Razboinicii – volumul 1

Razboinicii George R.R. Martin volumul 1

INTRODUCERE
POVESTI DE PE SUPORTUL ROTATIV

George R.R. Martin

Traducerea: Marian Truță

Pe vremea când eram puști, în Bayonne, New Jersey, nu exis­tau librării.

Asta nu înseamnă că nu erau alte locuri de unde să poți cumpăra cărți. Erau sumedenie de magazine din care puteai să iei o carte dacă-ți doreai doar o ediție broșată. (În caz că preferai copertele cartonate, puteai lua autobuzul până la New York). Majoritatea acestor locuri erau ceea ce noi numeam pe atunci „bombonerii”, dar batoanele Her­shey și Milky Ways ori bomboanele de un ban erau exact cele care se vindeau cel mai puțin. Bomboneriile erau diferite între ele. Unele ofereau produse de băcănie, altele nu. Unele aveau sifon la dozator, altele nu. Într-unele găseai dimineața produse proaspete de brutărie și sandvișuri delicioase cât era ziua de lungă, pe când în altele aveau pistoale cu apă, cercuri din lemn și bile din cauciuc... Dar toate vin­deau ziare, reviste, benzi desenate și cărți broșate.

Pe când copilăream în mahalalele din Bayonne, bomboneria din cartierul meu se afla la intersecția dintre First Street și Kelly Parkway, peste drum de strâmtoarea Kill Van Kull. „Raionul pentru cărți” con­sta dintr-un suport rotativ mai înalt decât mine, făcut din sârmă, am­plasat chiar lângă rafturile cu benzi desenate... o așezare perfectă pentru mine din clipa în care lecturile mele au trecut dincolo de lumea cărți­lor amuzante. Aveam o alocație de un dolar pe săptămână, iar încer­cările de a împărți acel dolar între o bandă desenată de zece cenți (s-a ales praful de bugetul meu, când prețul lor a crescut la doisprezece cenți), o carte de treizeci și cinci de cenți, o acadea sau două, uneori un sfert de malț sau înghețată cu sifon și, rar, un joc de Skee-Ball la Uncle Milty’s mă puneau mereu în fața celor mai chinuitoare deci­zii. Dar mi-au șlefuit la maxim abilitățile matematice...

Rafturile cu benzi desenate și suportul rotativ pentru cărți aveau mai multe în comun decât simpla lor alăturare. Nici rafturile și nici suportul nu recunoșteau existența genurilor. Pe-atunci, supereroii încă nu erau așa răspândiți ca în zilele noastre. Firește, îi aveam pe Superman, Batman și JLA, cărora li s-au adăugat mai târziu Spider-Man și Fantastic Four. Existau, în schimb, tot soiul de alte benzi desenate: de război, polițiste, western, de dragoste, dar și hibrizi ciudați de genul Turok, Fiul Pietrei, în care indienii întâlnesc dinozauri și-i nu­mesc honkers. Pentru amuzament îi aveai pe Archie, Betty, Veronica și pe Cosmo, marțianul vesel. Copiii îi aveau pe Casper, fantoma prie­tenoasă și pe Baby Huey (dar eu eram mult prea sofisticat pentru așa ceva). Îl aveai pe Cari Barks, care desena Donald Duck și Unchiul Scrooge. Aveai benzi desenate „tunate”, benzi desenate despre manechine com­plet dezbrăcate și, desigur, seria Classic Illustrated ale cărei adaptări literare au reprezentat primele mele contacte cu toți scriitorii, de la Robert Louis Stevenson la Herman Melville. Și toate aceste benzi de­senate se găseau într-o deplină devălmășie.

La fel stăteau lucrurile și în cazul cărților de pe suportul rotativ. Era un singur suport de acest fel și avea atâtea „buzunare”, încât în niciunul dintre ele nu erau vreodată mai mult de unul-două exemplare dintr-un titlu. Am fost fan science-fiction de când un prieten de-al mamei mi-a dat, într-un an, de Crăciun, un exemplar din romanul lui Robert A. Heinlein, Have Space Suit - Will Travel (și care, pen­tru aproape un deceniu, a fost singura carte cu coperte cartonate pe care am avut-o), așa că eram mereu în căutare de romane de Heinlein sau de alte SF-uri, dar, cum toate cărțile erau amestecate, nu puteam să găsesc ce-mi doream decât dacă mă apucam să cotrobăi prin toate buzunarele suportului rotativ. Uneori mă așezam în genunchi ca să pot să verific și titlurile aflate la nivelul podelei. Pe atunci cărțile broșate erau mai subțiri, așa că fiecare buzunar putea cuprinde patru sau cinci volume diferite. Puteai găsi un titlu SF în format Ace Double, împreu­nat cu o ediție de masă a Fraților Karamazov, făcute la rândul lor sendviș de un roman lacrimogen și de ultimele isprăvi ale lui Mike Hammer. Dorothy Parker și Dorothy Sayers împărțeau același raft cu Ralph Ellison și Salinger. Westernurile lui Max Brand se frecau de romanele Barbarei Cartland (Barbara ar fi murit, dacă ar fi știut). A. E. van Vogt, P. G. Wodehouse și H. P. Lovecraft se înghesuiau împreună cu F. Scott Fitzgerald. Suspans, western, gotic, povești cu stafii, literatura engleză clasică, literatura contemporană și, firește, SF, fantasy și horror - le puteai găsi pe toate în acel suport rotativ dintr-o mică bombonerie aflată la colțul străzilor First Street și Kelly Parkway.

Privind înapoi, de la o distanță de aproape jumătate de secol, ob­serv că suportul acela rotativ a avut un impact profund asupra deve­nirii mele ca scriitor. Toți scriitorii sunt mai întâi cititori și toți scriem genul de cărți pe care am vrea să le citim. Am început iubind SF-ul și încă îl mai iubesc... dar, inevitabil, scormonind printre toate cărțile acelea m-am trezit interesat și de alte genuri. Am început să citesc lite­ratură horror atunci când mi-a atras atenția o copertă cu imaginea lui Boris Karloff. Robert E. Howard și L. Sprague de Camp m-au nără­vit la literatura fantasy, exact la timp pentru J.R.R. Tolkien cu Stă­pânul inelelor. Epopeile istorice ale lui Dumas și Thomas B. Costain înfățișau, tot lupte cu săbiile, așa că am început curând să citesc și acest gen, ceea ce m-a condus la alte perioade istorice și la alți autori. Când i-am descoperit pe rafturile suportului pe Charles Dickens, Mark Twain și Rudyard Kipling, i-am luat ca să citesc textele originale ale unora dintre povestirile mele favorite și să văd cât sunt de diferite față de versiunile din Classics Illustrated. Unele dintre cărțile de sus­pans descoperite pe rafturi aveau coperte atât de lascive, încât a tre­buit să le strecor pe furiș în casă și să le citesc doar când nu mă vedea mama. Ian Fleming și James Bond m-au introdus în lumea thrilleru­lui și a romanelor de spionaj, iar Jack Schaefer m-a introdus în lumea westernului. (Bine - trebuie să mărturisesc - n-am ajuns niciodată la romanele de dragoste sau la cele lacrimogene). Firește, știam care era diferența dintre space opera și un roman polițist dur sau un roman istoric, dar nu mi-a păsat niciodată de aceste diferențe. Îmi părea, atunci, ca și acum, că există povești bune și povești proaste și era singura deosebire care conta cu adevărat.

Punctul de vedere nu mi s-a schimbat prea mult în ultima jumă­tate de secol, dar în lumea editorilor și a vânzătorilor de carte cu sigu­ranță s-a modificat. N-am nici-o îndoială că încă mai există câteva suporturi rotative pe undeva, prin lume, cu toate volumele în devăl­mășie, dar în zilele noastre majoritatea oamenilor își cumpără cărțile prin lanțurile de supermagazine, acolo unde genul este rege. Litera­tura SF și fantasy acolo, suspansul dincoace, romanele de dragoste în spate, bestsellerurile în față. Fără amestecuri, vă rog să stați fiecare la locul vostru! Acum, pentru că așa numitul „roman epic” a devenit el însuși un gen, există o secțiune numită „Literatură”. Cărțile pen­tru copii și cele pentru adolescenți au fost separate.

Pentru vânzare presupun că e bine. Că e convenabil. E simplu să descoperi cărțile din genul care-ți place. Nimeni nu trebuie să se lase în genunchi în speranța că, în spatele unui volum intitulat Cum să câștigi prietenii și cum să influențezi oamenii, va descoperi Big Pla­net a lui Jack Vance.

Dar am sentimentul că nu-i bine pentru cititori. Și, categoric, nu-i bine pentru scriitori. Cărțile ar trebui să ne deschidă uși, să ne poarte în locuri în care n-am mai fost niciodată, să ne lărgească orizonturile și felul în care vedem lumea. Limitarea lecturilor la un singur gen zădărnicește totul. Ne limitează, ne face mai mici.

Totuși, zidurile genurilor sunt din ce în ce mai solide. În decur­sul carierei mele, am scris science-fiction, fantasy și horror și, câteo­dată, am creat niște hibrizi care aveau câte ceva din fiecare, uneori elemente de roman de suspans amestecate cu elemente de roman epic. Tinerii scriitori, care sunt acum la început de carieră, sunt descura­jați în mod programatic de editori și edituri să procedeze la fel. Noi­lor fanteziști li se spune că trebuie să adopte un pseudonim, dacă vor să scrie un roman science-fiction... și Dumnezeu să-i aibă în pază, dacă vor să încerce unul de suspans.

Totul, pentru a optimiza vânzările și presupun că și ajută...

Eu sunt de părere că așa ceva e un spanac și-l dau dracului.

N-o fi avut Bayonne librării pe când eram copil, dar a avut o mul­țime de pizzerii și cea mai bună pizza din lume mi se pare și acum una preparată într-o patiserie din Bayonne. Nu-i de mirare că e una din­tre mâncărurile mele preferate. Dar asta nu înseamnă că vreau să mănânc pizza în fiecare zi și să dau deoparte orice alt fel de mâncare.

Ce v-am spus are legătură cu cartea pe care o țineți acum în mâini.

Astăzi sunt cunoscut mai degrabă ca autor de fantasy, dar Război­nicii nu-i tocmai o antologie de fantasy... deși, are o doză bună de fantasy în ea. Gardner Dozois, coeditor al acestei antologii, a editat o revistă de SF timp de două decenii. Dar despre Războinicii nu s-ar putea spune nici că-i tocmai o antologie de science-fiction, deși are câteva povestiri SF la fel de bune precum cele din Analog sau Asi­mov’s. Războinicii conține și un western, câteva povestiri de suspans, o mulțime de ficțiuni istorice, ceva mainstream și vreo două poves­tioare pe care nici nu mă gândesc să le etichetez. Războinicii este suportul nostru rotativ.

Oamenii au vorbit despre războinici de când au început să spună povești. De pe vremea când Homer cânta mânia lui Ahile și când sume­rienii au scris Epopeea lui Ghilgameș, ne-au fascinat războinicii, soldații și luptătorii. Ei sunt prezenți în toate culturile, în tradițiile literare și în fiecare gen. Pe frontul de vest nimic nou, De aici în eternitate, Semnul roșu al curajului - toate acestea fac parte din canoanele noastre lite­rare, sunt învățate la școală în întreaga țară sau în lume. Fantasy-ul a oferit războinici memorabili precum Conan Barbarul, Elric de Mel­nibone și Aragorn, fiul lui Arathorn. SF-ul ne oferă imagini ale răz­boaielor și războinicilor din viitor în cărți precum Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein sau Războiul etern a lui Joe W. Haldeman, ori în epopeile spațiale ale lui David Weber, Lois McMaster Bujold și Walter Jon Williams. Pistolarul din westernurile clasice este un răz­boinic. Genul polițist a creat un arhetip al războinicului urban, fie acesta polițistul, asasinul plătit, șmecherul sau detectivul particular care se preumblă pe străzile sordide din prozele lui Chandler sau Ham­mett. Femeile războinice, copiii soldați, luptătorii de pe terenurile de fotbal, hoplitul grec și legionarul roman, vikingii, mușchetarii, cruciații, soldatul din al Doilea Război Mondial sau din Vietnam... toți aceștia sunt războinici și pe mulți dintre ei îi veți găsi între pagi­nile cărții de față.

Autorii din această antologie sunt vedete cu premii sau bestseller­uri la activ, reprezentând o mulțime de edituri și genuri diferite. Fie­căruia i s-a cerut același lucru - o poveste despre un războinic. Unii au ales să scrie proze care țin de genul în care sunt consacrați. Alții au hotărât să încerce să scrie altfel. În aceste pagini veți descoperi războinici de toate formele, mărimile și culorile, din toate perioa­dele istorice, de ieri, de azi sau de mâine și din lumi care nu au fost nicicând. Unele povești vă vor întrista, altele vă vor înveseli, multe dintre ele vă vor ține cu sufletul la gură.

Dar nu veți ști care, ce și cum, pentru că Gardner și eu le-am ames­tecat pe toate, în spiritul vechilor suporturi rotative de cărți. Aici nu există o secțiune de SF, nu există rafturi rezervate poveștilor isto­rice sau de dragoste, nu există pereți despărțitori sau etichete de vreun fel. Există doar povești. Unele scrise de autorii voștri preferați (spe­răm), altele scrise de autori despre care, poate, n-ați auzit (încă). Nădăj­duim ca, atunci când veți termina cartea, o parte din autorii din ultima categorie să fie trecuți la prima categorie.

Așadar, rotiți suportul de cărți și dați pagina. Avem câteva povești să vă spunem...

REGELE NORVEGIEI

Cecelia Holland

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate și respectate autoare de romane istorice, comparată de mulți cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris și binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer și Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acțiune se petrece în Imperiul Bizantin.

În povestea violentă și sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că știți să vâsliți), a cărei miză este mult peste așteptările celor care iau parte la ea...

I

Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prințul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-și cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru.

— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat.

Sweyn se trase furios de mustața lui cea lungă. Ochii îi scăpărau.

— N-am uitat. Va veni vremea și pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor.

— Așa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunți tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie și în iubitor de pungă.

Se răsuci pe călcâie și, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoțea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă.

— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn.

— Și pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef.

— Nu știu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.

În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulți dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn și Raef, dar și două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson și Bui Malacul. Raef se așeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui.

Conn îi era alături. Părul său negru și cârlionțat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi știa curiozitatea. Auziseră multe despre tovărășia Jomsvikingilor, despre cetățile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puși s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători și că toate lucrurile le țineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi și bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă niște soli decât căpetenii. Nu purtau veșminte scumpe, precum mătăsurile și blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit și lung.

— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri și mândri.

Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn și ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pișatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese și umpleau pocalele, chiar și pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse și își întoarse cupa goală cu gura în jos.

După ce terminară de mâncat și se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare și înălță pocalul, invocându-i și ono­rându-i pe Thor și pe Odin. Bărbații de la masă îi ținură iso­nul și băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis.

— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre.

Ținu cupa ridicată să-i fie umplută.

— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei!

Bărbații din sală urlară ațâțați. Printre armele care se agitau în aer și mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn.

— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe și Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se.

— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur și un trădător.

Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoț și mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură și roșu la față, Sigvaldi își ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră:

— De aceea, jur în fața zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Și nu voi renunța până nu am să-l văd înfrânt.

Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbați, de cei care ședeau la mese, mulți dintre ei Jomsvikingi, dar și de mulți alții care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn.

— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalți... o să vă urmați căpetenia?

Aruncă o căutătură piezișă la Conn, la masa de jos.

— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi și Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte și făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică.

Raef își ținu, îngrijorat, respirația. În sală se auzeau doar șoapte. Conn își ridică pocalul.

— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon față în față și să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei.

Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură.

Urmă o clipă de tăcere, pentru că toți văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăși într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau și-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obținuseră mai mult decât și-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.

În dimineața următoare Conn se trezi, se întinse pe lavița pe care dormise în sala cea mare și ieși în curte să se ușureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-și aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o față radioasă.

— Ei bine, tună el, parcă am promis niște lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că ești cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat.

Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc.

— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, și pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupți.

Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieșiseră la soare. Raef stătea în pragul ușii de la sală.

Conn se apropie de el.

— Ce am jurat aseară?

Chipul prelung și familiar al vărului său era lipsit de expresie.

— Ai spus că vei merge cu ei și ai să-l provoci pe Ducele Hakon față în față și n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei.

Uluit, Conn scoase un scâncet.

— Ce prostii spun la băutură! Dar e un țel pe cinste, nu-i așa?

— Așa aș zice și eu, răspunse Raef.

— Dacă-i pe-așa, atunci, să mergem.

II

Și astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogățiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-și oamenii să atace și să jefuiască fermele din ținut. Orice lucru capturat și care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burdușite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri.

Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule și coastă, jefuind țărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­țile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiștile de pe țărmuri, ținutul se ridica în șiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieșit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori și bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcția spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.

III

Pe Conn îl dureau mușchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-și membrele dureroase. Soarele arăta ca o bășică mare și porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui și abia dacă era tivit cu câteva zdrențe de nori. Marea întunecată se vălurea pe țărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monștri care se odihneau, zări preț de o clipă un rechin.

În lumina arămie a asfințitului leneș, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori pești la proțap sau în frigări își lăsau grăsimea să picure și să explodeze pe cărbunii încinși și câte un om ședea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un șuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei și se îndreptă spre el.

Căpetenia Jomsvikingilor ședea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în față, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ținând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, și-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi și lui Conn.

Acesta o luă și bău. Berea avea un gust noroios.

— Hakon trebuie să apară curând.

Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-și pal­mele de genunchi.

— Ți-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag și să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde.

Bui râse.

— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el.

— Așa-i, răspunse Sigvaldi și întinse mâna bătându-l pe Conn camaraderește peste braț. Ne-am luat o pradă babană și o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viață al Jomsvikingilor, băiete.

— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câțiva târgoveți pentru lanțurile lor de aur.

Auzind asta, Bui își lăsă capul pe spate.

— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse.

Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs.

— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveți să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea.

Bui încă îl privea pe Conn rece.

— Știi... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpănești ceva mai mult la asta.

— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse și plecă.

Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas.

Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase și întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca și cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roșiatic purpuriu, munții costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a ghețarilor.

Se vârî printre oamenii săi, adunați în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită și beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase și ședea alături de un om rănit, întins pe pământ.

Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era și cel mai tânăr dintre ei.

— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine.

Finn se ridică și se îndepărtă la trap... un băiat subțirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de dușcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul și aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală și de băut.

Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucați, peste o bucată de carne pe jumătate arsă.

— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn.

— Nimic, răspunse Conn.

Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak.

Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie și, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înțelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Își strânseră mâi­nile și se așezară, iar Conn așteptă până ce Aslak luă câteva înghițituri lungi dintr-un corn cu bere.

— Asta-i cea mai bună împărtășanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor.

Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-și aducă aminte de noap­tea aceea.

— Ești de pe aici, nu-i așa? întrebă el. Cum sunt țărmurile mai departe?

— Cum au fost și până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule și golfuri. Vânt din belșug. Piatră din belșug. Și oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici.

— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn.

Aslak îl salută cu cornul plin de bere:

— Jefuiești un aur nepotrivit.

Conn ridică și el cornul în semn de salut și bău.

— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne ațină calea, oricât i-am jefui poporul.

Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi și urechi.

— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greșeală dacă își închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător.

Aslak își șterse cu o mână spuma de bere din barbă.

— Hakon se trage din Uriașii de Gheață, care-s niște zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul și nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de așteptat.

— Așa să fie, spuse Conn și scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi lași și mie o bucată de carne.

Se ridică și se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslași, cam de aceeași vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieți plecați de la ferme, atunci când și-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn și de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput.

În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viață la sfârșitul ata­cului, așa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în liniște și în siguranță. Raef ședea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip și cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui și el pe vine.

— Este...?

Raef dădu din cap. Părul lins și spălăcit i se revărsă pe umeri.

— Nu mai are mult.

Conn se gândi la lupta din sat și spuse:

— Oamenii ăștia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi?

Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse.

— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri.

— Și ce va face până la urmă?

— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui!

Jomsvikingul, rotund ca un butoiaș de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei.

— Traiască regele Norvegiei, necheză el.

— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici?

— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat.

Conn aruncă o privire spre Raef.

— Vii cu mine?

— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui.

— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.