Soaptele noptii

Soaptele noptii de Judith McNaught 

Capitolul 1

O urmărea deja de trei zile, studiind-o. Așteptând. Îi cunoștea de-acum obiceiurile, programul. Știa la ce oră se scula dimineața și la ce oră se culca seara. Știa că noaptea citea în pat, sprijinită în perne. Știa titlul cărții pe care o citea și că o punea cu fața în jos, pe noptieră, înainte de a stinge veioza.

Știa că părul ei des, blond era natural, iar culoarea aceea uluitoare, albastru-violet a ochilor, nu era rezultatul lentilelor de contact pe care le purta.Știa că își cumpăra fardurile de la farmacie și că îi trebuiau exact douăzeci și cinci de minute ca să se pregătească să plece la muncă, dimineața. În mod clar, o interesa mai mult să fie curată și îngrijită decât să-și scoată în evidență atuurile fizice. Pe el, totuși, îl interesau mai mult considerabilele ei atuuri fizice. Dar nu acum și nu pentru motivele „obișnuite”.

La început avusese foarte mare grijă să nu o scape din vedere, asigurându-se totodată să nu fie văzut de ea, dar precauțiile lui veneau mai mult dintr-un obicei decât din necesitate. Cu o populație de 150.000 de locuitori dintre care 15.000 erau studenți, micuțul orășel Bell Harbor de pe coasta estică a Floridei era suficient de mare, pentru ca un străin să se poată mișca neobservat printre oameni, dar nu atât de mare, încât să își piardă din vedere prada, într-o îmbârligătură de autostrăzi și șosele rapide, metropolitane.

Astăzi o urmărise în drum spre parcul orașului, unde își petrecuse după-amiaza înmiresmată dar răcoroasă de februarie, înconjurat de adulți veseli care beau bere și de copii zgomotoși, care veniseră acolo pentru picnicul și petrecerile organizate de Ziua Președintelui. Nu-i plăceau copiii în jurul lui, mai ales copiii cu mâini lipicioase și fețe pătate, care treceau pește picioarele lui în timp ce se alergau unii pe alții. Îi strigau „Hei, domnule!” și-l rugau să le arunce înapoi mingiile de baseball. Cât despre părinții lor, atenția acestora se îndreptase atât de des asupra lui, încât părăsise câteva bănci confortabile, fiind forțat acum să-și găsească adăpost și anonimat sub un copac cu un trunchi aspru, de care era neplăcut să se sprijine și cu rădăcini groase, noduroase, care făceau imposibilă așezarea pe jos. Totul începea să-l enerveze și știa că răbdarea lui ajunsese la sfârșit. Ca și pânda și așteptarea.

Ca să-și mai domolească enervarea, începu să se gândească la planurile lui pentru ea, în timp ce își urmărea atent prada. În clipa aceea, Sloan cobora tocmai dintr-un copac uriaș, din care încercase să recupereze un zmeu care arăta ca un vultur negru, cu aripile întinse stropite cu galben strălucitor. La baza copacului, un grup de copii între cinci și șase ani scoteau strigăte de felicitare. În spatele lor stătea un grup de adolescenți, cu toții băieți. Copiii mici erau interesați să-și capete zmeul înapoi; adolescenții erau interesați de picioarele frumos formate, bronzate, ale lui Sloan Reynolds, în timp ce apăreau încet dintre ramurile groase ale copacului. Băieții își dădeau coate, holbându-se la ea, iar el înțelegea motivul acestei minore enigme masculine: dacă ar fi fost vorba de o fată de douăzeci de ani, aceste picioare ar fi fost remarcabile, dar pentru o polițistă de treizeci de ani, erau un fenomen.

De obicei el era atras de femeile înalte, voluptoase, dar Sloan nu avea nici măcar un metru șaizeci, sâni frumoși și un trup zvelt, grațios, atrăgător, deși departe de a fi voluptuos. Nu era ea candidata ideală pentru un concurs de fotomodele, dar în șortul kaki și bluza tricotată de un alb strălucitor, cu părul acela blond prins la spate într-o coadă de cal, avea un aer atât de proaspăt și de firesc, încât îl atrăgea, pe moment.

Un strigăt dinspre terenul de basebal îi făcu pe doi dintre băieții mai mari să-și întoarcă privirile în direcția lui, obligându-l să-și ducă la gură paharul de hârtie cu oranjadă ca să-și ascundă fața, dar gestul era mai mult automat decât necesar. Ea nu îl observase în ultimele trei zile de când o urmărea din alei și de după intrări, așa încât nu ar fi găsit nimic sinistru la un bărbat singur, într-un parc ticsit cu cetățeni cuminți care se bucurau de mâncarea gratuită și de spectacole, chiar dacă l-ar fi observat. De fapt, își spuse râzând în sinea lui, era incredibil de stupid de nechibzuită când se afla în afara serviciului. Nu se uitase peste umăr când îi auzise pașii, într-una din seri; nici măcar nu-și încuiase mașina după ce o parcase. Ca majoritatea polițiștilor din orașele mici, avea un fals sentiment de siguranță în propriul ei orășel, o invulnerabilitate conferită de insignă și de pistolul pe care-l purta și de secretele cetățenilor, tocite și atât de bine știute de ea.

Totuși, ea nu avea secrete pentru el. În mai puțin de șaptezeci și două de ore aflase toate datele vitale despre ea, vârsta, înălțimea, numărul carnetului de conducere, situația conturilor din bancă, venitul anual, adresa de acasă – genul de informații pe care le obțineai ușor pe internet, dacă știai unde să cauți. Avea în buzunar o fotografie a ei, dar toate aceste informații combinate erau minore în comparație cu ceea ce știa acum.

Mai luă o gură de oranjadă călâie, luptând cu un nou impuls de nerăbdare. Uneori era atât de directă, de impecabilă și de previzibilă încât îl amuza; alteori era neașteptat de impulsivă, ceea ce o făcea imprevizibilă, iar imprevizibilul făcea lucrurile riscante, periculoase pentru el. Așa încât continuă să aștepte și să urmărească. În ultimele trei zile strânsese toate acele părticele și piese misterioase care în mod normal îți construiesc imaginea totală a unei femei, dar în cazul lui Sloan Reynolds imaginea era încă încețoșată, complexă, confuză.

Strângând zmeul în mâna stângă, Sloan coborî cu grijă spre cea mai de jos ramură; apoi sări jos și înmână zmeul proprietarului, în uralele și aplauzele pline de încântare ale mânuțelor micuțe.

— Mulțumesc, Sloan!, spuse Kenny Landry roșind de plăcere și de admirație, în timp ce-și lua zmeul înapoi. Lui Kenny îi lipseau cei doi dinți din față, făcându-l ușor sâsâit, două detalii care o înduioșau teribil pe Sloan, care fusese colegă de liceu cu mama lui.

— Lui mami i-a fost groază să nu pățești ceva, dar eu puteam paria că ție nu ți-e niciodată frică.

De fapt lui Sloan îi fusese cumplit de frică în timp ce cobora printre crengile stufoase care-i agățau șortul, arătându-i prea mult din picioare.

— Fiecare se teme de câte ceva, îi spuse Sloan reprimându-și pornirea imperioasă de a-l îmbrățișa, riscând astfel să-l facă să se jeneze cu această manifestare publică a afecțiunii. Se mulțumi să-i ciufulească doar părul castaniu.

— Eu am căzut o dată dintr-un copac! mărturisi o fetiță într-un șort roz și un maieu roz cu alb, zgâindu-se la Sloan cu smerită admirație. Și m-am rănit la umăr, adăugă Emma cu timiditate. Avea un păr roșu, creț, tuns scurt, pistrui pe năsuc și o păpușă jerpelită în mâini.

Butch Ingerstroll era singurul copil care refuza să fie impresionat.

— Se presupune că fetele ar trebui să se joace cu păpușile. Băieții se cațără în copaci, o informă el pe Emma.

— Învățătoarea mea zice că Sloan este o adevărată eroină, declară ea strângând și mai tare păpușa jerpelită, ca și cum gestul i-ar fi dat curaj să vorbească. Își ridică ochii spre Sloan și izbucni:

— Învățătoarea mea zice că ți-ai riscat viața ca să-l salvezi pe băiețelul care a căzut în puț.

— Învățătoarea ta este foarte amabilă, spuse Sloan ridicând de jos sfoara zmeului și începând să o înfășoare pe degete. Și mama Emmei fusese colegă de clasă cu Sloan și în timp ce se uita când la Kenny, când la Emma, Sloan nu se putea decide care dintre ei era mai adorabil. Mersese la școală cu părinții celor mai mulți dintre copiii aceștia și în timp ce zâmbea spre cercul fețișoarelor fascinate, îndreptate spre ea, vedea asemănările uluitoare cu fostele ei colege.

Înconjurată de copiii fostelor ei colege de clasă, Sloan simți o dorință teribilă de a avea un copil al ei. În ultimul an această dorință de a avea un copil al ei, un băiețel sau o fetiță, pe care să-l strângă în brațe și să-l iubească și să-l ducă la școală, devenise aproape o nevoie care câștiga în intensitate cu o viteză și cu o forță alarmante. Își dorea o micuță Emma sau un micuț Kenny pe care să-l ocrotească, să-l iubească și să-l învețe. Din nefericire însă, dorința ei de a-și lega viața de a unui bărbat nu crescuse câtuși de puțin. De fapt, chiar dimpotrivă.

Ceilalți copii se holbau la Sloan cu nedisimulată venerație, dar Butch Ingersoll era hotărât să nu se lase impresionat. Tatăl și bunicul lui fuseseră stelele fotbalului, în liceu. La șase ani, Butch nu avea doar constituția lor solidă, moștenindu-le și bărbia pătrată și fanfaronada macho. Bunicul lui era șeful poliției și șeful lui Sloan. Butch își împinse bărbia în față, amintindu-i lui Sloan de Șeful Ingersoll.

— Bunicul zice că orice polițist l-ar fi putut salva pe copilul acela, doar că cei de la televiziune au făcut mare tam-tam pentru că ești femeie-polițist.

În urmă cu o săptămână, Sloan pornise în căutarea unui copilaș dat dispărut și sfârșise coborând într-un puț ca să-l salveze. Televiziunea locală culesese povestea copilului dispărut, iar apoi media din Florida culesese povestea acțiunii de salvare. La trei ore după ce coborâse în puț și după ce petrecuse momentele cele mai terifiante din viața ei, Sloan ieșise afară ca „eroină”. Murdară și epuizată, Sloan fusese ovaționată cu urale asurzitoare de către cetățenii din Bell Harbor, care se adunaseră să se roage pentru siguranța copilului și cu strigătele reporterilor care se adunaseră să se roage pentru o știre suficient de interesantă ca să le asigure rating-ul.

După o săptămână, notorietatea și vâlva începuseră în sfârșit să se mai domolească, dar nu suficient de repede pentru Sloan. Ea găsea rolul de star media și de erou local nu doar comic de nepotrivit ci și deconcertant. Într-o parte a spectrului, nu avea voie să-i dezamăgească pe cetățenii din Bell Harbor, care o priveau acum ca pe o eroină, un ideal, un model pentru femei. Pe de altă parte, trebuia să se descurce cu căpitanul Ingersoll, bunicul de cincizeci și cinci de ani al lui Butch, misogin înveterat, care privea fapta involuntar eroică a lui Sloan ca pe o „ostentație deliberată” și prezența ei în forțele poliției sale, ca pe un afront adus demnității lui, ca pe o provocare a autorității lui, o greutate pe care era obligat să o poarte până când va putea găsi o cale să se descotorosească de ea.

Cea mai bună prietenă a lui Sloan, Sara Gibbon, sosi la locul evenimentelor exact când Sloan terminase de înfășurat sfoara zmeului într-un mosorel pe care i-l oferi cu un zâmbet lui Kenny.

— Am auzit aplauze și ovații, spuse Sara uitându-se la Sloan, apoi la micul grup de copii și apoi la zmeul-șoim cu aripa galbenă la vârf, frântă. Kenny, ce s-a întâmplat cu zmeul tău?, întrebă Sara zâmbindu-i și făcându-l să se lumineze tot. Sara avea acest efect asupra bărbaților de orice vârstă. Cu părul ei acaju, strălucitor, tuns scurt, cu ochii verzi, strălucitori și cu trăsăturile ei fine, Sara îi putea opri pe bărbați din drumul lor cu o singură privire.

— S-a agățat în copac.

— Da, dar Sloan l-a luat de acolo, îl întrerupse Emma aprinsă, îndreptând un degețel durduliu spre vârful copacului.

— S-a cățărat până sus de tot, îi luă Kenny vorba din gură și nu i-a fost deloc frică, pentru că este curajoasă.

Sloan simți, ca o viitoare-cândva-mamă, că trebuia să corecteze această impresie, în fața copiilor.

— Să fi curajos nu înseamnă că nu ți-e niciodată frică. Să fi curajos înseamnă că deși îți este frică, faci totuși ceea ce trebuie să faci. De exemplu, spuse ea zâmbindu-i micului grup, voi sunteți curajoși când spuneți adevărul, chiar dacă vă este frică să nu dați cumva de necaz. Asta înseamnă să fii cu adevărat, cu adevărat, curajos.

Sosirea la fața locului a lui Clarence Clovnul, cu un mănunchi de baloane uriașe, îi făcu pe toți copiii să se întoarcă la unison și câțiva dintre ei se îndepărtară pe loc, lăsându-i în urmă doar pe Kenny, pe Emma și pe Butch.

— Mulțumesc că mi-ai dat jos zmeul, spuse Kenny zâmbind din nou cu zâmbetul lui irezistibil, cu doi dinți lipsă.

— Cu plăcere, spuse Sloan înfrângându-și imposibilul impuls de a-l lua și a-l strânge în brațe – cu maieul lui pătat, cu fața lipicioasă, cu tot. După care cei trei copii se întoarseră și se îndepărtară, comentând cu glas tare gradul real de curaj al lui Sloan.

— Miss Memullin a avut dreptate. Sloan este o adevărată eroină în viață, declară Emma.

— Este cu adevărat foarte curajoasă, stabili Kenny.

Butch Ingersoll se simți obligat să califice și să limiteze complimentul.

— Este curajoasă pentru o fată, declară el expediind subiectul, amintindu-i și mai mult unei Sloan amuzate, de Șeful Ingersoll.

În mod ciudat, micuța, timida Emma a fost cea care a sesizat insulta.

— Fetele sunt la fel de curajoase ca și băieții.

— Nu sunt! Ea nici n-ar fi trebuit măcar să se facă polițist. Asta e o meserie pentru bărbați. De aceea li se și zice polițiști.

Emma se simți cumplit de jignită de această ultimă insultă la adresa eroinei ei și declară cu voce ascuțită:

— Mama mea spune că Sloan Reynolds ar trebui să fie polițist șef!

— Ah, da? ripostă Butch Ingersoll. Ei bine, bunicul meu este polițist șef și spune despre ea că este o adevărată pacoste! Bunicul meu spune că ar trebui să se mărite și să facă copii. Pentru asta sunt făcute fetele!

Emma deschise gura să protesteze, dar nu-i trecu nimic prin cap.

— Te urăsc, Butch Ingersoll, strigă ea în schimb și o luă la fugă, strângându-și păpușa, o feministă în fașă, cu lacrimi în ochi.

— Nu ar fi trebuit să spui asta. Ai făcut-o să plângă, îl atenționă Kenny.

— Cui îi pasă?, spuse Butch, un închistat în fașă, cu aceeași mentalitate ca a bunicului său.

— Dacă mâine o să fi drăguț de tot cu ea, poate că o să te ierte pentru ce ai spus, decise Kenny

Un politician în fașă, ca și tatăl lui.

Capitolul 2

Când copiii se îndepărtaseră suficient, Sloan se întoarse spre Sara și spuse cu un zâmbet ciudat:

— Până mai adineauri nu reușisem să decid dacă vreau să am un băiețel sau o fetiță. Acum știu. În mod categoric, vreau o fetiță.

— Ca și cum ai avea de ales, glumi Sara, obișnuită cu această topică a conversației, care devenise tot mai frecvență. Și în timp ce încerci să te decizi asupra sexului copilului tău încă neconceput, îți pot sugera să te străduiești ceva mai mult pentru găsirea unui eventual tată și soț?

Sara ieșea constant și de câte ori ieșea cu cineva nou – ceea ce se întâmpla frecvent, se interesa în mod sistematic de prietenii acestuia, cu intenția precisă de a găsi pe cineva potrivit pentru Sloan. De îndată ce selecta o posibilă partidă, începea campania de a i-o prezenta lui Sloan. Și indiferent de numărul mare al încercărilor ei eșuate de pețire, nu renunța niciodată să încerce, pentru că efectiv nu putea înțelege cum era posibil ca Sloan să prefere o seară singură, acasă, uneia în compania unui bărbat rezonabil de atrăgător, indiferent cât de puține ar fi avut ei în comun.

— Pe cine ai în cap de data asta? întrebă îngrijorată Sloan, în timp ce traversau parcul spre corturile și chioșcurile montate de întreprinzătorii locali.

— Există un chip nou chiar acolo, spuse Sara arătând cu capul spre un bărbat înalt, în pantaloni cafenii și o jachetă galben pal, care, sprijinit de un copac, privea copiii adunați în jurul lui Clarence Clovnul, care tocmai transforma cu repeziciune două baloane roșii în doi elani roșii, cu coarne. Fața umbrită era în profil și bărbatul sorbea dintr-un pahar mare, din carton. Sloan îl observase ceva mai devreme, privind-o când vorbea cu copiii după recuperarea zmeului, dar de vreme ce acum urmărea același grup, presupuse că era un tată desemnat să se ocupe de progenitura lui.

— Este deja tatăl cuiva, spuse ea.

— De ce spui asta?

— Pentru că de o jumătate de oră se uită la același grup de copii.

Sara nu era dispusă să renunțe.

— Doar pentru că se uită la copii, nu înseamnă că unul dintre ei este al lui.

— Atunci de ce crezi că-i urmărește?

— Păi, ar putea să fie…

— Un pervers? sugeră Sloan sec.

Ca și cum ar fi simțit că se vorbea despre el, bărbatul își aruncă paharul de carton în coșul de gunoi de lângă pom și se îndepărtă în direcția unde cea mai nouă achiziție a serviciului de pompieri strânsese o considerabilă mulțime de privitori.

Sara se uită la ceas.

— Ai noroc. Oricum, azi nu am timp de pețit. Mai am încă trei ore de serviciu, în cortul nostru. Era vorba de cortul având ca temă designul de interior, în care Sara distribuia broșuri însoțite de sfaturi gratuite.

— Niciun mascul rezonabil de atractiv nu s-a oprit să ia o broșură, până la ora asta.

— Doar ciurucuri, glumi Sloan.

— Ai dreptate, conveni solemn Sara în timp ce înaintau pe alee. Oricum, am decis să închid cortul pentru un sfert de oră, în cazul în care vrei să mănânci ceva.

Sloan se uită la ceas.

— Peste cinci minute sunt programată să preiau cortul nostru, pentru o oră. O să trebuiască să aștept să ies din tură ca să mănânc ceva.

— În regulă, dar stai departe de chili, cu orice preț! Aseară a fost un fel de întrecere cine face cel mai iute chili și Pete Salinas a câștigat concursul. Se pare că el face cel mai iute chili din toată Florida iar oameni în toată firea se înghesuie să încerce să-l mănânce, deși este făcut din jumătate ardei jalapeno și jumătate fasole boabe. Ăștia-s bărbații. A dovedi că pot mânca chili iute este în mod categoric o chestiune bărbătească, explică Sara cu încrederea femeii care a cercetat cu atenție și plăcere subiectul simțindu-se expertă în materie de bărbați.

În ciuda calificării Sarei, Sloan avea dubii privind concluzia trasă.

— Poate că chili ăsta nu este chiar atât de iute pe cât crezi tu.

— Ah, ba da, este. De fapt, nu este doar iute, este letal. Shirley Morrison de la cortul de prim ajutor mi-a spus că în ultima oră au tot venit la ea victimele chiliului lui Pete, plângându-se de toată gama, de la dureri de burtă, la crampe și la diaree.

Cortul poliției era amplasat în partea de nord a parcului, imediat lângă lotul de parcare, iar cortul Sarei se afla la vreo treizeci de metri distanță. Sloan voia tocmai să comenteze ceva pe tema aceasta, când mașina de poliție a căpitanului Ingersoll se opri scurt în apropierea cortului. Ingersoll își extrase trupul greoi de pe bancheta din față și trânti portiera, apoi se îndreptă spre cortul lor, conversă scurt cu locotenentul Caruso și începu să scruteze zona, cu fața încruntată.

— Dacă aș ști să citesc chipurile oamenilor, aș zice că după mine se uită, spuse Sloan oftând.

— Parcă ziceai că mai ai cinci minute până îți începe schimbul.

— Da, dar asta nu contează… Sara, izbucni ea, uite cine așteaptă în fața cortului tău! Doamna Peale, cu câte o pisică sub fiecare braț.

Doamna Cliffors Harrison Peale III era văduva unuia dintre cetățenii fondatori ai orășelului Bell Harbor și unul dintre cei mai bogați locuitori.

— Este un client cu un potențial fantastic, așteptând sfaturile tale excelente. Deși este capricioasă. Și foarte pretențioasă.

— Din fericire, eu sunt foarte răbdătoare și foarte flexibilă, spuse Sara și Sloan râse când Sara o rupse la fugă, la stânga, spre cortul ei. Sloan își netezi părul în coada de cal, verifică să se asigure că bluza albă, tricotată, era bine vârâtă în cureaua șortului ei kaki și o luă la dreapta, spre cortul secției de poliție.