Umbre din trecut

Umbre din trecut de Ivy Valdes

CAPITOLUL I

Deseori mă întreb ce s‑ar fi întâmplat dacă nu ne‑am fi oprit la acel hotel anume, dacă nu aș fi văzut întâmplător acea scrisoare cu acel scris familiar – înspăimântător de familiar. Viața mea ar fi mers mai departe fără să știu, fără să suspectez nimic? Zilele s‑ar fi transformat în luni și lunile în ani, în timp ce aș fi rămas într‑o ignoranță binecuvântată?

Probabil. Și acum încă, știind ceea ce știu, totul pare atât de imposibil. Dar, pe de altă parte, este dificil să‑ți dai seama că a fost un timp când n‑am bănuit nimic, când nu aveam îndoieli și temeri și neliniști. Mă întreb dacă a fost cumva norocul care ne‑a adus la acel mic hotel din Bavaria? Sau destinul? Nu îndrăznesc să ghicesc. Dar știu că după aceea nimic nu a mai fost la fel.

Și totuși n‑am avut presentimentul dezastrului. Un hotel simpatic, într‑un frumos sat bavarez… Cum era să bănuiesc că pentru mine, în spatele fațadei zugrăvite, pândea nenorocirea? Și chiar dacă aș fi bănuit, n‑aș fi putut face nimic, pentru că acesta era singurul hotel și am fost obligați să oprim acolo pentru că eram deja la ananghie. Bucluc pentru care Michael, fiul meu, era responsabil în realitate.

— De ce mă învinovățești pe mine? a întrebat Michael, când, mai târziu, i‑am spus asta. Nu m‑am așteptat ca Clive să urce pe munte cu mine. Nu mai e la vârsta asta.

— Chiar asta e problema, i‑am zis înfierbântată. Tu l‑ai tachinat și el s‑a ambalat. Așa cum după aceea l‑ai luat peste picior, determinându‑l să alerge cu mașina pe șosea.

— Pe cuvânt, mamă! Michael, care avea cincisprezece ani și era sigur pe el, se agita dintr‑un loc în altul, stingherit. Zău, exagerezi.

Nu exageram. Și el știa asta. Fusese toată ziua într‑o dispoziție groaznică, care se înrăutățea, și cu chef de ceartă. Deși Michael este singurul meu fiu și înseamnă pentru mine mai mult decât orice pe lume, cu excepția lui Clive, sunt momente când întinde coarda până la a mă face să explodez. Apoi îmi amintesc că este foarte mult și fiul lui Johnny… Moștenise dispoziția foarte schimbătoare a tatălui său, astfel încât farmecul îi alterna cu înfumurări și supărări. Este extrem de imprevizibil. Atât de diferit de Clive, care, în cele douăsprezece luni ale căsătoriei noastre, dovedise temperamentul cel mai constant.

Dar în această zi specială, Michael îl scosese pe Clive din răbdări. Și eram supărată. În definitiv, acesta nu era genul de vacanță pe care și‑l dorea Clive. Îmi amintesc de broșurile pe care le adusese acasă. Pliante mari lucioase, care păreau să radieze soare și căldură, care vorbeau de zile tihnite, petrecute navigând sub cer albastru, în jurul insulelor Greciei.

— Ce plictiseală! murmurase Michael în timp ce le răsfoia nerăbdător paginile. O să ni se acrească de mare. N‑am putea să mergem undeva în munți – undeva în Bavaria?

O spusese la întâmplare. Mai târziu a recunoscut că ar fi putut la fel de ușor să aleagă Austria sau Elveția sau Dolomiții. A fost un ghinion că s‑a întâmplat să pomenească Germania. Arătând mai multă considerație decât merita fiul său vitreg, Clive a amânat pe altă dată ideea unei croaziere.

— Mai sunt și alți ani, a spus el, ridicând ușor din umeri a resemnare. Și am sentimentul că Michael își va face curând planurile lui independente de vacanță. Și ai vrea să meargă cu noi, cel puțin în acest an, nu, Linda? Așa că broșurile colorate au fost puse deoparte și am ajuns în Bavaria – toți trei. Dar de când am ajuns acolo, nimic nu ne‑a mers cum trebuie. Ne‑a dat probleme mașina, cerul a fost în cea mai mare parte cenușiu și Michael a stârnit certuri la cea mai mică provocare.

— Care‑i rostul acestei deplasări cu mașina dintr‑un loc în altul? tot întreba el. Vreau să merg pe jos. Să urc. Ți‑ar prinde bine, Clive. Se adresa întotdeauna tatălui său vitreg cu numele mic. Hai! Ai fost prea mult timp prizonierul biroului. Ai nevoie de exercițiu.

În acea dimineață anume norii s‑au împrăștiat și, pentru prima oară, am văzut crestele munților, descriind un zigzag pe cer. Soarele ajungea până la pantele mai joase ale munților și brazii înalți aruncau umbre lungi peste pajiști. Plouase în timpul nopții și iarba avea un miros plăcut, dulceag și proaspăt. Florile care creșteau pe marginea drumului își ridicau petalele încă ude și, întrucâtva prematur, pe verandele vilelor din lemn apăruseră umbrele de soare.

Dar, când mă gândesc înapoi la acea zi, nu îmi amintesc atât de mult razele de soare de la începutul dimineții, cât furtuna care a venit mai târziu. Și acea așteptare lungă, lungă, în lumea de deasupra norilor, când nerăbdarea s‑a transformat în neliniște…

Norii de furtună se adunau deja, când am ajuns la micul local Eibsee, care are forma unei cupe la poalele vârfului Zugspitze, cel mai înalt munte al Germaniei. Michael a coborât din mașină și cu un gest scurt și‑a dat pe spate părul care îi cădea întotdeauna dezordonat peste frunte. Privea în sus la muntele care se profila atât de înalt deasupra noastră. Norii negri îi înconjurau vârful, însă soarele care strălucea în spatele lor lumina crestele, astfel că masa care se învolbura, părea pe alocuri învăluită cu un strat de argint.

— Nu îl fotografiezi? l‑am întrebat.

Michael n‑a răspuns. Nu cred că mă auzise. Părea pierdut pentru orice cu excepția frumuseții sălbatice a acelor nori prevestitori de furtună, care sporeau dramatismul unui orizont deja dramatic. Îi plăceau munții și crestele lor minunate. Dar, de pe altă parte, lui Johnny îi plăceau…

— Hai, a spus Clive, luându‑mă de braț. Să urcăm sus cu trenul. Ne putem întoarce cu cabina.

Am părăsit lacul mărginit de copaci și traversând o întindere deschisă de pajiște am ajuns la o stație mică. Când am sosit acolo a apărut unul dintre trenurile cu roți dințate care uruie pe drumul ce duce sus la Zugspitze. Am găsit locuri și curând eram purtați pe panta abruptă, printr‑o pădure de brazi. Lacul verde de jos s‑a zărit numai într‑o licărire scurtă, apoi am tot urcat din ce în ce mai sus, într‑un ritm constant, destul de smucit, la început printr‑o zonă densă de pădure, iar apoi, după ce liziera pădurilor a rămas în urmă, peste un peisaj aspru, pustiu, format din bolovani și pământ sfărâmat. Brusc s‑au aprins luminile și ne‑am cufundat într‑un tunel scobit în inima munților. O veșnicie de tunel. Trenul se târa prin întuneric, ca un ac care își trasa drumul de‑a lungul corpului unui șarpe. Nu era nimic de văzut acum decât vagonul luminat și cei aproape doisprezece oameni care îl umpleau.

Mâna lui Clive a atins‑o pe a mea și a apăsat‑o cu blândețe.

— Îți place călătoria? a întrebat el.

— E o experiență.

— Ei bine, mai sunt peste patru mile, așa că așează‑te confortabil, Michael… S‑a aplecat în față. Știi că le‑a trebuit un an și jumătate la o mie de oameni, ca să construiască acest tunel ?

L‑am văzut pe Michael că se uită la mâna lui Clive. O apăsa încă pe a mea. Am tras‑o instinctiv.

— O risipă de timp și de bani, a spus Michael cu o ridicare din umeri dezinteresată.

— Acest tunel! O risipă? În vocea lui Clive s‑a resimțit enervarea. Observase direcția privirii lui Michael și a știut de ce mi‑am retras mâna. Însă e o lucrare minunată de inginerie.

— Asta încurajează oamenii să fie leneși. Nu? S‑a uitat sfidător la Clive. Stăm toți aici. Și lăsăm trenul să facă treaba. Numai într‑un mod se poate urca un munte – cu piciorul.

— Nu suntem toți sportivi ca tine, i‑am spus repede. Poți să mă imaginezi pe mine urcând acest munte?

— Presupun că nu. Însă Clive ar putea sau… În privirea lui cenușie era o licărire provocatoare. Nu, poate că nu.

— N‑aș vrea să încerc. Nici tu. Ei, te rog, Michael, nu începe o nouă ceartă.

— Cine se ceartă? Am spus numai că a fost o risipă și…

— Las‑o baltă, te rog.

S‑a refugiat înapoi pe locul lui și s‑a uitat pe fereastră la tunelul negru. La colțurile gurii avea mici riduri și stătea încruntat. Era cu adevărat fiul meu? Uneori mă întrebam! Se schimbase atât de mult în ultimele câteva luni, încât adesea simțeam că găzduiam, hrăneam și culcam un străin. Nu numai manierele i se schimbaseră, ci întreaga atitudine față de viață. La cincisprezece ani era înalt și subțire, rapid în mișcări, cu mici pistrui pe nas și o notă de iritabilitate pe buze. Și era dezordonat în obiceiuri, în privința îmbrăcăminții și indolent cu părul lui.

— Totdeauna ai stat după el cu peria de haine? Obișnuia să întrebe Clive, care era extrem de ordonat. Nu poate să aibă grijă de el însuși?

Putea, dar n‑o făcea. Haina aruncată la întâmplare pe un scaun… pantofii azvârliți în mijlocul camerei și lăsați ca oricine să se poată împiedica de ei… Tunsul care era fie amânat, fie uitat… Știam că făcea lucrurile astea dinadins. Cu singura intenție de a‑l irita pe Clive.

Așa cum începea să enerveze pe cineva, tot așa de neașteptat își manifesta farmecul. Tot așa cum făcea și Johnny… Și mă mai întreb de ce eram supărată pe el.

— Ai adormit? Linda? Clive m‑a bătut ușor pe umăr. Coborâm. Până aici merge trenul.

Am sărit în sus, speriată brusc și mi‑am luat geanta și haina de ploaie. Stația terminală a căii ferate Zugspitze este într‑adevăr subsolul hotelului Shneefernerhaus. Dar deși eram aproape de creastă, nu ajunsesem de fapt la ea și ieșind afară la lumina zilei am văzut cabina telefericului care în patru minute te transportă până pe vârful muntelui, la o înălțime de aproximativ două mii de picioare.

— Vreau să merg sus pe jos. În vocea lui Michael se simțea emoția. Uite, mai sunt și alții care urcă. Te rog, mamă! Urcușul e ușor și nu simt că am realizat nimic dacă nu merg cel puțin o parte pe jos.

M‑am uitat nesigură la Clive. Norii erau joși, peste vârful muntelui, depărtându‑se uneori încât pentru un moment creasta se profila pe masa neagră învolburată, apoi se îngrămădeau, încât nu se mai vedea nimic decât cerul amenințător.

— Mă duc sus cu el. Clive a sesizat neliniștea mea. Sigur e un restaurant în vârf. Ne aștepți acolo.

— Aș prefera să merg singur, a protestat Michael.

— De ce?

— De‑aia… Oricum, n‑o să reușești. Clive s‑a abținut.

— Nu sunt chiar ramolit. Dacă tu poți să urci, atunci pot și eu. Hai! Și înainte de a putea protesta, plecaseră.

Nu știu câte cești de cafea am băut în acel restaurant pe vârful muntelui Zugspitze. Și nici cât am așteptat nu știu. A părut o veșnicie. Era rece acolo sus. Și mohorât. M‑am uitat în jos din cabină, prin ceața care se mișca, la excursioniștii care, uneori câte doi, ocazional grupuri mici, urcau în șir indian pe o potecă care părea îngustă și accidentată.

Clive nu era obișnuit să meargă pe un asemenea drum greu. De fapt se ducea peste tot cu mașina și se mișca foarte puțin pe jos. M‑am uitat la acele siluete mici, singuratice cu neliniște. Mersul părea dificil și dacă Clive aluneca sau se lovea… Oh, n‑am să‑l iert niciodată pe fiul ăsta încăpățânat al meu.

Abia am ajuns în vârf, când s‑a auzit bubuitul unui tunet, surprinzător de puternic. A reverberat în jurul muntelui, încât ecoul a fost transmis încoace și încolo, dintr‑o parte în alta, până ce aerul a părut că se cutremură. Apoi s‑a văzut un fulger orbitor. M‑am grăbit la restaurant și când am deschis ușa a început și ploaia. Nu câteva picături răzlețe, ci o aversă în toată regula, care a durat și iar a durat…

Am comandat prima ceașcă de cafea.

Fusesem agitată înainte. Acum eram disperat de neliniștită. Ferestrele se aburiseră, împiedicându‑mă să mai văd lumea cenușie de afară, însă pe deasupra zgomotului vocilor puteam auzi bătaia ploii în geamuri. Din când în când, ușa se deschidea brusc și câte un grup de excursioniști, uzi dar râzând, intrau zgomotoși înăuntru. Nu păreau să arate mai rău după experiența avută. Însă Clive ura totul, acolo afară, în ceață și ploaie. Nu era nici măcar genul căruia îi plăcea să stea în aer liber. De ce nu se putuse Michael mulțumi să ajungă până aici sus, pe calea cea mai ușoară? Și acum furtuna se potolise deja, ploaia slăbise puțin și, în cele din urmă, prin ferestrele aburite, am văzut razele soarelui pătrunzând printre nori.

Era o priveliște minunată. Viața și căldura se prelingeau înapoi și acest loc înalt, care păruse atât de mohorât, căpătase pe neașteptate o frumusețe proprie. Am părăsit restaurantul și urcând câteva trepte am ajuns la o platformă care era într‑adevăr o terasă, numai că azi nu aveau scaune pe ea și nici oameni care să se bronzeze la micuțul soare prețios. Ceața cenușie se dispersa repede și, deși zăbovea mai jos, aici sus cerul era albastru. Pentru prima oară am văzut crucea aurie care marca punctul cel mai înalt de pe Zugspitze și, dincolo de el, deasupra unei mări de nori, era o panoramă magnifică de creste muntoase, unele acoperite de zăpadă. Încă nici un semn de viață de la Clive sau Michael. M‑am întors la restaurant și am mai comandat cafea.

După o jumătate de oră a intrat Clive. Era singur. A stat un moment în ușă, răsuflând din greu. Restaurantul era aglomerat și la început nu m‑a văzut. Cei mai mulți excursioniști, deși uzi, păreau bine dispuși. Nu însă și Clive. Corpul lui înalt, subțire, era ușor încovoiat și ceva în atitudinea lui exprima deprimare.

I‑am făcut semn cu mâna. Și‑a scos mantaua de ploaie, a scuturat‑o și apoi și‑a făcut drum prin mulțimea zgomotoasă care sporovăia, spre masa mea.

— Unde‑i Michael?

— Nu te îngrijora! Nu l‑am pierdut pe fiul ăsta al tău. În vocea lui am detectat o notă ușoară care suna în mod suspicios a regret. Nemulțumit cu greul de parcă a trebuit să se ducă până la capăt. Sus la o cruce sau altceva, care marchează vârful.

S‑a așezat greoi. Am turnat niște cafea în ceașca mea și am împins‑o spre el. Arăta obosit. Și ud. Și nefericit. Pelerina ușoară îi protejase haina dar pantalonii umezi i se lipeau neplăcut de picioare. Părul, de obicei bine periat și uns, i se răvășise și pe figură avea o împroșcătură de noroi. Șezând acolo, în hainele acelea mototolite, arăta diferit față de Clive Petterson, care, ordonat și aranjat, pornea în fiecare dimineață la biroul lui din City.

— Aveam nevoie de așa ceva! A băut ceașca aproape dintr‑o înghițitură și a împins‑o înapoi ca să i‑o umplu din nou. Te apucă setea până ajungi aici sus.

— N‑ar fi trebuit să te încumeți, i‑am reproșat eu. Michael e obișnuit cu excursii lungi, dar tu nu ești.

S‑a uitat brusc în sus.

— Și am aproape cincizeci. Asta vrei să spui?

— Nu exact, dar e adevărat. Am râs. Și tu, și automobilul tău sunteți niște tovarăși așa buni, încât nu este obișnuit nici un exercițiu mai serios.

— Linda, nu începe! Pumnul i s‑a încleștat. Am obosit să‑l tot aud pe Michael insinuând tot timpul că sunt un „fost", dar, te rog – nu și tu.

Își ieșise din fire. Pentru prima oară de când eram căsătoriți se referise la Michael ca „acest fiu al tău". La colțul buzelor avea riduri neobișnuite și vocea, scăzută până la șoaptă, era ursuză. Am pus încet jos cana cu cafea.

— Ce mai spunea Michael?

— Nimic. Cu excepția că ar fi mers mai repede dacă era singur.

— E o nesăbuință din partea lui. Și o impolitețe.

— Dar se întâmplă că e adevărat. Știi, Linda… A surâs cu subînțeles. M‑am cam făcut de râs. Nu mi‑a plăcut niciodată înălțimea, mai ales pe ceață și ploaie… da, e posibil să fii ajutat pe pante relativ ușoare, de un adolescent – mai ales când știi că te disprețuiește deja.

Am inspirat adânc. Brusc am fost conștientă de zgomotul din restaurant, de clinchetul paharelor și discuțiile care se desfășurau în diverse limbi. Și pe deasupra zgomotului, ecoul acelui cuvânt – dispreț.

— Vorbești serios? l‑am întrebat.

— Nu o spune în cuvinte. Dar știu ce simte. Și știi și tu. N‑am nici o șansă, nu? Vreau să spun, tatăl lui fiind genul de om care era… Băieții totdeauna admiră tipul atletic, aventuros. Crede că ai fi putut să găsești ceva mai bun. Și e adevărat. S‑a aplecat spre mine. Te‑ai fi putut căsători cu cineva de vârsta ta – cu cineva mai aproape de Johnny.

Johnny! Nu știa… nu avea nici un motiv să bănuiască cum fusese viața mea cu Johnny. Și nu puteam să‑i spun. N‑ar fi fost cinstit pentru Michael.

— Poate, i‑am spus cu delicatețe. Însă s‑a întâmplat să mă îndrăgostesc de tine.

— Ăsta a fost norocul meu. Ochii lui, vicleni și iscoditori, mă priveau atent. Adeseori mă întreb ce am făcut ca să merit fericirea pe care mi‑ai adus‑o.

— Clive… Îmi căutam cuvintele. Te rog nu mă aureola. Nu mi se potrivește și dacă ți‑ai da seama cum…

Un scaun a hârâit pe podea și ridicând privirea l‑am văzut pe Michael șezând la masa noastră. Nici unul dintre noi nu‑l auzise intrând. Clive și‑a îndreptat umerii și linii mici, de supărare, i‑au încrețit din nou fruntea.

— S‑a descurcat bine, a spus Michael arătând cu capul spre tatăl lui vitreg și servindu‑se cu cafea în același timp. Nu ți‑a plăcut, nu, Clive? Oh, a fost grozav acolo afară, mamă. Pot înțelege de ce tatăl meu iubea atât de mult munții.

La întoarcere Clive a vorbit puțin. Cabina trecea peste pilonii care stăteau, țanțoși ca niște giganți, coborând pe versantul muntelui, legănându‑se de pe vârful Zugspitze până la Eibsee, unde lăsasem mașina, și curând am fost din nou pe șosea. Soarele pătrunsese prin ceață, însă străzile erau încă ude. Clive se îndrepta spre Garmisch‑Partenkirchen, unde trebuia să înnoptăm.

— De ce trebuie să stăm în oraș? a întrebat Michael, de pe bancheta din spate. N‑am putea sta undeva, în afara orașului?

— Mamei tale îi plac hotelurile confortabile. În vocea lui Clive se strecurase o notă de iritare. Nu pot s‑o las să se chinuiască oriunde.

— Uf! Ce locuri! cu armături de crom și chelneri servili. Ei poftim… Michael îmi suflă în ceafă. De ce alergi atât de repede, Clive? De ce te grăbești?

— Nu‑mi plac hainele ude.

Clive ținea mâna strâns pe volan. Am simțit o senzație de tensiune. Făcea pe grozavul. Nu era nici o îndoială în privința asta. Să se grozăvească în propria mașină, față de fiul său vitreg, dovedind că cel puțin aici stăpânea complet situația. Mi‑am luat privirea de la priveliște și mi‑am ațintit‑o asupra feței concentrate a lui Clive.

— E nevoie să mergem atât de repede? am întrebat.

— Nu‑ți face griji, mamă. Lui Michael îi plăcea călătoria. Automobilul ăsta vechi nu e capabil să întreacă vreun record. Sau e? Pentru că în timp ce Michael vorbea, Clive accelera. Dă‑i înainte! Mai repede! Ce plăcut e.

M‑am lăsat pe spate în scaun și cu ochii pe jumătate închiși, m‑am relaxat. Clive era un conducător bun și șoseaua era aproape goală. De o parte și de alta se întindeau câmpuri până la poalele munților; erau case izolate și acum ne apropiam de sat. Am zărit în trecere o biserică cu o cupolă în formă de ceapă și, dincolo de ea, un grup de case. Șoseaua făcea o curbă și pe neașteptate am văzut o căruță încărcată cu fân apărând la o răspântie.

Clive a făcut o mișcare laterală. Am fost aruncată în ușă. S‑au auzit scrâșnetele frânei apoi o bufnitură, în timp ce mașina a aterizat pe câmp, cu o aripă îndoită într‑un pom.

— Mamă, ești bine?

Am clipit, apoi am dat din cap. Când m‑am redresat l‑am văzut pe Clive. Era încovoiat pe volan.

— Nu‑i nimic. Când mi‑am pus brațul în jurul lui a ridicat capul. Culoarea i se scursese din obraji și își apăsa mâna pe piept. Am văzut căruța venind și apoi – trebuie că mi‑am pierdut cunoștința.

— S‑a lovit? a întrebat Michael, care coborâse din mașină și avea ușa deschisă.

— Nu mai face zarvă… Clive se lupta să stea drept. – Dacă m‑aș putea odihni puțin, am putea merge mai departe.

M‑am uitat neliniștită în jur. Bătrânul care conducea căruța se uita peste umărul lui Michael, clătinând din cap și murmurând ceva despre „străinii ăștia". O femeie ieșise dintr‑o casă apropiată și, ceva mai departe, pe șosea, am văzut atârnând afară firma aurită a ceea ce părea a fi un hotel.

— O să stăm aici în noaptea asta, i‑am spus lui Clive. Poți să mergi cam două sute de metri?

El a dat din cap. A ieșit încet din mașină și Michael, punându‑i o mână pe sub braț, l‑a ajutat să meargă pe șosea.

Așa că, din întâmplare, am ajuns la Hotelul Anna‑Maria. Și, deși nu aveam nevoie să suspectez ceva în acel moment, odată ce am trecut pragul, nimic nu a mai fost exact la fel cum fusese înainte.