Somnul de veci
Aa
Era pe la unsprezece dimineața, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea amenințarea unei ploi torențiale. Purtam un costum albastru-deschis, cămașă, cravată și batistă la buzunarul de la piept toate de culoare închisă, pantofi negri, șosete negre de lână cu baghete albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit și necherchelit și nu-mi păsa dacă cineva își dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detectiv particular bine îmbrăcat. Făceam o vizită unei averi de patru milioane de dolari.
Holul principal al casei Sternwood era înalt de două etaje. Deasupra ușilor de la intrare, destul de încăpătoare ca să îngăduie trecerea unei turme de elefanți indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră salva o doamnă legată de un pom, goală pușcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung. Cavalerul ridicase vizorul căștii ca să fie politicos și moșmonea, fără succes însă, la nodurile frânghiei cu care era legată doamna de pom.
Am rămas locului și mi-am spus că dac-aș fi locuit în acea casă, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă cațăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort.
La capătul holului se găsea un glasvand, iar în dosul lui o pajiște vastă, cu iarbă verde ca smaraldul, ajungea până la un garaj alb, în fața căruia un șofer tânăr, subțirel și brunet, încălțat cu cizme negre și lucioase, ștergea un automobil Packard maron, decapotabil. În dosul garajului se vedeau mai mulți arbuști, tunși cu grijă ca niște pudeli. În dosul arbuștilor – o seră cu acoperișul boltit. Apoi alți arbuști, iar în fund de tot, conturul ferm, inegal și plăcut al dealurilor.
În dreapta holului, o scară fără rampă și cu trepte din dale urca spre o galerie cu grilaj de fier forjat și spre un alt vitraliu cu legendă. Scaune încăpătoare și necapitonate, cu perne rotunde din plus roșu, ocupau nișele de pe întreg peretele. Nu părea să fi stat vreodată cineva pe ele. În mijlocul peretelui din stânga, se afla un imens cămin gol, cu un paravan de aramă în față, compus din patru plăci mobile, iar deasupra căminului o consolă de marmură cu amorași la colțuri. Deasupra consolei atârna un portret în ulei, iar deasupra portretului, dispuse cruciș și încadrate sub geam, două fanioane de cavalerie, zdrențuite de gloanțe și mâncate de molii. Portretul reprezenta un ofițer în mare ținută, pozând țeapăn în uniforma de pe vremea Războiului Mexican. Ofițerul avea barbișon negru, tuns cu grijă, mustăți negre arcuite, ochi fierbinți, aspri și negri ca smoala și aspectul general al unui om cu care e preferabil să fii în relații bune. Mi-am zis că putea fi bunicul generalului Sternwood. Greu de crezut să fi fost chiar generalul, deși auzisem că era mult prea bătrân ca să aibă două fete, ambele la vârsta primejdioasă din jurul a douăzeci de ani.
Priveam acei ochi negri și fierbinți când, undeva în spatele scărilor, se deschise o ușă. Nu se întorcea majordomul. Era o fată.
Avea douăzeci de ani, un trup mic și delicat, deși părea voinică. Purta pantaloni albastru-deschis și o prindeau. Când pășea, părea că plutește. Părul castaniu și fin era tăiat mult mai scurt decât cerea moda zilei, a buclelor de paj, ondulate înăuntru. Când m-a privit, i-am remarcat ochii cenușii ca gresia și aproape inexpresivi. S-a apropiat, mi-a zâmbit cu buzele și i-am văzut dinții mici, ascuțiți, ca ai veverițelor, albi cum e pielița proaspătă de portocală și strălucitori ca porțelanul. Sclipeau între buzele subțiri și prea întinse. Fața ei pală nu arăta prea sănătoasă.
— Ești înalt, nu? zise ea.
— Nu cu intenție.
Ochii i se rotunjiră. Era nedumerită. Reflecta. Îmi puteam da seama, deși ne cunoșteam doar de câteva clipe, că reflectatul va constitui întotdeauna o poveste pentru ea.
— Ești arătos. Sunt sigură că știi.
Am bombănit.
— Cum te cheamă?
— Reilly, i-am răspuns. Doghouse Reilly.
— Ce nume caraghios!
Își mușcă buza, își înclină nițel capul într-o parte și-mi aruncă o privire lungă. Își coborî pleoapele până ce genele îi atinseră obrajii, apoi le ridică iar, ca pe o cortină la teatru. Cunoșteam prea bine trucul ăsta. Se aștepta să mă întind pe spate, cu toate patru labele în sus.
— Ești cumva boxer? mă întrebă, văzând că nu mă las pe spate.
— Nu chiar. Sunt detectiv.
— De... De... Clătină furioasă din cap, iar culoarea vie a părului străluci în lumina cam anemică din holul imens – îți bați joc de mine.
— Hm.
— Ce-ai zis?
— Hai, las-o. M-ai auzit.
— N-ai zis nimic. Mă agasezi groaznic.
Își ridică degetul mare și-l mușcă. Era un deget cu o formă ciudată, subțire și ascuțit, ca un deget suplimentar și fără îndoială la prima falangă. Îl mușcă și-l supse încet, învârtindu-l în gură, ca un sugaci cu un biberon.
— Ești grozav de înalt, spuse ea.
Apoi chicoti, cuprinsă de o veselie secretă. Pe urmă își întoarse corpul încet, cu o mișcare felină, fără să-și ridice tălpile. Mâinile îi căzură moi de-a lungul trupului. Se aplecă spre mine pe vârful picioarelor. Mi-a căzut drept în brațe. A trebuit s-o prind, căci altminteri și-ar fi spart capul pe dalele de marmură. Am prins-o de subsuori și picioarele îi cedară imediat. A trebuit s-o țin strâns ca s-o țin drept. Își lipi capul de pieptul meu, începu să și-l frece și chicoti.
— Șmechere, chicoti ea. Dar și eu sunt șmecheră.
Nu i-am răspuns. Majordomul alese exact acel moment ca să se întoarcă prin glasvand și să mă vadă cu ea în brațe.
N-a părut jenat. Era un tip înalt, slab, cu păr argintiu, de vreo șaizeci de ani sau puțin mai mult. Ochii lui albaștri te priveau extrem de distant. Avea pielea netedă, lucioasă și se mișca asemenea unui om cu mușchi foarte solizi. Înaintă încet spre noi, iar fata se smulse din brațele mele. Străbătu ca un fulger odaia, ajunse la piciorul scărilor și le sui ca o căprioară. Dispăru mai înainte ca eu să fi apucat să respir odată ca lumea.
Majordomul rosti cu o voce neutră:
— Vă așteaptă generalul, domnule Marlowe.
Mi-am ridicat bărbia din piept și-am dat din cap.
— Cine-i fata?
— Domnișoara Carmen Sternwood, domnule.
— Ar trebui s-o înțărcați. Pare destul de mare.
M-a privit cu o politețe gravă și-a repetat cele spuse.
