Pseudostiinta

Introducere

Să vă spun cât de mult s-au agravat lucrurile. Copiii sunt învățați adesea – chiar de profesorii lor, în mii de școli de stat britanice – că, dacă își bâțâie capul în sus și-n jos, obțin o intensificare a fluxului sangvin în lobii frontali, lucru ce duce la creșterea capacității de concentrare; că, dacă-și freacă într-un anumit fel „științific” degetele de la mână, asta duce la îmbunătățirea „fluxului energetic” ce circulă prin corp; că în mâncarea procesată nu există apă și că, dacă ții apă pe limbă, lichidul va hidrata creierul pătrunzând direct prin cerul gurii. Toate țin de un program special de exerciții numit „Gimnastica Minții”. Vom dedica un spațiu destul de larg acestor credințe și, încă mai important, bufonilor din sistemul nostru de educație care le susțin.

Cartea aceasta nu este însă o adunătură de nonsensuri banale. Urmează un crescendo firesc, pornind de la nerozia șarlatanilor, trecând prin atenția care li se acordă în mass-media, continuând cu șmecheriile în valoare de 30 de miliarde de lire sterline ale industriei producătoare de suplimente alimentare, cu relele industriei farmaceutice și ale pieței sale de 300 de miliarde de lire sterline, cu tragediile studiilor științifice și ajungând până la cazurile de persoane care au nimerit la închisoare, au fost luate în derâdere sau chiar au murit, pur și simplu, din cauza proastei înțelegeri a statisticilor și a dovezilor, fenomen larg răspândit în societatea noastră.

La vremea faimoasei prelegeri a lui C.P. Snow despre „Cele două culturi” – cea a științei și cea umanistă – ținută acum jumătate de secol, absolvenții de discipline umaniste ne ignorau pur și simplu. Astăzi, oamenii de știință și medicii sunt depășiți numeric și ca putere de foc de armate vaste de indivizi ce se simt îndreptățiți să pună la îndoială lucruri dovedite – admirabilă aspirație – fără însă a se obosi să obțină o înțelegere rudimentară a chestiunilor în cauză.

Ați învățat la școală despre substanțele din eprubete, despre ecuațiile ce descriu mișcarea, ba poate și câte ceva despre fotosinteză, însă, tot ce se poate, nu vi s-a predat nimic despre moarte, risc, statistică și știința a ceea ce vă poate omorî sau vindeca. Prăpastia din cultura noastră se adâncește: medicina probată experimental, suprema știință aplicată, are de partea ei unele dintre ideile cele mai ingenioase din ultimele două secole și a salvat milioane de vieți, însă nu a generat nici măcar o singură expoziție dedicată subiectului la Muzeul de Științe din Londra.

Și asta nu pentru că ar lipsi interesul. Suntem obsedați de sănătate – jumătate din toate relatările despre știință din media au subiecte medicale – și bombardați necontenit cu povești și promisiuni cu iz științific. Însă, după cum veți vedea, ne obținem informațiile chiar de la acei indivizi care au demonstrat în repetate rânduri că nu sunt în stare să parcurgă, să interpreteze și să transmită credibil informația dovedită științific.

Înainte de a începe, haideți să marcăm teritoriul.

Ne vom apleca, mai întâi, asupra a ceea ce înseamnă să faci un experiment, să vezi cu ochii tăi rezultatele și să hotărăști dacă acestea se potrivesc cu o teorie anume ori dacă vreo soluție se dovedește mai atrăgătoare. Acești primi pași vi se vor părea, poate, copilărești și condescendenți – exemplele sunt, nimic de zis, înviorător de absurde, însă au fost toate, cu credulitate și mare aplomb, promovate în mijloacele populare de informare în masă. Ne vom apleca asupra atracției exercitate de poveștile cu parfum de știință despre trupurile noastre și asupra confuziei pe care o pot produce.

Ne vom îndrepta apoi spre homeopatie, nu fiindcă ar fi importantă sau periculoasă – nu e – ci pentru că este modelul ideal pentru a învăța despre medicina experimentală: pilulele homeopatice sunt, până la urmă, mici dropsuri de „zahăr” ce par să funcționeze, așa că întruchipează tot ce trebuie să știți despre „teste corecte” și despre cum putem fi induși în eroare și făcuți să credem că orice intervenție e mai eficientă decât este de fapt. Veți învăța tot ce e de știut despre ce înseamnă un experiment reușit și despre cum să vă prindeți când aveți de-a face cu unul eronat. Ascuns în fundal se află efectul placebo, probabil cel mai fascinant și mai puțin înțeles aspect al vindecării umane, care depășește cu mult o biată pilulă cu zahăr: e contraintuitiv, e straniu, e povestea adevărată a vindecării minte-corp și e cu mult mai interesant decât orice modele energetice cuantice cu închipuite efecte terapeutice. Vom trece în revistă dovezile privitoare la puterea sa și veți avea ocazia să trageți singuri concluziile.

Ne mutăm apoi către o miză mai mare. Nutriționiștii practică, de fapt, terapii alternative, însă au reușit cumva să se prezinte public drept bărbați și femei de știință. Erorile lor sunt mult mai interesante decât ale homeopaților, fiindcă au un grăunte de știință adevărată în ele; asta le face nu doar mai interesante, ci și mai periculoase, deoarece adevărata amenințare ce vine din partea acestor persoane prea pline de zel nu e că le-ar putea muri clienții – se mai întâmplă, rar, și asemenea cazuri, dar ar fi lipsit de delicatețe să facem tam-tam pe aspectul ăsta –, ci că subminează sistematic înțelegerea publicului în ce privește chiar natura dovezilor.

Vom avea de-a face cu prestidigitații retorice și greșeli de amatori care în repetate rânduri v-au indus în eroare în privința alimentelor și a nutriției și vom vedea cum această nouă industrie are rolul de a abate atenția de la adevărații factori de risc pentru sănătate; vom analiza și impactul său, mai subtil dar la fel de alarmant, asupra felului în care ne percepem pe noi și trupurile noastre, în special când vine vorba de tendința larg răspândită de a pune pe seama medicinei problemele noastre sociale și politice, de a ni le reprezenta după o schemă reducționistă, biomedicală și de a prefera soluții comode, înfățișate îndeosebi sub forma pastilelor și a dietelor la modă. Vă voi arăta că în universitățile britanice pătrund tot mai mult, pe lângă cercetări academice serioase despre nutriție, și o suită incredibilă de erori. În același capitol o veți găsi și pe doctorița favorită a nației, Gillian McKeith. Aplicăm aceleași metode, apoi, medicinei științifice și dezvăluim trucurile folosite de industria farmaceutică pentru a-i trage pe sfoară pe doctori și pacienți.

Vom avea de examinat, după aceea, felul în care media promovează înțelegerea eronată a științei, pasiunea oarbă a jurnaliștilor pentru istorii fără sens și cele mai întâlnite prejudecăți ale acestora când vine vorba despre statistici și dovezi, care ilustrează chiar motivul hotărâtor pentru care facem știință: ca să nu fim induși în eroare de propriile noastre experiențe personale și idei preconcepute, în sfârșit, într-o secțiune a cărții care mi se pare că transmite cele mai multe semnale de alarmă, vom vedea cum oameni aflați în poziții de putere, care ar trebui să se dovedească mai chibzuiți, comit încă greșeli grave, cu consecințe teribile; vom vedea cum falsificarea cinică a dovezilor de către media și transformarea lor în două tipuri diferite de temeri în privința sănătății au atins extreme primejdioase, ba chiar de-a dreptul grotești. Vă revine datoria de a observa, pe parcurs, cât de incredibil de bine înrădăcinate sunt asemenea lucruri în percepția publică, dar și să vă gândiți ce s-ar putea face în această privință.

Nu-i poți sili pe oameni să gândească articulat dacă nu se pun singuri în poziția de a o face. Dar la sfârșitul acestei cărți veți avea instrumentele necesare ca să câștigați – sau măcar să înțelegeți – orice dispută pe care alegeți să o susțineți, fie că e vorba despre cure miraculoase, vaccinuri, răutățile marilor companii farmaceutice, șansa ca legumele să prevină cancerul, cretinizarea articolelor cu subiect științific, temeri îndoielnice legate de sănătate, valoarea informațiilor aflate din auzite, relația dintre corp și minte, știința iraționalității, „medicalizarea” vieții de zi cu zi și altele. Veți fi văzut ce probe se află în spatele unor înșelătorii cu succes la public, dar, totodată, între timp, veți fi căpătat toate informațiile necesare despre procesul de cercetare, niveluri ale probelor, idei preconcepute, statistici (nu intrați în panică!), istoria științei, mișcări antiștiințifice și șarlatanii; veți fi dat, în drum, și peste câteva dintre uimitoarele povești pe care ni le pot spune despre lume științele naturale.

Nu va fi dificil deloc, fiindcă aceasta e singura lecție de știință la care vă pot garanta că cei care vor face greșeli stupide nu veți fi dumneavoastră. Și dacă, la sfârșit, tot nu veți fi de acord cu mine, să știți un lucru: tot n-o să aveți dreptate, dar o să vă înșelați cu mult mai multă vervă și fler decât vă puteți imagina acum.

Beri Goldacre

iulie 2008

1. CHESTIUNEA

Îmi petrec o groază de vreme stând de vorbă cu oameni care nu-s de acord cu mine – aș merge până într-acolo încât să spun că e modul meu preferat de petrecere a timpului liber – și necontenit dau peste persoane dornice să-și împărtășească părerile despre știință, în ciuda faptului că nu au făcut niciodată vreun experiment.

Nu au testat niciodată o idee ei înșiși, cu mâna lor; nici n-au văzut cu ochii lor rezultatul acelui test și nici nu au stat vreodată să se gândească, punându-și propria minte la contribuție, ce înseamnă rezultatele obținute pentru ideea pe care o testează. Pentru asemenea oameni, „știința” este un monolit, un mister și o autoritate, mai degrabă decât o metodă.

Desființarea unora dintre „invențiile” cel mai vădit pseudoștiințifice e o modalitate excelentă de a învăța bazele științei, în parte fiindcă știința are de-a face, în mare, cu demontarea teoriilor, dar și pentru că lipsa cunoștințelor științifice printre artiștii curelor-minune, promotori și jurnaliști ne oferă câteva idei foarte simple pentru a fi supuse testării. Cunoașterea lor științifică este rudimentară, așa că, pe lângă greșeli elementare de raționament, aceștia se bazează pe noțiuni precum magnetism, oxigen, apă, „energie” și toxine: idei demne de un absolvent de gimnaziu și bine ancorate în teritoriul chimiei amuzante pentru copii.

DETOXIFIEREA ȘI TEATRUL CLEIOS

Dacă tot vreți ca primul experiment pe care-l faceți să fie un adevărat talmeș-balmeș, să începem cu detoxifierea. Aqua Detox este o baie pentru picioare, unul dintre multele produse similare. A fost promovată fără discernământ în câteva articole foarte jenante din Telegraph, Mirror, Sunday Times, revista GQ și diverse emisiuni de televiziune. Iată un extras din Mirror.

L-am trimis pe Alex[1] la un nou tratament numit Aqua Detox, care scoate toxinele chiar sub ochii tăi. Alex spune: „Îmi așez picioarele într-un recipient cu apă, în vreme ce terapeutul Mirka varsă granule de sare într-o unitate de ionizare, care va ajusta câmpul bioenergetic al apei, încurajând corpul meu să elimine toxinele. Apa își schimbă culoarea pe măsură ce toxinele sunt eliberate. După o jumătate de oră, lichidul s-a făcut roșu la culoare…

O pune pe fotografa noastră, Karen, să încerce și ea. Se alege cu un lighenaș de bulbuci maronii.

Mirka diagnostichează un ficat obosit și probleme limfatice – Karen trebuie să bea mai puțin alcool și mai multă apă. Uau, ce virtuos mă simt!”

Ipoteza emisă de aceste companii e foarte clară: corpul tău e plin de „toxine”, orice ar însemna asta; picioarele tale sunt pline de „pori” speciali (descoperiți de savanți chinezi din vechime, nici mai mult nici mai puțin); îți bagi picioarele în bazin, toxinele sunt extrase și apa se face cafenie. Oare apa s-a făcut cafenie din cauza toxinelor? Sau e doar mascaradă?

O modalitate de a testa asta e să vă duceți la un salon cosmetic, la o sală de îngrijire corporală ori la unul din miile de locuri pe care le puteți găsi pe internet, să vă faceți tratamentul cu Aqua Detox și să scoateți picioarele din apă după ce terapeutul iese din încăpere. Dacă apa se face maro fără picioarele dumneavoastră înăuntru, atunci nu s-a făcut așa de la picioarele dumneavoastră ori de la toxine. E un experiment controlat: totul e la fel în ambele situații, cu excepția prezenței sau absenței picioarelor.

Această metodă experimentală are anumite dezavantaje (și dezvăluie o lecție importantă, anume că trebuie să cântărim bine beneficiile și aspectele practice ale diferitelor forme de cercetare, lucru care își va arăta importanța în capitolele care urmează). Dintr-o perspectivă practică, experimentul „sus picioarele” implică subterfugii care v-ar putea face să nu vă simțiți cu conștiința împăcată. Însă e și costisitor: o ședință cu Aqua Detox vă va costa mai mult decât componentele necesare pentru a vă construi propriul dumneavoastră dispozitiv de detoxifiere, un model perfect al celui real.

Veți avea nevoie de:

• un transformator pentru baterii de mașină

• două cuie mari

• sare de bucătărie

• apă caldă

• o păpușă Bărbie

• un laborator de analiză complet echipat (opțional)

Experimentul de față implică electricitate și apă. Într-o lume de vânători de furtuni și vulcanologi, trebuie să acceptăm că fiecare își stabilește propriul nivel de toleranță la risc. Ați putea foarte bine să vă administrați un șoc electric foarte neplăcut dacă faceți experimentul acasă și există șansa să provocați un scurtcircuit instalației electrice. Dispozitivul nu prezintă siguranță, dar vă oferă o anumită relevanță pentru înțelegerea vaccinului ROR (rujeolă-oreion-rubeolă), a homeopatiei, a criticilor postmoderne ale științei și relelor industriei farmaceutice. Nu-l construiți.

Când dați drumul mașinăriei de detoxifiere pe bază de păpușă Bărbie, veți observa că apa se face maronie, datorită unui proces simplu numit electroliză: în mare, electrozii de fier se oxidează, iar rugina ajunge în apă. Însă acolo se mai întâmplă și altceva, un lucru pe care e posibil să vi-l amintiți ca prin ceață de la orele de chimie. În apă există sare. Termenul științific exact pentru sarea de bucătărie este „clorură de sodiu”: asta înseamnă că în soluție se află ioni de clor plutitori, cu sarcină negativă (și ioni de sodiu, cu sarcină pozitivă). Conectorul roșu de pe transformator e un „electrod pozitiv” și, aici, electronii cu sarcină negativă sunt răpiți ionilor negativi de clor, rezultând eliberarea clorului sub formă de gaz.

Așadar, clorul e eliberat de baia de detoxifiere cu păpușă Bărbie, cum se întâmplă și cu Aqua Detox; iar oamenii care folosesc produsul au integrat cu eleganță acea aromă înțepătoare de clor în relatările lor: e din cauza substanțelor chimice, explică aceștia; clorul iese din corpul tău, unde s-a adunat de la ambalajele de plastic pentru mâncare și de la anii în care te-ai bălăcit în apa tratată chimic a piscinei. „A fost interesant să văd cum se schimbă culoarea apei și să simt mirosul clorului care-mi părăsea corpul”, arată o mărturie ce face reclamă unui produs similar, Emerald Detox. Iar pe un alt site de vânzări: „Prima dată când a încercat Q2 [Energy Spa], partenerul ei de afaceri a zis că îi ard ochii de la atâta clor care ieșea din ea, rămășițe din copilărie și din vremea tinereții”.

Tot clorul acela care vi s-a acumulat în organism de-a lungul anilor. Un gând care-ți dă fiori.

Dar mai avem de verificat ceva. Există toxine în apă? Și aici dăm peste o problemă nouă: ce vor să zică cu „toxinele”? I-am întrebat asta în repetate rânduri pe fabricanții multor produse din gama de detoxifiere, însă o dau cotită. Își agită mâinile, vorbesc despre stresul vieții moderne, vorbesc despre poluare, despre mâncarea de tip fast-food, însă nu mi-au spus numele măcar al unei substanțe a cărei prezență s-o pot măsura. „Ce toxine sunt extrase din corp mulțumită tratamentului dumneavoastră?” întreb. „Spuneți-mi ce e în apă și o să caut în laborator.” Nu mi s-a dat niciodată un răspuns.

După multe asemenea fofilări, am ales două chimicale, cam la întâmplare: creatinină și uree. Sunt produse obișnuite rezultate din metabolismul organismului, de care rinichii scapă eliminându-le în urină. Cu ajutorul unui prieten, am urmat un tratament autentic cu Aqua Detox, am luat o mostră de apă maro și am folosit capacitățile de laborator disproporționat de performante ale spitalului St Mary’s din Londra pentru a vâna aceste două „toxine” chimice. Nu exista așa ceva în apă. Doar o grămadă de fier ruginit.

Acum, după aflarea celor de mai sus, cercetătorii ar putea face un pas înapoi, începând să-și revizuiască ideile privitoare la ce se întâmplă într-o baie pentru picioare. Nu ne așteptăm ca producătorii să facă asta, însă felul în care răspund la aceste descoperiri e foarte interesant, pentru mine cel puțin, deoarece stabilesc un model pe care îl vom vedea repetat peste tot în lumea pseudoștiinței: în loc să răspundă criticilor sau să țină cont de descoperiri pentru fundamentarea unui nou model, aceștia par să schimbe subiectul și să se retragă, definitiv, în poziții netestabile.

Unii dintre ei neagă acum că toxinele se materializează în cădiță (lucru menit să mă oprească să le mai măsor): corpul tău e cumva informat că a venit vremea să dea drumul toxinelor pe căile normale – oricare ar fi acestea, și oricare ar fi „toxinele” – doar că în cantități mai mari. Vreo câțiva admit acum că apa se face un pic maro și fără să-ți scufunzi picioarele în ea, doar că „nu la fel de mult”. Mulți brodează povești interminabile despre „câmpul bioenergetic”, despre care spun că nu se poate măsura, dacă nu pui la socoteală indicatorul „cât de bine te simți”. Absolut toți vorbesc despre cât de stresantă este viața modernă.

Și se prea poate să aibă dreptate. Doar că asta n-are nimic de-a face cu băile lor de picioare, care nu sunt altceva decât teatru: teatrul nu lipsește din niciunul dintre produsele de detoxifiere, cum vom vedea. Să continuăm cu unsoarea cafenie.

LUMÂNĂRILE DE URECHI

Ați putea crede că Lumânările Hopi pentru Urechi sunt o țintă ușoară. Însă eficacitatea lor a fost totuși promovată cu voioșie de Independent, Observer șiBBC, ca să numim doar câteva apariții pe suporturi media respectabile. De vreme ce oamenii aceștia sunt promotori cu greutate ai informației științifice, îi voi lăsa pe cei de la BBC să explice cum purced aceste tuburi de ceară goale pe dinăuntru să vă detoxifice organismul.

Lumânările funcționează, la aprindere, prin vaporizarea ingredientelor[2], producând un curent de aer circular înspre primul compartiment al urechii. Lumânarea provoacă o absorbție blândă, permițând vaporilor să maseze timpanul și canalul auditiv. Odată plasată în ureche, lumânarea formează o pecete ce permite cerii și altor impurități să fie extrase din ureche.

Dovada apare atunci când desfaci o lumânărică și descoperi că e umplută cu o substanță cu aspect familiar, ca de ceară, de culoare portocalie, care musai trebuie să fie ceară din urechi. Dacă vreți să faceți singuri testul, aveți nevoie de: o ureche, un cârlig de rufe, niște adeziv cu consistență gumoasă, o dușumea prăfuită, foarfecă și două lumânări de urechi. Recomand OTOSAN din cauza devizei lor: „Urechea este poarta către suflet”.

Dacă aprindeți o lumânare și o țineți lângă o suprafață prăfuită, veți vedea prea puține dovezi care să probeze sucțiunea. Înainte să dați fuga să vă publicați descoperirea într-o revistă științifică, să știți că cineva v-a luat-o înainte: un articol publicat în jurnalul medical Laryngoscope[3] după folosirea unor echipamente costisitoare de timpanometrie vorbește despre aceeași concluzie la care ați ajuns și dumneavoastră – că lumânările de urechi nu absorb nimic. Nu este așadar adevărată aserțiunea că doctorii ar condamna fără verificări terapiile alternative.

Dar dacă toxinele și ceara din urechi ar fi atrase înăuntrul lumânărilor pe o altă cale, mai ezoterică, așa cum se susține adeseori?

Pentru asta va trebui să facem ceva ce se numește experiment controlat, în care se compară rezultatele a două situații diferite, dintre care una este cea experimentală și cealaltă reprezintă condiția de „control”, iar singura diferență e dată de lucrul pe care vă interesează să-l testați. De aceea aveți două lumânări.

Introduceți una din ele în urechea cuiva, potrivit instrucțiunilor fabricantului, și lăsați-o până ce se consumă[4]. Prindeți cealaltă lumânare în cârligul de rufe și stabilizați-o în poziție verticală cu ajutorul adezivului: este „brațul de control” al experimentului. Rostul controlului este simplu: trebuie să minimizăm diferențele dintre două situații, pentru ca singura diferență reală dintre ele să devină factorul pe care îl studiem. În acest caz, factorul este: „Oare urechea mea produce cleiul acesta portocaliu?”

Luați lumânările și desfaceți-le. În lumânarea „din ureche” veți descoperi o substanță oranj de consistența cerii. În cea de „control” veți găsi o substanță oranj de consistența cerii. Există o singură metodă recunoscută internațional pentru identificarea cerii din ureche: luați un pic pe vârful degetului și atingeți-o cu limba. Dacă și experimentul dumneavoastră obține aceleași rezultate ca și al meu, ambele vor avea un gust foarte asemănător cu cel de ceară pentru lumânări.

Te scapă o asemenea lumânărică de ceara din urechi? Nu se știe, însă conform unui studiu publicat[5], care a urmărit pacienți pe parcursul unui întreg an de tratament cu lumânări, nu s-a constatat nicio reducere a cantității. Cu toate lucrurile de folos pe care le-ați învățat, poate, despre metoda experimentală, există ceva încă și mai important pe care ar fi trebuit să-l sesizați: e costisitor, plictisitor și mănâncă timp să testați toate leacurile scoase din mânecă de terapeuți ce vând cure-minune fără efect. Se poate însă face, și se și face.

PACHETUL DE DETOXIFIERE
ȘI „BARIERA PRAFULUI ÎN OCHI”

Ultimul element din tripticul nostru maroniu și cleios e format din pachetele pentru detoxifierea picioarelor. Asemenea ustensile sunt disponibile în majoritatea prăvăliilor bine cotate cu mâncare eco sau la distribuitorii locali Avon (e adevărat). Arată ca plicurile de ceai, cu o folie ce se trage peste picior și se prinde de acesta cu o margine adezivă înainte să mergeți la culcare. Când vă treziți a doua zi dimineața, vă izbește un miros ciudat, ce vine de la un Umax maroniu lipit de picior, înăuntrul plicului de ceai. Limaxul ăsta – s-ar putea să vedeți un model aici – ar fi, cică, format din „toxine”. Doar că nu este. Cred că puteți, deja, să vă gândiți la un experiment rapid care s-o arate. Eu vă ofer o opțiune într-o notă de subsol[6].

Un experiment este o cale de a stabili dacă un efect observabil – substanța cleioasă – are legătură cu un proces anume. Dar puteți despica firul în patru și într-o manieră mai teoretică. Dacă examinați lista cu ingredientele aflate în aceste pachete, veți vedea că au fost alese cu multă grijă.

Primul lucru pe listă este „acidul pirolignos” sau oțetul de lemn. E o pulbere cafenie cu proprietăți foarte „higroscopice”, cuvânt care înseamnă că atrage și absoarbe apa, precum acele punguțe cu siliciu ce sunt livrate împreună cu ambalajul produselor electronice. Dacă există vreun pic de umezeală prin zonă, oțetul de lemn o va absorbi și va deveni o pastă maro care se simte caldă la contactul cu pielea.

Care este celălalt ingredient de bază, numit pompos „carbohidrat hidrolizat”? Un carbohidrat e un șir lung de molecule de zahăr lipite unele de altele. Amidonul, de exemplu, e un carbohidrat care în organismul uman este transformat gradual, de enzimele digestive, în molecule individuale de zahăr, care se pot absorbi. Procesul de spargere a unei molecule de carbohidrat în zaharuri individuale se numește hidroliză. „Carbohidratul hidrolizat”, cum poate că v-ați dat seama până acum, cu toate că sună științific nevoie mare, înseamnă propriu-zis „zahăr”.

Zahărul, evident, devine lipicios când transpiri.

Mai e și altceva în pachetele astea? Da. E un utilaj nou pe care ar trebui să-l numim „bariera aburelii”, o temă recurentă în formele mai avansate de neghiobie pe care le vom parcurge mai târziu. Există un număr uriaș de mărci, dintre care multe oferă documente cât un cearșaf, pline de știință, pentru a demonstra că funcționează: au diagrame și grafice, la care se adaugă aparența de știință; elementul-cheie, însă, lipsește. Sunt experimente, spun ei, ce demonstrează că pachetele de detoxifiere fac ceva… dar nu vă spun în ce anume au constat experimentele sau care au fost „metodele”, ci vă oferă doar grafice arătoase cu „rezultate”.

Să ne concentrăm pe metodologie ar însemna să nu pricepem rostul acestor așa-zise „experimente”: nu este vorba despre metode, ci despre rezultatele pozitive, despre grafic și aparența de știință. Sunt reprezentări superficial plauzibile menite să alunge jurnaliștii care pun întrebări, o barieră de praf în ochi – o altă temă mereu repetată, veți vedea – și în forme mai complexe – prin zonele cele mai avansate ale falsei științe. Detaliile or să vă placă la nebunie.

DACĂ NU-I ȘTIINȚĂ, ATUNCI CE-I?

Descoperiți dacă băutul de urină, balansul pe crestele munților sau ridicarea de greutăți cu ajutorul organelor genitale le-a schimbat cu adevărat viața pentru totdeauna.

Emisiunea Extreme Celebrity Detox

(Vedete ale detoxifierii extreme)

de pe Channel 4.

Acestea sunt extremele absurde ale detoxifierii, însă ele dau seamă despre o piață mai mare, pilulele antioxidante, poțiunile, cărțile, sucurile, „programele” de cinci zile, țevile băgate în fund și îngrozitoarele emisiuni TV, pe care le vom lua în colimator, în special în capitolul despre nutriție. Dar mai e ceva în privința detoxifierii, ceva important, și nu cred că e de ajuns să se spună doar „toate astea sunt prostii”.

Fenomenul detoxifierii este interesant deoarece reprezintă una dintre cele mai gonflate inovații ale promotorilor, guru ai stilului de viață și ale celor care se ocupă cu terapiile alternative: inventarea unui întreg proces fiziologic, cu totul nou. În termeni de bază ai biochimiei umane, detoxifierea e un concept fără sens. N-are a face deloc cu cele naturale. Nu există, în manualele de medicină, nicio vorbuliță despre „sistemul de detoxifiere”. Că burgerii și berea pot avea efecte negative asupra corpului tău, asta e sigur; însă noțiunea că ar lăsa niște reziduuri specifice, care pot fi ca urmare a unui proces anume, unui sistem fiziologic numit detoxifiere, asta e o invenție a marketingului.

Dacă priviți un grafic al metabolismului, harta cât un perete de mare a tuturor moleculelor din corpul dumneavoastră, detaliile despre felul în care mâncarea este redusă la părțile sale constituente, apoi modul în care componentele sunt convertite dintr-unele într-altele, felul în care noii nutrienți sunt integrați în mușchi, oase, limbă, bilă, sudoare, muci, păr, piele, spermă, creier și tot ce vă face să fiți ceea ce sunteți, e greu de arătat cu degetul ceva care să aducă a „sistem de detoxifiere”.

Fiindcă nu are semnificație științifică, detoxifierea se poate înțelege mai bine ca produs cultural. Ca și cele mai bune invenții pseudoștiințifice, amestecă deliberat lucruri de bun-simț cu fantasme medicale bizare. În unele privințe, cât de mult crezi în așa ceva reflectă cât de mult vrei să practici autodramatizarea; sau, în termeni mai puțin prețioși, cât de mult ai parte de ritual în viața de zi cu zi.

Când trec prin perioade aglomerate, în care am parte din plin de petreceri, băutură, somn puțin și mâncare pe fugă, decid îndeobște – în cele din urmă – că am nevoie de un pic de odihnă. Așa că stau câteva seri pe-acasă, citind și mâncând mai multă salată decât de obicei. Modelele și vedetele, în schimb, se „detoxifiază”.

Trebuie să punctăm foarte clar un lucru, fiindcă e o temă recurentă în lumea științei făcute după ureche.

Nu e nimic în neregulă cu noțiunea de mâncat sănătos și cu abținerea de la diverși factori de risc pentru sănătate, ca abuzul de alcool. Dar nu la asta se referă detoxifierea: aceasta implică formule de sănătate instant, concepute să fie de scurtă durată, în vreme ce factorii de risc asociați cu stilul de viață au impact pe tot parcursul existenței. Sunt însă de acord și ca unele persoane să încerce cure de detoxifiere de cinci zile și să țină minte (ori chiar să învețe) cum e să mănânci legume; nu vor primi critici din partea mea.

Ce nu mi se pare în regulă e să pretinzi că ritualurile acestea se bazează pe știință sau chiar că ar fi noi. Aproape toate religiile și culturile au o anumită formă de purificare sau un ritual de abstinență care implică post, schimbări în alimentație, îmbăieri sau alte acțiuni, dintre care majoritatea sunt ambalate în discursuri de doi bani. Nu sunt prezentate ca știință, deoarece provin dintr-o eră în care termenii științifici nu existau în lexicon: totuși, Yom Kipur în iudaism, Ramadanul în Islam, celelalte ritualuri similare din creștinism, hinduism, credința Baha’i, budism ori jainism se referă toate la abstinență și purificare (printre altele). Asemenea ritualuri, întocmai ca regimurile de detoxifiere, bat la ochi – unii credincioși au aceeași impresie, sunt sigur – printr-o rigiditate fără sens. Postul hindus, de exemplu, dacă e ținut cu strictețe, durează de la apusul soarelui până la cu patruzeci și opt de minute după următorul răsărit.

Purificarea și mântuirea sunt teme atât de des întâlnite în ritualuri deoarece acestea răspund unei nevoi clare și atotprezente: cu toții facem lucruri regretabile din cauza circumstanțelor în care ne aflăm, iar ritualurile noi sunt inventate potrivit noilor circumstanțe. În Angola și Mozambic, ritualuri de purificare și curățire au fost concepute pentru copiii afectați de război, în special la foștii soldați-copii. Sunt ritualuri curative, în care copilul e eliberat și purificat de păcat și vină, de „contaminarea” cu războiul și moartea (contaminarea e o metaforă recurentă în toate culturile, din motive evidente); copilul este totodată protejat și de consecințele acțiunilor sale trecute, cu alte cuvinte de răzbunarea spiritelor celor pe care i-a ucis. Cum se poate vedea dintr-un raport al Băncii Mondiale din 1999:

Ritualurile de curățire[7] și purificare pentru copiii-soldați par să semene cu ceea ce antropologii numesc ritualuri de trecere. Și anume copilul suferă o schimbare simbolică de status, devenind din cineva care a existat într-un tărâm al încălcării sau suspendării normei (ucidere, război) o persoană ce trăiește acum într-un tărâm pașnic al normelor sociale și comportamentale, cărora li se supune.

Nu cred că merg prea departe cu toate acestea. În ceea ce numim lumea occidentală dezvoltată, căutăm iertare și purificare de cele mai extreme forme ale complacerii materiale: ne umplem cu droguri, băutură, mâncăruri nesănătoase, știm că facem rău și tânjim după o formă de protecție rituală împotriva consecințelor, un „ritual de trecere” ce marchează reîntoarcerea la norme de conduită mai sănătoase.

Prezentarea acestor diete de purificare și ritualuri a fost întotdeauna un produs existent în toate epocile; acum, când știința este schema dominantă de explicare a lumii naturale și morale, a binelui și a răului, e firesc că am ajuns să recurgem la o formă pervertită de justificare pseudoștiințifică pentru a ne mântui. Ca și multe alte nonsensuri din pseudoștiință, cel al „detoxifierii” nu reprezintă ceva ce ni se face de către exploatatori lipsiți de scrupule din afară: e un produs cultural, o temă veșnic repetată. Ne-o facem cu mâna noastră.

2. GIMNASTICA MINȚII

În circumstanțe normale, asta ar trebui să fie secțiunea din carte în care mă apuc să tun și să fulger împotriva creaționismului, în ropote de aplauze, deși aceasta este o chestiune marginală în școlile britanice. Dar, dacă vreți un exemplu mai la îndemână, să știți că în școlile de stat pretutindeni prin țară funcționează un imperiu vast al ofertei pseudoștiințifice, pe bani grei. Se numește Gimnastica Minții (Brain Gym), e întâlnit cam peste tot prin sistemul educațional, e înghițit pe nemestecate de profesori, este prezentat direct elevilor și suferă de o transparentă, rușinoasă și stânjenitoare lipsă a oricărui sens.

În inima Gimnasticii Minții se află un șir de exerciții complicate pentru copii, marcă înregistrată, ce „potențează experiența întregului proces de învățare al creierului”. Apa, de exemplu, îi preocupă mult pe autori.

„Beți un pahar de apă înainte de Gimnastica Minții”, ni se spune. „Component major al sângelui, apa e vitală pentru transportul oxigenului către creier.” Ferească sfântul să ți se usuce cumva sângele! Apa ar trebui ținută în gură, zic ei, fiindcă astfel poate fi absorbită direct în creier.

Se mai poate face și altceva pentru a pompa mai eficient sânge și oxigen în creier? Da, un exercițiu numit „Butoanele Creierului”. „Formați din degetul mare și arătător un C și plasați degetele de amândouă părțile sternului, chiar sub claviculă. Frecați ușor locul timp de douăzeci-treizeci de secunde, în vreme ce mâna cealaltă se odihnește peste buric. Schimbați mâna și repetați. Exercițiul stimulează fluxul de sânge bogat în oxigen să se reverse prin artera carotidă înspre creier, pentru a-l înviora și a crește concentrarea și relaxarea.” De ce? „Butoanele Creierului sunt chiar dedesubt și stimulează artera carotidă.”

Copiii pot fi dezgustători, și adesea pot dovedi talente extraordinare, dar încă n-am dat peste copilul care să-și poată stimula carotida prin interiorul cutiei toracice. I-ar trebui pentru asta forfecuța ascuțită pe care doar mami are voie s-o folosească.

Ați putea crede că neghiobia de mai sus e o fiță izolată, periferică, pe care m-am dat de ceasul morții ca s-o descopăr în vreo câteva școli izolate și prost conduse. Dar nu. Gimnastica Minții se practică în sute, dacă nu chiar în mii de școli publice din toată țara. Dețin o listă cu peste patru sute de școli care menționează nominal procedura pe site-urile lor, și multe altele o utilizează. Întrebați dacă la școala din vecinătate o fac. Chiar aș fi interesat să aflu ce reacție ar avea.

Gimnastica Minții e promovată de autorități locale cu atribuții în educație, cu fonduri guvernamentale, iar cursurile de pregătire se socotesc cursuri de formare continuă pentru profesori. Dar povestea nu se sfârșește doar la nivel local. Veți găsi Gimnastica Minții promovată pe site-ul Departamentului pentru Educație și Meserii, în tot felul de locuri, și se ițește mereu ca instrument pentru a promova „incluziunea”, ca și cum să-i bagi unui copil în cap pseudoștiință ar putea mai degrabă să amelioreze cumva inechitatea socială, și nu să o înrăutățească. E un vast imperiu al nonsensului ce infectează întregul sistem de învățământ britanic, de la cele mai mărunte școli primare până la conducerea centrală, și totuși nimeni nu bagă de seamă și nu arată că i-ar păsa.

Poate că, dacă ar trece la efectuarea exercițiilor de „încârligare” de la pagina 31 a Manualului de Gimnastica Minții pentru Profesori (aici trebuie să-ți împingi degetele unele într-altele după tot soiul de modele contorsionate), asta le-ar „conecta circuitele electrice din organism, pentru stăpânirea și concentrarea atât a atenției, cât și a energiei dezorganizate”, și ar ajunge, în cele din urmă, să le vină mintea la cap. Poate că, dacă și-ar mișca urechile cu degetele, după manualul Gimnasticii, ar „stimula formația reticulată a creierului să filtreze sunetele irelevante și să se concentreze asupra limbajului”.

Același profesor care le spune copiilor dumneavoastră cum inima pompează sângele în plămâni și apoi în corp le explică și că, atunci când fac exercițiul „Energizatorul” (mult prea complicat pentru a fi descris), „mișcarea înainte și înapoi a capului accelerează circulația sangvină în lobul frontal, în scopul unei mai bune înțelegeri conceptuale și gândiri raționale”. Și mai înfiorător încă, acel profesor a urmat un curs, a fost învățat aberațiile acelea de către un instructor, fără să se îndoiască și fără să pună întrebări.

În unele privințe, chestiunile respective sunt similare cu cele din capitolul despre detoxifiere: dacă doriți să faceți un exercițiu de respirație, e nemaipomenit. Însă creatorii Gimnasticii Minții merg mult mai departe. Căscatul lor special, teatral, marcă înregistrată, va duce la „oxidare sporită pentru o relaxare eficientă”. Oxidarea e fenomenul ce produce rugina. Nu e același lucru cu oxigenarea, cum presupun că au vrut să spună. (Și chiar de-ar vorbi despre oxigenare, n-ai nevoie de căscături aiurite pentru a-ți aduce oxigen în sânge: ca și majoritatea animalelor sălbatice, copiii au o fiziologie fascinantă și perfect adecvată pentru a-și regla nivelurile de oxigen și dioxid de carbon și sunt sigur că mulți ar prefera să fie învățați despre asta, despre adevăratul rol al electricității în organism ori despre atâtea alte lucruri din care Gimnastica Minții face un talmeș-balmeș, decât despre aberația asta vădit pseudoștiințifică.)

Cum poate un asemenea nonsens să fie atât de larg răspândit în școli? O explicație evidentă e că profesorii s-au lăsat orbiți de toate sintagmele astea lungi și șmechere precum „formație reticulară” și „oxidare sporită”. Se întâmplă că tocmai acest fenomen a fost studiat într-un fascinant set de experimente ale căror rezultate, publicate în ediția din martie 2008 a Journal of Cognitive Neuroscience, demonstrează elegant că oamenii vor îmbrățișa mult mai ușor o explicație falsă dacă aceasta e împodobită cu cuvinte tehnice din lumea științelor psihicului.

Subiecților li s-au prezentat descrieri ale unor fenomene variate din lumea psihologiei, apoi li s-a oferit la întâmplare o explicație pentru ele, aleasă dintr-o listă de patru. Explicațiile conțineau sau nu neuroștiință și erau explicații „bune” sau „rele” (cele rele fiind simple reformulări circulare ale fenomenului însuși sau vorbe goale).

Iată unul dintre scenarii. Experimentele au arătat că oamenii nu se pricep deloc să estimeze cunoștințele altora: dacă noi cunoaștem răspunsul la o întrebare de tip „știați că?” oarecare, supraestimăm capacitatea altor persoane de a ști și ele răspunsul. În experiment o explicație „fără psihologie experimentală” a fenomenului era: „Cercetătorii susțin că această supraestimare se produce fiindcă subiecții au probleme în a-și schimba perspectiva atunci când evaluează ce știu ceilalți, proiectând în mod greșit propria lor cunoaștere asupra altora”. (Aceasta era o explicație „bună”.)

O explicație „cu neuroștiință” – și încă una gogonată – era asta: „Scanările creierului indică faptul că fenomenul supraestimării se produce datorită circuitelor din lobul frontal, cunoscut pentru implicarea în autocunoaștere. Subiecții fac mai multe greșeli când au de evaluat cunoștințele altora. Oamenii se pricep mult mai bine să judece lucrurile pe care le știu ei înșiși”. O asemenea explicație aduce foarte puține lucruri în plus, cum vedeți. Pe deasupra, informația științifică e pur decorativă și irelevantă pentru logica explicației.

Participanții la experiment au fost împărțiți în trei grupuri: oameni obișnuiți, studenți la psihologie și specialiști în neuroștiințe, grupuri care s-au comportat foarte diferit. Toate trei au considerat explicațiile bune mai satisfăcătoare decât cele rele, însă subiecții din grupurile care nu erau formate din experți au considerat că explicația cu informații neuropsihologice relevante logic a fost mai mulțumitoare decât cea fără inutilitățile cu iz de știință. Mai mult, inutilitățile respective s-au dovedit deosebit de eficiente în a influența felul în care oamenii judecau explicațiile „rele”. Șarlatanii, desigur, cunosc prea bine aceste lucruri și adaugă explicații care sună științific la produsele lor de când există șarlatania pe lume, pentru a-și spori autoritatea asupra pacientului (într-o epocă, interesant lucru, în care doctorii se străduiesc să-și informeze mai bine pacienții și să-i implice în decizia asupra propriului tratament).

E interesant să cugeți un pic la motivul pentru care o asemenea împopoțonare e atât de seducătoare, până și pentru persoane care ar trebui să arate mai mult discernământ. Mai întâi, simpla informație din domeniul neuroștiinței poate fi văzută ca un indiciu surogat al unei explicații „bune”, indiferent de conținutul acesteia. Cum spun cercetătorii, „când au de-a face cu informații din neuropsihologie, oamenii sunt încurajați cumva să creadă că au căpătat o explicație științifică și atunci când nu a fost cazul”.

Și mai multe indicii pot fi găsite însă în vasta literatură ce are ca subiect iraționalul. Oamenii au tendința, spre exemplu, să evalueze explicațiile ce durează mai mult ca similare cu explicațiile „experților”. Mai este implicat și efectul „detaliilor seducătoare”: dacă le prezinți detalii înrudite (dar irelevante logic) ca parte a unei argumentații, asta face, se pare, mai dificilă decriptarea codurilor – și mai târziu rememorarea argumentului principal dintr-un text –, fiindcă atenția le este deviată.

În plus, e posibil să avem un fetiș victorian pentru explicații reducționiste în ce privește lumea.

Par, cumva, foarte în regulă. Când citim bolboroseli pseudoștiințifice în experimentul „falselor explicații neuropsihice” – și în pliantele cu Gimnastică Cerebrală – ne simțim ca și cum ni s-ar fi oferit o explicație fizică pentru un fenomen ce ține de comportament („o pauză de exerciții în sala de curs este înviorătoare”). Am făcut cumva ca fenomenele comportamentale să pară legate de un sistem explicativ mai cuprinzător, de științele materiei, o lume a certitudinii, graficelor și datelor lipsite de ambiguitate. Aduce a progres. De fapt, cum e adesea cazul cu explicațiile false, e chiar opusul.

Ar trebui, din nou, să ne concentrăm un moment asupra a ce are bun de oferit Gimnastica Minții, fiindcă, după ce rupi vălul de nonsens, vezi că aceasta susține pauzele frecvente, exercițiile ușoare intermitente și băutul de apă din belșug. Toate sunt de bun-simț.

Gimnastica Minții ilustrează însă alte două teme recurente în industria falsei științe. Prima e asta: poți folosi hocus-pocus – sau ceea ce Platon numea eufemistic un „nobil mit” – pentru a determina oamenii să facă lucruri rezonabile precum băutul de apă și pauza de exercițiu. Aveți poate păreri proprii în privința justificării sau proporției (analizând poate dacă e necesar și chibzuind la efectele secundare ale propagării nonsensului), însă în cazul Gimnasticii Minții nu mă pot abține să nu remarc că așa ceva nu e nici pe departe adecvat: copiii sunt înclinați să învețe despre lume de la adulți, în special de la profesori; sunt ca niște bureți ce așteaptă să fie îmbibați cu informație, cu moduri de a vedea lucrurile; figurile autoritare care le împuie capul cu aberații pregătesc terenul, dacă pot spune așa, pentru o viață de exploatare.

A doua temă e, poate, mai interesantă: luarea în posesie a bunului-simț. Poți lua o intervenție cât se poate de decentă, cum ar fi un pahar cu apă și o pauză de exercițiu, la care să adaugi nonsens, să faci să sune mai tehnic și tu să pari mai deștept. Astfel efectul placebo va spori, dar te poți întreba dacă nu cumva scopul primar e mult mai cinic și lucrativ: să transformi bunul-simț în ceva pentru care îți trebuie drepturi de autor, în ceva unic, înregistrat și deținut.

Vom vedea asta iarăși și iarăși, la o scară mai mare, în activitatea unor practicanți îndoielnici în domeniul sănătății, mai ales în zona „nutriționismului”, deoarece cunoașterea științifică – precum și sfaturile alimentare raționale – e pe gratis și ține de domeniul public. Oricine o poate folosi, înțelege, vinde sau pur și simplu dărui. Cei mai mulți concetățeni știu deja în ce constă o alimentație sănătoasă. Dacă vrei să scoți bani din asta, trebuie să-ți găsești o nișă de piață: ca s-o faci, trebuie s-o complici la maximum și să-i adaugi parafa ta îndoielnică.

Face cuiva rău? Ei bine, e cu siguranță o risipă, și chiar și în Vestul cel decadent, acum la vreme de recesiune, pare cam straniu să arunci banii pe sfaturi elementare despre alimentație sau pe pauze de exercițiu în școli. Dar sunt alte primejdii ascunse, cu mult mai corozive. Acest proces de profesionalizare a evidentului întreține un aer de mister inutil și distructiv în ce privește știința și sănătatea. Mai mult decât orice, mai mult decât deținerea lipsită de rost a evidentului, e un proces care te face neputincios. Mult prea des această eroare a privatizării bunului-simț se întâmplă în zone în care am putea prelua controlul, am putea s-o facem noi înșine, ne-am putea da seama de propriile capacități și abilități de a lua decizii raționale; în loc de asta ne hrănim dependența cu sisteme costisitoare și oameni din afară.

Dar lucrul cel mai înfricoșător e felul în care pseudoștiința te năucește de cap. Darea în vileag a Gimnasticii Minții, dați-mi voie să vă reamintesc, nu necesită vreo cunoaștere sofisticată, specializată. Vorbim despre un program care pretinde că „alimentele procesate nu conțin apă”, posibil aserțiunea cel mai ușor de contraargumentat peste care am dat săptămâna asta. Dar supa? „Toate celelalte lichide sunt procesate în organism ca hrană și nu satisfac nevoia de apă a corpului.”

E o organizație la limita iraționalului, dar care operează în nenumărate școli britanice. Când am scris despre Gimnastica Minții în rubrica mea de la ziar, în 2005, spunând „pauzele de exerciții – bune, aberațiile pseudoștiințifice – de tot râsul”, în vreme ce mulți profesori au debordat de încântare, alții, la fel de mulți, au fost indignați și „dezgustați” de ceea ce deciseseră că era un atac la exercițiile pe care le simțeau ca folositoare. Unul – director adjunct, nici mai mult, nici mai puțin – a întrebat: „Din câte îmi dau seama, nu ați vizitat sălile noastre de curs, nu ați pus întrebări nici profesorilor și nici copiilor, darmite să mai purtați vreo conversație cu unul dintre numeroșii specialiști în domeniu, așa este?”.

E musai să vizitez o sală de curs ca să aflu dacă există apă în mâncarea procesată? Nu. Dacă dau peste vreun „specialist” care îmi spune că un copil își poate masa ambele artere carotide prin cutia toracică (fără foarfecă), ce-aș putea să-i spun? Dacă dau peste un profesor care crede că, dacă-ți atingi degetele, conectezi circuitul electric al corpului, către ce ne îndreptăm?

Aș vrea să-mi imaginez că locuim într-o țară în care profesorii știu să adulmece aberațiile și să le spună stop. Dacă aș fi fost alt gen de persoană, m-aș fi dus să mă iau cu arțag de departamentele guvernamentale responsabile, cerând să mi se spună ce au de gând să facă în această privință, apoi să vă informez pe dumneavoastră despre mormăielile și stânjeneala lor defensivă. Nu sunt însă genul ăsta de jurnalist, iar Gimnastica Minții e atât de evident, atât de transparent prostească, încât orice ar spune ei n-ar putea justifica susținerile lor în apărarea programului. Un singur lucru îmi dă speranță, anume șirul constant de e-mailuri pe care le primesc pe acest subiect de la copii, care se distrează nespus aflând de prostia dascălilor lor:

Aș vrea să vă transmit un exemplu de Știință Proastă, pe proful meu care ne-a dat un fluturaș pe care scria: „Apa se absoarbe cel mai bine în organism dacă e băută des, în cantități mici”. Aș vrea să știu ceva: Dacă beau prea multă apă deodată, o să-mi curgă din fund?

„Anton”, 2006

Mulțumesc, Anton.