Ucigaș în ploaie
Aa
În fața ușii era parcată o limuzină nou-nouță, un De Soto gri de nuanța aluminiului. Am trecut pe lângă ea, am urcat trei trepte, am intrat printr‑o ușă cu vitraliu deasupra și am mai urcat trei trepte mochetate. Am apăsat soneria de pe perete.
Instantaneu, o duzină de voci canine începură să zguduie acoperișul. În timp ce câinii lătrau, urlau și chelălăiau, mă uitam la nișa în care se găsea un mic birou cu rulou, și la camera de așteptare cu fotolii de piele. Mai erau trei diplome atârnate pe un perete și o masă pe care se aflau răsfirate câteva numere din Gazeta câinilor de rasă.
Cineva liniști câinii, undeva în spate, apoi se deschise o ușă și un bărbat mărunțel, cu o față plăcută, îmbrăcat într‑un halat gros, cafeniu și șlapi cu tălpi de cauciuc, apăru cu un zâmbet plin de solicitudine pe o mustăcioară tip creion.
Se uită la mine, în jurul meu, apoi chiar pe sub mine, dar fără să găsească vreun câine. Zâmbetul își mai reduse din amploare. Îmi spuse:
— Aș vrea să‑i dezvăț de obiceiul ăsta, dar nu pot. De fiecare dată când se aude soneria, se pun pe lătrat. Se plictisesc și știu că sunetul soneriei înseamnă vizitatori.
— Da, am mormăit eu și i‑am întins o carte de vizită. A citit ce scria pe ea, a întors‑o și a privit‑o pe spate, apoi a întors‑o la loc și a citit‑o din nou.
— Detectiv particular, spuse el gânditor, lingându‑și buzele umede. Ei bine, eu sunt doctorul Sharp. Ce pot face pentru dumneata?
— Caut un câine furat.
Ochii lui mă fulgerară; gura lui mică se strânse și încet‑încet fața i se înroși. Am spus:
— Nu vreau să zic că dumneata ai furat câinele, doctore. Aproape oricine ar putea plasa un câine într‑un loc ca ăsta, iar dumneata n‑ai cum să știi cu siguranță dacă îi aparține sau nu, corect?
— S-ar putea ca unora să nu le placă ideea, zise el înecat. Ce fel de câine?
— Un câine polițist.
Trase o dungă cu vârful șlapului pe mocheta subțire, apoi
privi într‑un colț al tavanului. Roșeața îi dispăruse de pe față,
lăsând loc unei palori stinse. După un timp, spuse:
— Nu am decât un singur câine polițist aici, și îi cunosc stăpânii. Așa că, mă tem că…
— Deci n‑o să fie nici o problemă dacă mă uit puțin la el, i‑am tăiat‑o eu, pornind spre ușa pe care intrase el.
Doctorul Sharp nu se mișca. Zgâria în continuare mocheta.
— Nu știu dacă e bine, spuse el gânditor. Poate ceva mai târziu, în cursul zilei.
— Acum ar fi cel mai potrivit pentru mine, am spus, și am pus mâna pe clanța ușii.
Traversă rapid camera spre micul birou și întinse mâna spre telefon.
— O să… o să chem poliția, dacă îndrăznești, spuse el repede.
— Minunat, am zis. Cere‑l pe șefu' ăl mare, pe Fulwider. Spune‑i că aici e Carmady. Vin chiar de la el din birou.
Doctorul Sharp își luă mâna de pe telefon. I‑am rânjit și am frecat o țigară între degete.
Își țuguie buzele, se uită o vreme la sugativa de pe birou, se jucă puțin cu un colț al ei, îndoindu‑l, apoi netezindu‑l, se îndreptă, traversă camera în pantalonii săi albi, deschise ușa de lângă mine și trecurăm într‑un hol cenușiu, foarte strâmt.
Printr‑o ușă deschisă se vedea o masă de operații. Trecurăm pe lângă ea și intrarăm într‑o cameră cu ciment pe jos, cu un încălzitor cu gaz într‑un colț, având deasupra o oală cu apă, iar de‑a lungul unui întreg perete, două rânduri de cuști cu ușile făcute dintr‑o plasă solidă de sârmă.
Câini și pisici ne priveau în tăcere, plini de speranțe, din spatele gratiilor. Un Chihuahua minuscul pufnea înghesuit într‑o pisică persană roșcată uriașă, cu un fular alb în jurul gâtului. Un Scottie cu o figură tristă, o potaie cu pielea julită pe un picior, o Angora cenușie și mătăsoasă, un Sealyham, alte două potăi, un foxterier cu botul lung și negru ca o țeavă de revolver. Acesta din urmă avea o figură total dezamăgită.
Toți aveau boturile umede, ochii strălucitori și păreau foarte curioși să afle al cui vizitator eram.
Astea‑s jucării, doctore, am mârâit eu după ce i‑am trecut
scurt în revistă. Eu vorbesc de un câine polițist. Cenușiu cu negru, nu cafeniu. Sex bărbătesc, nouă ani. Caracteristici excelente, mai puțin talia, care e ceva mai mică decât normal.
Te plictisesc?
Se holbă la mine și făcu un gest de om nenorocit.
— Da, dar… murmură el. Pe aici.
Am ieșit din încăpere. Animalele arătau foarte dezamăgite din cauza asta, mai ales Chihuahua, care se cățărase pe plasa de sârmă aproape până sus. Am ieșit din clădire pe ușa din spate, într-o curte betonată, cu două garaje în față. Unul era gol. Celălalt avea ușa puțin crăpată. Era o boxă destul de întunecoasă, în fundul căreia un câine mare și‑a zornăit lanțul în timp ce își așeza botul pe salteaua veche care îi servea de culcuș.
— Ai grijă, spuse Sharp. Câteodată e foarte rău. L‑am ținut înăuntru, dar îi speria pe ceilalți.
Am intrat în garaj. Câinele a mârâit: Am mers spre el și s‑a smucit, până ce lanțul s‑a întins, cu un zgomot metalic. Am vorbit cu el:
— Salut, Voss. Dă noroc eu mine.
Și‑a lăsat din nou botul pe saltea. Urechile i se ridicaseră pe jumătate, dar nu se mișca. Avea ochii de, lup, cu pleoape negre. Și‑a întins spinarea curbată și puțin prea scurtă și a început să se dea jos de pe saltea. I‑am zis:
— Hai, băiete, dă laba.
I‑am întins‑o pe a mea. Din ușă, veterinarul îmi spunea să am grijă. Câinele se ridică încet pe labele lui mari și păroase, își ciuli urechile până pe spate, apoi își ridică laba stângă din față. I‑am luat‑o în mâna și am scuturat‑o.
Medicul veterinar începu să se vaiate:
— Vai de mine, domnule, e o surpriză pentru mine, domnule… domnule…
— Carmady, i‑am spus. Mda, probabil.
Am mângâiat câinele pe cap și am ieșit din garaj.
Am intrat în casă și ne‑am dus în sala de așteptare. Am dat la o parte câteva reviste și m‑am așezat pe un colț al mesei.
— O.K, i‑am zis. Cum îi cheamă pe tipi și unde stau?
După un timp de gândire, spuse posomorât:
— Se numesc Voss. S‑au mutat în est și urmează să trimită după câine după ce se stabilesc acolo.
— Ce drăguț. Câinele a fost botezat Voss după un aviator
neamț din timpul războiului. Iar tipii, și‑au luat numele după câine.
— Crezi că te mint, izbucni agitat omulețul.
— Î-hî. Te sperii cam prea repede pentru a fi escroc. Părerea, mea e că cineva a vrut să scape de câine. Uite cum sună povestea mea: o fată pe nume Isobel Snare a dispărut de acasă din San Angelo acum vreo două săptămâni. Locuia cu mătușa ei, o bătrână, doamnă drăgălașă îmbrăcată în mătase gri, o mătușică pe care n‑o prostește nimeni. În ultima vreme, fata ieșea într‑o companie destul de dubioasă prin tot felul de baruri de noapte și cazinouri. Bătrâna doamnă a mirosit scandalul, dar n‑a vrut să apeleze la poliție. Fata nu s‑a mai întors acasă într‑o seară, iar bătrânica n‑a făcut nimic, până ce o prietenă de‑a fetei s‑a nimerit să îi vadă câinele aici. I‑a spus bătrânei și ea m‑a angajat pe mine – asta pentru că atunci când nepoata a plecat ultima oară de acasă, avea câinele cu ea.
Am strivit restul de țigară cu călcâiul și mi‑am aprins alta. Fața mică a doctorului se făcuse albă ca aluatul. Broboanele de transpirație îi sclipeau în mustața lui mică și drăgălașă. Am continuat cu voce blândă:
— Încă nu e treaba poliției, și am glumit când am zis de șeful Fulwider. Ce‑ai spune să mai păstrăm treaba asta doar între noi, o perioadă?
— Ce… ce vrei să fac? se bâlbâi omulețul.
— Poate îmi mai spui câte ceva despre câine?
— Da, spuse el grăbit. Omul părea să țină foarte mult la câine. Un tip care iubește sincer câinii. Și câinele era foarte atașat de el.
— Atunci o să mai auzi de el, am zis. Și o să mă anunți și pe mine. Cum arăta tipul?
— Era un bărbat, înalt, zvelt, cu niște ochi negri foarte pătrunzători. Soția lui era și ea înalță și subțire. Erau îmbrăcați bine și păreau foarte siguri de ei.
— Fata, Snare, e mai degrabă scundă, am zis. Care‑o fi șmecheria?
Își lăsă privirea în jos și nu spuse nimic.
— O.K., am zis. Joacă pe partea mea și n‑o să te vorbesc de rău. Batem palma?
I‑am întins mâna.
— Bine, sunt cu dumneata, a zis încet, și mi‑a pus în palmă
o lăbuță umedă și rece ca o plătică. I‑am scuturat‑o cu grijă, să
nu i‑o fracturez.
I‑am dat adresa, am coborât în strada însorită și am luat‑o pe trotuar spre locul unde îmi lăsasem Chryslerul, cam la un bloc distanță. Am urcat în mașină și am, tras-o după primul colț, în așa fel încât să pot supraveghea limuzina De Soto și intrarea la Sharp.
Am așteptat cam o jumătate de oră. Domnul Sharp și‑a făcut apariția îmbrăcat în haine de oraș și a urcat în mașină. A dat colțul și a intrat pe aleea care trecea prin spatele casei lui.
Am pornit Chryslerul și am înconjurat clădirea, plantându‑mă la celălalt capăt al aleii.
Mârâiturile, lătrăturile și chelălăielile se auzeau de la cincizeci de metri. După o perioadă, au încetat. Apoi mașina De Soto a ieșit din curtea betonată și s‑a îndreptat spre mine, așa că am plecat de unde eram și am parcat după primul colț.
De Soto a luat‑o spre Arguello Boulevard, apoi pe el, spre est. În spatele mașinii se vedea clar un câine mare polițist, legat și cu botniță. Se vedea cum smucește din cap, încercând să scape de lanț.
M‑am luat după De Soto.
