Printul desertului

de AnnaE 101 citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Capitolull

— Umbrele lui Lawrence al Arabiei, șopti Billie Callahan, șocată. Prințul deșertului era un bărbat blond! Și‑a înlăturat șuvițele de păr arămiu de pe frunte, cu ochii ațintiți asupra călărețului ce galopa lângă ea pe calul negru, arab, peste dunele de nisip. Din cauza vântului care sufla în rafale, părul i s‑a învălmășit din nou peste frunte, biciuindu‑i obrajii. Părea că‑i atacă bluza și pantalonii, asemenea unui animal înfometat care o aștepta să‑și spună ultima rugăciune ca apoi s‑o devoreze.

Când motorul Jeepului s‑a oprit deodată lângă marginea drumului și a sărit din el, Billie s‑a gândit că ar fi fost o idee foarte bună să urce dealul din apropiere, ca să vadă cât mai avea de mers până în Zalandan.

În clipa în care a ajuns în vârful lui, s‑a simțit vulnerabilă și foarte singură, iar priveliștea care o înconjura îi dădea o senzație ciudată. Dune de nisip auriu se întindeau de jur împrejur, contopindu‑se la orizont cu cerul senin. O explozie de lumină radia râpele ce atingeau punctul acela dominant și dincolo de ele, o aștepta siguranța Zalandanului. Așa o îndrumase Yusef, dar nu putea reuși înainte ca furtuna să se potolească.

Vântul ridica și învârtea nisipul în mii de particule sălbatice, făcând ca vârfurile dunelor să se deplaseze ca vârtejurile unui ciclon.

S‑a gândit că era mai bine să se întoarcă la adăpostul Jeep‑ului. Înainte să coboare dealul, a aruncat o ultimă privire spre călărețul dinamic și grațios, îmbrăcat într‑o manta de lână cu glugă, ce contrasta teribil cu pielea neagră, strălucitoare a calului. Un prinț al deșertului, s‑a gândit fermecată.

O sabie și un harem care să‑l însoțească și imaginea ar fi fost completă. Venea din direcția râpelor și probabil că locuia în Zalandan, dar arăta mai degrabă a tâlhar sau a șeic beduin, decât a locuitor dintr‑un oraș. Acesta a fost motivul pentru care s‑a oprit să‑l privească mai bine în clipa în care el s‑a apropiat. Părul lui nu era negru ca pana corbului cum se așteptase, ci blond închis, arzând parcă în soare. În cele câteva luni de când se afla în Sedikhan, nu văzuse niciodată în țara aceea vreun băștinaș blond.

Oricine ar fi fost, nu trebuia să aștepte ajutorul lui, s‑a gândit cu teamă. Cu siguranță nu călărea în direcția ei și părea mai degrabă o amenințare decât o salvare, deși, după îmbrăcăminte și felul în care mânuia hățurile, avea ceva din aerul celor care locuiau în zona aceea. Nu trebuia să se bazeze decât pe propriile puteri.

Ajunse în vârful dealului și s‑a luptat să rămână în picioare. Rafalele încercau s‑o doboare și s‑o arunce ca și cum ar fi fost un alt grăunte din milioanele de fire de nisip pe care le dominau cu atâta ușurință.

— Ce dracu’ cauți în pustiul ăsta? Vocea aspră, masculină a făcut‑o să deschidă ochii și să descopere la câțiva metri pe însuși prințul deșertului, coborât de pe calul negru.

— Ce crezi că fac? a țipat ea ca să se facă auzită. Mi s‑a spus că furtuna de nisip face foarte bine la ten, așa că, uite‑mă chiar în mijlocul ei. Apoi a adăugat nervoasă: Încerc să rămân în viață, fir‑ar să fie!

O rafală de vânt a înlăturat părul blond de pe fruntea bărbatului.

— Nu‑i o treabă înțeleaptă, a spus apropiindu‑se și prinzând‑o de cot. Hai, trebuie să căutăm adăpost.

— Acolo mă duceam și eu, spre Jeep.

— Nu mai este timp, i‑a spus el.

Un fior de teamă i‑a săgetat inima.

— Mă descurc și singură.

— Mă bucur că ai atâta încredere în tine, a adăugat bărbatul, împingând‑o în spatele unor pietre pe care Billie nu le observase până atunci. Stai aici până‑l aduc pe Nick. Și a condus calul spre o altă grămadă din apropiere.

Billie s‑a așezat în spatele bolovanilor și s‑a simțit dintr‑odată foarte singură. Ce prostie să‑i fie frică! Curând, furtuna va înceta și își va putea continua drumul.

O pată luminoasă a apărut deodată prin perdeaua de nisip care o învăluise și bărbatul blond s‑a aruncat la pământ, lângă ea.

— Deocamdată nu e chiar așa de rău aici.

Ochii ei violeți s‑au mărit.

— Furtuna se va înteți? Cum, putea fi mai rău ca acum? A respirat adânc și a continuat cu mult curaj: De fapt stăm destul de bine între baza dealului și grămada de bolovani.

— Nu te minți degeaba, a spus el ridicându‑și gluga. Am văzut furtuni de nisip care au schimbat relieful cât ai bate din palme. Într‑o jumătate de oră, pe locul unde stăm, se vor forma dune de șase metri înălțime.

— De ce, vrei să mă liniștești? l-a întrebat ironic. Nu vrei să sper că vom supraviețui?

— Vom supraviețui, i‑a spus absent. Întinde‑te.

— Ce? l‑a întrebat mirată.

— Întinde‑te. Te voi acoperi cu trupul meu, iar mantaua ne va oferi, cât de cât, protecție.

— Dar nu vreau…

N‑a reușit să termine și imediat s‑a trezit trântită cu spatele în nisip. Bărbatul și‑a desfăcut pelerina, descoperind o cămașă albă și o pereche de blugi, apoi s‑a lăsat peste ea, blocându‑i orice gând. Billie simțea căldura trupului de deasupra prin hainele subțiri pe care le purtau amândoi. Deși străinul își lăsase toată greutatea pe coate și genunchi, de o parte și de cealaltă a corpului ei, Billie îi distingea, cu toată ființa, fiecare linie a trupului musculos, într‑o intimitate ce‑i îngreuna respirația. Fața ei atingea cămașa albă, moale, inspirând mirosul plăcut de lămâie, săpun și parfum bărbătesc.

— Nu cred că e necesar, a reușit să spună.

El a ridicat capul puțin, s‑o privească și șocul ce‑a cuprins inima lui Billie a fost mai puternic decât atingerea trupurilor. Doamne, era fermecător! Îi despărțeau numai câțiva centimetri și era convinsă că nu mai văzuse niciodată în viața ei o ființă atât de atrăgătoare. Figura lui era aproape clasică, dar tenul bronzat îi dădea grația unei statui de pe Acropole. Nu exista nicio curbă rigidă în buzele acelea senzuale, iar ochii albaștri erau cei mai senini pe care‑i întâlnise până atunci. Întotdeauna crezuse că ochii albaștri ascundeau ceva rece, distant, dar cei din fața ei erau calzi ca o zi de primăvară. Calzi, înțelegători și inteligenți. Inteligenți? Ceadjectiv ciudat pentru un bărbat așa de tânăr și de viril!

— Crede‑mă, e foarte necesar.

— Poftim? Uitase să protesteze. Îi privea fix ochii senini și gura frumoasă. Tu nu stai bine. Lasă‑mă mai bine să mă ridic.

— Ssst. I‑a zâmbit și zâmbetul acela i‑a luminat chipul blând, trezind senzații de nedescris în interiorul ei. Relaxează‑te, Anemonă sălbatică. Nu‑ți pierzi puterea dacă mă lași să te protejez câteva clipe. Vreau doar să‑ți apăr petalele gingașe.

Vântul vuia ca un suflet rătăcit. Particulele de nisip se izbeau cu putere de pelerina bărbatului și Billie a intrat în panică.

— Foarte poetic! a spus ea tremurând. Nu‑mi amintesc să‑mi mai fi spus cineva așa.

— Semeni cu o anemonă. Am știut asta din clipa în care te‑am zărit în vârful dealului, când vântul îți învârtea buclele strălucitoare și‑ți biciuia trupul delicat. M‑am gândit la o crizantemă, dar aveai mai multă putere decât ea. Așa e numai anemona. Da, cu siguranță ești o anemonă. Apoi ochii lui au cercetat‑o încet. Ți‑e frică, nu‑i așa? Am crezut că glumești, dar simt cum tremuri.

— Nu, a mințit ea, numai că n‑am mai văzut o furtună de nisip și nu știu la ce să mă aștept. Oricum în câteva minute eu…

— Ai timp suficient, Anemonă, a întrerupt‑o blând. Și n‑ar trebui să te rușinezi de teama pe care o simți. M‑am speriat îngrozitor când vântul a încercat să te împingă dincolo de deal. Nu știam sigur dacă aveai destulă putere ca să reziști, iar eu eram prea departe ca să te ajut. El a întins mai mult pelerina și gluga, apropiindu‑și obrazul de fața ei. Nu vei muri, Anemona. Voi fi mereu lângă tine. Vocea răsuna ca un murmur catifelat în părulei și Billieera fermecată de întunericul intim șicăldura îmbietoare ce‑i răscolea trupul. Vom trece împreunăde încercarea asta. Uită vântul, nisipul, furtuna. Gândește‑te la noi doi întinși aici, împreună, dăruindu‑ne unul celuilalt puterea. Știi cât poate fi de minunat? Doi oameni care se găsesc, se ating, se ajută și depășesc vârfurile. Gândește‑te…

Nu putea gândi, dar ce vis minunat era! Trupul lui peste trupul ei, într‑o apropiere atât de familiară, ca și cum ar fi stat așa și înainte de furtună; cuvintele lui intime… Intime? A fost zguduită de șocul acestor gânduri. Dar, nu, nu putea fi nimic intim între bărbatul acela atât de viril și femeia de lângă el, lipsită de orice farmec. Străinul făcea dragoste cu ea doar prin cuvintele lui și era o nebunie curată.

— E o nebunie! a spus încercând să‑l împingă. Mișcarea ei n‑a făcut altceva decât să apropie și mai mult trupul tare de deasupra, așa că s‑a hotărât să rămână întinsă și nemișcată. Ești nebun. Nu vreau să‑mi vorbești astfel.

— Te simți amenințată? i‑a șoptit sărutându‑i tâmpla. Bine, dacă ești nervoasă mă retrag, Anemona, dar asta nu te oprește să‑mi vorbești. Care e numele tău?

Anemona. Și cuvântul împrăștia în sufletul ei emoțiile în cascadă.

— Billie Callahan și nu sunt deloc nervoasă.

Chicotul lui s‑a împrăștiat ca o boare caldă, înlăturând pentru puțin timp tensiunea dintre ei.

— Ai dreptate, nu ești. Ce făceai în mijlocul deșertului, Billie Callahan?

— Eram în drum spre Zalandan, când mi s‑a defectat motorul Jeep-ului. Mergeam în vizită la cineva, cam la douăzeci și cinci de km de aici.

— La cine?

— La familia Yusef Ibraheim. El a simțit ceva ciudat în vocea ei. L‑am cunoscut acum câteva săptămâni când am stat alături la un meci și m‑am oferit să‑l duc acasă.

— E iubitul tău? O durere ascuțită a străpuns atmosfera plăcută dintre ei.

— Nu, dar se simte dator și se erijează în apărătorul meu. Am crezut că întorcându‑se acasă o să uite de mine, dar n‑a fost așa. Atunci m‑am hotărât să părăsesc Marasef‑ul în toiul nopții și am pornit spre Zalandan.

— Înțeleg. Tonul lui era grav. Nu știu de ce nu pricepe că te poți descurca și singură. Aș vrea să știu totuși ce a determinat reacția ta. Vrei să mă luminezi, Anemona?

— Billie, l‑a corectat ea. N‑avea de gând să‑l lumineze, să‑i spună că circumstanțele înconjurătoare și impulsivitatea ei fuseseră singurele motive. N‑are importanță. Nu ne cunoaștem, așa că nu văd de ce te‑ar interesa.

— Mă interesează chiar foarte mult, a spus el. Mă intrigă, mai exact. De prima dată când te‑am zărit am știut că vei fi pentru mine o sursă de adevărată fascinație și încântare. Dacă n‑ai de gând să continui povestirea cu Yusef, poate‑mi spui totuși, ce treabă ai în Sedikhan. Nu vezi prea mulți americani în zonă, cu excepția celor care lucrează în petrol. Ești angajată la una dintre companii?

Era o presupunere logică, având în vedere că Sedikhan‑ul era una dintre cele mai bogate regiuniîn petrol, din întreaga lume. Ea și‑a dorit dintr-odată să poată răspunde afirmativ.

— Nu, joc într‑un film de lung metraj, Aventură în deșert,carese toarnă într‑un sat de la periferia orașului Marasef..

— Eștiactriță?

— Am jucat foarte bine când am primit primul rol. Așa mi‑a spus regizorul. A făcut o pauză lunga, după care a reluat: De fapt, mi‑a spus că am fost eficientă. Știm amândoi că nu sunt prea talentată, dar el mă apreciază pentru expresivitate.

— Cu asta sunt de acord. El și‑a coborât capul și a privit adânc în ochii violeți, umbriți de gene lungi. N‑avea o față deosebit de frumoasă, dar era ceva atât de sensibil și de atrăgător în forma buzelor, ceva de o sinceritate dezarmantă în ochii aceia minunați, care‑i încântau pur și simplu sufletul. Și eu îmi doresc să‑ți văd chipul cât mai des pe perna mea, în fața mesei, la micul dejun și…

— Nu trebuie să‑mi spui astfel de lucruri, l‑a întrerupt repede.

— Îmi pare rău. Dar vocea lui nu părea să se scuze. Continuă. Parcă spuneai că nu ești o actriță prea bună.

— Groaznică! Dar n‑are nicio importanță pentru că probabil ăsta va fi ultimul meu film. Am acceptat rolul mai mult ca să pot vedea Sedikhan‑ul. Îmi place să vizitez locuri noi.

— Anemonă. Și, de data aceasta părea gânditor. Chiar și anemonele își au rădăcinile lor. Ai familie, Billie?

— Nu, am crescut la orfelinat și poate de aceea pentru mine fiecare loc din lume are ceva deosebit. Așa că vezi, nu pot fi o anemonă, pentru că nu am rădăcini. Sunt asemenea țiganilor nomazi și‑mi place viața mea așa cum e ea acum.

— Nu trebuie să te superi, nu vreau să te schimb, Billie; asta ar însemna să stric ordinea firească a lucrurilor. El i‑a mângâiat obrazul cu obrazul lui. Dar a crește, a înflori și a te dezvolta nu înseamnă să te schimbi. Aș vrea să te urmăresc, Anemona.

— Ești nemaipomenit! N‑am mai întâlnit pe nimeni care să‑mi vorbească așa. Anemone și filosofie. Așa ești mereu?

— Cea mai mare parte a timpului, a spus el simplu. În urmă cu câțiva ani am trecut printr‑o experiență foarte dureroasă, care m‑a învățat că viața e scurtă și nu merită să fie trăită în minciună.

— Poate fi periculos, a zis Billie încet. De multe ori, sinceritatea te face vulnerabil.

— Dar îți deschide sufletul spre frumusețe, adevăr și dragoste, a continuat el liniștit. Te ajută să cunoști oameni ca Billie Callahan.

— Să cunoști?

— Sper, că atâta timp cât eu sunt sincer cu tine, să‑ți deschizi și tu inima și să vii spre mine, ca să te pot cunoaște. Crezi că e posibil?

În momentul acela putea crede că orice este posibil, alături de bărbatul a cărui voce era dulce ca mierea, iar cuvintele sunau clare, melodioase și sălbatice în același timp.

— Răspunsul meu nu contează pentru tine. Spune‑mi mai bine, faptul că suntem doi străini, te face să gândești altfel?

— De ce‑ar fi așa? Întotdeauna am știut ce vreau. Am ridicat capul și am zărit o anemonă în vârful dealului, în bătaia vântului. Era anemona mea. L‑a privit emoționată și el a înțeles tulburarea din ochii ei. Bine, tac, a spus chicotind. Știu că nu ești încă pregătită, dar trebuie să recunoști că am reușit să‑ți captez atenția, să te fac să uiți de furtună.

Cu siguranță, și‑a spus Billie în gând. Era mult mai sensibilă la furtuna de emoții de sub pelerină, decât la cea din jurul lor. Dar vântul sufla mult mai tare ca înainte și s‑a încordat dintr‑odată.

— Da, vremea se înrăutățește, a spus calm, ghicindu‑i gândurile și nu știu cât o să dureze. A căutat apoi, cu greutate, într‑unul din buzunarele cămășii și a scos o batistă, cu care i‑a acoperit nasul și gura, reîmprospătând aerul cu același miros de lămâie. Unele particule de nisip sunt foarte fine și te poți îneca, i‑a explicat.

— Bine, dar tu? l‑a întrebat îngrijorată.

— Mă descurc, a spus cufundându‑și fața în buclele de pe tâmpla ei. Ah, un buchet de crizanteme, mătăsos și mirosind delicios a Shalimar.

Era într‑adevăr Shalimar și se părea că el avea mai multe cunoștințe despre parfumurile sofisticate decât despre cel al florilor. Și de ce n‑ar ști? Bărbatul era minunat și probabil foarte căutat de femei.

— Iar ți‑e frică, i‑a spus neliniștit și nu mă lași să te ajut. Să fiu al naibii dacă am să aștept ca frica să te scoată din minți!

— Dar nu…

Ea a încercat să protesteze, dar a fost imediat întreruptă de chicotitul lui poznaș.

— Uite, am o idee. Întotdeauna am considerat că faptele sunt mai importante decât vorbele, a spus el căutându‑și un loc mai bun între șoldurile ei. Ce‑ar fi să te gândești la ce facem acum și nu la ce se întâmplă în jurul nostru.

— Pentru Dumnezeu, dar moartea bate la ușă și eu nu sunt nici pe departe o femeie sexy!

— Nu? Atunci îți bați joc de mine! Dinții lui i‑au ciupit delicat lobul urechii și Billie a simțit în stomac o fierbințeală stranie. Nu te teme, iubire! Nu vreau să te grăbesc. Stai liniștită lângă mine și gândește‑te numai la cât de mult te doresc și la toate lucrurile delicioase pe care ți le‑aș face. Câteva dintre ele ți le‑am șoptit deja la ureche. Gândește‑te la toate astea și lasă furtuna…

Să încerce? Nu se putea concentra decât la căldura aceea insuportabilă ce emana din trupul lui, la mirosul de lămâie, mirodenii și mosc și la cuvintele erotice pe care i le murmura. Oare toți bărbații făceau astfel de lucruri femeilor? Era așa de excitant! Oare proceda așa numai ca să‑i alunge teama? Ar fi vrut să‑l întrebe, dar se temea că‑i va răspunde cu același chicotit, devenit deodată atât de familiar. Nu, era mai bine să se relaxeze, să stea întinsă, să‑i asculte poveștile Șeherezadei și nu era nimic rău în asta. Nimic amenințător în străinul acela blond. Era sigură că nu i‑ar fi făcut nimic fără consimțământul ei, în ciuda dorinței arzătoare care nu‑i dădea pace.

Probabil că a zâmbit, pentru că l‑a auzit râzând.

— Îți place? Atunci ar trebui să încercăm și altceva. Brațele lui s‑au întins și au cuprins‑o într‑o îmbrățișare dureroasă. A așteptat ca el să continue, dar, dintr‑odată, trupul bărbatului s‑a contractat. Asculta cu flecare fibră. Ce asculta? Nu se auzea nimic. Vântul se oprise. Furtuna a stat, a spus calm. Și‑a ridicat capul și ochii senini ca cerul au clipit. Ești dezamăgită? Ajunsesem deja la poziția șaizeci și doi din Kama Sutra și am fi putut încerca câteva variante japoneze sau arabe. Păcat! Poate data viitoare. Sau vrei să continuăm?

— Nu, ai întrecut deja măsura. Cred că trebuie să pornesc să‑mi caut Jeep‑ul sub nisip.

— Dacă insiști, a adăugat el. Închide ochii să nu‑ți cadă nisipul de pe spatele meu când o să mă ridic.

Și într‑adevăr, după ce el s‑a retras, un val de nisip a umplut fața lui Billie, înlocuind căldura plăcută a trupului care o protejase până atunci. Realitatea a izbit‑o puternic. Pericolul fusese atât de aproape.

— Va trebui să săpăm după Jeep‑ul tău. Mai ții minte unde l‑ai lăsat?

Ea și‑a scuturat capul ca un cățeluș ud împrăștiind în jur fire de nisip.

— Cam la un kilometru de drum, dar n‑are niciun rost, oricum avea motorul stricat. Poate te pricepi să‑l repari.

— Nicio șansă, a spus el încruntându‑se. Pentru mine, interiorul unei mașini e ceva total necunoscut. Mă gândeam doar că ai ceva lucruri de valoare și, după ce le luăm, să pornim spre Zalandan.

— Nu, n‑am nimic. Doar chitara.

— Un prieten vechi?

— Da, a spus ea afundându‑și cizmele din piele de antilopă în nisipul moale, în timp ce‑și scutura blugii. Eu mă duc să văd de mașină, Iar tu caută‑ți calul dacă n‑a dispărut deja.

— Nu cred, eu și bătrânul Nick ne înțelegem foarte bine. O să‑l găsesc unde l‑am lăsat.

Cu asta, bărbatul a dispărut după grămada de pietre și Billie l‑a auzit chemându‑și calul.

Cum a rămas singură, a privit în jur și s‑a gândit dacă s‑ar fi descurcat fără ajutorul străinului, despre care nu știa nimic.

Jeep‑ul arăta ca o jucărie pe care un copil o umpluse cu nisip, apoi o părăsise plictisit, dornic de alte distracții. La câțiva metri de mașină, zăcea o ladă din care Billie a scos și a îmbrățișat repede o chitară veche.

— Billie! a răsunat numele ei atât de plin de înțelegere și simpatie, încât s‑a simțit dintr‑odată eliberată de disperarea din suflet.

Și‑a ridicat privirea și l‑a zărit în apropiere, cu hățurile în mână și toată bunătatea din lume în ochii lui senini.

— Nu s‑a stricat. N‑a sesizat lacrimile care‑i curgeau pe obraji. Mângâia inconștientă una din zgârieturile de pe suprafața instrumentului. O iau cu mine peste tot. Se uita la el fără să‑l vadă. Am cumpărat‑o cu douăzeci de dolari dintr‑un magazin de amanet din Santa Fé. Pe‑atunci aveam numai cincisprezece ani și lucram la o stație Peco. Niciodată nu mi‑am dorit ceva mai mult. A tras aer în piept, și‑a scuturat capul ca și cum ar fi vrut să înlăture imaginea din trecut. Ce prostie, nu?

El s‑a mișcat apropiindu‑se, cu ochii ațintiți asupra ei, încât Billie avea impresia că o ține în brațe.

— Nu e o prostie, Billie. Eu am crescut la o fermă din Rio Grande, iar mamei mele îi plăceau cărțile despre Vestul Sălbatic. Țin minte că o dată am citit una veche de Harold Bell Wright, despre un străin din est care dorea să înceapă o viață nouă acolo, schimbându‑și întâi numele. El i‑a mângâiat o șuviță rebelă de lângă ureche. Știi ce nume și‑a ales? Petic cel Cinstit. Știa că va avea necazuri, dar asta nu l‑a împiedicat să‑și spună așa. Numele ăsta însemna pentru el tot ce era mai valoros și mai cinstit în lume. Degetul lui arătător a atins aceeași zgârietură de pe lemnul chitarei, în timp ce ochii continuau să‑i privească fix pe ai ei. Petic cel Cinstit, Billie.

— Petic cel Cinstit,a repetat ea ca în transă. Cu fiecare secundă care trecea, ochii lui îi dădeau mai multă putere, mai multă dragoste. S‑a întors cu spatele, oprind emoțiile care‑i sufocau sufletul. A fost o furtună foarte puternică dacă a reușit să arunce lucrurile mele la distanțe așa de mari. S‑a îndepărtat, fără să‑l privească și a pus chitara în lada ei, pe bancheta din spate a Jeepului. Sunt gata! Nu cred că putem duce și lada pe spatele calului, așa că o las aici până când voi recupera mașina.

— Nu va fi nicio problemă. Avem în Casbah niște mașini cu care o vom trage și un expert în mecanică.

Casbah! Deci prințul avea și un adăpost exotic și chiar un harem.

— Îți sunt foarte recunoscătoare. S‑a întors și s‑a apropiat încet de cal. Bineînțeles că voi plăti toate cheltuielile necesare. Ți‑am pricinuit deja destule necazuri.

O urmărea atent în timp ce chipul lui se lumina treptat.

— Nicio problemă, Anemona. Te asigur că mi‑a făcut o deosebită plăcere.

S‑a întors să‑l privească încruntată.

— Nu trebuia să‑mi spui atâtea lucruri. Pot să uit…

— Ești foarte înțelegătoare, i‑a spus cuprinzându‑i talia cu mâinile calde și ridicând‑o în șa cu ușurință. Deși poate nu crezi, fiecare cuvânt a fost adevărat, Billie.

— Nu se poate, l‑a contrazis disperată. E nebunie curată. Suntem niște străini, nu știu nimic despre tine, cine ești, unde locuiești, care ți‑e numele…

El a tras de hățuri și calul a pornit la trap.

— Locuiesc în Casbah, în Zalandan, în regiunea condusă de șeicul Sedikhan-ului, a spus calm, în timp ce brațul lui o ținea strâns de mijloc într‑un gest protector. Numele meu este David Bradford.

Fișiere de descărcat

DOC
Printul desertului de Iris Johansen.doc
503 KB · 27 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›