Salvatorul misterios

Salvatorul misterios de Linda Adams

Capitolul 1

O lumină aurie scălda stâncile colțuroase, anticipând apusul. Firele de iarbă se aplecau supuse sub boarea serii, foșnind misterios.

Un drumeț, călare pe un cal gri arab gonea pe drumul nisipos. Atingerea hățurilor pe partea dreaptă a gâtului lung și încordat al calului îl struni spre întinderea stâncoasă, părăsind drumul.

Brandy Ames își opri calul pe vârful unei stânci, privind întinderea ce se defășura la picioarele ei.

Bidiviul își încordă gâtul, nemulțumit de strânsoarea hățurilor și își scutură nerăbdător capul.

Cerul albastru era brăzdat spre vest de dungi portocalii.

Soarele se pregătea să apună. Părul auriu al lui

Brandy căpătase o nuanță arămie.

— Aș fi vrut să fiu pictoriță, ca să imortalizez priveliș tea asta, își spuse ea, mângâind absentă, cu un gest obișnuit gâtul calului. Este absolut magic. Parcă aș privi un boboc, înflorind cu încetinitorul.

Calul fornăi și Brandy îl mângâie râzând.

— Devin prea fantezistă, Rashad? Când vom ajunge să ne cunoaștem mai bine, o să-ți dai seama că mă pasionează apusurile de soare din Arizona.

Brandy sări din șa plină de grație și naturalețe, apropiindu-se de marginea prăpastiei. Cerul devenise sângeriu.

Ochii ei verzi străluciră. Gura ei delicată și perfect conturată se arcui ușor, într-un zâmbet de încântare.

Era o femeie frumoasă. Fragilă, cu osatura fină, de înălțime medie, dar cu o atitudine semeață.

Nu era rușinoasă, dar aerul ei rezervat o făcea pentru unii inaccesibilă. Acum era singură și de aceea se simțea liberă să-și manifeste sentimentele.

Calul o atinse cu botul pe umăr, amintindu-i parcă de prezența lui.

— Astăzi, la magazin, îi vorbi ea calului, privind în continuare apusul, Karen îmi povestea de frumusețea Munților Stâncoși. Poate să creadă ce vrea, eu însă nu-mi voi trăda niciodată dragostea pentru deșertul

Sonora. Mai ales la apus.

Vârfurile munților care înconjurau valea parcă luaseră foc. Brandy simți cum i se taie respirația, admirând bogăția culorilor. Mângâie botul fin al calului, împărtășind cu el minunăția peisajului.

Calul o atinse din nou pe umăr, plesnind nervos din coadă.

— Nu te mai gândi doar la stomac, Rashad. Nu-ți fură nimeni mâncarea din boxă. Privește și tu apusul.

Trebuie să înveți să-l admiri, așa cum o făcea Star, în fiecare seară când veneam cu el aici, ca să-mi iau cina.

Întotdeauna când își amintea de Star, ochii lui

Brandy se întristau. De mică își dorise un cal. Îl primise la zece ani și-l botezase Star. Făcuseră o pereche inseparabilă, până în ziua în care calul murise de bătrânețe, la optsprezece ani. Brandy avea douăzeci de ani. Pe Rashad îl primise iarna trecută, după o lungă perioadă de durere, dedicată memoriei prietenului copilăriei sale. Lui Brandy îi era greu să nu facă din când în când comparații între cei doi cai.

Aveau personalități așa de diferite!

Și era normal. Fusese foarte atașată de Star. Fusese cel mai bun prieten al ei. Nu că ar fi fost genul de persoană singuratică. Avea prieteni de școală. Dar fiind singură la părinți și cu vecini la distanțe apreciabile, așa cum se întâmpla cu toți locuitorii din Tucson, găsise în calul ei un confident fidel.

Crescuse relativ singură, dar nu o resimțise niciodată.

Părinții ei, deși nu erau naturali, o iubiseră ca pe propria lor fiică. Leonora și Stewart Ames, doctoranzi în domeniile lor, erau preocupați de carieră și li se părea ciudată lipsa de ambiție a lui Brandy.

Dar fiind doi oameni cultivați, o lăsaseră să-și aleagă singură calea, fără s-o influențeze în vreun fel. Dacă ea prefera olăritul și muncile fizice, ei nu aveau să-i reproșeze nimic. Deși erau dezamăgiți în sinea lor de faptul că ea nu-și alesese o meserie intelectuală, nu i-o arătau niciodată. Nu de puține ori, Brandy li se simțise inferioară prin poziția pe care o avea la magazinul de decorațiuni interioare, unde lucra.

Karen, prietena cea mai bună și colega ei de serviciu, o întrebase adesea dacă nu ar vrea să se mute împreună cu ea într-un apartament în Tucson. Dar

Brandy, la aproape douăzeci și unu de ani, era greu de urnit din sânul familiei. Mai mult pentru că asta însemna să-l părăsească pe Rashad și îmrejurimile sălbatice, pustii și liniștite ale deșertului Sonora.

Și apusurile. Cum ar fi putut ea să se bucure în oraș de apusurile de soare? Uneori le privea din curtea fermei, alteori, ca acum, călătorea mile întregi prin deșert. Dar niciodată nu le pierdea.

Brandy oftă adânc, înaintând încă puțin spre marginea stâncii, dorind parcă să atingă apusul cu mâna.

Aerul devenise rece și nemișcat. Înainte să-și îmbrace cămașa denim legată peste șolduri se mai bucură o dată de răcoarea serii, care venise după o după-amiază înăbușitoare.

— Fantastic! Niciun apus nu seamănă cu altul. Este ca un caleidoscop infinit și magic.

Calul începu să bată nerăbdător din copite, pe stânca plată. Brandy își întoarse privirile verzi spre ochii neliniștiți ai lui Rashad.

— Dacă era și tata de față, ți-ar fi dat o explicație științifică detaliată a apusurilor de soare. Vezi tu,

Rashad, totul ține de atmosfera pământului și de felul în care este filtrată lumina. Motivul pentru care soarele pare așa de strălucitor la amiază este că atunci, el se află exact deasupra capetelor noastre și lumina lui trece prin mai puține straturi ale atmosferei. La apus și la răsărit, lumina lui trebuie să străbată mai multe straturi și violetul, albastrul și verdele nu se văd, lăsând să ajungă la noi doar portocaliul, galbenul și roșul. Apusurile sunt mai colorate pentru că seara în atmoasferă plutesc particule de praf, adunate peste zi.

Orizontul căpătă o nuanță rubinie intensă. Brandy își băgă mânile în buzunarele de la spatele blugilor și oftă.

— Apusul își pierde tot farmecul atunci când începi să vorbești despre el în termeni științifici, nu-i așa?

Este mai plăcut doar să-l privești.

Ultimele cuvinte îi fură acoperite de o bufnitură puternică. Un fermier împușcase undeva, departe un coiot. În deșert, zgomotele străbăteau distanțe mari și se amplificau.

Pocnitura îl sperie pe cal, care dintr-o săritură se întoarse cu spatele la ea și o luă la galop spre casă.

Prima reacție a lui Brandy fu aceea de a-și duce degetele la gură și a fluiera după el. Star i-ar fi răspuns imediat, dar Rashad nu înțelese mesajul.

— Rashad! strigă Brandy alergând în urma calului, înecându-se cu praful ridicat de acesta. Rashad! Vino înapoi! Oprește-te imediat!

Dar după câțiva pași, Brandy realiză că era prea târziu.

Nu avea nicio șansă să ajungă calul care se îndrepta spre casă, acolo unde îl aștepta găleata plină cu ovăz.

— Așteaptă-mă, cal prost ce ești! gâfâi ea, oprindu-se dezamăgită de lipsa de loialitate a calului ei.

Își trecu mâna prin păr îngrijorată. Nu avea de ce să dea vina pe el. Ea era de vină. Nu trebuia să-l lase din hățuri. Rashad nu era suficient dresat. Își merita soarta.

Nu fusese prudentă și acum plătea. Avea de străbătut un drum lung spre casă.

Se bucura că părinții ei erau plecați de acasă în seara aceea, pentru că altfel s-ar fi îngrijorat văzându-l pe Rashad sosind fără ea. Seara începea să coboare peste deșert.

Cu calul, cele cinci mile până acasă nici nu le-ar fi simțit. Pe jos însă, era altceva. O aștepta un drum lung, obositor, prin frig și noapte. În plus, îi mai era și foame. Sandvișurile ei erau legate de șaua lui

Rashad.

Aruncă o privire sclipirii ultimei raze de soare.

Bucata de cer înroșit se micșora cu repziciune și întunericul avea să pună stăpânire peste deșert în câteva minute.

Scuturând înfrigurată din umeri, Brandy se îndreptă spre casă. Priveliștea părea mult diferită față de cea privită de la înălțime, de pe șaua calului.

Pe pământul arid se lăsau umbrele lungi ale serii.

Încercă să se încurajeze, imaginându-și aceleași peisaje ziua. Oricum, peste câteva mile, avea să se ghideze după lumina de veghe a grajdului.

Înainta grăbită. Întunericul se lăsă pe nesimțite.

Luna și stelele argintii îi luminau slab cărarea.

Singurul zgomot era cel făcut de pașii ei prin nisipul și pietrișul drumului. Era dificil să evite cactușii care-i ieșeau în cale. La fiecare pas se lovea de ei, înțepându-se dureros.

Își focaliză toată atenția asupra drumului. Din când în când îl pierdea, risipind apoi minute prețioase pentru a-l regăsi. Totul era să țină drumul.

Era prea întuneric ca să poată vedea limbile ceasului, dar presupuse că după a doua colină avea să vadă lumina grajdului.

Privi cerul îngrijorată. Era posibil să se întunece mai tare? Acum îi părea rău că niciodată nu avusese suficientă răbdare să-și asculte tatăl atunci când încerca să-i explice cum să se ghideze după stele.

— Colina aia acoperă lumina grajdului, își spuse ea cu voce tare.

Nu știa cât înaintase. Părea că străbătuse mile întregi, dar nu era așa.

Începu să tremure din tot trupul. Foamea îi sfâșia stomacul. Abia aștepta să ajungă acasă și să devoreze friptura din frigider, pe care i-o lăsase mama ei la prânz.

După ce mai străbătu o bucată de drum se opri dezorientată. Peisajul nu era deloc familiar. Undeva, greșise drumul. Obosită și slăbită de foame, se prăbuși în genunchi, ignorând pietrele colțuroase care-i răneau genunchii. Se pierduse.

Întrebarea era cât de departe se afla de casă? Și cum să găsească drumul cel bun? Nu era pentru prima oară când se rătăcea în deșert. Dar era pentru prima oară când se rătăcea singură, fără cal. În mod normal, Star ar fi găsit drumul spre casă. Dar Star murise și Rashad o părăsise.

Nu putea să înainteze într-o direcție greșită. Își frecă energic brațele înfrigurate și porni din nou la drum, sperând să vadă lumina casei ei sau a vreunui vecin.

Mișcarea era mai eficientă decât așteptarea. Nu putea să stea să înghețe de frig. De obicei, recomandarea în asemenea cazuri era să se oprească într-un loc și să aștepte ajutoare. Dar ea nu era complet pierdută. Știa că undeva în față sau la dreapta trebuia să fie casa ei.

O durere ascuțită o făcu să se oprească. Trebuia să fie splina. Sau frica. Zâmbi. Nu. Era splina. Făcuse un efort neobișnuit de mare și organismul începuse să riposteze.

Privi împrejurimile încă o dată, înainte de a porni la drum. Și, victorie! Undeva la stânga ei, în depărtare, văzu o lumină. Sau poate că i se păruse, pentru că aceasta dispăru.

Dar apăru din nou. Animată de un țel, Brandy prinse forțe proaspete. O lumină în deșert presupunea o existență umană. Era convinsă că nu putea fi casa ei. Dar nu conta. Nu mai voia să fie singură.

Se apropie în grabă, ignorând cactușii și bolovanii, privind mai atentă lumina, care prinse formă. Era un foc de tabără.

— Hei! Strigă ea fericită, alergând cu ultimile puteri spre flăcări.

În lumina focului se contură o siluetă. Silueta salvatorului ei necunoscut.

— Hei! Tu! Ce bine îmi pare să dau de tine, spuse ea râzând. M-am rătăcit. Credeam că voi petrece singură noaptea în deșert.

— Serios? întrebă bărbatul cu o voce dură care ascundea un fel de supărare tăcută.

Brandy se încruntă imperceptibil. Nu se așteptase la o primire călduroasă, dar spera ca bărbatul să dea dovadă de puțină îngrijorare.

— Călăream, explică ea în continuare. Și calul meu... a fugit. Și... s-a întunecat. De asta m-am rătăcit.

Bărbatul tăcu două secunde, după care spuse cu o voce joasă, ușor amuzată:

— Și așa ai dat de mine, nu?

— Da, am văzut lumina focului tău de tabără, spuse ea ezitant, încercând să-i vadă trăsăturile feței bărbatului cu care vorbea.

Un cal tropăi în întuneric și Brandy simți cum începe să transpire.

— Și m-am bucurat, continuă ea dezamăgită.

Dintr-o dată nu se mai simțea chiar așa de norocoasă.

Cine era acel bărbat și ce căuta el singur în mijlocul deșertului?

Focul pocni și două lemne se prăbușiră incandescente, provocând scântei. În acel moment, ceva sclipi în mâna străinului. Brandy îngheță. Era lama unui cuțit.

Îi privi încă o dată fața bărbatului și desluși o barbă crescută în dezordine. Peste cămașă purta o vestă care-i accentua lățimea umerilor. Blugii ponosiți îi stăteau strânși pe coapse. În lumnia flăcărilor bărbatul părea mare și înfricoșător.

Nu părea deloc îngrijorat de faptul că ea se rătăcise.

Era supărat că îi violase intimitatea.

Nu. Era supărat că îl găsise. Pentru că era clar că bărbatul acela nu voia să fie deranjat. Brandy înghiți greu. Trecuseră zilele Vestului Sălbatic plin de fugari și infractori. Atunci de ce îi era frică? De ce avea senzația că se află în fața unui evadat sau a unui renegat, urmărit de lege?

Nu era un văcar de la vreo fermă vecină. Îi cunoștea pe toți. Și trecuseră vremurile în care văcarii își făceau tabere, înnoptând în deșert.

În ce se băgase?

Privi din nou cuțitul cu lamă lucioasă. Frica îi străbătu trupul, înfiorând-o. Măcar dacă scăpa cu viață!

— Uite, nu vreau să te deranjez, spuse ea cu voce tremurândă. Dacă îmi spui în ce direcție se află ferma

Ames, te las.

— Mă lași, nu? repetă el amuzat, dezvelind două rânduri de dinți albi. Dacă te pierzi din nou?

Și în acel moment, Brandy realiză cu groază că bărbatul nu o lăsa să plece. Panica o sufocă. Bărbatul făcu un pas spre ea și disperată, se întoarse și o rupse la fugă țipând.

Nu conta în ce direcție alerga. Voia să ajugă cât mai departe. Inamicul ei se materializase. Prinsese formă umană. Alerga printre cactuși și scaieți care îi sfâșiau bluza și pielea. Și după câțiva pași se împiedică de un bolovan și cazu, rănindu-se la genunchi.

Se rostogoli pe spate, gemând de durere.

— Ce prostie mare ai făcut! spuse bărbatul privind-o de sus și dând din cap batjocoritor.

O urmărise!

Se aplecă asupra ei, dar Brandy se retrase cu spatele, amenințând înfricoșată:

— Să nu te atingi de mine!

— Taci! strigă el, luând-o de picioare.

Brandy începu să se zbată, dorind să scape de strânsoarea lui, dar îl lovi drept în bărbie.

— Târfă mică ce ești! Ce naiba vrei să-mi arăți?

Bărbatul o luă cu o mișcare bruscă de mâini, o smuci aruncând-o pe umăr și o cără înapoi la foc, ca pe un sac de cartofi.

— Lasă-mă jos că țip!

— Ce mai amenințare! râse el. Oricum țipi. Și poți țipa cât vrei, oricum nu te aude nimeni. Sau, mai știi?

Poate că te salvează vreun scorpion sau vreun coiot.

Brandy începu să se zbată mai viguros.

— Liniștește-te, femeie! spuse el, lăsând-o pe pământ.

Brandy încercă s-o rupă la fugă, dar bărbatul o prinse de mână.

— Te-ai rătăcit, da? întrebă el încet. Sau te așteaptă prietenii după deal?

— Nu, protestă ea. Ți-am spus că m-am rătăcit. Nu mă așteptă nimeni după deal.

Realiză prea tâziu că ideea unor prieteni imaginari care ar fi așteptat-o după deal ar fi putut s-o salveze.

Poate că așa ar fi lăsat-o în pace.

Disperată, se zbătu, dar văzând că nu poate scăpa din strânsoare, îl mușcă de mână.

— Hei! Nu-ți mai suport istericalele.

Brandy îi lovi între picioare cu putere, făcându-l să slăbească strânsoarea. Se trase cu forță, dar nu reuși să scape de el. Și se trezi prăbușindu-se în praf, cu străinul deasupra.

Încercă să-l dea jos de pe ea, dar nu reuși. Simțea că se sufocă. Așa că își folosi armele femeiești și anume unghiile, zgâriindu-l pe față, încercând înverșunată să-i scoată ochii.

Bărbatul o apucă de mâini și o țintui la pământ.

— Vrei să te potolești, nebuno?!

Brandy se opri să respire. Ochii bărbatului străluceau aproape de fața ei. Respirația lui fierbinte îi ardea fața. Trupul ei era complet prins sub al lui. Era sufocată sub masculinitatea lui covârșitoare.

— Dă-te jos de pe mine! spuse ea cu dinții încleștați.

Nu mă atinge!

— Nu? zåmbi el batjocoritor. Voiam să facem dragoste. Asta merită creaturile sălbatice ca tine.

Sufletul ei strigă disperat, dar nu scoase niciun sunet. Se temuse atât de tare pentru viața ei, încât nu se mai gândise la nimic altceva. Își ridică bărbia, deschizându-și ochii rotunjiți de teama că i s-ar putea întâmpla altceva.

În mișcarea bruscă, se lipi cu buzele de colțul buzelor lui. Paralizată de contactul neașteptat, își ținu respirația, neîndrăznind să se mai miște.

— Te rog, șopti ea. Te rog, lasă-mă să plec. Jur, jur că nu voi spune nimic poliției.

Mișcarea buzelor ei rupse vraja. Trupul străinului se încordă. Brandy așteptă înfricoșată următoarea lui mișcare. Nu știa ce putea să urmeze.

— Ce nu vei spune poliției? întrebă el, depărtându-se puțin de buzele ei.

— Nu voi spune că te-am văzut, promise ea tremurând. Adică nici nu te-am văzut... furând vreo vită, așa că nu voi minți. Promit că nu voi spune nimănui că te-am văzut.

— Deci, ghicești de ce mă aflu aici, nu-i așa? întrebă el zâmbind.

Brandy scutură din cap ezitant, întrebându-se dacă făcuse bine spunându-i de vite. Poate asta urma să-l decidă să n-o mai lase să plece.

Cu o mișcare incredibil de agilă pentru un bărbat de dimensiunile lui, străinul se ridică în picioare.

— Promiți să-mi păstrezi micul secret? întrebă el, amuzat din cine știe ce motiv.

— Dacă mă lași să plec, promise ea.

Se ridică încet în picioare, nescăpându-l din ochi pe străinul acela periculos. Și atunci observă privirile lui îndreptate spre bluza ei sfâșiată de cactuși și scaieți. O

trase discret, încercând să-și acopere goliciunea și rănile.

— Dacă ai putea să-mi spui... încotro să mă îndrept...

— Unde locuiești?

— La ferma Ames. Tatăl meu este Stewart Ames. Se află la cincisprezece mile de ferma Saguarro.

— Mi-e teamă că nu cunosc prea bine împrejurimile, spuse el, scuturând din cap. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o fermă, dar nu pot spune care anume era. Și chiar dacă îți spun direcția, nu știu dacă te descurci pe întuneric.

Pentru prima oară, Brandy avu încredere în el.

Părea sincer.

— Nu vreau să știu decât direcția, în mare, îl asigură ea rapid. Dacă ajung într-o zonă familiară, mă descurc eu.

— Crezi că te caută părinții?

Nu știa dacă să-i spună adevărul sau să-l mintă.

— Nu știu, spuse ea. Sunt plecați de acasă și probabil că atunci când se vor întoarce va fi prea târziu ca să mai vadă dacă am venit. Vor presupune că dorm liniștită în patul meu.

— Adică nu-ți vor simți absența până dimineața?

— Corect.

— Deși vreau să scap de tine, spuse el, analizând situația, nu te pot trimite în deșert singură, orbecăind pe întuneric. Te poți rătăci de tot. Sau îți mai rupi vreun picior, ceva, și atunci s-a zis cu tine. Nu pot să risc asta.

— Dar...

— Nu mă contrazice. Vei petrece noaptea cu mine.

Mâine te voi conduce eu.

— Dar nu pot să stau aici, cu tine, protestă ea.

— Ce? N-ai încredere într-un hoț de vite? întrebă el cu o sclipire diavolească în ochi.

— Pot avea? întrebă ea cu un fals tupeu, strângându-și mai tare bluza peste piept.

— Îți promit că nu mă voi atinge de tine. Vom împărți doar căldura focului. Asta dacă n-ai de gând să rămâi acolo unde ești. Mai bine vino mai aproape și încălzește-te.

De frică, Brandy nu mai simțise frigul nopții din deșert. Cuvintele lui îi reamintiră însă senzația și începu să tremure. Se apropie de foc, ținându-se însă la distanță de străin. Nu știa cât credit putea să-i acorde.

Căldura radiată de focul de tabără era ca o binecuvântare.

Bărbatul începu să-și vadă de treaba lui și Brandy îl privi recunoscătoare. Dar brusc, se încordă înfricoșată. Străinul își scoase din nou cuțitul cu lamă strălucitoare din teaca de piele de la centură.

— Ți-e foame? întrebă el, improvizând niște frigărui.

— Da, recunoscu ea, amintindu-și de foamea care o chinuia și privind cu poftă carnea înfiptă în bețișoare.

Străinul tăie o bucată de carne friptă și i-o dădu.

— Ce este asta? întrebă ea, analizând carnea cu îndoială.

— Iepure, spuse el, tranșând un picior și înfigându-l în țepușă. Este cam tare, dar se poate mânca.

Brandy luă o mușcătură. La cât de înfometată era, carnea i se păru minunată.

— Tu l-ai vânat?

— Da.

— Dintr-o singură împușcătură?

— Da. De ce? o privi el curios.

— Din cauza zgomotului împușcăturii tale, mi-a fugit mie calul.

— Deci, până la urmă, îmi merit soarta. Eu sunt vinovatul, nu?

— Nu, spuse ea repede, scuturându-și buclele blonde. Eu am greșit că nu mi-am priponit calul. Eram prea preocupată să privesc apusul. Am făcut o greșeală prostească.

— Da.

Brandy mestecă în tăcere carnea, nemulțumită de răspunsul lui scurt. Străinul era de acord cu faptul că ea făcuse o greșeală prostească. Dar de fapt el era cel vinovat. Ea avea tot dreptul să călătorească prin acele locuri. Dar el? Ce căuta pe acolo? De ce vâna prin locurile acelea?

Hoț nenorocit ce era!