Soseaua nordului

Soseaua nordului de Eugen Barbu

ÎN PRIMĂVARĂ anului 1938 Mareș fusese eliberat din închisoare. Era o zi de mai, înăbușitoare, cu un cer plin de nori, cu furtună undeva în straturile înalte ale aerului. Bătea un vînt fierbinte, uscînd frunzele proaspete ale copacilor și se trezi dincolo de poarta pușcăriei pe o șosea albă, plină de praf, pustie, pierdută sub orizontul întunecat. Nu știa ce să facă. Într-unul din buzunarele pantalonilor rămași prea scurți, găsise cîteva hîrtii mototolite și vreo cîțiva lei cu care trebuia să-și plătească drumul pînă în oraș. Ca orice om care stă închis vreme îndelungată, rămase năucit de lumina de afară, trăgînd aer în piept ca după un înec, privind drumul și neștiind încotro s-o apuce. Gardienii îi spuseseră că dacă ar mai fi avut răbdare ar fi putut să se folosească de un autocamion al închisorii ce l-ar fi dus pînă în București, pentru că Jilava nu era prea departe de capitală. Dar cine mai are răbdare cînd e vorba de cîștigat cîteva minute de libertate? Privise chipurile asudate ale paznicilor și le spusese că vrea să meargă pe jos. Și poate ar fi mers pe jos pînă la București, deși trebuiau străbătuți mai bine de 15 kilometri, dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei, unde rămăsese cîtva timp, amețit.

Era slăbit. Lumina difuză a zilei de mai îi dădea dureri intense de cap. Sta să plouă, dar nu-i păsa. Chiar ar fi dorit să-l ude un potop de apă, să-l trezească puțin din amorțeala dureroasă în care intrase.

Nu plouase însă. Aerul devenise și mai fierbinte, în depărtare se auziseră tunete amenințătoare. Orizontul se aprinsese ca și cînd cineva ar fi mînuit un șalter uriaș, pe urmă totul se stinsese, și zgomote și lumină. Nu rămase decît un vînt călduț care mătura praful de pe drum. Mareș se ridicase și pornise încet, cu pași mici, privind năucit verdele proaspăt al cîmpului din jur. Pe la 4 după amiază îl ajunse un autocamion și un șofer cu fața tuciurie îi strigase din cabina lui:

• Unde mergi, măi frate de ești așa de prăpădit? Hai urcă!

Se săltase pe deasupra oblonului de lemn și căzuse peste o grămadă de pietriș. Era cald, praf. Cerul deasupra, albastru, adînc, cu păsări care lopătau leneș sub nori albi, pufoși. Tot mai dorea ploaia aceea pentru că în închisoare, 5 ani de zile, nu simțise niciodată biciuirea ei rece pe obraz, o auzise numai în nopțile de toamnă, curgînd la nesfîrșit, pe acoperișul de pămînt al reduitului, ca o tobă surdă, bătînd înfundat clipele timpului.

În piața Sfîntul Gheorghe coborîse, vîrînd mîna în buzunarele strîmte ale hainei ca să plătească șoferului. Acesta îi spusese, scuipînd pe caldarîm:

• Ce, ești nebun?
• De ce?
• Păi vrei să-mi plătești după ce abia ai ieșit de la mititică? Du-te mai bine de bea o țuică!
• De unde știi că am ieșit acum?

Șoferul rîse din toată inima:

• Ia te uită la dumneata! Îți miros hainele a ațifelnic de la o poștă! Ți-au intrat la apă de nu te mai ajung și o mai faci și pe contele! Cîte închisori crezi că sînt pe șoseaua asta? Zece? Una e și mare: Jilava. Hai să trăiești. Politic?
• Politic.
• Grivițean?
• Grivițean.

Șoferul scoase o țigară și i-o întinse:

• Fumezi?
• Acum, nu.
• V-a scos sufletul, nu le-ar mai muri mulți înainte. Sănătate, măi frate!

Cîtva timp rătăcise prin mulțime, simțind cum obosește. Se uitase în vitrinele magazinelor, așa cum ar fi făcut un orb, care și-ar fi recăpătat lumina ochilor pe neașteptate, asurzit de strigătele vînzătorilor de mărunțișuri. Nu se urcase în tramvai, deși era sfîrșit. Spre seară ajunsese în Grivița, abia tîrîndu-și pașii. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase, cu magazinele încărcate cu stofe prăfuite, cu fetele lui madam Ana, și strigătele vînzătorilor de ziare care anunțau ultimele vești din lumea largă, îl amețise. Galea negustorilor era neschimbată. Aceeași înghesuială de la ora 7 cînd ieșeau ceferiștii din schimb, năvălind în dughenele strîmte să cumpere americă și poplin, zăngănind din sufertașele goale, lîngă neveste și lîngă copii, aceeași mulțime a hamalilor și a provincialilor în fața clasei a III-a, tot vechiul fotograf, cu calul lui de carton și zgomotele grataragiilor. Îl cuprinsese o descurajare ușoară și nu mai simți atît de mult bucuria eliberării. Nu-l mai cunoștea nimeni desigur. Cu toată oboseala, nu se duse întîi acasă. O luă încet de-a lungul Griviței.

Trecu dincolo de Podul Grant. Deasupra Atelierelor plutea fumul jos, apăsător și negru, aburul umed al locomotivelor și pe zidurile Depoului de revizie, ceața obișnuită a stației de triaj era aceeași parcă. Se auzeau vagoanele în manevră și sirene gîtuite. Garniturile plecau spre Gara de Nord, cu zgomot de osii, un scîrțîit ce te îndemna la călătorie. Urcase pasarela de fier, privise lăzile de gunoi de sub ea, unde se aruncau resturile trenurilor internaționale, mari grămezi de carton, pachete cu ambalaje colorate și sticle ciocnite, de bere de Pilzen, staniol sclipind ușor în lumina amurgului de primăvară și trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă, de piele ieftină de vagon de clasa a III-a și de unsoare de roți, un miros plăcut și vechi, cunoscut. Sub el trecu un tren de seară, golit de călători. Prin geamurile luminate se vedeau chelnerii de la vagonul restaurant care strîngeau șervețelele albe, uitate pe masă. Alunecară pe șine frumoasele compartimente de pluș ale clasei I, cu o lumină moartă înăuntru ca într-un sarcofag scump. Geamurile deschise pentru aerisire lăsau să se vadă sclipătul mînerelor de aluminiu și lucirea mată a linoleumului de pe coridoare. La sfîrșit trecu locomotiva abia aruncînd zdrențe cenușii de fum care se încolăceau sub podul înalt. În cabina mecanicului, un om cu fața neagră, trasă, cu o bască lustruită de cărbune pe cap, ca un ceaun, fuma visător, privind trenurile garate alături, pe linii moarte. Se lăsa seara, la orizont; împletiturile de metal ale pasarelei de la Basarab, abia mai sclipeau. Șinele păreau dîre de var și terasamentele negre, umede, luceau ușor. Dintre bulumacii unși cu catran se ridicau aburi. Toată stația de triaj fumega într-o lumină verde și aurie, apoi cenușie și violetă și contururile cantoanelor erau în întuneric. Se aprindeau semafoarele deasupra liniilor: ochi verzi și roșii, plutind în fum, pierind și reapărînd, cum pier și reapar stelele în cer, toamna. Acarii stăteau pe macazele pline de ulei și fumau. Jos, sub el, la ferestrele unui tren care trebuia să plece mai tîrziu, femeile de serviciu spălau cu cîrpe murdare geamurile afumate. Vorbeau tare. Mareș le auzea glasurile. Una fluiera în silă, ostenită, abia aruncînd cîrpele în căldarea cu zoaie de alături. La poartă, sub acoperișul de tablă al intrării, se zăreau contramărcile lucind ușor în lumina becului. Portarul se certa cu cineva. Dincolo, în curte, sticleau bălțile de unsoare. Printr-o fereastră se vedea clasa unde învățase aproape doi ani. Și mai departe, geamul dispensarului, unde lucra Ina. Oare n-au dat-o afară? Ar fi căutat-o, dar nu voia să dea cu ochii de cineva. Era mai bine să nu se știe deocamdată că e liber. O să aibă și așa destul de furcă cu poliția. Trebuie să treacă din 15 în 15 zile pe la circumscripția de cartier. Aici nu-l vor mai primi niciodată. Își aduse aminte de drumul făcut cu Ina pe locomotivă, de haltele vechi, de gările ninse, de caii cu spinările umede la răscruci, de pompele de apă pentru aprovizionare, ca niște girafe și de rîurile înghețate de dedesubt. „Dacă o să cădem acum?“ „Nu cădem...“ Jos erau maluri de pămînt înghețat și pomi rari, încremeniți sub cerul vînăt. Cale liberă... Semnale verzi în noapte. Flăcările roșii ale cazanului luminau chipul fetei cu ochi neosteniți. „Mai mergi cu mine?“ „Mai merg, dar nu e voie... Ce fel de tren aveți? Oprește la toate cîrciumile...”

Noaptea de mai, mirosind încă a resturi scumpe de la trenurile internaționale, a fum și a cărbune răcit cu apă, se înstăpînise bine. Jos, la atelierele de tîmplărie, cîțiva bărbați chituiau geamurile sparte și înlocuite la ramele vagoanelor de clasa a III-a. Pe tejghele rămăsese un rumeguș trandafiriu și în colțurile atelierului cunoscut pîlpîia flacăra de acetilenă a lămpilor. Oamenii de la Revizie băteau osiile cu ciocane lungi de fier. Mecanicii aprindeau becurile de control și intrau sub locomotive. Cineva întreba unde îl găsește pe șeful de atelier. Coborî de pe pasarelă și apucă pe ulicioara îngustă a Depoului. Aceleași afișe ca altă dată: Mare Bal, mare. 2 lei intrarea. Sîmbata la sala Locomotiva. Dacă ar întreba pe cineva de aici, pe portar, despre Ina? Probabil că au schimbat și portarul. Mîine o să meargă la nenea Dobre, nunți-botezuri și o să afle ce-i cu ea. Ieși în Grivița.

Cartierul nu se schimbase. Aceleași case cu acoperișurile lăsate peste ferestre, aceleași maidane pustii. Înfloriseră salcîmii bătrîni și mirosul de cărbune se simțea mai puțin aici. De la Ateliere se auzeau ciocanele pneumatice din sala montajelor și sub sticlele verzi ale acoperișului sclipeau flăcări albastre și verzui. Privi lespezile curții luminate cu două becuri chioare.

Dincolo de drugii de fier vopsiți nu de mult, foșneau niște plopi tineri, abia înfrunziți. Siluiete negre de oameni treceau încoace și-ncolo. Nu, sîngele de pe pietrele astea nu-l putea șterge nimeni. Pereții ciuruiți ai oțelăriei fuseseră spoiți din nou, dar rănile lor nu puteau fi astupate cu var. Fiecare muncitor care trecea prin curtea Atelierelor și vedea zidurile acestea nu se putea să nu-și aducă aminte de anul 1933, de zilele lui februarie. Așteptați numai, domnilor, o să vie ziua...

Se întoarse spre gară, cu pași înceți. Sub coroanele salcîmilor străluceau felinarele Griviței, cu geamuri sparte și pline de praf. În grădini se trecuse liliacul. Peste șipcile gardurilor albite de vreme spînzurau cotoare carbonizate ca niște buchete de nuntă, ofilite la căldură. Pe aici oamenii n-aveau timp să le culeagă.

gasiti aici teatru radiofonic Soseaua Nordului............https://latimp.eu/soseaua-nordului-de-eugen-barbu-teatru-radiofonic-drama-la-microfon-1969/