Prima civilizatie

Prima civilizatie de Christopher Knight & Alan Butler

Introducere

Super-cultura

A existat o cultură super-avansată în preistorie? Dacă nu, atunci cum se face că oamenii presupus înapoiați ai Insulelor Britanice din Epoca Pietrei aveau un sistem de măsurare integrat, bazat pe o profundă înțelegere a sistemului solar?

Istoria „oficială” a evoluției societății umane de la vânătorul-culegător la locuitorii orașului pare confortabilă și previzibilă. Toate dovezile disponibile au sprijinit imaginea convențională a unei evoluții calme, datorată în mare parte ingeniozității oamenilor ce trăiau în Orientul Mijlociu. Dar apoi, după câteva decenii, un eminent profesor inginer, Alexander Thom, a deranjat lumea arheologiei făcând o afirmație surprinzătoare. El a susținut că structurile rămase din Epoca Târzie a Pietrei (Neolitic) au fost ridicate folosindu-se o unitate standard de măsurare, extrem de precisă. Ideea că acești oameni simpli din preistorie puteau atinge o asemenea precizie a întrecut viziunea asupra lumii a majorității arheologilor. Cum era de așteptat, descoperirile lui Thom au fost respinse de aproape toți cercetătorii.

Profesorul Thom și-a numit unitatea de măsură descoperită „yardul megalitic”, dar a murit (în 1985) fără să fie vreodată capabil a explica cum oamenii din Neolitic, aproape cu 3.500 de ani înainte de Christos, au fost capabili să descopere o asemenea unitate de măsură sau cum o puteau reproduce consecvent cu o asemenea precizie incredibilă.

Chiar și astăzi există multe zeci de mii din aceste construcții megalitice răspândite prin Insulele Britanice și în vestul Europei continentale. Scopul nostru inițial a fost simplu: doream să aflăm dacă Thom într-adevăr descoperise o unitate de măsură preistorică sau dacă fusese indus în eroare de imensa cantitate de informații strânse din cercetarea siturilor arheologice răspândite din insulele din nordul Scoției până în Bretania (peninsula Bretagne), pe coasta de vest a Franței. Am judecat că, dacă yardul megalitic al lui Thom ar fi imaginar, ar trebui să nu aibă valoare (nu s-ar putea verifica în teren), dar dacă ar fi într-adevăr o unitate de măsură neolitică ingenioasă, ar trebui să aibă o realitate fizică dincolo de ea și un fel de mijloace științifice de reproducere.

Consecințele cunoașterii

Investigația noastră ne-a condus la o redescoperire a științei din spatele acestei unități preistorice: putem acum demonstra atât originea sa matematică, cât și mijloacele ei de reproducere, folosind masa și rotația Pământului. Oricum, în cercetarea noastră asupra originii precise a yardului megalitic al lui Thom, am aflat curând că deschisesem ușa unui cufăr cu o comoară virtuală de cunoștințe pierdute.

Metoda noastră a constat în aplicarea tehnicilor criminaliste în arheologie peste o întindere de culturi din preistorie (înainte de anul 3000 î.Hr.) până în zorii istoriei scrise (după anul 3000 î.Hr.). Am descoperit că există un „ADN” complet identificabil, asociat cu cel mai vechi și mai pur sistem științific ce apare în locurile cele mai neobișnuite.

Chiar și unitățile de măsură considerate relativ moderne, de la pfund și pintă la gram și litru, se dovedesc a fi vechi de mii de ani și legate de înseși dimensiunile sistemului solar.

Am încercat să facem o expunere pe se poate de scurtă și clară. Se cer doar niște cunoștințe elementare de aritmetică pentru urmărirea în detaliu a investigației noastre, așa că vă rugăm să aveți calculatorul la-ndemână dacă doriți să verificați descoperirile noastre pas cu pas. Informațiile suplimentare, cele mai frecvente întrebări și noile progrese sunt disponibile pe website-ul nostru: http://www.civilizationone.com

Dacă împărtășiți vechea idee că evoluția societății umane a fost un drum lent de la ignorantul om al peșterilor până la sofisticatul om modern, fiți pregătiți de-a fi șocați. Lumea nu e așa cum o credeați.

Capitolul 1

Marele zid al istoriei

Inventarea scrisului

Uitați roata, inventarea scrisului ne-a schimbat lumea pentru totdeauna.

Primele roți se foloseau pentru producerea vaselor de lut și s-au atașat mai târziu unor axe și astfel aveau să pună în mișcare diverse vehicule. Acest lucru a ajutat cu siguranță la producerea hranei și a facilitat distribuirea ei comunităților în dezvoltare, care-au devenit mai târziu primele orașe, dar comerțul a utilizat în principal căile maritime navigabile și canalele interioare timp de mii de ani.

Utilizarea scrisului a avut un efect imediat asupra comerțului. Multe dintre primele mărturii scrise se referă la activități comerciale. Calendarele lunare au existat încă de acum 20.000 de ani, scobite în os sau corn, dar „adevărata” scriere s-a dezvoltat foarte repede în Sumer și Egipt, cu aproximativ 3.000 de ani î.Hr. Această capacitate de înregistrare a informațiilor a condus într-adevăr umanitatea înainte spre debutul unei epoci pe care o definim ca începutul civilizației, cu aproximativ 3.200 de ani î.Hr.

Prima mare realizare în comunicare s-a întâmplat cu aproape două milioane de ani în urmă, deoarece la strămoșii noștri îndepărtați, Homo erectus, laringele era situat mai jos în gât decât la alte primate. Acest lucru le-a oferit acestor făpturi posibilitatea de-a respira și bea în același timp, dar le-a permis și să producă o gamă mult mai largă de sunete decât fusese înainte posibil. Cu un vocabular de mii de sunete perceptibile, se crede că limbajul s-a dezvoltat foarte rapid.

Cea mai simplă formă de comunicare vocală probabil că a fost un șiretlic vânătoresc, de exemplu imitarea sunetului unui animal care, răspunzând, își trăda astfel poziția. Cu timpul, adevăratul limbaj s-a dezvoltat pe măsură ce sunetele abstracte au fost folosite pentru descrierea obiectelor și a acțiunilor și au fost apoi așezate în propoziții spre a exprima lucruri complexe precum emoțiile umane.

Limbajul a îngăduit trecerea informațiilor de la o persoană la alta, dar următoarea etapă de evoluție era de-a înregistra știința umană și experiența prin desenarea unei reprezentări a subiectului. Se poate vedea că desenele rupestre din peșterile preistorice sunt un fel de proto-scriere. Orice semn ce prezintă un înțeles specific, fie pentru cel care l-a produs, fie pentru alții, poate fi numit scriere elementară. Primele sisteme de scriere erau alcătuite din pictograme care erau imagini schematizate ale subiectelor reprezentate. Aceste metode timpurii de scriere au intrat în uz acum 5.000 de ani și s-au dezvoltat încet într-o scriere abstractă, unde semnele aveau un înțeles ce putea fi descifrat doar de acei oameni antrenați în procesul codificării și decodificării cititului. Dar se pare că informații sofisticate au fost comunicate prin „scriere” cu mai mult timp în urmă decât se credea.

Dr. Michael Rappenglueck de la Universitatea din München a arătat cum desenul unui cal, vechi de 16.000 de ani, din peșterile din Lascaux, Franța, e, de fapt, un calendar lunar[1] atent consemnat. Ceea ce, la o primă vedere, pare desenul artistic al unui cal, e considerat acum a fi un mijloc de-a urmări fazele Lunii. Acest lucru poate fi cu siguranță catalogat ca scriere.

Acest nivel de inteligență a omului paleolitic nu este prea surprinzător. În calitate de specie, Homo Sapiens nu s-a schimbat semnificativ nici mintal, nici fizic pentru mai bine de 100.000 de ani. Deși am trecut de la Epoca Pietrei la era internetului, nicio ființă umană nu diferă azi de cele 500 de generații din trecut. Trebuie să ne amintim că, în vreme ce viețile majorității dintre noi au fost modelate de revoluția tehnologică, există grupuri de oameni în lume care încă trăiesc ca simpli vânători-culegători la fel ca și strămoșii noștri din Epoca Pietrei, cum ar fi de exemplu unii aborigeni australieni și triburile din unele zone ale Americii de Sud și Africii.

Incredibilii sumerieni

Dat fiind că vorbirea există de-atâta timp, ar fi surprinzător ca transmiterea informației prin simboluri desenate să fi apărut atât de recent. Cea mai timpurie formă de scriere (scrierea pictografică) general acceptată ca atare s-a dezvoltat mai mult sau mai puțin în același timp cu roata. Ambele au fost inventate de remarcabilii sumerieni, care s-au așezat pe teritoriul cunoscut acum drept Irak, venind dintr-o locație necunoscută cu mai bine de 5.000 de ani în urmă. Egiptenii au inventat sistemul de scriere hieroglific la foarte scurt timp după aceea (probabil după 200 de ani), chiar atunci când Egiptul superior și inferior se reuneau într-un singur regat (cca 3100 î.Hr.).

Sumerienii au dezvoltat apoi scrierea cu caractere cuneiforme. Așa-numitele caractere cuneiforme (din latinescul cuneus însemnând „cui”) create de sumerieni erau realizate prin „scrijelirea” unor tăblițe de lut moale cu ajutorul unor bețișoare. Aceste tăblițe de argilă sumeriene ne pot părea mai degrabă neimpresionante azi, dar oamenii obișnuiți credeau că aceste structuri „grăitoare” aveau puteri magice. La început, conținutul acestor documente era unul elementar, dar odată cu trecerea timpului progresul a adăugat straturi de experiență până în jurul anului 800 î.Hr., când grecii au creat un sistem de scriere fonetic care utiliza atât consoanele cât și vocalele. Perioada inventării scrisului (cca 3000 î.Hr.) a devenit un zid imaginar, separând ceea ce numim „istorie” de toate ce s-au întâmplat înainte, pe care le etichetăm drept „preistorie”. Tot ce s-a petrecut înainte de apariția adevăratei scrieri e considerat acum mit și legendă, deoarece fiecare cunoștință umană trebuia transmisă prin viu grai din generație în generație.

Marele zid al istoriei

Efectul acestui „zid” spune, de fapt, mult mai multe lucruri despre gândirea oamenilor de azi decât despre oamenii care au trăit înainte de începerea istoriei scrise. Oameni fiind, tindem să ne vedem pe noi înșine și societatea într-un fel oarecum definitiv, măsura „exactității” prin care să-i cântărim pe ceilalți. În secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, chiar în mediul academic, rasismul era la modă; bărbații albi exploratori, creștini, călătoreau pentru a observa rasele „inferioare” ce nu trăiau „adecvat”. Un naturalist englez a lăsat mărturie despre disprețul său pentru un grup de indigeni din insula Țara Focului, care strigaseră la el dintr-o canoe:

„Văzând asemenea oameni, cu greu se poate cineva convinge că sunt făpturi tovarășe și locuitori ai aceleiași lumi. Adesea încercăm să ne imaginăm ce fel de plăceri ale vieții le pot bucura pe animalele inferioare: cât de îndreptățite pot fi asemenea întrebări privindu-i pe acești barbari.”

Acestea au fost cuvintele tânărului Charles Darwin, un om care a mers mai departe, descoperind cum toată umanitatea a evoluat din animalele inferioare.

Astăzi, societatea academică e mult mai obiectivă decât în generațiile anterioare, dar în general vechile tabuuri și idiosincrazii s-au păstrat în mare parte. Dar, am argumenta noi, dacă vrem într-adevăr să supunem unei atenții mai rafinate imaginea ce stă dincolo de marele zid al istoriei, trebuie să facem o schimbare fundamentală în concepția noastră de-a gândi.

Tema acestei cărți le cere cititorilor să-și deschidă mintea spre o mai fină și mai flexibilă viziune asupra lumii, ce dizolvă prejudecățile și îngăduie minții să hoinărească liber asupra temei, permițându-i astfel să observe lucruri ce altfel ar rămâne „ascunse”. Principiul pe care par să se sprijine mediile academice standard în zilele noastre poate fi pe drept numit logica „pietrei în mișcare”, unde deducțiile sunt adesea încurajate numai într-un mod strict liniar. Prin acest fel de gândire se poate doar merge mai departe, confirmând fiecare pas înainte de-a face altul. De vreme ce acest sistem pare în întregime logic, îl poate face pe cercetător să nu ia în considerare, sau chiar să nu observe factorii aflați în afara așteptărilor lor. Se spune despre Albert Einstein că a afirmat: „Imaginația este mai importantă decât cunoașterea.” Cu siguranță marele om avea întru totul dreptate: adevăratele idei vin din gândirea exterioară careului mai degrabă decât din simpla bifare a căsuțelor dintr-un șir ordonat.

Un foarte cunoscut arheolog i-a spus odată lui Alan că toate descoperirile sale sunt eronate, deoarece punctul său de plecare era, în opinia lui, greșit. Cât de tare se-nșela! Chiar dacă cineva începe cu o eroare, este posibil ca descoperirile sale viitoare să fie corecte dacă se validează fără încrederea în premisa inițială.

Modul de gândire pe care voi, cititorii, sunteți invitați să-l adoptați în timpul lecturării acestei cărți este unul pe care-l numim „metoda colibei indiene”. Aceasta reprezintă o abordare multidimensională a problemelor diferind de clasicul proces liniar al „pietrei în mișcare”. Se cere doar ca fiecare dovadă să fie privită ca atare și să nu fie forțată a se conforma vreunei noțiuni preconcepute a ce-ar trebui să fie. Chiar și acolo unde diferite dovezi se exclud reciproc, sugerăm să li se îngăduie a coexista până când vine timpul unei analize finale.

Cu metoda colibei indiene, fiecare dovadă e considerată ca un potențial băț de sprijin și numai dacă sunt în cele din urmă suficiente pentru a conlucra stă și argumentul în picioare. Credem că aceasta e singura abordare valabilă pentru examinarea trecutului îndepărtat care-ar putea crea o imagine convingătoare, una care nu strânge și nu alege ce fapte preferă să le accepte ca „adevărate”. În timp ce ne derulam cercetarea, au existat multe ocazii când simțeam nevoia de-a respinge o descoperire drept coincidență, fiindcă nu se potrivea cu ceea ce ne-așteptam să vedem. Ne-am anulat judecata și, într-un final, pe măsură ce apărea o nouă imagine, ne-am bucurat că am ignorat prejudecățile noastre în ceea ce privește dovezile.

Oricare cititor care nu se simte capabil să-și deschide mintea chiar în acest moment, ar trebui să închidă cartea acum.

Vechii egipteni

Marele zid al istoriei a schimbat felul în care majoritatea oamenilor văd trecutul, minimalizând evenimentele astfel încât civilizația vechilor egipteni să fie văzută ca foarte îndepărtată, pe când, în termenii desfășurării existenței speciei noastre complet dezvoltate, era de fapt foarte recentă.

Mulțimea artefactelor lăsate de vechii egipteni oferă o imagine nespus de clară a vieților și realizărilor lor. Știm numele regilor până la regele Menes, care a unificat cele două teritorii ale Egiptului Inferior și Superior, aproximativ în jurul anului 3100 î.Hr. Și a condus din capitala Memfis, situată la capătul de sud al Deltei Nilului. Această mare civilizație ne-a lăsat niște monumente frumoase, cum ar fi piramidele de la Gizeh sau Sfinxul și putem chiar examina din punct de vedere medical rămășițele fizice ale conducătorilor și ale cetățenilor fruntași ai Egiptului, atent conservate printr-o mumificare abilă. Arheologii au apreciat că egiptenii au îmbălsămat un număr imens de corpuri. Deși părea un număr prea mare, unii susțin că vor fi mumificat cam 730 de milioane de oameni în perioada cuprinsă între domnia regelui Menes și secolul VII d.C., când practica a luat sfârșit.[2] Deși multe mumii n-au supraviețuit căldurii Africii de Nord, se crede că sunt conservate câteva milioane în morminte și locuri funerare ce urmează a fi descoperite. Recent, în iunie 1999, un loc de înmormântare cuprinzând aproape 10.000 de mumii a fost descoperit lângă orașul Bawiti, la sud-vest de Cairo.

Cunoaștem ce mâncau acești oameni, cu cine făceau comerț, precum și când și împotriva cui porneau război. Un cap de sceptru egiptean, vechi de 5.000 de ani, conține mărturia unei mari victorii în care au fost luați prizonieri nu mai puțin de 120.000 de oameni, împreună cu 400.000 de boi și 1.422.000 de capre luate de la inamic.[3] Regele Khufu (Keops), care a construit Marea Piramidă, a fost destul de amabil să ne lase o barcă dezmembrată, reconstituită acum. Drept urmare, putem fi siguri că egiptenii foloseau numai lemn, sfori, papură și altele asemănătoare pentru meșteșugul lor, care nu cuprindea vreun metal (opinia autorilor – n. Ed. Rom.).

Acești oameni au lăsat și mărturii detaliate despre zeii și practicile lor religioase. Faimoasa Carte a Morților este o mare colecție de texte funerare din perioade diferite, conținând formule magice, imnuri și rugăciuni considerate de vechii egipteni drept ghid și protecție a sufletului celui decedat în călătoria sa spre tărâmul morților. Textele ne relatează credința că fericirea din viața de dincolo depindea de trăirea unei vieți după principiul cunoscut drept „Maat”, ce semnifica a face bine tuturor celorlalți.

Partea întunecată a zidului

Aceste exemple arată că știința noastră despre vechiul popor egiptean, de pe partea „noastră” a marelui-zid al istoriei, este foarte vastă, dar cunoaștem numai foarte puține date despre ce s-a întâmplat în zona întunecată a zidului. De exemplu, istoricul grec Herodot, cunoscut drept „părintele istoriei”, în lucrarea sa „Istorii”, scrisă la începutul secolului V î.Hr., observa despre Egipt că „nu există țară care să aibă atâtea minuni, nici alta care să posede un asemenea număr de lucrări ce sfidează descrierea”. Herodot e considerat primul istoric al lumii occidentale, deși exactitatea datelor sale a fost pusă adesea la îndoială de savanții moderni, deoarece păreau pline de exagerări. Cu toate acestea, descoperirile arheologice au început să demonstreze că acest cronicar grec era foarte precis. De exemplu, Herodot a descris zidul marelui oraș Babilon ca având o lățime foarte mare „cu suficient spațiu între ele (între metereze) pentru ca un car cu patru cai să se poată întoarce”. Acest lucru părea incredibil pentru specialiști, dar au fost descoperite vestigii arheologice care indică faptul că zidul avea o astfel de lățime.

Grație primilor scribi și istoricilor ca Herodot, avem bogate cunoștințe despre ultimii 5.000 de ani, dar ce știm despre culturile ce-au înflorit înaintea acestei perioade?

După o perioadă de 100.000 de ani presupusă ca fiind una de stagnare, oamenii au început un mod de viață complet nou datorită „revoluției neolitice”. Acesta a debutat acum aproape 12.000 de ani, când oamenii din Orientul Mijlociu, apoi mai târziu și cei din Europa, și-au abandonat cam dintr-odată existența nomadă de vânători-culegători și au optat pentru așezări permanente. Au început să cultive orez, grâu, secară, mazăre, linte și alte plante și să domesticească animale precum vitele, oile, porcii și caprele.

Meșteșugurile au progresat deopotrivă în acest răstimp, odată cu fabricarea vaselor ceramice pentru gătit sau depozitat mâncare și a diverselor unelte și arme din piatră șlefuită.

Termenul „neolitic” înseamnă Epoca Nouă a Pietrei și se referă la vremea când primii fermieri au săpat pământul, au plantat, irigat și strâns recoltele și când aveau grijă de noile lor animale domesticite tot timpul anului. În Insulele Britanice se poate spune că perioada neolitică este cuprinsă aproximativ între anii 6000 și 1500 î.Hr. Acest nou stil de viață a pus mai mult accentul pe muncă și producerea bunurilor necesare decât pe vânătoare și cules, și s-ar putea spune și că Revoluția Neolitică a fost provocată de nevoia producerii unei cantități mai mari de hrană ca rezultat al creșterii populației. Conform interpretărilor standard ale dovezilor disponibile, oamenii neolitici creaseră platforma de pe care să se construiască într-un final civilizația, dar, din perspectiva noastră, acești dintâi fermieri erau încă foarte primitivi și nerafinați, fiindcă trăiau de partea întunecată a marelui zid al istoriei. Oricum, a existat o cultură a Epocii Pietrei ce pare să răstoarne dramatic o asemenea paradigmă.

Constructori și artiști

La hotarele vestice ale Europei a existat o cultură ce a lăsat zeci de mii de construcții ce dăinuie și astăzi. Din părțile Scandinaviei și ale Mării Baltice, până în Spania nordică și mai ales de-a lungul Insulelor Britanice, acești oameni îndepărtați au construit folosind pietre uriașe și sunt astfel amintiți drept constructori megalitici, acest ultim termen traducându-se literal prin „pietre gigantice”. Termenii „neolitic” și „megalitic” tind să fie utilizați interșanjabil, deoarece acești oameni ai Epocii Pietrei au construit monumentele din pietre colosale. În mileniile V și IV î.Hr., acești presupuși constructori primitivi au realizat cercuri imense și alte structuri, folosind pietre cântărind până la 350 de tone, ca și monumentul înalt de 20 de metri numit „Le Grand Menhir Brisée” din Bretania (pen. Bretagne, Franța). Pe malurile râului Boyne din Irlanda ei au lăsat o frumoasă construcție circulară cunoscută acum drept Newgrange, o structură masivă și mai veche cu o mie de ani decât Marea Piramidă din Egipt. Dar acești oameni ne-au lăsat prea puține alte urme despre viețile și credințele lor. Nu aveau nicio scriere ca atare, în vreme ce majoritatea obiectelor ce nu erau din piatră sau lut au putrezit de mult în climatul umed al Europei.

Mii de ani, aceste structuri din piatră masivă, pe care acești oameni le-au realizat cu atâta efort, au rămas sub tăcere. Erau cunoscute ca „movile fermecate” în folclorul rural sau uneori erau desființate de fermierii mai practici pentru degajarea terenului și utilizarea sa în agricultură sau ca materiale de construcție. Puțini oameni au acordat atenție vârstei sau destinației acestor giganți de piatră, până când arheologia s-a dezvoltat ca disciplină serioasă la sfârșitul sec. XIX. Chiar și atunci, majoritatea arheologilor erau mai interesați de potențialul impresionant oferit de săpăturile din locuri precum Egiptul și Mesopotamia decât de Insulele Britanice și Europa.

Arhitecții divini

Se știe că acești oameni misterioși, situați de cealaltă parte a marelui zid al istoriei, manifestau un interes semnificativ pentru astronomie și s-a demonstrat că multe din siturile megalitice mai mari aveau aliniamente solare, lunare și stelare. De la Cercul lui Brodgar, din Insulele Orkney din nordul îndepărtat al Scoției, până la Stonehenge în sudul Angliei și rândurile de pietre din Bretania, Franța, specialiștii au ajuns să-și dea seama că acești oameni petreceau mult timp observând cerul. Newgrange din Irlanda, de exemplu, are o fantă atent construită pentru a permite luminii lui Venus să pătrundă într-o cameră centrală o dată la opt ani la solstițiul de iarnă, cu puțin înainte de zori.[4] Planeta Venus se mișcă într-un asemenea mod încât are un ciclu previzibil de 40 de ani, alcătuit din cinci structuri de câte opt ani, oferindu-le inginerilor, care au proiectat și construit „observatorul” Newgrange, un calendar atât de precis, încât poate fi întrecut azi doar de ceasurile atomice.

Alexander Thom și arheo-astronomia

Astfel, e posibil să înțelegem ceva din capacitățile culturii neolitice, chiar și fără a beneficia de mărturii scrise. Un singur om dintre toți a fost pionierul unei discipline cunoscute acum drept „arheo-astronomie”, numele său a fost Alexander Thom.

Alexander Thom s-a născut în Scoția, în 1894. A devenit student al Universități Glasgow și s-a întors mai târziu ca lector în inginerie tehnică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat pentru guvernul britanic, dar în 1945 s-a mutat la Universitatea Oxford, unde a ajuns profesor de inginerie tehnică, un post menținut până la pensionarea lui în 1961. Investigațiile sale asupra siturilor megalitice s-au întins pe o perioadă de 50 de ani și n-au încetat decât foarte aproape de moartea sa în 1985.

Interesul lui Thom pentru structurile megalitice a debutat în regiunea sa natală, Scoția, unde a observat că siturile megalitice păreau să aibă aliniamente lunare. La începutul anilor 1930 s-a decis să studieze câteva amplasamente și a pornit un atent proces de investigare, care avea să dureze vreme de cinci decenii. Pe lângă activitatea sa de predare, Alexander Thom a fost un inginer foarte talentat în adevăratul sens al cuvântului stăpânind diverse tehnici de cercetare. El a reușit să cerceteze mai multe așezări megalitice și mult mai detaliat decât o făcuse cineva înainte.

De la prima sa cercetare din Callanish, în Insulele Hebride dincolo de coasta vestică a Scoției, Thom și-a dat seama că, departe de-a fi nefinisate, aceste structuri au fost atent proiectate. A început să-și dea seama că inginerii preistorici aveau cunoștințe avansate de geometrie și astronomie și trebuie să fi fost niște topografi foarte îndemânatici.

Thom și-a continuat atenta cercetare înaintea publicării unui articol în 1951 în Journal of the British Astronomical Association intitulat „The solar observation of megalithic man” (Observațiile omului megalitic asupra soarelui). Rezultatele măsurării sale atente a așezărilor megalitice au fost de asemenea publicate în trei articole peste câțiva ani, în Jurnal of the Royal Statistical Society, primul apărând în 1955 și în trei cărți de-ale sale.

Abordarea făcută de profesorul Thom a fost complet diferită de cea adoptată de către orice alt arheolog. Cercetând scara și planurile după care au fost realizate construcțiile megalitice, Thom a fost nevoit să concluzioneze că proiectanții și constructorii trebuie să fi fost niște ingineri foarte capabili, asemenea lui. Știa că nivelul științei lor era mult sub al său, dar nu avea niciun motiv să se îndoiască de capacitatea și ingeniozitatea lor intelectuală. În consecință, a analizat cu atenție ce-a rămas din fiecare sit arheologic și apoi a încercat să-și imagineze ce intenționau să realizeze constructorii. Realizându-și propriul proiect, s-a întors apoi să compare planul general al așezării cu schița sa personală.

Gândire programată și imaginație

Această abordare simplă și totuși radicală a fost revelația strălucită a unui geniu. Thom și-a dezvoltat rapid o totală empatie cu constructorii megalitici. În cele din urmă, cine poate înțelege mai bine modul de-a gândi al unui inginer decât alt inginer? Iată un profesor de marcă, care și-a schimbat modul de a scruta partea cealaltă a marelui zid al istoriei. Thom n-a presupus nimic despre constructorii megalitici decât faptul că vor fi fost ingineri abili. Spre deosebire de arheologii zilelor sale, el nu căuta mai multe indicii pentru a confirma teoriile existente și strânsese informații timp de mulți ani, înainte să încerce măcar să le priceapă.

Thom a încercat să înțeleagă gândirea constructorilor megalitici și a aflat că poate prezice locația pietrelor ce lipseau; la o analiză mai atentă, dezvăluia de obicei defectul soclului, ce-i confirma așteptările. Acest inginer avea o viziune asupra imaginii de dincolo de marele zid al istoriei, ce nu o aveau arheologii obișnuiți, care se limitau la nenumărate excavații similare. Reasamblarea olăriei sparte și analiza bucăților de hrană îndepărtate din grămezile de gunoi pot fi într-adevăr foarte revelatoare pentru realitățile vieții zilnice din perioada neolitică, dar nu ne spune efectiv nimic despre aspirațiile constructorilor și entuziasmul pur pentru știință ce părea să fi emanat din sufletele acestor oameni.

Yardul megalitic

Thom a făcut studii detaliate ale fiecărui sit arheologic pe care l-a explorat și a dezvoltat o nouă tehnică statistică pentru a stabili pozițiile relative ale pietrelor. Încet, ceva absolut neașteptat s-a ivit din informațiile strânse în cantități mari. Se părea că vasta majoritate a acestor situri preistorice, începând cu insulele din nordul Scoției până la coasta Bretaniei, fusese construită folosind o unitate de măsurare standard. Potrivit lui Thom, unitățile descoperite erau extraordinare, fiindcă erau corecte din punct de vedere științific. Efectiv se crede că toate unitățile de măsură cunoscute, de la sumerieni și vechii egipteni până în Evul Mediu, s-au bazat pe părți ale corpului cum ar fi degetele, mâinile și picioarele, și erau, prin urmare, cam aproximative. Thom a detectat o unitate de măsură ce se utilizase într-o regiune ce se întindea din nordul Scoției până în vestul Franței și apare în structurile neolitice construite între mileniile IV și II î.Hr. El a demonstrat că această unitate de măsură a lungimii era cea egală cu 2,722 picioare = 82,966 de centimetri.[5] El a numit această unitate de măsură „yard megalitic”, deoarece măsura doar cu câțiva inci mai puțin decât un yard standard. A descoperit că acest yard megalitic a avut și multipli, fiind totodată împărțit în 40 de subunități numite „inci megalitici”.

În 1955, după analizarea informațiilor în urma cercetării a 46 de arene circulare din piatră, Thom a ajuns la concluzia că au fost trasate ca multiplii unei unități standard de măsurare, folosită în toată Britania.[6] Alexander Thom și fiul său Archie, care a început să-l asiste pe tatăl său în munca lui, au ajuns într-un final la o lungime definitivă a yardului megalitic de 2,722 de picioare +/- 0,002 picioare (82,96656 cm +/- 0,061 cm).[7]

Thom a identificat mici variații în lungimea yardului său megalitic, însă distribuția greșelii era absolut consecventă, bazându-se pe o gamă mică, nu pe o parte neclară, după cum s-ar fi așteptat de la o măsură străveche. Graficul de distribuție a variaților se centra puternic pe un singur punct.

Inginerul a fost complet uimit, fiindcă nu putea să-și explice propriile descoperiri. Era perfect conștient că nici aceste construcții nu se puteau realiza la întâmplare. În 1968, el scria:

„Această unitate se folosea dintr-un capăt în altul al Britaniei. E imposibil să detectezi, prin examinarea statistică, orice diferențe între valorile determinate în arenele engleze și scoțiene. Trebuie să fi existat un sediu central de unde s-au trimis bețele (un băț putea fi de două feluri, dar în acest context, ele sunt bucăți de lemn tăiat pentru reprezentarea yardului megalitic)… Lungimea bețelor în Scoția nu putea fi diferită de cea din Anglia cu mai mult de 0,03 inci (0,762 mm), altfel diferența ar fi ieșit la iveală. Dacă fiecare comunitate mică obținuse lungimea copiind bățul vecinului din sud, eroarea adunată ar fi fost mult mai mare decât aceasta.”[8]

La vremea aceea, informațiile lui Thom nu puteau fi explicate prin niciun mecanism știut disponibil oamenilor din Neolitic, altul decât presupunerea că toate bețele se fabricau în același loc și se furnizau fiecărei comunități în parte de-a lungul Scoției și al Angliei. În cele din urmă, a descoperit folosirea unității de măsură din Insulele Hebride până în vestul Franței, ceea ce face ca teoria fabricării în același loc a măsurătorilor să pară neverosimilă. A descoperit și că era imposibil de imaginat de ce aceste comunități timpurii doreau să lucreze după o unitate etalon exactă.

Deși nu le putea explica, Thom și-a susținut teoriile. În vreme ce el era nedumerit, mulți oameni din societatea arheologică nu erau. Pentru majoritatea arheologilor era un simplu caz al unui inginer jucându-se cu ceva ce nu înțelegea și interpretându-și greșit faptele. Acesta era contestat, deoarece cultura producătoare a structurilor megalitice nu lăsase alte semne ale unui asemenea rafinament. Datele lui Thom au fost acceptate, dar interpretările sale au fost aproape complet respinse. Cu toate acestea, când Societății Regale sub patronajul profesorului Kendall i s-a cerut să-i verifice munca pentru descoperirea greșelilor, a răspuns afirmând că exista o șansă la o sută ca yardul megalitic al lui Thom să fi fost folosit în preistorie.

În ciuda acestui fapt, un număr de arheologi marcanți au identificat după aceea dimensiuni apropiate de multiplii unei unități de măsură de aproximativ 0,83 metri.[9] Lucrarea lui Thom e încă mult ignorată pe baza faptului că e total necorespunzătoare cu opiniile savante despre capacitățile omului neolitic. Imposibilitatea de-a explica felul cum această cultură putea să realizeze un sistem de măsură exact a determinat societatea arheologică să nu dea crezare descoperirilor lui Thom și să le ia drept greșeli de statistică. S-a emis sugestia că datele vaste ale lui Thom ar putea dezvălui doar dimensiunile fizice ale oamenilor vremii, deoarece, dacă se adună și se cercetează suficiente informații, ele vor da o valoare medie, presupunând că oamenii foloseau pasul pentru distanțe mari și utilizau lățimile palmelor pentru cele mai mici. La prima vedere, această explicație pare acceptabilă, chiar probabilă. Dar profesorul Thom n-a fost un prost și ar fi fost un foarte slab matematician dacă ar fi făcut o asemenea greșeală elementară. Realitatea e că teoria „pasului uman” nu este o soluție posibilă pentru descoperirea unei unități etalon din două motive. În primul rând fiindcă mersul uman variază mult mai mult decât neînsemnatele abateri găsite și, în al doilea rând, deoarece curba distribuției ar fi o formă total diferită. Această „soluție” a datelor este pur și simplu greșită.

Diferența de abordare între Thom și marea masă a arheologilor este fundamentală. În termeni simpli, arheologii sunt experți în recuperarea și catalogarea obiectelor produse de mâna omului, ceea ce le permite să înțeleagă gradele de evoluție și influențele dintre grupuri. Ei sapă resturile așezărilor umane și dezvăluie imaginea comunității cercetate din mărturiile scrise și rămășițele pierdute sau lăsate deoparte. Acest procedeu funcționează bine în locuri precum Egiptul, unde există stocuri aproape nelimitate de obiecte artizanale și documente scrise, care ne pot oferi o bună cunoaștere a vieții locuitorilor săi. Oricum, procedura e mai puțin decât satisfăcătoare când se iau în considerare siturile Europei megalitice, deoarece sunt doar câteva obiecte artizanale de recuperat și niciun fel de mărturii scrise.

Dr. Aubrey Burl, arheologul foarte respectat pe care Thom l-a citat din plin, ne-a confirmat că nu credea în realitatea yardului megalitic, afirmând că dezgropase multe așezăminte megalitice, dar nu găsise niciodată unitatea etalon. Această declarație evidențiază o ciocnire de tehnici, din moment ce e greu să se specifice un anumit yard megalitic în orice așezare străveche. Acest lucru se-ntâmplă pentru că unitatea, în sensul în care Thom o descoperise adesea, se dezvăluie din atenta strângere a marilor cantități de informații extrase din fiecare sit arheologic.

Deși Thom arătase că pietrele separate așezate în picioare s-au mișcat foarte puțin de-a lungul secolelor, un întreg sit trebuie meticulos catalogat înainte ca yardul megalitic să-și facă simțită prezența.

Douglas Heggie, de la Universitatea Edinburgh, oferă argumente împotriva validității rezultatelor susținute de Thom sub forma lor desăvârșită într-o carte, unde pune sub semnul întrebării validitatea abordării statistice.[10] Heggie a sugerat că, „găsind” ceea ce credea a fi yardul megalitic, profesorul Thom putea să-și înfrumusețeze descoperirile cu așteptarea anumitor rezultate. A pus la îndoială și modul în care Thom se fixase pe orice piatră dată din orice structură din care să-și ia măsurătorile. Din propria sa cercetare pentru evaluarea operei lui Thom, Heggie a ajuns la concluzia că, dacă yardul megalitic a existat vreodată, a fost doar în Scoția și chiar și unitatea de măsură nu este atât de exactă.

Douglas Heggie este un foarte respectat profesor de matematică și Alexander Thom a fost un foarte respectat profesor de inginerie tehnică. Atunci cine are dreptate? Majoritatea arheologilor preferă să fie de partea lui Heggie aproape sigur, deoarece ideea unei unități preistorice de măsurare este în dezacord cu viziunea lor asupra capacității omului neolitic. Dar arheologii, care au revăzut cu atenție opera lui Thom în domeniu, au o altă părere. De exemplu, Tony Crerar, un cercetător și inginer din Țara Galilor și Euan Mackie, profesor asociat al Institutului Hunterian din Scoția, sunt aprigi susținători ai conceptului de yard megalitic. Dr. Mackie a spus recent despre Thom:

„Prin cercetarea exactă și analiza statistică, el (Thom) a demonstrat că majoritatea arenelor din piatră puteau fi fost proiectate și realizate cu mult mai multă exactitate decât se presupunea înainte. Majoritatea sunt într-adevăr circulare, cu diametre stabilite în unități ale unui „yard megalitic” de 0,829 metri sau de 2,72 picioare. Altele au forme cu mult mai complexe precum elipsele și cercurile turtite, ale căror dimensiuni par a se baza pe triunghiurile pitagoreice, de asemenea măsurate în yarzi megalitici. Prin mijloace similare, el a arătat că multe structuri realizate din piatră verticală indicau înspre depresiuni și vârfurile munților, la orizont, unde Soarele ori Luna răsăreau sau apuneau în momente semnificative. Nu numai că se folosea un sofisticat calendar solar, dar mișcările Lunii se și puteau studia atent, chiar până la nivelul unei predicții a eclipsei.”[11]

Existau semne de întrebare în jurul yardului megalitic, dar provocarea lansată de profesorul Alexander Thom încă a rămas. După părerea noastră, existau numai două posibilități:

1. Informațiile adunate de Thom și/sau analiza sa au fost greșite, iar constructorii megalitici n-au folosit yardul megalitic ca un sistem-etalon de măsurare.

2. Informațiile lui Thom și analiza sa au fost ambele corecte. Constructorii megalitici într-adevăr foloseau această unitate standard de măsurare și a fost aplicată cu mare exactitate.

„Ține-te de fapte, domnule!”

Mediul academic reacționează greu la schimbare, orice nouă paradigmă părându-i-se la început suspectă. Dar e timpul să testăm yardul megalitic. Astfel, există o metodă pentru a-i determina autenticitatea și în acest fel a confirma descoperirile lui Thom? Se punea problema că nu exista încă o opinie avizată despre acest subiect. Situația ne-a adus aminte de cuvintele domnului Gradgrind din romanul Vremuri grele al lui Charles Dickens:

„Acum, ce doresc sunt Fapte… Numai Faptele sunt dorite în viață. Nu mai planta nimic și smulge orice altceva. Poți modela mințile animalelor raționale pe baza Faptelor: nimic altceva nu le va fi de vreun folos… Ține-te de Fapte, domnule!”

Faptele pot fi lucruri înșelătoare, din moment ce punctul de vedere al cercetătorului va avea o legătură cu ele. Cu toate acestea, am ajuns la părerea că singurul mod de soluționare a problemei era de-a încerca să etalăm mai multe fapte: fapte care-ar putea ajuta orice persoană interesată să aibă o perspectivă mai avizată. Pentru a face asta, am decis că trebuia să încercăm și să descoperim cum puteau oamenii neolitici să creeze yardul megalitic cu un asemenea grad de exactitate într-o zonă geografică atât de extinsă. Dacă am putea găsi o explicație realistă la felul cum unitatea megalitică de 0,8296656 metri se putea crea, s-ar justifica o reevaluare a paradigmei existente a preistoriei și s-ar remedia un gol substanțial din marele zid al istoriei.