Secretul lui Joe Elliot

Secretul lui Joe Elliot de Linda Adams

Capitolul 1

Eve Crawford puse motorul la ralanti, lăsând mica barcă roșie să plutească în derivă în voia curentului. Cu o mână șovăitoare pe cârmă, scrută cu îngrijorare norul gros de ceață ce învăluia ambarcațiunea. Îi mai rămâneau de parcurs vreo cinci kilometri și prin negura aceasta ar fi fost un adevărat rămășag. Cum să-și continue drumul fără să se rătăcească sau să aibă vreun accident?

Își reproșa amarnic inconștiența. Ce idee absurdă să vrea să se întoarcă acasă tocmai când izbucnea furtuna! Dar, când plecase de la prietena ei, Julie, din Zwolle, ploaia încetase complet, și crezuse că furtuna se terminase.

Furtuna, poate. Dar ceața nu părea hotărâtă să abandoneze partida. În cel mai bun caz trebuia să treacă mai multe ore pentru ca vizibilitatea să redevină normală pe lacul Toledo Bend.

Burl Crawford, tatăl Evei, lipsea de câteva zile de acasă, și era mai bine așa, pentru că și-ar fi făcut griji văzând că nu se întoarce la timp. Iar cât privește prietena ei, Julie, aceasta tocmai plecase cu mașina până la Natchitoches...

Așadar, nimeni nu știa că este pierdută pe lac. Cum să iasă din capcana aceasta? Ceața, de o densitate neobișnuită, îi impunea un periculos joc de-a baba-oarba; orbește, Eve trebuia acum să încerce să ajungă la un mal.

Opri motorul și rămase nemișcată, pândind cel mai mic zgomot care i-ar fi permis să se orienteze. Înainte să se oprească, făcuse vreo șapte-opt sute de metri spre sud-vest.

Apoi, barca plutise în derivă. Pe ce distanță? Și în ce direcție?

Eve n-ar fi fost în stare să spună.

Era sigură de un singur lucru: trebuia să continue. Pe suprafața apei pluteau crengi și trunchiuri de copaci doborâți care puteau în orice clipă să facă o breșă în cocă. Era deci urgent să acosteze oriunde și să lege barca la mal. După aceea, se va descurca într-un fel ca să ajungă acasă, chiar pe jos, dacă va trebui.

Înfruntă ceața încă vreo jumătate de oră, evitând în ultima clipă obstacolele care apăreau ici-colo, asemenea unor fantome care o pândeau să facă o manevră greșită. Brațele o dureau de încordarea cu care ținea cârma.

Noaptea se lăsa cu rapiditate, făcând vizibilitatea și mai dificilă. Eve avea un chef nebun să izbucnească în plâns, dar asta n-ar fi ajutat-o cu nimic, dimpotrivă. Trebuia neapărat să se controleze dacă voia să scape teafără și nevătămată.

Deodată, un șoc zgudui barca, și se trezi proiectată spre cârmă.

Cu răsuflarea tăiată de spaimă, opri încă o dată motorul și se cățără pe partea din față a bărcii, încercând să constate pagubele. Lovitura fusese provocată de două trunchiuri de copac, dar din fericire nu lăsaseră decât câteva zgârieturi. Se ridică și-și dădu pe spate părul ud, încercând să străpungă cu privirea ceața deasă.

Tresări la auzul unui lătrat în apropiere. În sfârșit, pământ!

Oftă adânc, de ușurare.

— Hei! E cineva pe aici? strigă ea.

Îi răspunse doar lătratul surd al câinelui invizibil. Orientă barca în direcția de unde provenea acesta. Curând, putu să sară în apa mai puțin adâncă, și merse bâjbâind până la mal.

Când sfârși de legat barca de o rădăcină groasă, animalul, un câine de vânătoare roșcat și alb, veni spre ea.

— Bună, frumosule, îi spuse Eve. Știi că tocmai mi-ai salvat viața?

În loc de răspuns, câinele scânci și dădu vesel din coadă.

Chiar în clipa când Eve se pregătea să-l mângâie pe cap, auzi o voce în spatele ei.

— Mă îndoiesc că Rebel a înțeles ce i-ai spus!

Se răsuci repede pe călcâie, căutând să ghicească dincotro venea această voce neliniștitoare ce străpunsese ceața. Auzi atunci un zgomot de pași ce călcau pe frunzele moarte și pe crengile rupte. Schiță o mișcare de retragere. În ceață, apăru o siluetă înaltă, masculină.

— Ce cauți aici? întrebă necunoscutul.

— Mă întorceam acasă. M-am rătăcit prin ceață, răspunse

Eve cu circumspecție.

Privirea întunecată a străinului o măsură din cap până-n picioare, oprindu-se din când în când pe obrajii înroșiți de frig și emoție, pe șuvițele brune lipite de față, pe ochii cenușii...

— Te întorceai acasă? Pe vremea asta? Este o adevărată nebunie! Nu ți-a spus încă nimeni că trebuie să te ferești când se lasă ceața pe lac?

— Știu foarte bine că uneori ceața poate fi deasă pe aici, replică ea. Dar când am plecat din Zwole, nu era ceață. S-a lăsat într-o clipă!

— Și unde aveai de gând să mergi?

— La Pine Ridge.

Eve privi în jurul ei, căutând un reper, o indicație... Nu. Nu cunoștea locul acesta.

— Se poate spune că te-ai rătăcit de-a binelea. Ești tot în

Louisiana, dar cel puțin șapte kilometri de Pine Ridge.

— Șapte kilometri! exclamă Eve cu ciudă.

Își îndepărtă de pe față câteva șuvițe lungi.

— Ei bine, cred că va trebui să mă înarmez cu răbdare.

Îi întoarse spatele străinului și se urcă din nou în barcă. Să ltă capacul unui scaun și începu să scotocească în lada de sub el.

Bărbatul n-o pierdea din ochi. Eve era îmbrăcată în niște blugi albi, uzi până la genunchi după ce mersese prin apă. Era înaltă, suplă – fără îndoială că o considera mai degrabă fragilă, asemenea multor oameni care o vedeau prima oară.

Eve scoase din ladă un impermeabil oliv și și-l aruncă pe braț, apoi se întoarse spre necunoscutul din fața ei.

— Există case pe aici?

Bărbatul scutură din cap.

— După câte știu eu, nu.

— Dar dumneata cum ai venit?

— Călare.

Eve făcu ochii mari, dar nu comentă. Pentru prima oară, îl privi mai atentă pe străin.

Trebuie să fi avut puțin peste treizeci de ani. Avea tenul măsliniu, și părul pieptănat spre spate era drept și negru, sau mai degrabă brun închis. Era cam prea lung și strălucitor, acoperindu-i ceafa. Umerii și brațele erau puternice, talia subțire, coapsele musculoase. Înfățișarea lui în ansamblu dădea impresia de sănătate și vigoare.

— Cortul meu nu este prea departe de aici. Dacă vrei să vii cu mine... Ai putea aștepta până se împrăștie ceața, îi propuse străinul.

Eve nu răspunse, fascinată de chipul lui a cărui frumusețe virilă era de-a dreptul neobișnuită. Sprâncenele erau groase și drepte, de un negru de cărbune, ochii căprui, strălucitori.

Nasul, ușor coroiat. Privirea Evei urmări conturul plin și senzual al buzei inferioare, apoi cicatricea neregulată care marca, pe partea dreaptă, buza superioară... Se înfioră ușor, cuprinsă de o stranie tulburare.

— N-ai de ce să te temi, reluă necunoscutul. Sunt inofensiv,

Rebel poate să-ți confirme!

Eve își dădu seama dintr-o dată că el îi aștepta răspunsul.

Părea să creadă că ei îi era frică, și gândul acesta o indignă.

— Nu mă îndoiesc. Și-ți sunt recunoscătoare că-mi oferi ospitalitatea, declară ea.

Sări cu ușurință din barcă și-l urmă pe străin.

Pădurea deasă ce mărginea lacul era foarte întunecoasă.

Eve avu grijă să-și potrivească pasul după cel al bărbatului; aligatorii mișunau prin zona aceea. Rebel, câinele, mergea în urma ei, adulmecându-i picioarele, ca pentru a se asigura că stăpânul lui nu se afla în niciun pericol în prezența nouvenitei.

După câteva minute, ajunseră într-un luminiș, în mijlocul căruia se înălța un cort-cupolă roșu, lângă un foc.

Bărbatul desfăcu scaunul pliant pentru Eve, apoi aruncă apa dintr-o găleată din tablă galvanizată, o răsturnă, și se așeză pe acest scaun improvizat. Câinele se culcă la picioarele lui.

— Eu mă numesc Eve. Eve Crawford, zise ea înroșindu-se.

I se potrivește prenumele, se gândi străinul.

Era frumoasă, dar de o frumusețe calmă și subtilă. Genul de frumusețe care se impune încetul cu încetul.

— Mie mi se spune Elliot.

Eve încuviință din cap și-și feri privirea. Fără voia ei, această intimitate o intimida.

— Ești... nou venit pe aici?

Mulți oameni veneau să petreacă iarna pe lângă Toledo

Bend. Lacul se afla la granița dintre Texas și Louisiana și grație acestei poziții meridionale, regiunea se bucura de ierni blânde. Acum însă era aprilie, și străinul n-avea înfățișarea obișnuită a unui rezident sezonier.

— Da și nu, răspunse evaziv acesta. Odinioară, am locuit prin împrejurimi.

Eve nu îndrăzni să insiste.

— Eu și cu tata avem motelul Pine Ridge de vreo zece ani, îi spuse ea.

O licărire de interes sclipi în ochii căprui ai străinului, aproape nedeslușită în spatele perdelei întunecate a genelor.

— Ce făceai pe lac? Pescuiai?

— Nu. Mă întorceam de la Zwolle, unde m-am dus să-mi văd o prietenă. Este mai simplu să traversezi lacul decât să-l ocolești pe autostradă. Se câștigă cel puțin cincisprezece kilometri... Eu cunosc bine lacul, dar n-am mai văzut niciodată o ceață ca asta, atât de deasă. Mi-a fost imposibil să mă orientez.

Oarecum stânjenită, Eve se foi în scaun. Focul trosnea vesel, răspândind în aer mireasma plăcută a lemnului ars.

— Ai venit... să-ți petreci weekendul pescuind?

— Nu. Eu nu pescuiesc.

Nu era de mirare. Omul nu corespundea imaginii obișnuite a unui pescar. Purta un tricou negru cu inscripția „Harley-Davidson”. Pe coapsa dreaptă, blugii decolorați aveau o mică ruptură triunghiulară. Cizmele negre de cowboy îi completau ținuta, cu tălpile și tocurile murdare de un strat gros de noroi.

— Mă ocup de puii de aligator, reluă el.

Eve ridică din sprâncene.

— Faci braconaj?

— Aș zice mai degrabă că mă aflu aici pentru a-i surprinde pe braconieri, spuse bărbatul pe un ton ironic.

Zâmbetul lui oblic se mai lărgi. Părea să-l amuze acest joc de-a ghicitoarea, aerul perplex al Evei.

— De fapt, nu aceasta este meseria mea. Dar am un vechi prieten care este polițist federal și am venit să-i dau o mână de ajutor.

Eve se simți ușurată să afle că Elliot nu era unul dintre acei oameni care omorau sau mutilau animalele sălbatice. Nu locuia în regiune, dar trăise aici odinioară. Și era prieten cu un polițist federal. Era o fișă de identitate cam subțirică pentru un om cu care împarți intimitatea unui foc de tabără în luminișul acesta pierdut din adâncul pădurii...

Eve îi aruncă o privire piezișă. Licăririle flăcărilor îi accentuau asprimea trăsăturilor, dar nu simțea nicio teamă. Îi plăcea omul acesta.

— Crezi că o să se ridice curând ceața? întrebă ea.

— Poate. Dar asta n-o să te ajute prea mult. O să înceapă ploaia.

— De unde știi?

Elliot ridică din umeri și zâmbi puțin arogant în fața uimirii ei.

— Știu, atâta tot. Mi-a spus Rebel.

Câinele roșcat cu alb dormea, cu botul sprijinit de cizmele stăpânului său.

— Ai familie, Elliot?

Zâmbetul bărbatului dispăru subit. Se aplecă, luă un grătar de fier și-l puse peste foc, apoi puse pe el un ibric albastru. Un puf fin brun îi acoperea dosul mâinilor și brațelor. Eve remarcă faptul că nu purta verighetă – dar bineînțeles, acest lucru nu dovedea nimic.

— Nu mă am decât pe mine, zise el în sfârșit, cu o tristețe greu stăpânită care o tulbură.

Elliot ridică ochii. Eve îl privea cu un aer grav și surprins în același timp, obligându-l fără să-și dea seama să recunoască trista realitate. Era singur. În toate înțelesurile cuvântului. Și într-o măsură în care această fermecătoare persoană nici nu-și putea imagina.

— Îți este foame, domnișoară? întrebă el.

— Ei bine... Dacă ai ceva la îndemână...

— Tocmai mă pregăteam să-mi fac mâncarea când Rebel te-a auzit.

Eve își puse impermeabilul pe speteaza scaunului și se ridică.

— Dă-mi voie mie s-o prepar, îi propuse ea. Am talente de bucătăreasă.

Chipul lui Elliot se destinse și, fascinată, Eve zări umbra unui zâmbet înflorindu-i pe buze. De unde o fi avut această cicatrice? Oricum, rana care o cauzase nu-i afectase și dinții.

Aceștia erau foarte albi, ca un șirag de perle, plăcuți la vedere.

Ca și întreaga lui înfățișare, de altfel...

— Talente de bucătăreasă? Nu te lauzi?

Un zâmbet larg lumină fața Evei, făcând să-i strălucească minunații ochi cenușii. Păreau să vadă totul. Elliot se întrebă cu oarecare îngrijorare ce-or fi ghicit în privința lui.

— Am început să gătesc pe la zece ani, să știi!

Argumentul era convingător. Elliot se ridică la rândul lui.

— Lada frigorifică se află lângă cort. Ia de acolo tot ce-ți trebuie, zise el.

— Doar n-ai adus toate lucrurile acestea venind călare!

— Nu. Folosesc un jeep ca să-mi transport proviziile, mărturisi Elliot zâmbind.

— Tabăra rămâne instalată aici în permanență?

— Din când în când mai schimb locul.

În timp ce-l asculta pe Elliot, Eve examina conținutul lăzii.

Scoase un pachet învelit într-o hârtie albă care, după forma și mirosul caracteristic, trebuie să fi fost șuncă afumată. Alese apoi garnitura. Elliot îi întinse două crăticioare și în clipa următoare, Eve pusese la prăjit ceapă și cartofi într-una din ele, și șunca în cealaltă.

Elliot se așeză din nou pe găleata răsturnată, își întinse picioarele și le încrucișă nonșalant.

— Spune-mi, ai învățat să gătești atât de tânără din necesitate sau de plăcere? întrebă el.

— Și una și alta, răspunse Eve.

Privirea lui Elliot n-o mai deranja, și chiar se mira că se simțea în siguranță în acest loc izolat.

— Mama a murit pe când eram doar o fetiță. Nu-mi amintesc de ea. Tata a fost cel care m-a învățat să gătesc. Îmi trăgeam un scaun și mă urcam pe el ca să-l priveasc gătind mâncarea.

— Ai frați sau surori?

„Totuși, este ciudat, se gândi Eve. Omul acesta mă supune unui adevărat interogatoriu, iar el se eschivează de la toate întrebările mele!”

— Mai am un frate, mai mare ca mine. S-a însurat anul trecut și s-a mutat de aici. Îi simt foarte tare lipsa.

Elliot fu emoționat de accentul de sinceritate care emana din această confidență. Nu te puteai înșela: Eve iubea oamenii. Părea să fie foarte atașată de familia ei. De multă vreme Elliot nu mai întâlnise o femeie ca ea.

— Pun pariu că ai mai gătit la un foc de tabără, spuse el, observându-i cu plăcere gesturile precise.

Mâinile Evei erau delicate, pielea fină. Întreaga ei ființă degaja o impresie de blândețe. Elliot remarcă amuzat că și

Rebel deschisese ochii și o privea și el cu interes.

— Așa este. Adeseori am făcut camping cu fratele meu.

— Și apoi, s-a sfârșit, din moment ce el a plecat? spuse

Elliot.

— Așa credeam. Și iată că o fac din nou! răspunse Eve zâmbind.

Prin luminiș, începură să plutească miresme apetisante de cartofi prăjiți, șuncă și cafea. Corul broaștelor chemau ploaia, în timp ce focul licărea vesel.

Elliot scoase două farfurii, pe care Eve le umplu copios. Se așezară, cu farfuriile puse în echilibru pe genunchi.

— De cât timp erai pe lac când te-a reperat Rebel?

— De cel puțin patruzeci de minute. Probabil că de la plecare am luat-o într-o direcție greșită.

Tăcură amândoi ca să-și savureze mâncarea. În timp ce mânca, Eve îi aruncă priviri discrete lui Elliot. Mușchii brațelor lui, o impresionau un pic și-i ațâțau curiozitatea.

— Vii din vestul Texasului, nu-i așa?

— Se poate spune și așa. Locuiesc la Fort Worth. Dar m-am născut nu departe de aici.

Un orășean în mijlocul pădurii! Ce căuta aici? Cu siguranță, nu venise din Fort Worth tocmai până aici ca să-i urmărească pe braconieri.

Cafeaua, reîncălzită de mai multe ori de dimineață până acum, abia de mai putea fi băută, dar Elliot remarcă faptul că Eve o înghițea cu stoicism, fără să schițeze vreo strâmbătură.

— Cum ai ghicit de unde vin? întrebă el.

— După felul cum îl pronunți pe „r”.

— În Louisiana nu se pronunță așa?

— Nu. Nu chiar. Poate că te-ai născut aici, dar se vede treaba că nu te-ai întors de multă vreme!

— Mmm... Bine gândit, recunoscu Elliot.

Eve preferă să schimbe subiectul, în ciuda dorinței de a afla mai multe despre acest bărbat atât de puțin vorbăreț.

— Ia te uită! Începe vântul, spuse ea. Poate va alunga ceața.

— Poate. Dar aduce ploaie.

Eve se întunecă.

— Asta-i o veste proastă. Dacă va continua tot așa, n-o să mai ajung niciodată acasă! Și dacă aș încerca să plec pe jos? Aș putea să vin mâine să-mi iau barca?

— Îți dai seama cumva în ce loc te afli, domnișoară? Ești în mijlocul mlaștinilor pline de șerpi.

Eve oftă, descurajată.

— Știu foarte bine asta, recunoscu ea. Dar mă simt atât de neputincioasă...

— Știe cineva că ai plecat cu barca?

— Pritena mea din Zwolle. Dar a plecat și ea acum din oraș.

Elliot își încrucișă brațele la piept și împinse cu vârful cizmei un lemn în foc.

— N-ar fi trebuit să-mi spui asta.

— De ce? întrebă Eve, mirată. Acesta este adevărul, și eu n-am obiceiul să mint, să știi!

— Poate că greșești având încredere în mine. De unde poți să știi că nu sunt un individ periculos?

Brusc, Elliot se aplecă înainte și cuprinse cu o mână gâtul

Evei, dar fără să facă nicio presiune, mărginindu-se doar să pună degetele pe pielea ei mătăsoasă.

— Ar fi de-ajuns un gest...

— Știu foarte bine că n-ai face niciodată un asemenea lucru, murmură Eve.

Un miros ușor de fum se degaja din degetele aspre ale lui

Elliot. Ea remarcă dintr-o dată că atingerea acestora, ușor neliniștitoare, nu-i displăcea.

— Ești sigură?

O licărire ciudată sclipea în ochii texanului; Eve înțelese că voia s-o încerce, nimic altceva.

Elliot simți pulsul fetei bătând din ce în ce mai iute sub degetele sale, și-i fu rușine. Făcuse gestul acesta doar din joacă, nu ca s-o sperie. Își desfăcu degetele și mângâie ușor pielea înroșită. Eve se înfioră la această mângâiere neașteptată.

— Nu mi-ai răspuns, spuse Elliot pe un ton blând.

— Ei bine... Sunt un bun psiholog. Știu pur și simplu că ești un om cinstit.

Elliot făcu o mutră sceptică și-și lăsă mâna să cadă.

— Dacă crezi cu adevărat asta...

Eve zâmbi.

— N-o să reușești să mă sperii. Nu-i cazul să mai încerci.

Pentru prima oară, Eve îl văzu pe Elliot izbucnind în râs.

— Dar am reușit! Ți-a fost frică, zise el pe un ton satisfăcut.

Eve nu răspunse. În fond, era mai bine ca Elliot să atribuie bătăile inimii ei fricii, decât adevăratei cauze, tulburătoarei emoții care o cuprinsese.

Deodată, câinele se ridică dintr-un salt și scânci ușor, apoi adulmecă aerul și dispăru în pădure.

— Ce a pățit? întrebă Eve,

În loc de orice răspuns, picături mari de apă începură să se zdrobească de pământul deja umed al luminișului.

— Vezi: Rebel mă previne întotdeauna, chiar înainte să înceapă ploaia, spuse Elliot.

Eve se ridică și-și puse repede impermeabilul.

— Aș face mai bine să mă întorc la barcă. Am acolo o prelată. Mă voi adăposti sub ea.

Ploua din ce în ce mai tare. În timp ce vorbea, Eve vedea picăturile de apă care se agățau de pielea bronzată a lui Elliot, și petele de umezeală se lărgeau din ce în ce mai mult pe tricoul lui.

— S-a întunecat, spuse el. Va trebui să te conduc prin pădure cu lanterna mea și n-am niciun chef.

Eve ridică din umeri.

— Adineauri, am spus că ești un om cinstit. Este adevărat că n-am spus și galant.

Elliot zâmbi și-i puse o mână protectoare pe umăr.

— În cazul acesta, îți voi fae o propunere dintre cele mai cinstite. Să ne adăpostim amândoi în cortul meu.

Alăturând cuvintelor și gestul, texanul ridică pânza care masca intrarea în cort, îi făcu semn Evei să intre, apoi o urmă și el.

Eve se așeză pe salteaua pneumatică aflată în cort, și Elliot se ghemui lângă deschizătura îngustă, privind ploaia de afară.

Aceasta cădea în rafale. În imposibilitate de a face ceva –

ceea ce nu-i era deloc pe plac – Eve asculta răpăiala ploii pe pânza cortului.

— Cortul tău este bine etanșeizat? întrebă ea, privind îngrijorată păturile dinăuntru.

— Are un acoperiș dublu. Dar dacă plouă mult, apa s-ar putea infiltra dedesubt.

Eve încuviință din cap. I se întâmplase de mai multe ori să trebuiască să se culce pe o saltea de camping udă.

— Nu-i o noapte ideală pentru a-i hărțui pe braconieri, zise ea.

Elliot se așeză turcește, cu brațele pe genunchi.

— Da... Așa este. Dar nu prea aveam ce face acasă, așa că...

— Unde locuiești?

— La casa Marshall. Poate că o știi.

— Da, o știu.

Bătrâna casă se ridica într-un loc izolat, departe de drumurile mai frecventate, la mai bine de cincisprezece kilometri de Pine Ridge. Ultima oară când trecuse prin apropiere, cu multe luni în urmă, casa era nelocuită.

— Îmi amintesc bine de familia Marshall. A trecut multă vreme de când au murit, spuse ea.

— Erau bunicii mei.

— Oh!... Cred că îți lipsesc mult, răspunse Eve, un pic stânjenită.

Îi veni în minte o amintire înduioșătoare și zâmbi.

— Într-o primăvară, doamna Marshall m-a invitat să vin să culeg mure din grădina ei. I-am lăsat și ei două kilograme din „recolta” mea, și după vreo două zile, a venit și ne-a adus o enormă tartă cu fructe. Bunicii tăi erau niște oameni adorabili.

— Erau foarte drăguți, așa este, murmură Elliot.

Tristețea din glasul lui strânse inima Evei. Bineînțeles, omul acesta era pentru ea un necunoscut, dar evocarea bunicilor lui îl afectase profund, și suferința lui n-o putea lăsa indiferentă.

— Dar tu, domnișoară? Mi-ai spus că, împreună cu tatăl tău, țineți un motel în regiune.

Înainte să-i răspundă, Eve își scoase impermeabilul. În cort era cald și umed.

— Da, îl ajut pe tata în afacerea aceasta.

— Dă-mi voie să ghicesc: pun pariu că ești încă necăsătorită, dar logodită, că vrei să te măriți și să ai mulți copii.

— Nu. Nimic din toate astea. N-am întâlnit încă persoana care să mă intereseze într-atât încât să-mi fac planuri de căsătorie. Și apoi, îmi doresc foarte mult să merg la universitate.

Elliot își trecu o mână prin păr.

— De ce nu te-ai dus până acum?

— Când mi-am termint studiile secundare, fratele meu era deja la universitate. Tata n-ar fi făcut față nevoilor a doi studenți. Acum însă, cu ajutorul unei burse, cred că planul meu se va realiza în sfârșit.

Cu un zâmbet discret în colțul buzelor, Elliot se întinse pe o parte, sprijinit într-un cot. Poziția îi scotea în evidență mușchii brațelor. Privirea Evei alunecă încet de la brațe către pieptul lui pe care-l bănuia la fel de puternic sub țesătura tricoului. Mai cunoscuse bărbați bine făcuți, dar niciodată atât de misterioși și fascinanți ca acesta. Ce-l făcea oare să fie atât de diferit de alții?

— Așadar, vrei să-ți continui studiile. Și după aceea, cum ai de gând să-ți folosești cunoștințele?

Evei îi fu ciudă că se înroși din nou, ca o adolescentă. Își ridică privirea.

— Ei bine, aș vrea să devin avocat, îi explică ea. Oh! Nu unul din acei avocați fără scrupule care își racoleacă clienții dintre victimele accidentelor! Nu. Aș vrea să devin avocat al acuzării, în scopul de a ajuta victimele năpăstuite să-și găsească dreptatea.

Elliot nu-i răspunse. La lumina portocalie a focului pe cale de a se stinge, care mai lumina încă slab interiorul adăpostului, Eve observă că trăsăturile lui se aspriseră.

— Vrei deci să intri în sistemul judiciar, spuse el în sfârșit.

Cred că nu știi prea bine despre ce vorbești.

— Ba da, dimpotrivă! Știi că sunt puține femei care fac această meserie, dar destule ca să fie luate în serios și...

Elliot îi întrerupse protestele.

— Nu pun la îndoială capacitățile tale, domnișoară. Spun doar că această meserie te-ar face să fii nefericită.

Eve nu se putu abține să zâmbească, amuzată de tonul autoritar al texanului.

— Cum poți să afirmi așa ceva? Mă cunoști doar de puțină vreme...

Cu un aer îngândurat, Elliot își trecu palma peste obrajii umbriți de o barbă în devenire.

— Este adevărat, dar înțeleg ce simți. Am cunoscut pe cineva care era ca tine. Își imagina și el că va putea schimba lucrurile. Dar până la urmă, toată lumea i-a întors spatele.

— Ești teribil de pesimist!

— Faptele ne obligă să devenim așa.

Elliot se ridică din nou ca să arunce o privire prin deschizătură.

— S-ar zice că ploaia are de gând să cadă toată noaptea!

Spuse el.

Consternată, Eve se apropie și ea de intrarea cortului.

Ploaia se abătea fără încetare în bălțile care aproape că acopereau deja luminișul.

— Cum o să mai ajung acasă? murmură ea.

De multă vreme, Elliot nu se mai aflase în preajma unei femei. Un ușor parfum de trandafiri se degaja de pe pielea și din părul Evei. Fără să vrea, texanul se simți cuprins de o emoție neașteptată... Cu siguranță, pentru că nu era obișnuit să se afle în preajma unor astfel de femei, se gândi el.

— Ei bine, domnișoară, am impresia că va trebui să dormi aici, noaptea asta.