierise fără urmă într-o furtună. Știe că aiurează, simțea cum delirul crește nemăsurat, îl umple cu arătări cutremurătoare.

Dar se desfășura așa de repede, că uneori nu-l mai putea ajunge din urmă. Rămâneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse. Aici sub el se află raiul. Raiul stă în ape. Cum să îngăduie el ca nemernicii să-l facă fărâme? Unde avea să se mai ducă după moarte? Ah, știe ce are de făcut. Acum așteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă, locului, în el; ci să iasă în întâmpinarea întâmplărilor și durerilor.

Încordarea îl luă pe sus, la duhul obârșii veșnice cu care se înțelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? nu le va mai îngădui să-i viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De altfel, are cheia. E în mâinile lui. Se ridică. O putere liniștită îl purta ca în vis.

Dete ocol de câteva ori capcanei. Se urcă și stete îndelung întins pe bârna din spate. Prubului, socoti, se coborî, își umplu pieptul cu tot văzduhul nopții și se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peștii. Se cufundă glonț la piciorul stâlpului din mijloc și se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriș, maldărele de stuf. Cele dintâi, apele simțiră și se grămădiră pe el. În jur mișuna peștilor îl privea holbată.

Se înăbușea. Ieși, luă o unealtă, își umplu din nou bășicile plămânilor și ale pântecului și se afundă în același loc. Dărâmă, sparse, rupse și făcu o gaură în gardul bătut de toată greutatea gârlei. Și o dată cu povara apelor care năvăli pe spărtură și-i smulse mâinile, îl covârși șuvoiul de pești zbucniți peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise amenințător. Când se înfipse în gaura neîncăpătoare și se opinti, luă cu el în piept pe Amin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli.

Și alaiul fabulos al peștilor se desfășură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriașă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna, omul.

1 mai 1958