Triunghiul Bermudelor

Triunghiul Bermudelor de Charles Berlitz

neral de acord cu această delimitare. Ivan Sanderson, care a tratat subiectul în lucrarea sa Invisible Residents (Rezidenții invizibili), precum și în numeroase articole, conchide că zona se prezintă în formă de elipsă sau de romb, și că mai există încă douăsprezece asemenea zone la distanțe egale între ele, împrăștiate pe tot globul, inclusiv spațiul de tristă faimă de lângă Japo­nia, numit „Marea Diavolului". John Spencer este de părere că zona considerată periculoasă se extinde pe platforma continentală, pornind dintr-un punct din largul Virginiei, continuă spre sud de-a lungul coastei Americii, trece dincolo de Florida, apoi înconjoară Golful Mexic, cuprinzând platformele submarine ale insulelor caraibiene și regiunea periferică a Bermu-delor. Vincent Gaddis, autorul lucrării Invisible Hori-zons (Orizonturi invizibile) și al articolului din revista Argosy, care ar fi putut da zonei numele de Triunghiul Bermudelor, stabilește astfel, în linii mari, forma ei: „o linie din Florida la Bermude, alta de la Bermude la Puerto Rico și o a treia linie înapoi spre Florida, trecând prin Bahamas"; în schimb, John Godwin su­gerează, în lucrarea sa This Baffling World (Această lume derutantă) că „Marea Ghinioanelor" este „un pă­trat aproximativ ce se întinde între Bermude și coas­ta Virginiei", cu latura sudică alcătuită de insulele Cuba, Hispaniola și Puerto Rico. Până și Paza de Coastă a Statelor Unite, care nu crede în Triunghiul Bermudelor, atunci când i se cer informații pune la dispoziția solicitanților o scrisoare standard a Pazei de Coastă a Șaptea - Dosar 5720 - în care îi stabilește poziția astfel: „Triunghiul Bermudelor sau al Diavo­lului este o zonă imaginară, situată în largul coastei Atlanticului de sud-est a Statelor Unite, cunoscută pentru procentajul ridicat al pierderilor inexplicabile de nave, ambarcațiuni mici și avioane. In general se consideră că vârfurile Triunghiului sunt localizate în Bermuda, Miami-Florida și Sân Juan-Puerto Rico". ^Meteorologii consideră Triunghiul Bermudelor ca fiind o zonă formată din linii imaginare pornind din Bermuda până la New York, la nord, și Insulele Vir­gine, la sud, desfășurându-se în formă de evantai spre vest și atingând 75 grade latitudine nordică.

Studierea hărții în care sunt indicate cele mai im­portante puncte unde au dispărut nave și avioane ne permite să apreciem dacă regiunea la care ne referim este sau nu un triunghi, poate un triunghi mai mic cuprins într-unul mai mare, ori o elipsă uriașă sau poate un pătrat, ori un fenomen ce urmărește plat­formele continentale și insulare.

Cercurile maritime cunosc de multă vreme că în această zonă s-au volatilizat multe nave și că unele dispariții au creat legenda „Mării Navelor Pierdute" sau a „Cimitirului Navelor", localizată în Marea Sar-gaselor. Rapoartele cu privire la acest fenomen indică o creștere a disparițiilor începând cu anul 1860, pro­babil pentru că de la acea dată au început să fie mai detaliate. Disparițiile au început după Războiul de Secesiune,_Adeci au fost excluse atacurile trupelor Con­federate, însă un eveniment petrecut la câteva luni după încheierea celui de-al doilea război mondial a demonstrat că și avioanele ce zboară deasupra zonei sunt vulnerabile, probabil din aceleași^ motive care provoacă dispariția fără urme a navelor. In urma aces­tui incident a fost dat zonei numele de Triunghiul Bermudelor.

II. TRIUNGHIUL AVIOANELOR DISPĂRUTE

Triunghiul Bermudelor a primit această denumire în urma dispariției a șase avioane ale Marinei Militare, cu echipaje cu tot, la data de 5 decembrie 1945. Primele cinci avioane, care se pare că au dispărut simultan, se aflau într-o misiune de rutină pe un traseu de zbor triunghiular ce începea de la baza aeronavală Fort Lauderdale, Florida, continua 160 mile spre est, apoi 40 mile spre nord și revenea la bază folosind ruta de sud-vest. Bermuda a împrumu­tat în cele din urmă numele său zonei care, de-a lungul timpului, a fost denumită în cele mai diferite moduri: „Triunghiul Diavolului", „Triunghiul Morții", „Marea Dezastrelor", „Cimitirul Atlanticului", deoa­rece "S-a observat că vârful triunghiului, care consti­tuie ruta de zbor de la Fort Lauderdale, era în linie dreaptă cu Bermuda, iar această insulă pare să fie hotarul nordic al zonei de dispariție a navelor și avioa­nelor, în condiții ciudate. Nici un alt incident anterior sau ulterior acestuia nu a atras atât de mult atenția, fiind vorba de dispariția totală a unei escadrile îm­preună cu avionul uriaș trimis în ajutor - un hidroa-vion Martin Mariner, cu un echipaj de 13 oameni -care s-a evaporat, în mod inexplicabil, în timpul ope­rațiunilor de salvare. Grupul de cinci avioane cu soar ta tragică, ce a decolat de la Fort Lauderdale, era denumit „Zborul 19". Avioanele erau pilotate de cinci ofițeri, împreună cu un echipaj de treisprezece recruți; aceștia din urmă trebuiau să fie repartizați câte doi în fiecare avion, însă în ultimul moment, în acea zi de 5 decembrie 1945, unul din recruți - având pro­babil unele presentimente - a cerut să fie debarcat și nu a fost înlocuit. •

Avioanele erau de tipul Grumman TBM-3 Aven-ger, bombardiere lansatoare de torpile, și fiecare din­tre ele avea combustibil suficient pentru un zbor de peste 1000 de mile. Temperatura aerului era de 65 grade F , soarele strălucea, erau câțiva nori împrăș­tiați ici-colo, iar vântul bătea moderat din direcția nord-est. Piloții, care zburaseră ceva mai devreme în aceeași zi, raportaseră o zi excelentă pentru zbor. Timpul repartizat pentru această misiune era de două ore. Decolarea a început la ora 14 fix, iar la 14 și 10 toate avioanele erau în aer. Comandantul escadrilei,

S'

locotenentul Charles Taylor, cu peste 2500 ore de zbor, a condus avioanele spre Chicken Shoals, la nord de Bimini, unde trebuiau să facă exerciții de atac asupra unei epave-țintă. Atât piloții cât și restul echipajului erau oameni cu experiență și nu exista nici un motiv de îngrijorare pentru această misiune de rutină.

Dar ceva s-a întâmplat, și încă ceva grav. Pe la ora 15 și 15 minute, după ce „atacul" asupra epa-vei-țintă fusese îndeplinit și avioanele și-au continuat drumul spre est, radiooperatorul de la turnul de con­trol al bazei aeronavale de la Fort Lauderdale, care aștepta să fie contactat pentru primirea instrucțiunilor de aterizare și a orei de sosire, a receptat un mesaj ciudat de la comandantul escadrilei, înregistrările conțin următoarele: „Comandantul escadrilei (locotenent Charles Taylor) cheamă turnul de control. Urgent. Se pare că ne-am abătut de la rută. Nu putem vedea pământul... Repet... nu putem vedea pământul.

Turnul: Care este poziția dumneavoastră?

Comandantul escadrilei: Nu suntem siguri de po­ziția noastră. Nu suntem siguri unde ne aflăm... Se pare că ne-am rătăcit.

Turnul: Ar trebui să vă îndreptați spre vest.

Comandantul escaclrilei: Nu știm îrj, care parte este vestul. Nimic nu este în regulă... Ciudat... Nu suntem siguri de nici o direcție - până și oceanul arată altfel."

Pe la ora 15 și 30 de minute, instructorul șef de la Fort Lauderdale a recepționat un mesaj al cuiva care îi cerea copilotului Powers informații despre di­recția indicată de busola sa, și I-a auzit pe Powers răspunzând: „Nu știu unde ne găsim. Cred că ne-am rătăcit după ultima schimbare de direcție." Instructo­rul șef de la bază a reușit să intre în contact cu instructorul „Zborului 19", iar pilotul i-a spus: „Am­bele mele busole sunt dereglate, încerc să găsesc Fort Lauderdale... Sunt sigur că survolez Keys, dar nu știu precis unde ne aflăm...". Ca urmare a acestei infor­mații, instructorul I-a sfătuit să zboare spre nord -păstrând soarele în stânga sa - până ajunge la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale. Insă, în replică, a auzit următorul mesaj: „Tocmai am survolat o insulă mică... Nu se vede nici un alt pământ...", ceea ce însemna că pilotul nu survola Keys și o dată cu el nici restul escadrilei, pentru că nu vedeau uscatul și, deci, se rătăciseră. Devenea din ce în ce mai dificil să se intercepteze mesajele „Zborului 19", din cauza câmpului electrostatic. Era clar că „Zborul 19" nu mai recepționa mesajele turnului, în schimb turnul auzea discuțiile dintre piloți. Unele se refereau la o posibilă pană de combustibil, suficient numai pentru 75 de mile, altele la vânturi de 75 de mile pe oră și, în fine, remarca privind faptul că toate busolele și giro-compasele „au înnebunit", fiecare arătând altă direcție. Dar puternicul emițător de la Fort Lauder-dale nu a putut lua legătura cu cele cinci avioane, în ciuda faptului că discuțiile purtate între piloți se au­zeau destul de clar.

Intre timp, personalul bazei fusese cuprins de o uriașă și firească agitație la auzul că „Zborul 19" se află în dificultate. Se făceau tot felul de presupuneri cu privire Ia un atac inamic (cu toate că războiul se încheiase de câteva luni), sau la un atac al unui inamic nou și în același timp se pregăteau nave de salvare, un hidroavion bimotor special de tipul Martin Mariner cu un echipaj de 13 persoane, de la baza aeronavală Banana River.

La ora 16 fix turnul a auzit pe neașteptate că locotenentul Taylor a predat comanda ofițerului su­perior de marină, căpitanul Silver. Cu toate că bruiajul câmpului electrostatic era puternic, s-a recepționat de la acesta un mesaj inteligibil: „Nu știm precis unde ne aflăm... Cred că suntem Ia 225 de mile nord-est de bază... Cred că am survolat Florida și că ne găsim în Golful Mexic..." Comandantul escadrilei a hotărât o întoarcere de 180 grade, cu speranța de a ajunge din nou deasupra Floridei, dar imediat transmisia a devenit tot mai slabă, semn că a făcut p întoarcere greșită și că zboară spre est, în largul oceanului. Unele rapoarte afirmă că ultimele cuvinte recepționate de la „Zborul 19" au fost: „Se pare că...", pe când alți ascultători își amintesc că s-au rostit și alte fraze:

„Am pătruns în apele albe... Suntem definitiv pier­duți...".

La câteva minute după decolarea hidroavionului Martin Mariner, turnul de control a primit un mesaj de la locotenentul Come, în care se relata că în zona unde se presupune că s-ar afla escadrila bântuie vân­turi puternice la altitudinea de 6000 de picioare. A-cesta a fost ultimul mesaj primit de la hidroavionul de salvare. Puțin mai târziu, toate unitățile de salvare au primit un mesaj urgent, informând că acum sunt șase avioane dispărute în loc de cinci.

Nu s-au mai primit apoi nici un fel de comunicări de la „Zborul 19" sau de la hidroavionul de salvare. Totuși, după ora 19, baza aeronavală Opa-Locka, Mia-mi, a recepționat slab următorul mesaj: „FT...FT..." care este o parte din indicativul „Zborului 19", Indi­cativul complet al avionului comandantului era FT28. Dacă acest mesaj venea într-adevăr de la „patrula dispărută", înseamnă că el a fost transmis la două ore după ce avioanele au rămas fără combustibil!

Cercetarea inițială în chiar ziua dispariției a fost suspendată din cauza întunericului, cu toate că nave ale Pazei de Coastă au căutat supraviețuitori în tot cursul nopții. A doua zi, joi, în zori, s-a declanșat o operațiune masivă de investigare. Dar în ciuda tuturor eforturilor depuse, de o amploare nemaiîntâlnită - au fost implicate 240 de avioane suplimentare de pe por­tavionul Solomons, 4 distrugătoare, câteva submarine, 18 nave ale Pazei de Coastă, vedete de cercetare și salvare, sute de avioane particulare, iahturi și ambar­cațiuni diferite, precum și mai multe avioane tip PBM de la baza aeronavală Banana River, primindu-se sprijin și de la R.A.F. (Forțele Regale Aeriene Bri­tanice) nu s-a descoperit nimic.

Cu o medie de 167 de zboruri pe zi, la 300 picioare de suprafața apei, desfășurate din zorii zilei și până în amurg, în care timp s-au cercetat minuțios 380 000 de mile pătrate de uscat și de apă, incluzând Atlan­ticul, zona Caraibilor, porțiuni din Golful Mexic, din teritoriul Floridei și al insulelor învecinate, acțiuni care au totalizat un număr de 4100 ore de zbor, nu s-a descoperit nici măcar o plută de salvare, nici o urmă de epavă, nici o pată de ulei.

S-au cercetat toate zonele de uscat posibile. Un avion comercial a raportat că a văzut flacăra unei explozii deasupra uscatului și s-a crezut că ar putea fi vorba de hidroavionul Martin Mariner, dar ulterior știrea a fost dezmințită. Ceva mai târziu un vas co­mercial a raportat că a reperat o explozie, în văzduh, || la ora 19 și 30 de minute; dar dacă explozia a fost chiar a celor cinci avioane Avengers, înseamnă că ele încă zburau după ce își terminaseră combustibilul de câteva ore. Mai mult, această explicație dată dispa­riției fără urmă a avioanelor implică ciocnirea în văz­duh și nimicirea lor simultană prin explozie după ce tăcuseră tot timpul de la întreruperea legăturilor cu baza. Trebuie remarcat faptul că nu s-au primit me­saje SOS nici de la „Zborul ,19", nici de la hidroa­vionul Martin Mariner. In ceea ce privește amerizările forțate, avioanele Avengers erau capabile să le rea­lizeze lin și să plutească 90 de minute, iar echipajul era instruit să abandoneze avioanele în 60 de secunde. Plutele de salvare erau la îndemână, aflându-se în exteriorul avionului.

Deci, oricum ar fi fost amerizarea, plutele ar fi rămas la suprafața apei și ar fi fost găsite, în prima parte a cercetărilor s-au raportat valuri în curs de formare, dar distanța dintre două valuri consecutive era suficient de mare ca avioanele să poată ameriza acolo. Ciudata referire la „apa albă" din ultimul mesaj primit de la „Zborul 19", ar putea avea legătură cu ceața albicioasă care apare ocazional în zonă, ceea ce ar explica lipsa de vizibilitate, precum și faptul că „soarele arată curios"_vdar nu și defectarea busolelor și a giro-compaselor. In plus, se știe ca între Florida și insulele Bahamas există o zonă de ecranare radio, dar dificultățile zborului au început înaintea pierderii contactului radio.

O comisie navală de anchetă, după ce a examinat^ toate dovezile disponibile și a luat parte la dezbaterile! Curții Marțiale privind culpa ofițerului însărcinat cuî controlul aparatelor de bord (care mai târziu a fost; exonerat de răspundere, dovedindu-se că toată apa­ratura era în perfectă stare înainte de decolare), și-a încheiat activitatea fără^ să stabilească ce anume s-a întâmplat în realitate. In raport se precizează: „Un mesaj radio interceptat informa că avioanele s-au ră­tăcit și că au probleme cu busolele, care nu mai funcționează." Căpitanul W. C. Wingard, un ofițer de informații, a fost ceva mai categoric într-un interviu: „... Membrii comisiei de anchetă nu au fost în stare nici măcar să presupună ce anume s-a întâmplat." i Un alt membru aî comisiei a comentat cu dramatism: „Au dispărut complet ca și când ar fi zburat în Mar-te", introducând astfel elemente de călătorie în spațiu și implicând O.Z.N.-urile care de atunci au devenit parte integrantă a legendei Triunghiului Bermudelor. Cercetătorii serioși și oceanografii au făcut cele mai j diverse presupuneri pentru a explica dispariția atâtor nave și avioane, fără a lăsa o singură urmă", împreună} cu numeroșii lor pasageri și piloți. Locotenentul de marină R. H, Wirshing, ofițer însărcinat cu antrena mentele, care se găsea la baza aeronavală de Ia Fort Lauderdale când s-a petrecut incidentul, crede că ter­menul „dispărut" este un factor important cu privire la soarta echipajului „Zborului 19", pentru că nu s-a zăsit nici un indiciu care să demonstreze moartea lor.

&

(Mama unuia dintre piloții dispăruți a declarat în tim­pul unei audieri că a recepționat o viziune a fiului ei și că „era încă în viață undeva în spațiu"). Iar dr. Manșon Valentine, un om de știință care a suprave­gheat zona ani de zile, a fost citat de Miami News: „Ei sunt încă aici, dar într-o altă dimensiune a unui fenomen magnetic care ar putea fi opera unui O.Z.N." Un ofițer al Pazei de Coastă și membru al comisiei de anchetă a afirmat cu o sinceritate dezarmantă: „Nu știm ce se petrece acolo". Și în final, în cadrul unei declarații ceva mai oficiale, un alt ofițer din comisie a exprimat consensul ofițerilor însărcinați cu ancheta: „... Această pierdere fără precedent în timp de pace pare să reprezinte un mister total, cel mai ciudat investigat vreodată din analele aeronavale."

Adesea apar coincidențe legate de dezastre, mai ales dacă au Ioc pe mare (ca atunci când cargoul Stockholm s-a ciocnit cu nava de pasageri Andreea Doria, iar o tânără care vorbea doar spaniola a fost smulsă cu o parte din cabina ei de pe Andreea Doria de prova cargoului Stockholm și proiectată lângă ca­bina unui marinar, singurul de pe vasul său care vor­bea spaniola), iar dispariția „Zborului 19" nu a făcut excepție de Ia regulă.

Locotenentul R. H. Wirshing, însărcinat cu antre­namentele în acea perioadă la Fort Lauderdale, ale cărui notițe personale se află la baza materialului de mai sus, își aduce aminte că în dimineața acelei zile a avut loc un zbor de antrenament care s-a desfășurat în condiții neobișnuite. Acest caz, care a fost consi­derat mai puțin senzațional, a fost în general neglijat de presă. Pilotul a întâmpinat și el dificultăți cu bu­solele, care s-au defectat, astfel că în loc de a reveni la bază, a aterizat cu 50 de mile mai la nord.

Cel puțin doi membri ai „Zborului 19" au presimțit dezastrul. Unul dintre aceștia a fost însuși instructorul de zbor. La ora 13 și 15 minute el a ajuns la ședința de pregătire cu întârziere și a cerut ofițerului de ser­viciu să fie scutit de a participa la acest zbor. El nu a oferit nici o explicație, ci pur și simplu a declarat că nu vrea să ia parte la zborul respectiv. Deoarece nu era disponibil nici un înlocuitor, cererea sa a fos respinsă.

Al doilea caz, la care a fost martor chiar locotej nentul Wirshing, a fost mult comentat, deoarece Alia: Kosnar, caporal de marină, nu s-a prezentat la zbo Ulterior acesta a fost citat de presă că ar fi declara „Nu-mi pot explica de ce, dar dintr-o pornire Iau trică m-am decis să nu particip la zborul respectivi Conform spuselor locotenentului Wirshing, caporalul^ un veteran al bătăliei de Ia Guadalcanal, care mai avea doar patru luni până la trecerea sa în rezervă, ceruse - cu câteva lunj înainte - să nu mai facă parte din corpul navigant. In ziua zborului a invocat din nou cererea sa anterioară, iar locotenentul Wirshing 1-a sfătuit să se ducă la medicul de zbor pentru a-i solicita înlocuirea sa. Caporalul a făcut acest lucru și în consecință avioanele au decolat cu un membru al echipajului în minus. Când au apărut primele indicii că ceva nu este în regulă cu „Zborul 19", locotenentul Wirshing s-a dus la dormitoare să caute voluntari, Primul întâlnit a fost caporalul rămas la sol care i-^ spus: „Vă amintiți că mi-ați spus să mă duc la medic?

Am fost și m-a scutit de zboruri. Din escadrila dis­părută făceam parte și eu."

Totuși lista de zbor indica faptul că avioanele au decolat cu echipajele complete, ca și când altcineva ar fi urcat la bord în ultima clipă. Din această cauză, s-au pierdut ore întregi pentru a identifica cine anume lipsea de la baza. Când s-a ajuns la concluzia că nu mai lipsește nimeni, misterul raportului care preciza „personalul complet" a devenit un element în plus, nesoluționat, în legătură cu această dispariție.

Un alt aspect ciudat a devenit public după 29 de ani, când Art Ford, reporter, scriitor și conferențiar, care a urmărit cazul încă din 1945, a făcut o declarație' uimitoare în cadrul programului televiziunii naționale, în 1974, afirmând că locotenentul Taylor a comunicat, prin radio, următoarele: „Nu veniți după mine... ei arată de parcă ar veni din spațiul extraterestru." Ford declară că informația i-a fost furnizată la vremea respectivă de un radioamator, dar nu i-a acordat prea mare atenție și nici încredere, cunoscând dificultățile cu care se confruntă un radioamator ce interceptează mesaje de la avioanele aflate în zbor, precum și din cauza vâlvei stârnite și a surescitării care cuprinsese lumea atunci când s-a petrecut incidentul.

Ford însă a obținut în cadrul investigațiilor sale confirmarea celor de mai sus sub forma transcrierii unor mesaje schimbate între avion și turn, și care au fost introduse într-un raport la insistențele părinților membrilor echipajului dispărut. Transcrierea oficială și secretă, despre care Ford declară că i s-a permis să o citească parțial, conținea cel puțin o frază - „Nu veniți după mine..." - identică cu aceea care îi fusese furnizată de radioamator și care nu fusese făcută pu­blică. Acest ultim mister ce face referire la amestecul

extraterestrilor, apare în mai multe cazuri de dispariție.

Cu toate că nave de toate tipurile au dispărut înainte și după acest incident în Triunghiul Bermudelor, trebuie notat faptul că tragedia care s-a abătut asupra avioanelor Avengers și a hidroavionului Marti Mariner a fost primul caz care a implicat aeronav și care a declanșat cercetări atât de vaste efectuate pe uscat, pe mare și în aer, de un număr impresionant de unități, din păcate fără succes. Acest incident va avea drept consecință intensificarea cercetărilor în zurile disparițiilor ulterioare de avioane, nu num pentru salvarea supraviețuitorilor, dar și pentru a des coperi ce anume s-a întâmplat. După incidentul cu „Zborul 19" a urmat un număr de dispariții inexplicabile de avioane particulare, comerciale și militar cu o frecvență dezarmantă, și aceasta în plus față d disparițiile „normale" de nave mari și mici. Dar ui terior, existând echipe mixte aeronavale, legături radi cu baza, instrumente mai sofisticate și o experienț mai mare, fiecare dispariție a fost investigată cu mul] mai multă atenție.

La data de 3 iulie 1947, un avion C-54 al Marinej Militare Americane, cu un echipaj format din sas membri, efectua un zbor de rutină între Bermuda gj baza aeriană Morrison, Palm Beach, ultima sa poziți înregistrată fiind cam Ia 100 de mile de Bermudaj Imediat s-au declanșat cercetări aeronavale intense de către armata terestră, marină și Paza de Coastă care au acoperit o suprafață de peste 100 000 de rniî pătrate de apă, dar nu s-au descoperit rămășițe pete de ulei (cu excepția unor perne de scaune și a unei butelii de oxigen care nu au fost identificate ca¹ aparținând echipajului dispărut).

Și pentru că asemenea cazuri au continuat, s-au remarcat unele coincidențe oarecum alarmante, în sensul că disparițiile din Triunghi par să se petreacă în perioada de vârf a turismului și a sezonului hotelier, din noiembrie până în februarie. Și mai surprinzătoare a fost constatarea că multe dispariții au avut loc într-o perioadă de câteva săptămâni înainte sau după Cră­ciun. Un avion de pasageri anglo-sudamerican, de tip Tudor IV, cu patru motoare - de fapt un fost bom­bardier Lancaster transformat și botezat Star Tiger -a dispărut în timp ce zbura din Azore spre Bermuda, la data de 29 ianuarie 1948. Avionul avea un echipaj format din șase membri și un număr de 25 de pasa­geri, printre care și Șir Arthur Cunningham, mareșal britanic al aerului din cel de-al doilea război mondial, fostul comandant al „Second Tactical Air Force" din „R.A.F.". Avionul Star Tiger era programat să ateri­zeze la Kimberly Field, Bermuda. La ora 22 și 30 de minute, cu puțin timp înainte de aterizare, pilotul a transmis turnului de control un mesaj în care, printre altele, se menționa că „vremea este excelentă" și „vom ajunge conform orarului". Poziția avionului era la 380 de mile nord-est de Bermuda.

Apoi nu s-a mai primit nici un mesaj, dar nici Star Tiger nu a mai sosit vreodată la destinație. Nu s-a primit nici măcar un S.O.S. sau vreo altă comu­nicare urgentă care să indice faptul că avionul ar avea probleme, cu toate că vremea era optimă pentru zbor. La miezul nopții, Star Tiger era trecut pe lista întârzie­rilor și a doua zi, 13 ianuarie, operațiunile de cerce-îare-salvare erau deja lansate. Treizeci de avioane și zece nave au „pieptănat" practic zona timp de mai multe zile, fără să se înregistreze vreun rezultat. Câte­va cutii de lemn și butoaie metalice pentru petrol au

fost semnalate la nord-vest de Bermuda, la data de 31 ianuarie. Dacă acestea ar fi aparținut lui Star Tiger, însemna că avionul a deviat cu sute de mile față de ruta sa normală, până când ceva 1-a lovit, dar trebuie să reamintim faptul că pilotul nu a semnalat nimic deosebit cu privire la rută și nici la modul de funcțio­nare a avionului.

A

In timp ce căutăriîe erau în curs, numeroși ra­dioamatori aflați de-a lungul coastei Atlantice și chiar în interiorul teritoriului au captat mesaje trunchiate, ca și când cineva transmitea în codul Morse fără să-1 cunoască. Punctele și liniuțele silabiseau cuvântul „Ti­ger". Și mai straniu a fost un raport al Pazei de Coastă din Newfoundland. Când benzile de înregis­trare s-au oprit, s-a descoperit că cineva transmisese un mesaj radio, pronunțând doar literele G-A-H-N-P, care constituiau indicativul lui Star Tiger.

S-a presupus că aceste mesaje sunt falsuri, cu-noscându-se faptul că există persoane anormale care simt o plăcere deosebită la auzul unor dezastre. Totuși s-a constatat o asemănare cu „Zborul 19": după ore întregi de la dispariție s-au recepționat mesaje slabe, la Miami, ce reprezentau indicativul unui avion, ca și când acestea ar fi fost transmise de la-o depărtare mult mai mare, în timp și spațiu, față de zona unde s-a petrecut dispariția.

Ministrul britanic al Aviației Civile a format o co­misie de anchetă sub conducerea lordului Macmillan, pentru a investiga dispariția avionului Star Tiger. Ra­portul a fost publicat la opt luni de la data dispariției și menționează că nu există motive să se creadă că Star Tiger s-a prăbușit în mare din cauza vreunui defect mecanic, a lipsei de combustibil, a neputinței de a găsi destinația, a fenomenelor meteorologice ne prevăzute sau a unei erori de înălțime, ca să enu­merăm doar câteva din posibilitățile analizate. Rapor­tul menționa că realizarea aeronavei nu oferea motive „să se bănuiască existența - la proiectarea sau con­struirea acestui avion Tudor IV, denumit Star Tiger -a unor erori tehnice sau abateri de la standardele acceptate."

Concluzia finală a comisiei se poate aplica perfect și în alte cazuri de dispariții de avioane în Triunghi, atât înainte cât și după dispariția lui Star Tiger: „Se poate spune cu certitudine că până acum nu s-a in­vestigat o problemă atât de derutantă... In lipsa unor dovezi clare privind natura și cauza dezastrului, co­misia nu a putut face altceva decât să sugereze niște posibilități, dar nici una nu se ridică măcar la nivelul probabilităților, în activitățile care implică o coope­rare ff omului cu mașina găsim două elemente diferite. Avem elementul imprevizibil al comportamentului uman dependent de factori insuficient cunoscuți; apoi mai există și elementul mecanic supus unor legi com­plet diferite. Poate apărea o cădere a fiecărui element în parte sau o cădere simultană a acestora. Sau vreo cauză exterioară poate copleși atât omul, cât și mași­na. Ce anume s-a petrecut în acest caz, nu se va ști niciodată."

La 17 ianuarie 1947, cu douăsprezece zile înaintea împlinirii unui an de la dispariția lui Star Tiger, prin-tr-o ^coincidență extraordinară avionul Star Ariei, sora geamănă a primului, cu opt membri în echipaj și treisprezece pasageri la bord, a dispărut în timpul unui zbor între Bermuda și Jamaica. Ruta completă era de la Londra la Santiago - Chile, iar escala din Bermuda avea drept scop aprovizionarea cu combus­tibil pentru încă zece ore de zbor. Când Star Ariei a

plecat din Bermuda la ora 7 și 30 de minute, marea era calmă, iar condițiile meteorologice bune. Căpita­nul avionului a transmis următorul mesaj de rutină spre Bermuda, după 55 de minute de la decolare: „Aici căpitanul Mc Phee de la comanda Iui Star Ariei în drum spre Kingstone - Jamaica, plecat din Ber­muda. Am atins înălțimea de croazieră. Vreme bună. Vom ajunge la destinație conform orarului... Schimb frecvența ca să contactez Kingstone."

Apoi nu s-au mai primit alte mesaje.

Când au început cercetările pentru depistarea avi­onului Star Ariei, în zonă se găsea o forță navală a S.U.A. care făcea manevre. Două portavioane și-au trimis avioanele ca să se alăture unităților de salvare ale Pazei de Coastă și ale Forțelor Aeriene; de ase­menea, au participat avioane britanice din Bermuda și Jamaica. Crucișătoarele, distrugătoarele și cuirasatul Missouri s-au alăturat navelor britanice pentru cer­cetările de suprafață și la fel au făcut și navele co­merciale ce se aflau în zonă. O radiogramă adresată tuturor navelor din zonă conținea următoarele:

„Avionul Star Ariei j Gagre, cu 4 motoare, al Ii- ^ niilor aeriene britanico-sudamericane, ce a decolat

47

din Bermuda la 12 G.M.T., îa 17 ianuarie, cu des­tinația Jamaica, pe ruta doi unu șase, a fost reperat ultima oară la 15 mile nord de Bermuda, la 13 G.M.T., Ia 17 ianuarie. Toate navele sunt solicitate să raporteze acestei baze orice rămășițe plutitoare ale avionului, dacă sunt descoperite, cum ar fi material de mobilier și perne de culoare albastră, bărci de cauciuc de culoare galbenă, veste de salvare tip «Mae West» de culoare maro închis, orice obiect ce poartă însemnele BSAA, sau obiecte de îmbrăcăminte." Un număr de 72 de avioane - zburând în formație strânsă și, uneori, „aripă lângă aripă" - au cercetat o suprafață de 150 000 de mile pătrate de ocean, începând cu zona ultimului raport-radio și continuând spre sud-vest, către Jamaica. Nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă despre care să se poată afirma că aparține avionului dispărut. Rapoarte despre o „lu­mină ciudată" pe mare s-au primit, la data de 18 ianuarie, atât de la un avion britanic cât și de Ia un avion american, dar unitățile de salvare deplasate în zona respectivă nu au descoperit nimic; ca urmare, Forțele Aeriene și-au suspendat cercetările la 22 ia­nuarie.