Princepele

PARTEA ÎNTÎI

CIUMA

Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerșitor, înalt, lat, dugos, numai zdrențe, strigînd:

― Scăpați-mă, oameni buni!

Necunoscutul se prăbuși în fața porților împărătești și își arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul brațelor o scursură albicioasă.

― Ciuma! strigă careva și numele blestematei goli într-o clipă lăcașul de rugăciuni.

Vestea fugi pe ulițe și sărbătoarea zilei a șaptea fu tulburată. Oa- menii se închiseră în case așteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbră- cată în sînge și în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopții se ară- tară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda și locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu mușcau cu sete din lumină și oglinzile ce se știe că sînt răuvoitoare la boleșniță fură acoperite cu marame albe. Se întune- caseră și ele și femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, înce- nușîndu-se și arătînd semnul morții. Nevestele își scoaseră înspăi- mântate inelele cu pietre prețioase și le ascunseră. Argintul și talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase și îngrijorate. Tăcerea creștea nemiloasă și noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrșea. La casele boerești de pe podul Mogoșoaiei se trăgeau grelele perdele și se aprindeau lumînările de Paști. Porțile se închideau cu lanțuri și dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mișcînd în broaștele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopții furnicile lucrează mai mult și crește sarea în mări. Oamenii simțeau cum le sporește sîngele în vine ca să se apere de groaza amenințării care venea de undeva din văzduh.

Încă nu făcea nimeni nimic, toți se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împără- tești, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai știa ce să creadă, dar cînd totul părea că se liniștește și lumea se pregătea să adoarmă, deasupra orașului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită și lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mî- năstirea Mărcuța? Să fie gîștele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ame- nințător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mișca nici un vînt, praful sta neclintit în ulițe. Un miros greu, rîn- ced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară.

O nuntire de fluturi, parcă neclintiți, duși de o secretă mișcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu ari- pile ca pucioasa, galbeni și ușori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiță, albiliță, fluturii cerului și fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoși, mulți cum erau și plutind ușor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii și coroanele lor odată se prăbușiră într-o devorare lacomă și rămaseră pustii și iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceeași tainică mișcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitnița domnească se auzi atunci un fel de chițăit de șoarece, unanim, mult, stins, ame- nințător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduși de molimă. Erau mulți, roșii ca amurgul, arătîndu-și găvanele negre. Nunteau și ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mișcau aripile ca și cînd ar fi fost înecați în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii și fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine știe cum treziți și porniți în această ciudată migrație, lăsa- seră un polen galben, ușor, în văzduh. Prin acest perete subțire și translucid treceau ceilalți, greoi, amorfi, grețoși, voluptuoși, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiți sub lună, as- cunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă orașului.

Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul:

― Fraților, a sosit!

Cerșitorii, șandaliii, orbii și șontorogii se iviră de sub bolnițe și priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie și de sub cărămizile prăbușite se iviră oale de vin și rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate.

― A sosit ciuma, fraților, mai spuse Malamos și se arătă deasu- pra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinții Părinți, Tănase și Haralambie.

Era înalt, țeapăn ca un prooroc și le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat:

― Al nostru o să fie orașul!

Ridică brațul drept și cerșitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap și-i lecuia de spînz.

― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din căru- cioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mișunau șobolanii cît vițeii de lapte. Duhoarea pimnițelor fu răscolită de acea mișcare.

― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morți!

Un fior străbătu ființele acelea fără frică. Pe urmă tăcu și el și se așeză așteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemișcate asupra orașului, ca și cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbușitor. În case copiii țipau de spaimă și muierile cărau găleți cu apă că boleșnița venea cu sete mare și arșiță. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele și în bazine încetară artezienele. Fu și mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mișcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneșe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii.

Și-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă și după ea se luară altele și oamenii scoaseră afară frigăruile de carne și luară talăngile de la capetele vitelor și începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege și prăjini și se iscă un vaer de fier și de strigăte împotriva molimii.

Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcuța și de la biserica Stavropoleos, încrucișîndu-se deasupra acoperișurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile și arătau și mai amenințător, chițăind ca șoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaștele și icoanele cele mari. Șapte preoți în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curți și se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vînători ai vieții. După ce speriară văzduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncară asupra cîinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curți să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacîmul său: cu coasa, cu gresia și ciocanul, întîi te atingea la cap sau la rărunchi și te bolnăvea, pe urmă îți lua viața în cumplite chinuri. Soldații albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă și să le vegheze. Puțurile fură acoperite cu scînduri și în porți se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima și se arunca pelin pe drumuri. Lumea mînca usturoi și căta oțetul pren rafturi. Porțile fuseseră date cu catran și în curți se aprinseră focurile.

Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:
Sol non occidat scria acolo cu litere săpate în piatră.

Ce pustie zi urmă!

Unde erau gătitele ploi să stingă setea neașteptată ce se ivise în gîtlejuri? Unde erau sclipirile fîntînilor artizicești? În șanțuri se și ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai scurgea, plină de lintiță cum era. Oamenii agiei strîngeau cu sacalele provi- antul pentru trebuințele spitalicești.

La ceasurile șase de dimineață bătură a doua oară clopotele cu disperare și după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atuncea nu se mișcară deasupra orașului. Urcaseră mai sus și întunecau lumina nădușită a zilei. Arnăuții domnești traseră cu puscile și-i împrăștiară și cînd totul se lumină simțiră o nemiloasă căldură. Pînă seara și a doua zi nu se întîmplă nimic. Boerii își chemaseră doftorii să-i păzească și pe ulițe nu se ivi nici un echipaj după ani de zile de plimbări. În grădina lui Scuffa năvăliră nebunii de la mînăstirea Mărcuță ce nu mai puteau fi ținuți din pricina clopotelor ce îi asurzise și mai rău îi stricase la cap.

Ceasurile treceau greu. Parcă toți ar fi vrut să mai audă ceva, să știe, că dacă moartea își făcuse sălaș undeva măcar dintr-acolo să se ferească, pe cînd așa? Nu avea nimeni somn, nimeni liniște. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranță, pentru că Isus pe nice unul de ciumă nu vindecase. La prînz o scoaseră într-adevăr și-o duseră pînă la Dîmbovița cu mare pohfală. Treizeci de copii îmbrăcați în alb o purtau și în urmă veneau sute de părinți ai bisericii neînfricați, călcînd în praful uliței de pe podul Mogoșoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mîini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii și urzici și bucăți de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrîne se închinau și își ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleșnița cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ținea seama de asta? Tot văzduhul cînta de vocile groase ale sfinților părinți ce aruncau cu fum de tămîie în dreapta și-n stînga, să schimbe aerul.

După icoană fură plimbate moaștele sfîntului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea și izbăvirea. Erau cîteva oase galbene, învăluite în borangic și mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toții priveau, făcînd cele cruci mari. După ce și aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească ulițele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar și o dovadă de frică.

Pînă într-a patra zi nu mai muri nimeni. În casele boerești ardeau noapte și zi lumînări mari de ceară de Smirna și mirodeniile și cam- forul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morților după obicei. Printre tacîmurile acoperite cu șervețele de Olanda, ca nimic să nu lucească, așteptau farfurii cu pastrama și icre tescuite, erau cîrnați de zalhana și ghiu- dem cu mirodenii, nisetrul zăcea în porcelan cu ochi sticloși, alături de cegă și păstrugă. În casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare și scrumbița împuțeau aerul de două zile, dar morților nu le cereai să se grăbească. Sfințiseră preuții masa și așteptau semn mîntuitor el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele și prunele ținute în talaș de anul trecut și oferite răposaților de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grădișteanu nu se mai ridica de la icoane, dînd spate îmbelșugatului prînz așternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brînzeturi, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, țipari, luchii și știuci, precum și minunea merelor Fürstenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moșia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamîioase și moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morții pe mesele întinse și ochi osteniți vegheau la putrezirea fructelor pentru că moartea și morții ei nu veneau la praznicul cel silnic și pustiu. Piersicile galbene la început se învinețeau sau se făceau roșii ca bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, pînă să guste morții, mai gusta din cantaridele ținute într-un sipet numai pentru sufletul său să-l întărească. Pepenii godini scoși din borcane se descompuneau în căldura necruțătoare, strugurii stafidiți păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început și miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumînări, se ardeau măturile cu care se mătura ca nu cumva cine știe de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele și toaca de la Sfîntul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cireș, umplea bogatele urechi de o chemare a credinței ce nu se mai isprăvea. Toți ochii erau pe palat. Cîtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moșii, pentru că atîta le-ar fi trebuit. Vodă ședea neturburat în încăperile sale și citea din Cărțile de învățătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare:

― Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sînt feciorii și fetele noastre? Unde sînt băile cele calde și umplerea voii trupului nostru? Unde sînt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse și cu cărnuri cu miros bun și frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sînt vioarele, și tobele și surlele? Unde sînt caii noștri cei frumoși și podobiți cu rafturi poleite și cu șale fere- cate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diaman- tele cele împărătești împodobite cu mărgăritar și cu pietre de mult preț? Unde podoabele hainelor împărătești? Unde este aurul și argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului și argintului tău și a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despărțit de fața cea dulce a Dumnezeului tău…

Princepele sta îngenunchiat în fața altarului de taină și se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supușilor săi și lumea cea nemernicească știindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mîntuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiții și scurșii, blesteml lumii și nefericiții, pîndeau în petrecere prăpădul celorlalți. Asta așteptau ei, ca acei vii și bogați să fugă dinaintea morții și să iasă din vizuinile lor și să tîlhărească. Acuș se fereau de puscile albanezilor și de grelele pedepse ce le-ar fi căpătat dacă nu și-ar fi ținut firea pentru că Domnul nu glumea. Stăteau în gunoaiele lor, roși de șobolani și de podagră, mîndrindu-se cu bubele lor de care pînă și ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea și pe ei îi vor chema să le îngroape morții de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiți de pohte multe, așteptau chefuind, dînd strigăte de sfidare și oamenii de pe ulițe și de prin curți știau ce-i așteaptă. Focuri, cutremure și războaie făcuseră din vechile grădini și palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul tîrîturilor și al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Țarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pișau caii pribegi și creștea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor și a cuconilor, și sălile hipastile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grîul copt acum se ușurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasînd în urmă-le baligi întregi, spurcate și împuțite. Zidurile trebuiesc a știre să îmbătrînească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrîn, dar cine mai ținea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic și în grabă, fără măreția altor lăcașuri. Calicii își scormoneau plăgile cu unghii negre și se căutau de purici acolo unde se înălțaseră cîntări nemaiauzite și spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rîu printre mîinile lacome, aici în bășcile seimenilor se luaseră vieți, dar ce le spuneau acestor năimiți ruina și prăbușirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neașteptată vrejurile de caulicoli, cîte opt, cîte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculțe ale uitaților de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraș ce sta sub semnul morții.

Din multul istov, cum se întîmplă oriunde, femeile se deșteptară primele. Întîi își puseră cîte una, cîte una, podoabele: lănțugurile și cerceii, salbele și inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite și fără să stîrnească pohtă bărbaților. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură așezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacșa Prîșcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin iatace punîndu-și rochiile cele roșii, că, spunea, ele speriau boala. Își căuta sarvanele de canavăț ghiulghiuli, cu blană de samur și guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăț, turungii cu pîntece de rîs, conteșele de postav, cu limie de samur, pacealele și iile cu lese de mărgăritar, cu șireturi de fir, mătăsăriile, dulamele de lastră și pe toate le potrivi în fața oglinzilor despuiate de pînzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile venețiane cu apele lor albastre, clare, și aurul îi făcu, cu ochiul nebunei. Își pusese pe rînd rochiile de terțanel cu flori de fir, în ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu șapte foi, de lastră, căptușite cu tafta leșească și își mai potrivise nasturii cu jilalț, cu lefți și leftișori în chip de gripsor, șirurile de mărgăritare, sălbile de zloți și paftalele. Pînă și pervazurile de argint ale oglinzilor o arătau minunată, cum era. Și după ea se luară și celelalte, din plictis, din neavînd ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca să nu mai vorbim despre Păunița Cantacuzen care uitînd de boleșniță își chemase croitoresele și le jughinea în legea ei că se apropiau Paștile și zicea că nu mai avea ce îmbrăca.

Și dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce și cinstiții bărbați de rele? Încet, încet, se iviră și fețele de masă pentru cei vii, că pe cei morți îi săturaseră, chit că ei nu veniseră și unde se așezară peșchirele și mărămile de mîini și fură poftiți oaspeții și deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniți de atîta odihnă, și lavițele fură iar acoperite cu covoare și pe mese luciră lingurile și cuțitele de argint. În casele lui Ianachi Moruzi petrecură den a patra zi pînă-ntr-a șaptea. Erau mulți, prieteni și neprieteni, înfrățiți, gustînd cu mare osteneală testemelurile făcute la mînăstirea Mărcuța, strafidele negre, chiuțuzise, strafide roșii și razachii, măslinele negre triglenes, măslinele verzi și cîte altele. În timpul ospățului musafirii aruncau sub masă bucăți mari de carne de vită și din cupe scurseră vinul cel dogoritor pentru morți. Printre picioare amușinau cîinii de casă, mare zaveră făcînd. Se intonară și cîntece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră țiganii înveseliți den frică. În ulițe se văzură și trăsurile elciilor și se spunea că Vodă luase o gustare ușoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mîna în foc pentru asta. Și cînd se auzea că se vor deschide și apele cu glasul lor adormitor den fîntîni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor mu- riseră trei pe neașteptate, ascunși, se vede, de rude.

Li se arseră hainele în piață și cîinii ce se atinseseră de rufe fură împușcați. Iar bătură clopotele a amenințare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltărețe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subțiri și înălțătoare, mîngîind sufletele, ori speriindu-le și mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Piețele se închiseră și fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanțuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborîte într-o pivniță, güghiu- nurile vînzătorilor de bragă ascunse pren magazii și iar fură purtate moaștele sfîntului Pantelimon pînă la Dîmbovița.

De pretutindeni se auzeau ciocanele bătînd ușile în cuie și Mala- mos Bozagiul strigă celor din oraș că l-a auzit pe cîinele Cerber cerînd cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, pînă în bariere, parcă mai departe decît clopotele izbăvirii. În porțile unse cu catran fură înfipte capete de cal, să sperie ciuma. Nopțile erau și mai albe, că era lună plină și varul din ziduri făcea și mai mare setea celor atinși de fierbințeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se așezase pe oraș cu temeinicie. Mirosul de oțet nu reușea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în fața porților. În fiecare fereastră ar- deau lumînări. Flăcările șovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi și cu strachina de oțet la brîu, cu basmale roșii și cu dinții de mort la gît. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoși beccamorti de la Napoli și erau la fel de nelegiuiți. Băteau în porți după ce furau banii puși pe ochii răposaților și cereau ce li se cuvenea cu glas mare:

― Aruncați colacii de pomană și otcuțele cu vin așezați-le în praguri!

Mîini șovăitoare se arătau pe după uși și ei, tîrîndu-și picioarele rupte, luau prinosul și-l dădeau pe gît. Se îmbătau repede nemîncați cum erau cu lunile, și cînd aveau treabă mai multă, aruncau în fur- goanele lor și vreo doi, trei vii, abia picniți de boală. Aceia strigau de sub cadavrele țepene ale altora, dar lor nu le păsa, pășeau măreț pe lîngă caii răpănoși loviți de bice cu plumbi și cîntau „Veșnica pomenire”, rîzîndu-și de victime. Dincolo de rîul Colentina și el secat acum de arșiță era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărînd țărînă deasupra și privind cum mai mișcă vre- unul sub stratul ușor, scoțînd cîte o mînă și pe urmă prăbușindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorîndu-le trupul.

Princepele își amintea Parentalia romană și se întreba cînd vor năvăli morții pe ulițe urlînd, nemaiîncăpînd în gropile comune. Frica adusese în oraș munți de flori, cine știe de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor și în fața porților. Căldura le istovea iute și putrezeau și ele nemaireușind să acopere greaua duhoare a morților. În pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămînă se deșteptau la căldura focurilor nepotolite și cerul iar se umplu de polenul aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigăte:

― Apă! Apă!

Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăsea frate pe frate și șoț pe nevastă, toți își căutau locuri singu- ratice, sperînd să nu se ia de la celălalt boala. Din odăile puturoase ale pușcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mîncare nenorociților și noaptea cei înnebuniți se loveau cu capetele de pereți, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-l implorau să le ridice morții. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în petrecere cu niște căzături de kiramele adunate de prin șanțuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea ființe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri și mai grozave. În porți începuseră să apară leșuri fără cap. Rudele retezau căpățînile răposaților cu toporul ca să sperie ciuma și le așezau tivgele între picioare. Pe dîrele de sînge scurs se adunau roiri de muște și ele bîntuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoții de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume și s-adoarmă pe cei ce aveau de gînd să-i jefuiască. Cu brațele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beți și besmetici pe sub garduri, nu înainte de a vîrî în gura morților cîte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloșia. Așa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopții, ai fi zărit în porți niște ciungi rînjind la lună, cu lumînări în stînga ce mai rău îi lumina și-i făcea și mai înspăimîntători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil și nu mai mîncau decît ștevie. Orașul se pustia, dar boerii nu se mișcau de dincolo de perdelele lor grele, pîndindu-l pe Princepe. Acesta tot între cărțile sfinte ședea, rugîndu-se. Era tare de suflet și asta dacă mai ținea, pe toți avea să-i prăpădească. Răsunau glasuri de preoți jelind morții printre fumurile verzi:

Mergi la mama ta, pâmîntul, moale ca lîna pentru cel drept! Des- chide-te, pămînt, să nu-l apeși! Acoperă-l cu haina ta!

Și nu mai ploua, nici măcar puțină rouă pe pămînt nu se lăsa. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sticloase în care vi- sau că se scaldă în mare sau în rîuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morților, roșie ca jăratecul. Le ardeau pîntecele și din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare. Îi durea capul și usturoiul de la gît și oțetul nu le mai folosea la nimic. În nebunia lor văpseau pereții cu catran să nu mai vadă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bîntuit nu era scormonit de sapele milo- gilor, nici ziua, nici noaptea, pentru că plînge, spuneau ei, și trebuia să-l lase să se odihnească, așa că pe care-i apucau înainte de asfințit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, pînă ce și aceste lăcașuri se umplură de cadavre și de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Luă foc Sfîntul Gheorghe Nou și arse pînă în temelii, peste două zile se aprinse și în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mistuiau ca rugurile îndopate cu morți. Aerul se făcea atunci dulce și deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fîlfîind leneș din aripele lor negre. Îi atrăgea moartea și se aprindeau din scîntei, prefăcîndu-se în ceva miraculos, de aur, în fionguri metalice incandescente. Ceilalți chițăiau ca șoarecii în văzduh și cădeau la rîndul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, în Pravila Semnelor, dar cărțile de noroc nu spuneau cînd se va potoli urgia. Fură îngropate clopotele și, cînd icoanele făcătoare de minuni se dovediră neputincioase ca și moaștele sfîntului Pantelimon, răufăcători și speriați se duseră și le batjocoriră de groază. Puțeau și umblătoarele de-ți muta nările pentru că se opriseră fîntînile și lumea murmura că nu mai are apă decît cea den Dîmbovița în care zăceau cu zgaibaracele în sus caii cioclilor, dărîmați de nemîncare.

O agonie lungă stăpînea orașul. Se îmbolnăviseră și cîteva cu- coane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudăreanu o plîngea pe-a lui și-o înmormîntă într-o luni. Cămărașul Ioanichie Costandachi se duse și el după nevastă la o săptămînă numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ame- nințarea. Femeile își pierduseră pudoarea și deveniseră cățele. Băr- bații lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua și cîntau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări și făceau toate ticăloșiile știute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gîrlă, ora- șul trăia din miile lui de lumînări, din sîngele celor cu gîtul retezat și din țipetele muierilor răsturnate sub bărbați. Atunci și-au pierdut fecioria multe copile neîncercate și nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neștiute ale trupului și amarnici copii au născut după aceea, fără tați știuți într-atîta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul.

Și pentru că nu era semn de mîntuire, niște țigani de lînga fîntîna
Boului dezgropară cu mare haraiman călușul și, învăluindu-l în pe- lin, îl jeliră și-l descîntară pînă ce ieșiră cu el în uliță. Avea cap de berbece și însămînța pămîntul de cîte ori îl vîrau în țărînă. Phalusul de lemn fu plimbat păgînește pe toate ulițele și scoaseră la urmă și nește paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, și aia cine știe unde găsită, și le huiduiră. Spre podul Beilicului sună pînă seara berbecele prin ostrețele gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Și-ntr-această lungă veghe împotriva morții se zvoni că a murit Malamos și că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimnițe, ochii milogilor, șandaliilor, ciungilor și deșuchiaților ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogații pîndeau fuga Princepelui spre Mogoșoaia, fugă ce nu se mai întîmpla.

„Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim în față!” scriau slo- vele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mîntuirea venea din altă parte. Rîul morții, Cocytos, umflat de lacrimile răposaților, se revărsa în jurul Infernului. În toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumînări mici, bătu apoi un vînt în miez de noapte și mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o știa. Decapitații fără dreapta ce le slujise să mănînce și să mîngîie, priveau cu ochi orbi noaptea plină de fan- tasme, în care se întorceau strigile în cohorte leneșe, parcă nemișcînd, spurcînd aerul cu strania lor frumusețe…