Razbunare ratata

Capitolul 1

— Londra în august e un iad, anunță Cherry O’Shann. Îi făcu acest anunț lui Rupert, motanul negru al restaurantului, care stătea în fața ei, lingându-și labele. Era o zi toridă, asfaltul sfârâia de căldură, vântul era uscat și toți, în afară de ea, erau la țară sau la mare.

— Aș dori să fiu și eu mulțumită ca tine, i se adresă ea lui Rupert. Îl botezase Rupert pentru că semăna în mod comic cu un unchi de-al ei. Mi-aș dori să savurez statul aici până la prânz, văzând aceleași fețe cunoscute, alegând din meniu ce e mai ieftin, nu ceea ce aș dori să mănânc. Aș fi vrut să consider vechiul birou de avocatură unde lucrez ca fiind Paradisul, cum crede angajatorul meu, domnul Julian Wright. Aș dori să nu-mi doresc tot timpul să scap de toate. Se spune că mulțumirea e o virtute, dar nu e mai degrabă un fel plăcut de a masca înfrângerea?

Rupert nu răspunse. Se întinse, dădu mânios din coadă și se așeză la loc. Cherry oftă și deschise ziarul. Nu era nimeni la ora aceea în restaurant să o admire, ceea ce era păcat. Cherry O’Shann arăta bine. Părul ei era roșcat-arămiu. Fruntea ei era largă, ochii mari și depărtați erau căprui, buzele pline, bărbia frumos conturată dând impresia de voință. Era o față atrăgătoare: vie și expresivă.

Era de înălțime medie, suplă și avea haine elegante, cât îi permitea salariul.

Cherry citea mereu anunțurile de oferte de serviciu, mai întâi. Nu stiai ce poți găsi acolo. Vreun fost prinț misterios putea căuta o secretară. Soția unui milionar poate dorea o tânără însoțitoare să meargă cu ea în jurul lumii.

Acum optsprezece luni, Cherry se gândea că terminase cu dragostea. Inima i se împietrise. Nu mai putea citi un roman de dragoste cu final fericit fără să vrea să-l arunce în foc.

Dacă ai fi întrebat-o ce gândea despre prietenie, ar fi răspuns:

— Nu există prietenie între două femei, cea mai bună prietenă îți va fura bărbatul.

Sau dacă ai fi întrebat-o care era părerea ei despre dragoste, ar fi zâmbit misterios și ar fi răspuns:

— Ce știu bărbații despre dragoste? Imediat ce pleacă de lângă tine, încep să flirteze cu prima fată frumoasă care le iese în cale.

Cherry fusese părăsită. Probabil cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unei fete sensibile. Aruncată ca un palton purtat. Dată la o parte de o inimă care alădată bătea nebunește pentru ea.

Cherry crezuse că toată lumea îi cunoștea rușinea. Dar în cele din urmă simțul umorului o salvase. Acum se gândea că dacă ar fi putut evada din Londra un timp s-ar fi vindecat complet. Să schimbe privelistea, slujba și oamenii.

Deodată, citind anunțurile, scoase un mic țipăt. Nu-și putea lua ochii de la un anunț.

„Scriitor, călătorind spre Insula Locus în căutarea culorii locale, caută pentru angajare tânără secretară. Trebuie să fie inteligentă și educată. Prezentați-vă la camera 24, Hotel Ritz”.

Numele Insulei Locus o făcuse pe Cherry să tresară. Insula Locus... locul unde cândva credea că își va întemeia o familie. Cât de des își imaginase asta! Nu doar din descrierile din scrisorile lui Simon, ci și din propria imaginație. Insula Locus, unde el o așteptase să-i fie mireasă. Acum optsprezece luni, scrisoarea lui îi spusese că se căsătorise cu altă fată. Cu cea mai bună prietenă a lui Cherry, căreia însăși Cherry îi dăduse o scrisoare de recomandare pentru Simon!

Nina Morris, drăguță, delicată, înșelătoare. Nina, care era acum soția lui Simon. Închise ochii și și-l imagină, cu părul lui blond, ochii lui veseli, înalt, lat în umeri. Nu e de mirare că i-a plăcut Ninei!

Cherry se hotărâse să nu se mai gândească la ei. Totuși, văzând numele de Insulei Locus, toată tristețea îi reveni și-i venea să se răzbune. Își strânse pumnii și în ochii ei se oglindi mânia și hotărârea.

Voi obține neapărat slujba asta, se gândi ea hotărâtă. Voi merge acolo cu acest scriitor și voi vedea ce au de spus. Nu va fi o zi plăcută pentru Nina când voi sosi!

Puse ziarul sub braț, ceru nota de plată, se duse la oglinda din partea cealaltă a sălii și își aranjă pălăria. Se va prezenta la interviu imediat. Ce dacă întârzia la biroul de avocatură.

Zece minute mai târziu se prezenta la recepția hotelului. Se gândea că acela care dăduse anunțul trebuia să fie bogat. Acest hotel era scump. Cherry crezuse că scriitorii locuiau în mansarde. Sau dacă trecuseră de faza asta, aveau vile la țară, cu mobilă din stejar și seminee. Dar nu în cel mai scump hotel din Londra. Avu o presimțire rea.

Dacă e un anunț fals? se gândi ea. Poate că nu e scriitor. Voi afla curând și dacă se dă la mine, vede el. Ochii ei căprui aveau o strălucire periculoasă.

Ciocăni la ușă și se auzi o voce bărbătească plăcută.

— Intră.

O clipă mai târziu se afla într-un living modern, în fața unui birou negru la care stătea un tânăr înalt și suplu cu părul saten, ochi cenușii și ochelari cu rame de baga.

— Aș dori să vorbesc cu domnul... Am venit pentru anunț.

Tânărul zâmbi. Avea un zâmbet fermecătoar. Prea fermecător, având în vedere că nu se cunoșteau, se gândi Cherry.

— Da, spuse el. Ia loc. Eu am dat anunțul.

Îl privi atentă.

— Dar am crezut... spunea că e vorba despre un scriitor.

— Ei bine, de ce n-aș fi un scriitor?

Nu știa ce să spună, dar își imaginase scriitorii fiind bătrâni, cel puțin scriitorii care aveau bani să călătorească în Indiile de Vest cu o secretară.

— Numele meu, spuse tânărul, e Nicolas Fitzgerald. Se scrie N-I-C-O-L-A-S, nu N-I-C-H-O-L-A-S. Vei ține minte?

Murmură ceva. Cu greu își reveni din uimire.

— Iar numele meu e Cherry O’Shann.

— Un nume frumos, comentă el. Parcă ar fi luat dintr-o comedie muzicală. Ești secretară?

— De ce n-aș fi? O irita. Nu numai că se purta familiar, dar era și puțin ironic.

— Ai dreptate. Dar m-am gândit că ești prea dominantă ca să fii o secretară bună. În plus, arăți bine. Asta nu distrage atenția celor pentru care lucrezi?

Cherry se rosi, mânioasă. Era gata să se ridice și să plece, dar își aminti ce însemna slujba pentru ea. Voia să se răzbune pe Simon și Nina.

Răspunse rece:

— Mulțumesc pentru compliment, dar am știut întotdeauna să-mi port de grijă.

Tânărul își dădu capul pe spate și râse.

— Așa deci. Știi câte candidate am văzut în dimineața asta? Cam cincizeci.

Probabil că era adevărat, se gândi ea. Era o slujbă atrăgătoare. Călătorie, aventură. Plus posibilitatea unei povesti de dragoste.

Dar Cherry nu voia o poveste de dragoste, ci răzbunare.

— Poate că ai văzut cincizeci, dar până acum n-ai angajat niciuna, nu-i așa?

— Nu, admise el. N-am angajat niciuna până acum. Așteptam să...

— Ce așteptai? întrebă ea.

Zâmbi.

— Poate te așteptam pe tine.

Îi venea să-l pălmuiască, ar fi meritat. Era un tânăr insuportabil. Dacă obținea slujba, va fi o plăcere să-l pună la locul lui. Se controlă și răspunse:

— De ce să mă aștepți pe mine?

Întinse picioarele lungi și privi tavanul.

— Când m-am hotărât să angajez o secretară să mă însoțească la Insula Locus, îmi imaginam cam cum ar arăta. Niciuna dintre celelalte candidate nu s-a potrivit cu ce-mi imaginasem, în afară de tine.

Cherry se ridică în picioare.

— Evident, anunțul a fost o glumă și dacă pe tine te amuză, te asigur că pe mine sau pe celelalte fete care și-au irosit timpul și au dat banii pe autobuz, nu. Vezi, te rog, să-mi dai doi silingi pe care i-am dat pe bilete și mă voi întoarce la biroul unde lucrez.

— Hei, se ridică și el, ce tot spui?

Își vârî mâinile în buznare și o privi enigmatic. Era foarte înalt, cam un metru nouăzeci. Era suplu. Nu te pripesti cu concluziile? Postul există. Merg în Indiile de Vest pentru culoarea locală și doresc o secretară. E așa de ciudat?

— Nu, răspunse ea.

— Salariul este de douăzeci de mii de lire pe an plus cheltuielile. Ce ai de spus?

— Nimic, spuse Cherry. Să-ți trimit recomandările?

— Recomandări? Nu-mi pierd timpul cu așa ceva. Dacă sunt prea bune s-ar putea să fie false și dacă nu sunt prea bune nu mi le-ai arăta, nu-i așa?

Mânia o cuprinse din nou.

— Sugerezi că as falsifica recomandările? întrebă ea.

— Nu înțeleg de ce n-ai face-o dacă nu le-ai obține altfel. Dar cum văd că te superi, nu insist. Întotdeauna cântăresc oamenii după înfățișare. Ce bun să fii scriitor dacă nu poți aprecia caracterul unui om?

— Vrei să-mi dai o probă de dictare?

— O, sunt sigur că poți stenografia. Nu gândesc prea repede, se scuză el zâmbind.

Se întrebă cu cinism dacă totuși gândea.

— Ce fel de cărți scrii? întrebă ea.

— Romane de dragoste. Plaje luminate de lună, palmieri, săruturi pasionate. Cred că-ți dai seama despre ce e vorba.

— Pare ciudat că un bărbat vrea să scrie așa ceva, nu se putu ea opri să remarce.

— De ce? întrebă el. La urma urmelor, și bărbații pot fi romantici, nu numai fetele. Dragostea e un subiect plăcut, ești de acord?

Buzele ei se strânseră.

— Nu știu la ce folosește, răspunse ea.

— Păcat, oftă el. Am auzit că Insula Locus e plină de romantism. Dar dacă nu ești romantică, degeaba. Poate că mă vei tempera.

***

Un sfert de oră mai târziu, când Cherry părăsi hotelul, acceptase slujba. Va călători cu el spre Insula Locus pe vaporul Oceanic, peste zece zile. Nu-și schimbase părerea despre el, dar voia să meargă acolo.

E un prost, se gândi ea, dar pare inofensiv și ar trebui să-mi pară bine.

Ar fi fost surprinsă să-l vadă după ce plecase ea. Începu să râdă. Râdea din tot sufletul. Își scoase ochelarii și-i aruncă într-un sertar al biroului. Își trecu mâna prin păr și redeveni vioi. Luă telefonul și formă un număr.

— Totul e în regulă, spune el pe un ton de om de afaceri. Mi-am luat o secretară. E frumoasă. Crede că sunt scriitor, deși nu are o părere prea bună despre inteligența mea. Sper să nu-și dea seama, asta ar strica tot.

Cherry îl anunță în acea seară pe patronul ei, domnul Julian Wright, că pleacă.

— Dar draga mea, nu-ți dai seama ce faci. Citise dintr-o carte juridică groasă, pe care o lăsă pe masă.

— Ba da, îl asigură ea. E genul de slujbă pe care mi-o doream. Am ocazia să călătoresc, să văd locuri noi, să ies din rutină.

— Dar rutina e plăcută, remarcă el serios.

Era un avocat slab, cu părul de culoarea nisipului, cu trăsături regulate, o frunte înaltă, o gură binevoitoare și ochi căprui.

— Urăsc rutina, protestă Cherry vehement. Această nouă slujbă e aventuroasă.

— Aventuroasă, spuse domnul Wright. Și cum rămâne cu siguranța ta? Nu-ți dai seama că siguranța e cel mai important lucru în viață?

— Nu cred, obiectă ea. Cred că majoritatea oamenilor lasă viața să treacă pe lângă ei pentru că se țin cu unghiile de siguranță.

— A, oftă el, ești tânără!

— Nici dumneavoastră nu sunteți prea bătrân. Aveți doar douăzeci și șapte de ani!

Era uimită că spusese asta. Ieri nu i-ar fi vorbit așa. Dar de când primise noua slujbă, parcă era alta. Simțea că Soarta intervenise în viața ei. Soarta o trimitea spre Insula Locus ca să se poată răzbuna pe cei care-i distruseseră viața.

Julian o privi gânditor.

— Îmi pare rău, spuse ea. Dar plec. De fapt, am acceptat deja cealaltă slujbă. Vă sunt recunoscătoare, domnule Wright, pentru că ați fost bun cu mine cât am lucrat pentru dumneavoastră.

— Presupun că nu mai e nimic de spus, remarcă el trist. Se mai înveseli. Ce-ai zice să luăm cina diseară?

Cherry era atât de surprinsă încât acceptă. Se întrebase adesea ce făcea el seara. Până acum și-l închipuise petrecându-și serile în vreun club. Dar în seara aceasta, Julian Wright se purtă neașteptat. Nu numai că o duse la un restaurant scump, dar comandă sampanie. Ca efect al băuturii, vorbi despre el însuși. Îi povesti când locuise la țară, de studenția de la Cambridge, de lunile când așteptase să fie angajat prima oară.

— Mi-e teamă că nu sunt chiar un avocat de succes, admise el. Disprețuiesti pe cei care n-au succes, Cherry?

Era prima dată când îi spunea Cherry.

— Nu știu, spuse ea. Cred că majoritatea fetelor așa fac. Dar e ridicol să spui că ești un ratat. Ești abia la început.

— Cred că aș avea succes dacă... Lovi cu pumnul în masă. Dacă aș putea să-mi depășesc timiditatea asta absurdă, acest complex. Când sunt singur țin pledoarii strălucite, dar imediat ce am public, chiar și o singură persoană, nu pot să mai spun nimic.

— Ai un singur ascultător în seara asta și pari elocvent, remarcă ea zâmbind.

— Da, dar în seara asta e prima dată în viața mea când am putut spune ce voiam. As putea să-mi depășesc emoțiile stupide dacă... Făcu o pauză, fărâmiță o felie de pâine și spuse: dar tu pleci.

— Ce legătură are cu mine? întrebă ea, surprinsă.

— Nu știu. Dar cred că ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Cherry. Asta m-ar ajuta, nu-i așa? Să mă facă să am încredere în mine și să spun ce am în minte în sala de judecată.

Se schimbase atât de brusc încât nu putea decât să-l privească. Era jenată că și ceilalți oameni din sală îl priveau. Vocea lui, de obicei blândă, răsuna în restaurant.

— E ridicol, spuse ea. Dacă voiai să te îndrăgostesti de mine, o făceai până acum.

— Poate, fu el de acord. Își dădu capul pe spate și râse. Vorbim prostii! M-am îndrăgostit de tine acum un an, dar timiditatea mea blestemată m-a oprit să-ți spun, presupun că n-are sens să-ți cer să te măriți cu mine și să rămâi în Anglia?

— Să mă mărit cu tine? La fel de bine și-ar fi închipuit că era soția chelnerului! Să mă mărit cu tine? repetă ea. E ridicol.

— De ce ar fi ridicol? întrebă el mânios. Ești logodită cu altcineva?

Dădu din cap că nu. Lampa de pe masă îi făcea părul să arate ca arama.

— Nu, sigur că nu! spuse ea. Dar e absurd să mă ceri așa în căsătorie. Nu avem nicio poveste de dragoste...

— Dar ți-am spus că sunt îndrăgostit de tine. Poveștile de dragoste sunt prostii.

— Nu cred, răspunse ea rece.

Uita că în ultimele otsprezece luni avusese același punct de vedere.

— Poveștile de dragoste, spuse Julian sunt refugiul celor slabi cărora le e teamă să dea piept cu viața. De acea, își fac visuri. Nu credeam că ești așa, Cherry. Credeam că ești curajoasă, de aceea aveam nevoie de tine.

Îi venea să râdă.

— Sunt flatată de cele ce ai spus, domnule Wright, dar nu te iubesc.

Se lăsă tăcerea. Cherry se simțea jenată. Julian încercă să prindă în furculiță o bucată de brânză, apoi o privi.

— Poate mă vei iubi într-o zi, s-au întâmplat și lucruri mai puțin probabile.

— N-aș vrea să-ți faci speranțe, spuse ea.

— Prostii! exclamă el. Toți îndrăgostiții speră, degeaba îi previi. Speră până se satură. Cât timp vei fi plecată?

— Domnul Fitzgerald e scriitor. Intenționează să se stabilească pe Insula Locus un timp, pentru a scrie un roman despre ea.

— Ce cărți a mai publicat până acum?

Întrebarea o luă pe nepregătite.

— Nu știu.

— Care e numele lui complet?

— Nicolas Fitzgerald. Nicolas fără h.

Julian se încruntă.

— N-am auzit de el și am citit toate recenziile de carte. O privi. De unde știi că e un scriitor adevărat?

N-avea de unde să știe, de fapt bănuia că nu era scriitor, dar nu voia să-i vorbească domnului Wright despre suspiciunile ei. Ar fi putut s-o convingă să nu plece. Dar ea voia să plece.

Se întrebă cum ar fi să-l reîntâlnească pe Simon. Pasiunea cu care făcea dragoste cu ea o vrăjise. Probabil și pe Nina! sau Nina îl vrăjise pe Simon? Oare ce va simți când îl va revedea? îl va mai iubi? Dacă îl voi reîntâlni nu voi simți decă ură. Sau mai curând indiferență, se gândi ea.

Julian o readuse cu picioarele pe pământ:

— Cherry, de unde știi că bărbatul ăsta e cinstit? Ai făcut cercetări? De unde știi că nu e un impostor, sau chiar mai rău?

— Ce ar putea fi mai rău? Vocea ei era slabă.

— Ar putea fi un infractor. Circumstanțele în care te-a angajat par dubioase.

Izbucni în râs.

— Te asigur că n-are destulă minte să fie infractor!

— N-aș fi atât de sigur. Chiar trebuie să pleci? Dădu din cap că da.

— Nu înțelegi. De un an de zile visez să vizitez Insula Locus. Acum am această șansă și n-o voi pierde pentru nimic în lume!

O privi ciudat. Atunci, nu mai am ce spune. Dar dacă vei fi în necaz și vei avea nevoie de un prieten, contează pe mine. Știu că sunt un om șters, că nu sunt romantic, dar te voi putea ajuta. Promiți că mă vei anunța dacă vei avea nevoie de mine? Vocea ei tremura.

— Sigur, domnule Wright. Îți sunt recunoscătoare.

— Julian, o corectă el solemn. Hai să batem palma.

Bătu palma cu el, gândindu-se că situația era comică. Totuși, când să adoarmă, se gândi că asta o lin