Sarmana fata bogata

Sarmana fata bogata de Linda Adams

Capitolul 1

În picioare în fața oglinzii mari din camera sa, Emily Bainbridge contempla cu un aer uimit somptuoasa toaletă de mireasă pe care tocmai o îmbrăcase. Tulul aureola ca un abur ușor blondul roșcat al părului lung, înainte de a cădea în cascadă peste dantela imaculată a rochiei și a se aduna pe covor. Brusc, Emily încetă să se privească, se aplecă pentru a-și scoate pantofii eleganți din mătase albă și se întoarse cu spatele la oglindă. Când se îndreptă spre fereastră, voalul se agăță de brațul unui fotoliu acoperit cu catifea roșu-închis.

Încercă să elibereze materialul fără să reușească și, în cele din urmă, zgâlțâi scaunul, uitând pentru o clipă că mobilele vechi meritau aici aceeași venerație ca vacile sacre în India. Aruncând o privire furioasă obiectului de sacrilegiu, își spuse că la urma urmei acesta nu era decât un fotoliu vechi, pe care nu îndrăzneai să-l folosești de teamă să nu se prăbușească. Enervată, trase de voal cu un gest puțin prea puternic și tulul fragil se rupse. Gândindu-se în acel moment la prețul extravagant al toaletei sale de mireasă, privi consternată dezastrul.

De unde oare îi venea această nervozitate, în dimineața asta? De ce nu-și putea regăsi calmul său obișnuit? Înălță capul, se întoarse din nou spre oglindă și se miră de paloarea obrajilor și strălucirea puternică a ochilor de un albastru intens. Nu se simțea în apele ei, era prost dispusă, foarte agitată și complet neputincioasă să-și revină.

După ce rezistase ani întregi educației rigide a mamei sale, Emily Bainbridge dobândise în cele din urmă esențialul: o perfectă stăpânire de sine în orice împrejurare.

Fusese obositor, greu, uneori chiar descurajant, să învețe să se comporte corect... Fiecare gest, fiecare moment al vieții era supus unor reguli stricte. În familia Bainbridge, un copil nu putea pur și simplu să ia o furculiță și să se servească. Trebuia mai întâi să știe pe care s-o aleagă, în funcție de platoul servit, s-o ia cu mâna care trebuia și, în sfârșit, să-și mențină înfățișarea.

Și cu oamenii era ca și cu furculițele. Existau cei care trebuia cunoscuți, cei care trebuia iubiți. Desigur, cu oamenii era mai complicat decât cu obiectele, mai puțin precis și chiar mai derutant.

Când fusese mică, Emily înțelesese cu greu toate acestea. Și când, până la urmă, acceptase acest mod de viață, ca singurul cuviincios pentru o tânără persoană de familie bună, îi fusese încă foarte greu.

Uneori, în timpul adolescenței, îi venea să urle și să se dea cu capul de pereți, lucruri absolut interzise, sau mai degrabă de neconceput în familia

Bainbridge.

Acum, ca și în acele momente, ar fi vrut... Ce, exact?

Ca viața să fie cu totul altfel. Cel puțin a sa.

Oh! Nu lăsase să i se vadă nimic pe chip, nici în atitudinea sa. Dar în ciuda eforturilor, știa că nu-i va semăna în întregime mamei sale.

Nu putea să scape de responsabilitățile poziției sale sociale decât în singurătatea camerei, sau a atelierului ei. Acolo nu-și mai stăpânea acea parte neîmblânzită a firii sale, care fusese deja gata s-o distrugă. În dezordinea atelierului său, în blugi și cu un pulover pătat cu vopsea, se bucura de un minimum de libertate indispensabil exprimării oricărui temperament de artist.

Emily se apropie de fereastră. Afară, fiul său

Michael, în vârstă de șapte ani, țopăia prin frunzele veștede pe care grădinarul le greblase și le adunase grămadă. Își stăpâni o dorință bruscă de a deschide fereastra și a-l chema pe băiețel, pentru ca să ridice ochii spre ea și să facă un semn celei pe care o numea mătușa Emily.

Michael nu știa că de fapt ea era mama lui. Numai părinții Emilyei cunoșteau acest secret dureros, probabil unul dintre cele mai bine păstrate din societatea bună din Pittsburgh.

La drept vorbind, în lumea atât de bine ordonată a familiilor Bainbridge și Harrison, nu exista nici cel mai mic loc pentru povești de dragoste ascunse și copii nelegitimi. Iar ca Harold Harrison să se poată măcar îndoi de trecutul logodnicei sale constituia, din fericire, o imposibilitate absolută. Adevărul l-ar fi îngrozit, Emily o înțelegea foarte bine. Nimic nu scuza greșeala comisă opt ani mai înainte, nici măcar tinerețea, nici pasiunea care o dusese la ea.

Pe neașteptate, avu impresia înspământătoare că se află în închisoare și își încleștă degetele pe damascul greu al perdelelor. Se sufoca. Niciun pericol, totuși, ca Harold să descopere adevărul și ea nu se simțea câtuși de puțin vinovată că i-l ascunsese. De opt ani, rebela de odinioară ispășise și dispăruse fără să lase în ea nicio urmă. Va fi o soție bună pentru Harold. În acest caz, de ce oare persista în ea această nervozitate?

Ce i se întâmplase în această dimineață?

De-abia se recunoscuse în oglindă, o clipă mai înainte. Ochii aceia prea strălucitori, tenul atât de palid, trădau disperarea... Nu se vedea nimic din imaginea sa obișnuită de tânără femeie sofisticată și plină de siguranță. Nici chipul fericit al unei logodnice îndrăgostite de bărbatul cu care se va căsători.

Emily zâmbi ușor la amintirea dragului său Harold, de care va fi curând legată pentru totdeauna.

Desigur, îl iubea. Și chiar mult. Era exact bărbatul care îi trebuia. Cu el, totul părea mai ușor și ea își ascundea cu ușurință aspectul incomod al personalității sale.

De ce naiba se simțea oare atât de teribil de nefericită? Totul se desfășurase fără grabă. Emily și

Harold erau logodiți de un an. Căsătoria va avea loc peste două săptămâni. Neliniștile unei mirese, din ajun de ziua cea mare, nu erau oare puțin premature?

Emily își privi din nou fiul care se juca. Măritată, îl va putea recunoaște ca al său și să îndeplinească în sfârșit rolul de mamă pe lângă el.

Înainte de a-l întâlni pe Harold, o rugase pe mama sa să i-l încredințeze pe Michael fără să fie căsătorită.

Rosalind refuzase. Disperată, Emily nu considerase atunci căsătoria decât ca un mijloc de a-și crește ea însăși copilul. Dar asta, înainte să-i facă Harold curte.

Deoarece acum, totul era cum nu se putea mai bine și era atât de fericită să se căsătorească și să trăiască în curând cu Michael. Și încântată că Rosalind, mama sa, se bucura din plin de această căsătorie convenabilă.

Convenabilă... Cuvântul preferat al Rosalindei. Un cuvânt detestat odinioară de Emily, pentru că reprezenta exact lumea familiei Bainbridge.

Brusc, o emoție puternică îi strânse inima. Se simțea pierdută, fără să înțeleagă de ce. Își dădu spre spate, cu amândouă mâinile, șuvițele care îi mângâiau obrajii. Blondul arămiu al părului său minunat și des amintea de culoarea frunzelor de toamnă care acopereau pământul, afară, în blânda lumină de octombrie. De obicei, își strângea părul într-un coc pe ceafă, dar astăzi îi cădea liber pe umeri. Coafura pe care o prefera Grant, cu ani în urmă.

Grant! Doar la evocarea acestui nume, un ușor tremur îi agită tot corpul. Oare ce se întâmplase?

Era tulburată de această rochie de mireasă și de tot ceea ce simboliza ea? Probabil. Era totuși vorba doar de o probă, pentru a o mulțumi pe mama sa.

În mai puțin de cincisprezece zile, o va purta pentru a-și lega pentru totdeauna destinul de cel al lui Harold.

Din același mediu cu ea, Harold ținea la acele valori pe care fusese învățată să le respecte. Totuși, Emilyei îi era teamă. Nu de rolul de stăpână a casei care o aștepta lângă un soț atât de important, deoarece fusese crescută în acest singur și unic scop. Se temea să se lege de un bărbat, deoarece cu opt ani în urmă, viața sa se frânsese. Prea tânără, indiferentă la onoarea de a fi născută o Bainbridge, uitându-și numele și familia, făcuse teribila greșeală de-a nu alege bărbatul... convenabil.

O greșeală pe care se jurase să n-o mai comită niciodată. Și de atunci, se comportase ca o fiică perfectă a mamei sale.

Mai mult, cunoscând pasiunea și suferindu-i consecințele, îi descurajase prin rezerva sa extremă pe cei mai sinceri admiratori. De la vârsta de șaptesprezece ani n-o mai atinsese niciun bărbat, nici chiar Harold, fără să se întrebe despre acea surprinzătoare lipsă de senzații. În tot acest timp, părinții săi se purtaseră ca și când această pasiune nenorocită pentru Grant nu existase niciodată. În familia Bainbridge, manierele pretindeau să-ți ascunzi emoțiile. Să-ți analizezi sentimentele era pur și simplu de prost gust și acele psihoterapii absurde, o modă care va trece. Existau datorii, responsabilități și tot restul care țineau de un egoism înverșunat, apropiat de nerușinare.

Emily supraviețuise, devenind o persoană sleită sufletește. Și rarii bărbați destul de perseverenți pentru a încerca să-i placă, în pofida răcelii sale, se plictisiseră repede de ea – toți, cu excepția lui

Harold.

Harold nu-i cerea să fie pasională, ci supusă, frumoasă și să provină dintr-una dintre cele mai vechi și puternice familii din Pittsburgh.

Era exact genul de femeie la care visa, așa cum el era soțul care îi trebuia Emilyei. „Soțul ideal“, o asigurase Rosalind care, cu opt ani în urmă, îl considerase pe Grant, fiul unui muncitor la oțelării, drept soțul „cel mai puțin potrivit pe care și-l putea imagina“ pentru fiica sa.

Emily își permitea rareori să se gândească la Grant.

Nu avea decât o singură fotografie de-a lui, dar într-o stare jalnică și ascunsă în fundul unui sertar. De fapt, într-o zi, în disperarea sa, rupsese fotografia și lipise imediat bucățile la loc, înțelegând că nu va avea nimic altceva care să-i amintească de el. Cu toate acestea, acum nu avea nevoie de fotografie pentru a-l revedea cum îi apăruse prima dată, într-o după-amiază, în pădurile din Pennsylvania.

În vacanță, la mătușa sa, Peggy, departe de lumea familiei Bainbridge, Emily cunoscuse o minunată libertate în acea vară, explorând împrejurimile și pescuind în pâraiele agitate ce mergeau de-a lungul domeniului întins al mătușii. Într-o zi, întorcându-se acasă cu un pește destul de mare în coș, rătăcise drumul și se pierduse.

Auzind niște râsete feminine și o voce masculină, se îndreptă spre acea parte, pentru a descoperi un luminiș și o casă în stil rustic, cu acoperișul din lemn, construită la rădăcina unor arbori înalți. Un bărbat foarte înalt stătea în picioare lângă o mașină decapotabilă albă în care se aflau două fete frumoase, cu părul la fel de negru ca al acelui bărbat. Cu aerul amuzat și indulgent al unui frate mai mare, el flecărea cu cele două frumuseți ce rivalizau în mod vizibil pentru a-i atrage atenția.

Ridicase brusc ochii și Emily nu va uita niciodată, chiar dacă trăia o sută de ani, expresia intensă a frumosului său chip în acel moment. O învăluise într-o privire caldă și îndrăzneață. O mângâiere insolentă cu privirea.

Roșie ca un bujor, Emilyei i se tăiase răsuflarea.

Necunoscutul își schimbase imediat expresia, impresionat de atâta nevinovăție, de parcă știuse din prima clipă ce va deveni pentru el.

Ea nu mai era conștientă de nimic, în afară de el.

Zgomotele pădurii dispăruseră – vântul ușor prin frunzele de arțari și mesteceni, cântecul păsărilor pe ramurile cele mai înalte, murmurul îndepărtat al apei din pârâu. Acest bărbat devenise subit, lumea întreagă pentru ea.

În timpul acestor câteva secunde în care timpul stătuse în loc, fiecare amănunt al apariției sale se întipărise în memoria Emilyei. Statura înaltă, atitudinea nonșalantă, subțirimea aproape excesivă a acelui corp care dădea totuși impresia unei forțe extraordinare. Era exact opusul tinerilor oameni bogați și răsfățați de viață, pe care și ea o cunoștea.

Încă nu știa că el moștenise acea subțirime și acea evidentă rezistență fizică atât de atrăgătoare, crescând în cartierele sărace din Pittsburg, din apropierea oțelăriilor.

Părul des și negru, în aparență de nestăpânit, îi cădea pe frunte, proaspăt spălat, cu reflexe albăstrii în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor.

Pielea puternic bronzată amintea abanosul. Sub sprâncenele dese și întunecate, ochii negri, strălucitori, cu privirea intensă, dădeau o frumusețe unică trăsăturilor aspre.

Ea sesiză numaidecât sensibilitatea bărbatului în acei ochi magnifici care, mai târziu, știuseră să citească până în sufletul său. Îi plăcuse imediat frumusețea bărbătească a acelui chip, senzualitatea buzelor pline. Mai târziu, blândețea infinită a acestei guri asupra ei o uimise.

Evident, plăcea femeilor, chiar dacă se arăta cel mai adesea fratern cu ele. Ultimul născut din șase copii, singurul băiat, idolatrizat de cinci surori și de mama sa încă din leagăn, găsea normal ca femeile să-l adore. Le iubea și ele făceau la fel. Asta era tot. Bineînțeles, în ziua întâlnirii lor, Emily nu știa nimic din toate astea.

Se simțise imediat atrasă de acest bărbat, cel mai seducător pe care-l văzuse vreodată. Doar mai târziu înțelesese că se îndrăgostise nebunește de un necunoscut, la prima vedere.

— Ați face mai bine să plecați înainte de-a avea neplăceri, le spuse el celor două tinere fete.

Și muzica din vocea sa o învăluise pe Emily, în extaz.

— Vedeți bine că tocmai sosește prietena mea, adăugă el. Gelozia o poate face de temut...

Emily nu-și crezuse urechilor. Dar el o privise cu ochii negri strălucind ștregărește. Și printr-un fel de ceață, ea văzuse mașina sport îndepărtându-se pe drumul de pământ și dispărând pe sub arbori.

Restul după-amiezii fusese o încântare.

— De ce le-ați spus că sunt... prietena dumneavoastră? întrebase ea foarte încet.

El o învălui din nou cu privirea sa întunecată. Și ea avusese impresia că-l cunoștea dintotdeauna.

— Pentru că sunteți, o asigură el ca și când așa ar fi fost.

Și văzând peștele din coș, se oferise să-l pregătească și ea îl lăsase s-o facă.

— Sper că n-au plecat din cauza mea...

Îl observase în tăcere în timp ce se ghemuise în iarbă, scosese un cuțit din buzunar și curăța peștele de solzi, impresionată de chipul bronzat, degetele destoinice și brațele musculoase.

— Nu vă mai gândiți la asta, îi recomandase el în cele din urmă. Știți, am cinci surori. Și de când mă știu, fetele mă urmăresc, dar eu alerg mai repede decât ele.

Ridicase capul și adăugase cu un zâmbet răvășitor:

— Când v-am văzut adineauri, m-am oprit pentru prima oară.

El îl privise insistent, incapabilă să vorbească, având sentimentul că pentru el era singura femeie din lume.

Din nou, timpul se oprise în loc. Mai târziu, hotărâse că acela fusese de fapt momentul în care se îndrăgostise. Zilele următoare nu se mai despărțiseră.

Nicio clipă nu se îndoise de dragostea pe care o simțea pentru ea.

Cu toate acestea, o trădase și o lăsase singură să-și înfrunte mama și consecințele iubirii lor.

Și Michael îi semăna uimitor tatălui său. De la părul brunet, ochii foarte negri și curba sprâncenelor, până la felul în care se mișca, agerimea minții, umorul și acel mod de a plăcea sexului opus. Cum să uiți un bărbat când trăiești cu replica sa exactă, în miniatură?

Emily știa că, orice ar face, nu-l va uita niciodată pe

Grant. Totuși, se străduia să nu se gândească la el. Nu mai avea loc în viața ei.

Pe neașteptate, se întrebă dacă se schimbase la fel de mult ca ea, în acești ultimi opt ani. Era oare tot la fel de frumos și seducător, sau cu totul altfel, mai puțin subțire, căsătorit cu o femeie puțin plinuță, cu o casă plină de copii?

Cineva ciocăni la ușă. Recunoscând acea manieră autoritară de a se anunța, Emily își schimbă pe moment expresia. Mânia și tristețea îi dispărură de pe chipul care deveni neted și calm.

— Draga mea!

Rostind această tandrețe pe un ton autoritar,

Rosalind intră în încăpere.

— Trebuia să cobori îndată ce îmbrăcai rochia.

— Iartă-mă, mamă.

Cu ochii cenușii, severi ca ai unei învățătoare în fața unei copile ce ar fi comis o greșeală de neiertat,

Rosalind își privi fiica. Apoi, cu un oftat exasperat, o examină pe Emily din cap până în picioare și păru că descoperă un adevărat dezastru.

— Voalul este prost pus, prea lung într-o parte.

Se apropie și taftaua rochiei sale făcu un zgomot ușor de hârtie șifonată.

— Sper că-l vei pune mai bine în ziua nunții. Când erai mică, de-abia erai îmbrăcată și pieptănată, că rochia îți era complet șifonată, nodul cordonului desfăcut și părul încurcat.

— Ca un frumos pachet de Crăciun, cu hârtia ruptă de nerăbdare, spuse Emily cu un ușor zâmbet amabil.

Cuvintele tatălui său, din anii trecuți. Copilă, Emily fusese ceea ce se numea o fată cu comportări de băiat.

Tatăl său înțelesese exuberanța fetiței și acceptase că n-avea nimic din păpușica la care visa mama sa. Dar cu opt ani în urmă, Emily își pierduse pofta nemăsurată de viață. De atunci, se supusese dorințelor mamei sale.

Rosalind zâmbi. În felul ei, își iubea fiica și voia în mod sincer s-o ajute.

— Lasă-mă să-ți prind corect voalul, îi ordonă ea.

Cu agrafele între dinți, adăugă:

— Ar trebui să-ți ridici părul, pentru nuntă... Această coafură îți dă aerul unei adevărate copile sălbatice. Nu uita că te căsătorești cu un Harrison!

— S-ar spune că rostești numele unui sfânt... sau al unei mine de aur.

— Cu siguranță, Harold este și una și alta, întări

Rosalind fără să se tulbure. De altfel, o știi bine! Este absolut minunat că intri în familia Harrison...

Rosalind se înfioră de mândrie aranjând voalul.

Părea că toarce mulțumită, cu aerul său de pisică impozantă care se pregătea să adoarmă în fața focului.

— O căsătorie potrivită... continuă ea, un Harrison și o Bainbridge... Am impresia că trăiesc un vis. Tot orașul vorbește despre asta! Știi că Margaret Allison este bolnavă de gelozie? Spera s-o căsătorească pe

Laura ei cu Harold. Și iată că cea care l-a cucerit este mica mea copilă sălbatică!

— Nu mai sunt o copilă sălbatică de foarte, foarte mult timp.

— Știu, draga mea, dar... mărturisesc că mi-a fost întotdeauna puțin teamă... În sfârșit, acum sunt complet liniștită și încântată. Harold este exact bărbatul care îți trebuie. În prezența sa, ești mai calmă, mai sigură de tine. Iar tu vei reprezenta un atu important pentru reușita sa profesională! Da, numai o

Bainbridge i se putea potrivi.

O emoție ciudată o cuprinse pe Emily. Pentru prima dată, de ani de zile, simțea dorința de spațiu, de timp.

Rosalind cercetă voalul reașezat în echilibru stabil.

La mai mult de cincizeci de ani, era încă foarte frumoasă. Cum se pregătea să se ducă la o recepție, era îmbrăcată într-o rochie de cocteil din tafta de un verde ca migdala, care îi punea în evidență cenușiul ochilor. Acei ochi care se strângeau încrețindu-i nasul, într-o expresie de dezaprobare atât de familiară

Emilyei. Buzele fine, subliniate de un ruj ce nu era niciodată în discordanță cu toaleta sa, zâmbeau foarte rar. Părul, de un blond prea perfect pentru a fi natural, era strâns într-un coc savant construit, parcă sculptat pe ceafă. Avea trăsături ce indicau o femeie obișnuită să dea ordine și să obțină tot ceea ce-și dorea.

Cu toate aceastea, acum, Rosalind radia de mândrie maternă. Emily fusese întotdeauna încântătoare, de o frumusețe ce o reflecta pe cea a inimii sale. Dar avusese nevoie de influența mamei sale pentru a da impresia de eleganță și sofisticare. Rosalind luptase pas cu pas pentru a îmblânzi firea spontană, exuberantă și plină de fantezie a fiicei sale. Și această căsătorie reprezenta pentru ea un fel de triumf, victoria finală după o lungă și grea bătălie. Totuși, o mai frământa încă o ultimă neliniște.

— Emily, adăugă ea, promite-mi că te vei comporta perfect în ziua nunții tale. Fără nebunii, vrei? Fără glume cu oamenii și fără acele mici incidente cărora le știi secretul... Să te căsătorești este un act serios, un angajament solemn.

— Ascultându-te, s-ar spune că este vorba de funeralii.

— Draga mea, încerc doar să-ți amintesc ceea ce n-ar fi decent dacă...

— Nu mai pot fi decât decentă, cumsecade și elegantă și... și... așa cum vrei tu să fiu! declară brusc

Emily, cu vehemență. Eu nu știu nici măcar cine mai sunt! Nici ce doresc!

Tăcu, îngrozită de propriile vorbe.

— Nu-ți înțeleg reacția, Emily, replică mama sa cu sângele rece al unei persoane obișnuite să nu ia în seamă nicio opoziție. Te îmbraci bine când ieși, dar devii o adevărată neglijentă imediat ce pui piciorul în camera ta. Cât despre acei blugi oribili și acele pulovere îngrozitoare pe care le îmbraci în atelier –

fără nimic pe dedesubt! – cu vopsea pe nas și până în păr... Mulțumesc lui Dumnezeu că nu l-ai dus niciodată pe Harold acolo!

— Nu pot lucra în rochie de seară. Eu sunt o artistă mamă, nu un manechin de modă, răspunse Emily, plictisită.

Mânia i se potolise, ca întotdeauna în cursul acestor discuții care reveneau ca un refren.

— Mă întreb încă de ce te interesezi atât de mult de artă, reluă Rosalind. N-ai nevoie să înveți o meserie. Și dacă trebuia neapărat să lucrezi, să fi ales o meserie mai...

— Convenabilă?

— Absolut. Și ai putea cel puțin să te îmbraci decent, mai ales acum când ai atins succesul.

— Vrei să spui succesul comercial...

— N-are importanță. Ai reușit, și în mod magnific.

Emily se gândi la pânzele sale care reprezentau exclusiv buchete de flori. Era foarte căutateân toată regiunea. În mod curios, soțiile unor bărbați importanți cumpăraseră una și uneori mai multe, pentru casele lor. Și lui Harold îi plăceau. Alesese două pentru birourile cabinetului său de avocatură.

O treabă frumoasă, dar încă departe de-a o mulțumi. Emily voia să meargă mai departe, să facă mai mult. Și altceva decât flori. Totul începuse cu un buchet executat la cererea mamei sale și admirat de

Julia, o prietenă decoratoare de interioare, care se propusese ca agent. Datorită ei, toate prietenele

Rosalindei o declaraseră o capodoperă și doriră exact același tablou.

De fapt, Julia îi arătase pur și simplu Emilyei că pentru a trăi din arta sa, era suficient să picteze mereu aceeași pânză sau aproape, pentru salon numai. Asta, pentru că existau multe femei ca mama sa și prietenele sale, cât se poate de corecte în manierele, gesturile, sentimentele și viața lor... Și, cum Emily dorea să nu mai depindă de părinții săi și să dobândească autonomie financiară, acceptase oferta Juliei.

Așa că afacerea mergea foarte bine și aducea destui bani, însă Emily rămăsese o artistă frustrată. Avea o dorință de creație pe care Rosalind o întrevedea încă prin mândria excesivă față de operele fiicei sale și de succesul lor.

Dar în ciuda încăpățânării Rosalindei de a se amesteca în viața Emilyei, și a dorinței acesteia de independență, cele două femei se iubeau profund.

Mai ales că tânăra femeie nu risca să uite consecințele catastrofale ale unicei sale experiențe de libertate, din vara în care avea șaptesprezece ani, în timpul celor trei luni la mătușa sa.

Oaia neagră a familiei, mătușa Peggy trăia cu câinii și pisicile sale într-o casă mare, pierdută în pădurile

Pennsylvaniei. Ea o lăsase pe Emily să alerge în natură, ca un mic animal sălbatic, gata să cadă în prima capcană așezată întâmplător. O capcană numită Grant

Nichols... Douăzeci și șase de ani, necăsătorit, student în anul al treilea la medicină. Angajat pentru vacanța de vară ca paznic de proprietarii casei rustice din lemn, din marginea domeniului mătușii Peggy.

Pentru el, Emily se făcuse cu doi ani mai mare, spunând că are nouăsprezece, pentru a trăi mai bine acea dragoste pasională. Mai întâi, el voise să meargă la Pittsburg să vorbească părinților săi. Știind că ei vor refuza această căsătorie și temându-se să nu-l piardă, ea amânase lucrurile pe mai târziu. În cele din urmă, într-o noapte minunată, pe iarba moale din luminiș, o făcuse a lui.

„Te iubesc, Emily. Întotdeauna te voi iubi numai pe tine...“.

Cuvintele de dragoste ale lui Grant le auzea și astăzi.

— Emily! Nu mă asculți! La ce te gândești?

— La Grant, mărturisi ea cu voce joasă, la ultima dată când l-am văzut.

— Nu poți avea astfel de gânduri, atâta timp cât ești iubită de un bărbat ca Harold, o asigură Rosalind, categoric.

Nu-mi voi ierta niciodată că te-am trimis la sora mea, în vara aceea. Băiatul acela nu voia decât banii tăi.

— Mă iubea, mă voia de soție.

— Ba nu. Ți-am mai spus că a luat banii pe care i-am dat pentru a nu te mai vedea.

— Tu m-ai despărțit de el.

— Pentru binele tău. Și puțin prea târziu, pentru că erai deja însărcinată.

— Cum oare să mă fi găsit? M-ai trimis în Texas pentru a naște...

La nașterea copilului, Rosalind voise să-l dea pe

Michael spre adopție unor necunoscuți. Dar sora mai mare a Emilyei, Lisa, și soțul său hotărâseră amândoi să-l adopte. Emily crezuse că moare de durere punându-și fiul în brațele Lisei. Dar cum să facă altfel, atâta timp cât nu-i putea da numele tatălui său.

Michael avea cinci ani când Lisa și soțul său muriseră într-un accident de mașină, în timpul unei vacanțe în Europa. Lăsaseră un testament care o desemna pe Rosalind drept tutore al copilului până la căsătoria Emilyei. Din acel moment, ea îl va prelua pe presupusul fiu al surorii sale.

— Sunt fericită că Peggy nu asistă la nuntă, spuse

Rosalind.

— Cum? Nu vine?

— A sunat în dimineața aceasta pentru... în sfârșit, n-are importanță.

— Ce a spus, exact?

— Că nunțile o plictisesc de moarte. Și apoi, ea nu aprobă căsătoria ta cu Harold. Nimic important, vezi bine.

— Și mai ce?

— Pretinde că nu vei fi fericită nici măcar o zi din viața ta dacă intri în această familie de pretențioși reci ca sloiurile de gheață. Îi consideră pe cei din familia

Harrison drept sloiuri de gheață!

— Cunoști insolența mătușii Peggy! N-are niciun respect pentru genul de instituție pe care-l reprezintă familia Harrison, declară Emily, conciliantă.

Se hotărî să alerge îndată ce era posibil până la atelierul său, în celălalt capăt al orașului, pentru a-i telefona mătușii. Brusc, Rosalind părea în mod ciudat, puțin nervoasă... Evident, nu-i dezvăluise în întregime conversația cu sora sa.

*

* *

Telefonul suna de cinci minute... Într-o locuință atât de vastă ca „Joslynn“, mătușa Peggy se putea afla prea departe de aparat pentru a auzi soneria. Sau poate nu dorea să răspundă... În acest caz, era mai bine să insiste până când curiozitatea o va hotărî să răspundă...

— Alo!

— Mătușă Peggy! Știam că tu...

— În sfârșit! Te-am sunat de o sută de ori și nu ești niciodată acasă! În cele din urmă i-am telefonat mamei tale pentru a te anunța...

— Nu mi-a precizat că voiai să-mi vorbești...

— Asta nu mă miră, nu mă ia în considerare niciodată. Și vrea atât de mult să te căsătorești cu acel..

Acel Harrison.

— Harold Harrison.

— Oricum, îi este prea teamă.

— Dar, de ce?

— Am luptat mult timp cu conștiința mea și apoi m-am hotărât să înfrunt mânia Rosalindei...

— Ce se întâmplă, mătușă Peggy?

— S-a întors Grant. A cumpărat casa din lemn în care stătea când v-ați cunoscut... Și vrea să te vadă.

S-a schimbat atât de mult! Ai face mai bine să vii imediat, înainte ca el să facă un enorm scandal. Sau poate mai rău.

— Ce vrei să spui?

— Pentru a te vedea, este capabil de orice nebunie,

Emily. Mă înțelegi? Este în stare de orice. De absolut orice!