Povestiri – volumul 2

Povestiri de Vasile Voiculescu volumul 2

AMINTIRI DESPRE PESCUIT

NU SUNT AHTIAT DUPĂ PEȘTE, dar pentru frumusețea pașnică a îndeletnicirii am practicat aproape toate soiurile de pescuit, oriunde m-au purtat întâmplarea și slujba mea de medic.

Pretutindeni, de la pâraiele Carpaților până-n noianele Dunării și bugazurile Mării, mi-am azvârlit undița și mi-am înmuiat volocul.

Numai în paradisul Deltei n-am ajuns.

Întâia oară am vânat păstrăvul în Jii, când apele nu-i erau încă negre de spălătura cărbunilor de la Petroșani.

Înțepeneam ceasuri întregi pe malurile înguste, în mâini cu o undiță tăiată dintr-o mladă și cu cârligul dintr-un bold îndoit.

L-am prigonit și mai aprig în Isvarna Gorjului, cu ape care nu îngheață iarna.

Bietul păstrăv! L-am fugărit uneori ca pe o vietate de uscat în vadurile Dâmboviței.

Aveam un agent sanitar iscusit, care-mi da de veste îndată ce un păstrăv mai mărișor scăpa din defileul Stoieneștilor, jos, spre Gemenea. Atunci ne dezbrăcam până la brâu și începeam goana după el. Îl descopeream în vadurile mai scăzute, unde-l urmăream cu îndârjire până-n bulboanele adânci în care-l pierdeam. Dar nu ne lăsam. Îl scormoneam curând, și de-acolo, bătând apa cu bețe și prăjini, urcam așa după el câte o jumătate de zi, până îl încolțeam sub un bolovan ori într-o scobitură, unde, obosit de atâta alergătură și zbătaie, se pitise speriat. Acolo îl înhăța mâna fulgeratecă, așijderi unui cioc de cormoran, a sanitarului.

Mai târziu l-am pescuit tacticos, cu undiță perfecționată și muscă artificială, la două mii de metri înălțime, în apele de gheață ale Galeșului și Bucurei.

De dimineața și până-n amurg luminile și umbrele munților dimprejur se schimbau, înmuiate în undele cu mișună de păstrăvi adânci. Alaiuri întregi de păstrăvi mari și mici dau ocol mai ales după-amiază, înconjurând iezerul aproape de maluri ca într-un ritual. Ici-colo, câte unul zvâcnea pe neașteptate, săltând de câteva șchioape afară, după musculițe, ca să cază numaidecât înapoi cu un plescăit ce ne trezea aproape cu spaimă din așteptare.

Uneori sălbăticiunile viclene nu mai dau la momeală de târg. Atunci schimbam nada. Puneam carabeți, un soi de larve de cărăbuși, pe care le găseam în măluri. Sau aninam în cârlige cosași grași, ce ne săreau de sub picioare împroșcați în toate părțile când călcam poienile.

Dar nu mâncam cu siguranță păstrăvi decât când vestita Maria Magdalena, gazda ohavnică a Retezatului, se îndura să ni-i aducă. Pleca de la casa de adăpost singură, era taina ei, și în cel mult două ceasuri era înapoi, cu traista plină. Se vorbea de vrăjitorie. Eu cred că își avea anume cotloane, adevărate crescătorii de păstrăvi, unde-i prindea după voie.

Am avut noroc și de lostrițe bucălate, acești pești străvechi, aproape fabuloși, neam de al păstrăvilor. Ele s-au prins ca niște minuni în undițele noastre întinse în Bistrița Bicazului. Una a cântărit aproape șase kilograme. Acum lostrița e pe cale să piară și din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămânță și legendele.

*

După ce mi-am făcut stagiul la munte, am descălecat doftor de plasă în regiunea muscelelor. Aici am găsit meșteșugul pescuitului căzut și schimonosit: nu se mai aflau pescari, sau nu fuseseră niciodată. Oamenii se mulțumeau cu pește sărat adus în butoaie de la târg. Pentru cel viu se pricepeau numai să arunce dinamită în bulboanele râurilor, unde se strângea peștele aproape stârpit. Pe atunci nu erau legi și opreliști care să-l apere.

După ce zbucnea detunătura și apele speriate țâșneau de un stânjen, începeau să iasă la față cu burțile în sus tot soiul de pești mari și mici, cu bășicile lăuntrice plesnite și urechile podidite de sânge. Pradă ușoară și fără nici o bătaie de cap.

Ați tras vreodată cu pușca în pește? Mi-aduc aminte cum pe un lac încopciat între măgurile plășii împușcam știucile cu carabina.

Dimineața până după răsăritul soarelui cârduri de pești mărunți ieșeau după musculițe și se zbenguiau în razele calde. Știucile hrăpărețe se țineau după ei. Pândeam clipa prielnică și le luăm la ochi când se întorceau spre noi de-a latul. Lovitura împușcăturii zvârlea știuca spre mijlocul lacului. Dar dacă era ucisă, încetul cu încetul plescăitul molcom al apelor o aducea la mal, unde o trăgeam cu prăjina. Era un fel mai cinstit de a mânca pește decât vânat cu dinamită.

Prin locurile astea de dâmburi, unii proprietari aveau heleșteie în fundul ogrăzilor, dar nu se osteneau să le îngrijească, nici să le prăsească măcar cu pești buni. Lăsate la voia întâmplării, ele se potmoleau și se umpleau de broaște și raci negricioși.

Dar cel mai cumplit păcat împotriva pescuitului îl săvârșeau zvârlind în apele curgătoare și în lacuri gogoși de pește, făcute cu sucuri veninoase. Am văzut-o și pe asta: întregi sau sfărâmate și amestecate cu mămăligă, boabele otrăvitoare cumpărate de la târg erau puse în anumite locuri ale râului. Bieții pești care gustau din ele începeau să plutească deasupra, amorțiți, și se duceau pe apă la vale, unde erau adunați fără nici o împotrivire, cu mâna.

*

Apoi poruncile stăpânirii m-au mutat pe alte meleaguri, la șesul cu noi chipuri de pești. Aici am ajutat pescarilor din Greaca să tragă năvoadele cu crapi cât vițeii și să-și puie pripoanele în cârlige. De multe ori dihăniile se smulgeau din fier și se duceau cu pripon cu tot. Răsturnată din lotci, sumedenia de pești se zbătea pe țărmuri, ca să fie încărcată în căruțe.

Apoi apele rămâneau singuratice și liniștite.

Când limpezișurile i le împânzea ușor fumuriul serii împunse de luceafăr, lacul și malurile plantate cu vii luau o înfățișare și o pace ca Ghenezaretul Evangheliei. Afară de plaga cea mare a țânțarilor, mai sângeroși ca vampirii.

Aici am mâncat întâia oară crap la proțap - carnea cea mai gustoasă din lume - și ciorbă pescărească în zeama căreia trei rânduri de pește își dospiseră bunătatea.

În bălțile Dunării am deprins meșteșugul vârșelor și cum se așază cotețele, înfipte sub apă însemnată din loc în loc cu câte un băț care iese afară, întocmai ca degetul unui înecat. Dascăl mi-a fost un băietan ofticos pe care-l îngrijeam. Îl chema Coteț, după numele bunicului, un vestit hoț dunărean. Neamul, odinioară voinic și prădalnic, se stingea acum cu această ultimă mlădiță firavă.

Și totuși băiatul nu se lăsa. Se târa cum putea până la cotețe și la vârși, pe care le întorcea cu fundul plin de argintul-viu al întregii seminții de pești ai bălții, lini, plătici, șalăi, cleni și bibani, învrâstați cu somotei, crapi, știuci și câte un țipar.

Pe urmă am zvârlit alături de pescarii cei mari cu vătafi mreji și năvoade uriașe purtate de zeci de oameni prin care prefiram apele Dunării și cerneam peștii adâncurilor. Aici, la gura Argeșului, am prins la cârlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhață copii de la scaldă. În pântecul spintecat al acestor dihănii s-ar găsi deseori câte o mână sau alt mădular din pradă înghițită.

Bucuria cea mare era când, primăvara, Dunărea umflată spărgea zăgazurile și năboia cu puhoaie de pește în bălți. Atunci nu mai contenea pescuitul și se umplea lumea de pește: ajungea să ai o luntre și o mreajă.

Una din cele mai originale priveliști ale bălților este bătaia crapilor, în aprilie și mai, când crăpoaicele își leapădă ouăle. Atunci crapii ies de la adâncurile reci din mijlocul lacului și se îndreaptă vijelioși către apele calde de la mal, unde-i așteaptă icrele nefecundate. Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca niște dungi de oțel undele. În drum spre țărm, ei întâlnesc peștoaicele cu care fac un fel de joc, o hârjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde și mai mult. Ajunși la câțiva pași de mal, crapii deodată se opintesc și se saltă afară din apă, cu pântecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă și le suge burta, făcând să țâșnească din ei sămânța lăptoasă ce albește apa.

Această sămânță caută setoasă ouăle depuse de femele și le rodnicește... Multe cad pradă lăcomiei broaștelor, mari gurmande de icre.

În tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sunt atât de îmbătați de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sunt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lopeți, și-i ucid cu înlesnire.

Mai târziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărășit cu popă, cel mai iscusit vânător de cegi din tot lungul fluviului.

Era un ins sfrijit și pirpiriu, cu o bărbuță argintie de țap și câteva degete de la mâini mâncate de lepră, lepră adevărată. Dar se pricepea la meșteșugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii și am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mâinile betege. De altfel, boala se oprise sau înainta foarte încet, poate și din pricină că-și bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănoșite în apele tulburi și încărcate cu mâluri.

Popa știa totul despre cegi: întreaga viață, gusturile și apucăturile lor, de când se zămisleau în bobul icrelor până cădeau în căngile lui, totul în legătură cu fiecare ceas al zilei sau al nopții, cu lunile și cu anotimpurile.

Așa am aflat că cegile se trag și se țin mai cu osebire la malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le priește și unde sfinția-sa așeza setca de-a curmezișul cursului. Era un odgon tare, întins între doi țăruși înfipți în apă sau prins între două bărci. De el atârnau căngile ascuțite ale cârligelor cu nade gustoase. Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea câteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros și fără astâmpăr, prichindelul intra și ieșea din tainițele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului.

Niciodată setcile popii Gavrilă n-au dat greș, cel puțin cât am pescuit împreună.

*

Într-o vară am făcut câteva săptămâni pe scafandrierul, fără aparat... Mă așezasem pentru campania antimalarică pe malul unei bălți bântuite de friguri. Mi se ura sugând în locul țânțarilor, de câteva ori pe zi, cu acul, sângele oamenilor, pentru cercetările mele. Mă împrietenisem cu toți copiii satului, cu care mergeam la scaldă. Cu acest prilej ne dădeam la cel mai simplu pescuit. Câțiva din băietani se lăsau la fund și scormoneau adânc cu piciorul nomolul în care crapii, fugind de căldură, se îngropau de tot. Din când în când, cercetașii ieșeau, scuturând din cap, ca să răsufle. Când cufundătorul simțea cu talpa creasta ascuțită a spinării de pește, scotea o mână și da de veste. Ne azvârleam atuncea toți cu capetele în jos și, bâjbâind pe fundul năclăios, cotrobăiam cu mâinile locul arătat, de unde unul din noi se ivea biruitor cu prada, șiroind el însuși, ca un drac, de nomol. Crapii prinși îi păstram vii în giuvelnic, un coș de rețea întinsă pe cercuri, cufundat tot timpul în apă.

*

Strămutat din loc în loc pe acele meleaguri dunărene, am ajuns în gazdă la o văduvă tinerică de pescar bogat.

Era o femeie uimitoare.

Zvârlea prostovolul în baltă cu măiestria cu care cowboy-ii argentinieni aruncă lațul și prind nu caii sălbatici, ci, cum am citit, potârnichile și prepelițele din preerie. Era vestită pentru asta în toată latura bălților.

Atunci am admirat adevărata artă cu care se mânuiește dificila unealtă: o rețea, o mreajă de sfoară, ca un sac, ținut de o frânghie lungă. Dar e astfel ticluit, că atunci când îl arunci el se umflă și se deschide ca o parașută, de marginile căreia atârna de jur împrejur, ca niște ciucuri, un șir de ghiulele mici de plumb... Umbrela stă deschisă o clipă deasupra apei, apoi greutățile o trag la fund. Îndată ce umbrela s-a cufundat, pescarul trage de o altă sfoară, pe care o ține în stânga - în dreapta păstrează funia cu care a azvârlit prostovolul - trage de o altă sfoară care închide punga și o preface iar în sac. În această mișcare de strângere, umbrela adună în capcană tot peștele aflat sub cuprinsul ei.

Gazda mea făcea din azvârlitul prostovolului numai un fel de sport, o fanfaronadă. Ea nu și-ar fi stricat pielea ei albă pentru nimic în lume și nu ieșea la pescuit decât dimineața ori seara, când nu ardea soarele. Peștele i-l scoteau și i-l cărau acasă slugile și admiratorii, de care avea cu duiumul.

Mărturisesc, am biruit-o cu greu și cu multe vicleșuguri. O pândisem... odată când se scălda. Era o înotătoare nemaipomenită. Când ne îndrăgisem, tăiam amândoi curmeziș șuvoaiele Dunării. Abia mă țineam de ea. Se lungea mlădioasă în străveziul undelor, aidoma unui somn mlădios sau unei sirene.

Când ieșea, mirosind crud a umed și a proaspăt, și-și trăgea cămașa de borangic peste trupul pietros, cu umerii poleiți, sânii înalți, sus, pe carena pieptului ieșit înainte, și pântecele ușor bombat, ca o platoșă, coapsele trufașe, mi se năzărea că a coborât de pe soclul ei statuia Victoriei de la Samotrace... Neam de grecoaică din insule, corcită cu sânge ardelenesc, pescărița mea era de o armonie și o frumusețe care ar fi făcut gloria unui sculptor destoinic s-o dăltuiască în marmură.

Puțin a lipsit să nu rămân acolo, pescar, legat de zeița bălților toată viața. Cum am scăpat din mrejele ei nu știu... De la o vreme, începuse să-mi fie frică. Prea își arunca brațele asupra mea, asemenea prostovolului. Avea apoi un ușor râs, care-mi amintea de rânchezatul unei iepe când își chema mânzul. Și o strungăreață destul de neliniștitoare, care spunea multe.

Dar toate n-ar fi avut nici o putere dacă aspre porunci telegrafice nu m-ar fi smuls cu sila din căngile ei, zvârlindu-mă iar pe alte meleaguri... Șefii, îngrijorați, se hotărâseră să mă mântuiască cu orice chip. Dar multă vreme au spânzurat în cârligele pescăriței bucăți din inima mea.

Am aflat târziu sfârșitul ei tragic. Vădana, jinduită de un flăcău îndrăzneț de care-și bătea joc, fusese încolțită de el când ieșise cu luntrea. Îndrăgostitul a sărit din lotca lui în a femeii și a tăbărât s-o răpească și s-o treacă în Bulgaria. Ea s-a luptat voinicește. Luntrea s-a răsturnat și amândoi s-au înecat în Dunăre. I-au găsit încleștați unul de altul.

*

Marea am văzut-o mai târziu și numai ca musafir trecător. Eram om matur când am trecut întâia oară podul de la Cernavodă. Cu uimire de copil am privit de la Palas namila albastră a mării urcând până-n cer. Abia m-am putut dumiri că dealul siniliu de la orizont era de apă, nu de pământ.

Am pescuit și în Pontul Euxin: scrumbii albastre prinse cu năvoadele sub falezele romantice ale Dobrogei și fripte acolo pe loc pe grătare care nu se curățaseră de zeci de ani, așa că mustul și mireasma peștilor pătrunseseră fierul potmolit de untura vremilor. Și nu-mi venea să cred că țârii slabi ca niște surcele sunt aceleași scrumbii de grăsimea cărora ne desfătam.

La Constanța am prins chefali și guvizi cu undița, purtat în barca lui Ali.

În alte părți ale mării am ținut calea bancurilor de scrumbii în călătorie spre Istanbul și am cercetat năvoadele sparte de delfini impetuoși.

Năvodarii se băteau cu pumnii în cap și jurau răzbunare delfinilor, care dau astfel drumul peștilor prinși, pricinuind pagube uriașe. Dar monștrii, ca să le facă parcă în ciudă, treceau de-a lungul țărmurilor, dându-se peste cap în tumbe, cum dam când eram copil ocol ogrăzii de-a rostogolul făcând roată-n mâini.

În unele mreji găseam hidoase pisici de mare cu cap de motan și coadă de mâță, fiare nesătule, deși doldora de peștele mâncat de-a gata din năvodul în care pătrundeau.

M-am minunat de vicleșugul simplu cu care se prind lufarii durdulii, cei mai gustoși din peștii mării. Pescarii luau pene de curcani din care pliveau smocuri de firișoare. Aceste bucățele mici de fulgi erau legate de vreo douăzeci de cârlige înșirate pe o sfoară lungă, cu o ghiulea de plumb la capăt. Înainte de apusul soarelui, când lufarii ieșeau la vânătoare de hamsii, urcam în barcă și ne luăm după ei. Cunoșteam locul unde se află și încotro se îndreaptă după miriadele de peștișori infimi, cât niște gângănii, care se ridicau din mare și zburau la fața apei, cu un sfârâit de stol de lăcuste stârnit într-o fâneață. Erau hamsiile, urmărite de lufarii prigonitori, care goneau înapoia lor.

Vâsleam într-acolo și slobozeam în mare ghiuleaua împodobită cu pene de curcă. Lufarii, crezând că fulgii sub care pândeau cârligele sunt hamsiile, le îmbucau cu lăcomie. E drept că, înmuiate în apă, nadele semănau aidoma cu fâțișoarele hamsiilor. Când turcul trăgea sfoara scotea atârnați de ea zeci de lufari dintr-o dată, pe care-i desprindea repede, ca să arunce iar și iar ghiuleaua. Și vânatul nu contenea decât târziu, când cerurile deasupra mării se închideau încet, cu părere de rău parcă.

Am scos de asemenea midii și scoici din valvele cărora cădeau grăuncioarele de mărgăritar, fără nici un preț, umplând nisipul plăjilor.

*

Dar cele mai frumoase amintiri le-am strâns de pe malurile Buzăului, unde m-am născut și am crescut. Încă de copil plecam cu tărbucul, o bucată pătrată de plasă prinsă într-o cruce de lemn, cu colțurile ridicate și înfipte într-o prăjină lungă. Căutam sub malul râului un loc unde socoteam că trag peștii. De obicei coada unui vârtej, acolo unde apele, după ce s-au învolburat în ochiuri adânci, se potolesc într-un liman. Cufundam lin capcana tărbucului cu un boț de mămăligă în ea și așteptam. Din timp în timp o scoteam binișor, ridicând-o de coada prăjinii.

În rețeaua picurând argint se zbătea o mreană alburie și câteva zvârlugi neastâmpărate, cu ghimpi în urechi, pe care și-i înfigea în degetele mele. Rareori prindeam un crăpcean ori un clean mai mărișor. Prada o treceam, cu grijă, într-o groapă scobită în nisip și plină cu apă, care ținea peștii vii. Apoi vâram tărbucul - halăul, cum i se spune în alte părți - la loc și iar așteptam. Așa până-n amiaza mare, când foamea mă gonea acasă.

În sat nu erau pescari de meserie. Dar toți pescuiau când venea Buzăul mare. Pe atunci ploua parcă mai des și mai mult... Când norii se rupeau pe munții albaștri din fundul văii, de unde râul cobora ca un balaur mânios, apele se umpleau și se făceau ca un terci în urma undei, ce trecea tunând. Atunci peștii, amețiți de izbitură viiturei neașteptate, loviți de butuci și de bolovanii rostogoliți de șihoaie, sufocați de nămolul răscolit de iureș, fugeau la margini ca să scape și să răsufle.

Acolo aștepta, gloată, tot satul, bărbați, femei, copii, înșirați de-a lungul malurilor, unii cu oale și străchini, alții cu ciure și site, câțiva cu tărbuce, cei mai mulți cu mâinile goale. N-aveau decât să se plece și să culeagă din apă ca braga peștii înăclăiți. Atunci se sătura satul întreg de pește, mai ales fâțe și zvârlugi ghimpoase, fel de fel de baboi, mrene și uneori chiar crăpcean. Copiii plecau acasă cu sânul doldora de plevușcă.

Alt chip lesnicios de pescuit era leasa. Se alegea din albia mare a râului o coadă, o gârliță care se abătea cu un zăgaz de pietre pe prund în jos. În gura acestui crac răzleț se așeza cu meșteșug o împletitură de mlajă, în chip de papuc, cu deschizătura înainte și vârful la vale. Leasa aduna în scoverga ei și prefira toată apa gârliței, care se strecura mai departe prin ochiurile gratiei, lăsând în ciocul lisei prada. Din când în când, peștișorii rostogoliți licăreau o clipă pe alunecușul împletiturii, ca să se oprească în capcana din capătul înfundat al lesei. Într-un conac de noapte se puteau strânge câteva străchini de albișoară.

Lesele se puneau numai seara. După neschimbatele legi ale firii lor, peștii își țineau nesmintit obiceiul: ziua să urce cursul râului, iar noaptea să-și dea drumul înapoi la vale. De când e lumea lume, viața lor pendulează între aceste două călătorii, una pentru mâncare, cealaltă pentru somn. Noi îi pândeam la întors, așteptându-i cu gura lesei proptită în calea apelor, pe care ei le coborau. Stam acolo la paza capcanei, pe prundurile lucitoare, spunând povești până ce Carul-mare își răsucea osiile. Alături ardeau focuri, la jarul cărora coceam porumb.

Dar cel mai drag dintre toate mi-a fost pescuitul cu ostia, un fel de furculiță mare, cu doi sau trei colți, care se înfigea în pește.

Vânatul cu ostia se face numai noaptea, la lumina faclelor sau a unor bardace prinse într-o coadă de lemn și pline cu păcură aprinsă. Se aleg de obicei nopțile de toamnă, când apa e mai rece și peștele mai molâu.

Ne strângeam cinci-șase prieteni din satele învecinate, ne sumecam pantalonii până dincolo de genunchi și intrăm în vadurile bolovănoase ale Buzăului. Pășeam furiș, mișcând lin picioarele, așijderi fantomelor, ca să nu trezim peștii adormiți lângă pietre sau între lespezi netede. Lumina faclei, ținută cu stânga de fiecare din vânători, tremura ca o altă văpaie a stelelor și pătrundea apa până la fund, amestecând umbrele noastre cu ale copacilor de pe maluri. Trâmbă[1] toți sau răzleți colindam în susul râului apele revărsate, ocolind bulboanele și ochiurile până târziu după miezul nopții.

Ajungeau uneori până la noi, pe aripile liniștii, sunetele clopotelor de la Mănăstirea Ciolanu.

Cei mai îndemânatici, când zăreau năluca încremenită a peștelui, izbuteau să înfigă fierul în mreana pitulată sau în crapul ce sta aninat de piatra ce-și alesese sprijin pentru noapte.

Totul se săvârșea într-o pace și o tăcere gâdilate numai de șopotul undelor, ce ne împresurau coapsele cu fiori.

Când ne pătrundea frigul și ni se ura ne strigam unii pe alții și ieșeam. Aprindeam focuri, mâncam merindele și beam cu vitejie o sticlă de poșircă în cinstea celor câțiva baboiași care ne arătau vrednicia.

Aceste simple și senine bucurii sănătoase s-au zidit adânc în temeliile vieții mele. Pe ele s-au putut clădi, fără să mă strivească, durerile de mai târziu.